Zeineb, îndurerată şi extenuată, l-a întrebat pe Imamul Zainul Abidiyn (as): „Acum tu eşti Imamul nostru, spune-ne ce să facem, să stăm în corturi şi să ardem sau să ieşim fără acoperămintele noastre?” Imamul Zainul Abidiyn (as) i-a spus că este datoria lor religioasă de a încerca să-şi salveze viaţa. Zeineb a strâns pe toată lumea şi au ieşit afară. Humayd, fiul lui Muslim, ne descrie cum a văzut o fetiţă cu rochia cuprinsă de foc, cu urechile sângerânde, fugind de la scena masacrului. El a relatat: „Am alergat după ea, am luat-o de mână, am stins focul ce-i cuprinsese rochiţa. I-am şters urechile de sânge. Ea m-a privit şi mi-a spus: «Pari un om bun, eşti musulman?». I-am spus că sunt. S-a gândit puţin, după care mi-a spus: «Poţi, te rog, să-mi arăţi drumul spre Najaf?» Am întrebat-o: «De ce vrei să mergi la Najaf la ora și în starea asta?» Mi-a răspuns: «Vreau să merg şi să mă plâng bunicului meu, Ali, fiul lui Abu Talib, despre felul cum mi-au ucis tatăl!» Dându-mi seama că este Sekina, fiica lui Husein, am dus-o înapoi la mătuşa sa, Zeineb.”
Umar, fiul lui Saad, i-a cerut văduvei lui Hurr să ia nişte apă şi ceva de mâncare pentru femeile şi copiii din tabăra învinsă. Când aceasta s-a apropiat de locul unde se odihneau aceştia, Zeineb a recunoscut-o, s-a ridicat şi a întâmpinat-o, prezentându-i condoleanţele sale pentru moartea lui Hurr. Acest gest din partea lui Zeineb, care ea însăşi suferise atât de mult şi pierduse atâtea fiinţe dragi, purtând o durere atât de mare în inima sa, este o lecţie de etică islamică pe care nu ar trebui să o uităm niciodată. Când Zeineb a văzut pâinea şi apa, a început să plângă. Imamul Husein (as) şi vitejii săi ostaşi au murit flămânzi şi însetaţi, iar acum, aceiaşi oameni care i-au martirizat, le aduceau pâine şi apă văduvelor şi orfanilor lor. Zeineb şi-a adus aminte de cuvintele Imamului Husein (as), care-i spusese să-i dea Sekinei apă prima dată.
Când Sekina a auzit cuvântul „apă”, a întrebat: „S-a întors unchiul Abbas?” Când i s-a spus că văduva lui Hurr le adusese apa, i-a mulţumit acesteia, după care a întrebat: „Voi toţi aţi băut apă?”. Zeineb a clătinat din cap în semn că nu. Sekina a întrebat-o: „Atunci de ce îmi spuneţi să beau apă?”. Zeineb i-a răspuns: „Pentru că tu, draga mea, eşti cea mai mică”. „Nu, Ali Asghar este cel mai mic.” Sekina a luat vasul cu apă şi s-a îndreptat spre locul unde era îngropat Ali Asghar, spunând: „Wa Asghara, Wa Asghara!” În timpul nopţii, Zeineb şi Kulthum făceau cu rândul de strajă, pentru a se asigura că Imamul Zainul Abidiyn (as) şi copiii nu erau atacaţi. La un moment dat Zeineb a observat că Sekina a dispărut. Alarmată, a început să o caute. În cele din urmă a găsit-o pe câmpul de luptă, într-un somn adânc, îmbrăţişând trupul decapitat al tatălui ei.
A doua zi au fost luaţi în captivitate şi duşi spre Kufe. Li s-a dat să încalece cămile fără şa, precum infractorilor obişnuiţi, iar Imamul Zainul Abidiyn (as) a fost încătuşat la mâini şi la picioare, iar la gât i s-a pus un jug ghimpat de fier, fiind obligat să meargă pe jos, pe nisipul fierbinte, în ciuda stării sale de sănătate.
Caravana a trecut prin mijlocul câmpului de luptă, unde zăceau trupurile martirilor, fără giulgiu, amestecate în sânge şi praf. În fruntea caravanei, soldaţii purtau capetele Imamului Husein (as) şi ale celor dragi lui, atârnate pe suliţe. Dacă cineva dintre prizonieri se plângea de ceva, era lovit, astfel că la intrarea în Kufe, trupurile lor erau pline de vânătăi. Unii dintre copii au murit pe drum, iar trupurile lor au fost părăsite în deşert. Caravana a ajuns în Kufe, la curtea lui Ubaydullah, fiul lui Ziyad, pe 12 Muharrem, anul 61 Hijri. Guvernatorul Kufei dăduse ordin ca străzile să fie decorate, ele fiind pline de oameni, unii dintre ei bătându-și joc de prizonieri, alţii întorcându-și capetele la vederea capului Imamului Husein (as) şi simţindu-se vinovaţi că au permis să se întâmple aşa ceva tocmai lui, cel care era totdeauna gata să-i ajute atunci când aveau nevoie.
Zeineb s-a adresat mulţimii: „Ştiţi pe cine a ucis guvernatorul vostru? Noi suntem nepoţii Profetului vostru, Muhammed. Când guvernatorul a ucis pe cei dragi Profetului, cerurile au plâns, iar pământul s-a cutremurat. Voi unde eraţi atunci?” Unii dintre ei, dându-şi seama de greşala lor, au început să plângă de ruşine. Umar, fiul lui Saad, s-a grăbit să ajungă cu caravana în interiorul curţii, observând efectul vorbelor lui Zeineb. Când Ubaydullah, fiul lui Ziyad, l-a văzut pe Imamul Zainul Abidiyn (as) în palatul său, a ordonat imediat ca acesta să fie omorât. Zeineb s-a aşezat în faţa sa, spunând: „Va trebui să mă ucizi pe mine mai întâi. Cum îndrăzneşti să stai pe acest tron care nu-ţi aparţine de drept şi să ne insulţi? Ascultă, fiu al lui Ziyad, noi suntem nepoţii Profetului, ar trebui să-ţi fie ruşine. Tu susţii că urmezi învăţăturile Profetului, cu toate acestea, ai făcut totul ca să-i distrugi familia”.
Următorul: Caravana de prizonieri
Anterior: Imamul Husein (as) rămas singur