Obiecţia lui Ali faţă de decizia companionilor
Unii întreabă de ce în cadrul reuniunii Saqifah, Ali (Pacea fie asupra sa!) nu a ridicat problema alegerii sale de către Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) la Ghadir Khumm, drept succesor al său. Ei întreabă de ce el nu le-a spus imigranţilor şi ajutoarelor că a fost ales de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), astfel ca nimeni să nu aibă dreptul de a contesta succesiunea sa, sau să revendice funcţia de calif? Oare miile de oameni care au fost prezenţi la Ghadir Khumm au uitat evenimentul la care fuseseră martori?
Răspunsul este că Imamul a ridicat într-adevăr această problemă, ori de câte ori a considerat oportun, pentru a demonstra faptul că are dreptate, atunci când îşi revendica dreptul la succesiune şi când protesta împotriva deciziei care fusese luată la Saqifah, amintindu-le astfel oamenilor de ceea ce s-a întâmplat la Ghadir Khumm. De exemplu, istoricii relatează următoarele:
„Când Fatima, fiica Profetului – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale! – împreună cu (Ali Pacea fie asupra sa!) a căutat ajutorul companionilor, ei i-au răspuns: «O, fiică a Trimisului lui Dumnezeu! Noi i-am jurat credinţă lui Abu Bekr. Dacă Ali ar fi venit la noi înaintea acestui lucru, cu siguranţă că noi nu l-am fi părăsit.» Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus atunci: «Ar fi fost oare potrivit ca să ne certăm cu privire la califat chiar înainte de a fi îngropat Profetul?»”[1]
De asemenea, în ziua în care a fost convocat consiliul alcătuit din cele şase persoane, iar Abd al-Rahman b. Awf şi-a făcut clară dorinţa ca Uthman să fie ales drept calif, Imamul a spus: „Mă voi pune între tine şi adevărul de netăgăduit. Pe Dumnezeu, există cineva dintre voi căruia Profetul – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale! – să-i fi spus: «Pentru cel al cărui stăpân am fost eu până acum, de acum înainte Ali va fi stăpânul său. O, Doamne, iubeşte-l pe oricine-l iubeşte pe Ali şi ajută-l pe oricine-l ajută pe Ali», poruncind ca acest lucru să fie transmis celor care erau absenţi?” Toţi membrii consiliului au confirmat adevărul cuvintelor pe care le-a rostit el, spunând: „Nimeni nu poate contesta nimic din toate acestea.”[2]
Este o realitate istorică incontestabilă faptul că treizeci de companioni au depus mărturie în moscheea comunităţii din Rahba, în legătură cu evenimentul la care fuseseră martori la Ghadir Khumm. Istoricii relatează că într-o zi, Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus în cadrul unei predici pe care o ţinea în moschee: „O, musulmanilor, vă rog să-mi spuneţi, în numele lui Dumnezeu: există cineva dintre voi care să fi fost martorul celor petrecute la Ghadir Khumm şi care l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale! – când m-a proclamat pe mine succesor al său şi care i-a văzut pe oameni jurându-mi mie credinţă? Ridicaţi-vă şi depuneţi mărturie!”
În acel moment treizeci de persoane dintre cei prezenţi s-au ridicat şi au depus mărturie cu voce tare despre cele văzute la Ghadir Khumm.
O altă relatare a acestui incident spune: „Mulţi s-au ridicat în picioare şi au depus mărturie.”[3]
Această mărturie privitoare la ceea ce s-a întâmplat la Ghadir Khumm a fost depusă în moscheea din Rahbah, în timpul califatului lui Ali (Pacea fie asupra sa!), în al treizeci şi cincilea an după hegira, iar proclamarea succesiunii lui Ali (Pacea fie asupra sa!) la Ghadir Khumm a avut loc în al zecelea an după hegira, în timpul pelerinajului de rămas bun, adică douăzeci şi cinci de ani mai devreme.[4]
Având în vedere faptul că mulţi companioni în vârstă au murit în timpul acestui sfert de deceniu, mulţi pierzându-şi viaţa în timpul războaielor care au avut loc în timpul guvernării primilor trei califi, iar mulţi companioni care erau încă în viaţă nu se aflau în Kufa, fiind împrăştiaţi în alte oraşe, importanţa acestei mărturii istorice cu privire la cele petrecute la Ghadir Khumm este evidentă. Ahmad b. Hanbal scrie: „Doar trei bărbaţi nu s-au ridicat în picioare, deşi fuseseră prezenţi la Ghadir Khumm. Ali (Pacea fie asupra sa!) i-a blestemat şi aceştia s-au îmbolnăvit.”[5]
Abu al-Tufayl spune: „Când am părăsit moscheea din Rahba, m-am întrebat cum se face că cea mai mare parte din popor (ummah) nu a acţionat în conformitate cu hadith-ul de la Ghadir Khumm. M-am întâlnit cu Zayd b. Arqam să discut despre această chestiune cu el şi i-am spus: «L-am auzit pe Ali (Pacea fie asupra sa!) spunând cutare şi pe dincolo.» Zayd a răspuns: «Adevărul celor spuse de el este de netăgăduit; şi eu am auzit aceasta de la Profet – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!»”[6]
Ali (Pacea fie asupra sa!) a citat hadith-ul de la Ghadir Khumm în sprijinul revendicării dreptului său în multe alte împrejurări. El l-a menţionat ca dovadă a imamatului său în timpul Bătăliei cămilei, la Sifin şi în Kufa, cât şi în moscheea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), în Medina, într-un moment în care erau prezente două sute de persoane de vază dintre imigranţi şi dintre companioni.[7]
În afară de asta, au existat mulţi factori care l-au împiedicat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) să reacţioneze puternic la ceea ce s-a întâmplat la Saqifah şi care l-au făcut să aleagă în loc calea răbdării şi a suferinţei, o suferinţă pe care el însuşi a descris-o ca fiind ca şi cum ar avea „un ghimpe în ochi şi un os în gât.”[8]
Ar fi potrivit să cităm aici câteva pasaje din răspunsul pe care l-a dat regretatul savant Allamah Şaraf al-Din şeicului Salim al-Bişri:
„Fiecare cunoaşte faptul că Imamul şi prietenii săi din tribul Bani Haşim şi din alte triburi nu au fost prezenţi la Saqifah, atunci când a avut loc jurământul de credinţă faţă de Abu Bekr; de fapt, ei nici măcar nu au călcat pe acolo, fiind ocupaţi cu sarcina imperioasă şi grea de a-l pregăti pe Profet – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale! – pentru înmormântare, neputându-se gândi la altceva.”
„Încă nu se terminase ceremonia de înmormântare a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!), când cei care se adunaseră la Saqifah şi-au terminat treaba. Ei i-au jurat credinţă lui Abu Bekr, i-au jurat acestuia loialitate şi cu o clarviziune remarcabilă, s-au pus de acord să înfrunte cu hotărâre orice evoluţie care avea să slăbească statul.”
„A fost oare Ali (Pacea fie asupra sa!) într-o poziţie în care să-şi argumenteze situaţia în faţa oamenilor? I s-a dat vreo şansă să facă acest lucru, din moment ce jurământul de credinţă i-a fost dat lui Abu Bekr? Oponenţii săi au dat dovadă de inteligenţă şi viclenie politică şi nu au pregetat să apeleze la violenţă. Chiar şi în timpul nostru, câţi sunt cei care consideră că este posibil să se ridice într-o revoltă împotriva guvernului, sau să-l răstoarne, prin simpla presiune populară? Iar dacă cineva are intenţia să facă acest lucru, va fi lăsat în pace?”
„Dacă veţi compara trecutul cu prezentul, veţi vedea că oamenii au fost în trecut la fel cum sunt şi în zilele noastre şi că situaţiile de atunci sunt la fel ca cele de acum. Mai mult decât atât, dacă Ali (Pacea fie asupra sa!) şi-ar fi revendicat dreptul în momentul acela, singurul rezultat ar fi fost confuzia şi dezordinea şi în continuare nu ar fi putut să-şi solicite drepturile sale. Marele lui scop era păstrarea fundamentelor islamului şi ale doctrinei unicităţii lui Dumnezeu. Suferinţa pe care a îndurat-o Ali (Pacea fie asupra sa!) în timpul acela a fost foarte dureroasă. Asupra lui apăsau două chestiuni extrem de importante. Pe de o parte, alegerea sa explicită în funcţia de calif (khalif) şi moştenitor (wasiyy) al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!) îi suna încă în urechi şi-l indemna să acţioneze. Pe de altă parte însă, tulburările şi revoltele care au apărut din toate direcţiile au servit ca o avertizare că situaţia din întreaga Peninsulă Arabă putea să se prăbuşească; oamenii şi-ar fi putut schimba atitudinea cu toţii, lucru care ar fi dus la dispariţia islamului. Pe lângă asta, el era ameninţat şi de existenţa făţarnicilor din Medina, a căror putere crescuse după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!). În acel moment, musulmanii erau ca o turmă de oi abandonată în mijlocul unei ploi torenţiale, într-o noapte întunecată de iarnă, înconjurată de lupi feroce şi de prădători.”
„Musaylamah al-Kadhdhab, Talhah b. Khuwaylid şi Sijah, fiica lui al-Harith, împreună cu mulţimea care se adunase în jurul lor, se străduiau din greu, făcând tot posibilul să distrugă islamul şi să-i învingă pe musulmani.”
„Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, împăratul persan şi cel bizantin, cât şi alţi conducători puternici ai acelui timp, aşteptau un prilej favorabil pentru a ataca islamul. De asemenea, mulţi alţii, în ura lor faţă de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi faţă de companionii acestuia, erau gata să folosească orice mijloace pentru a se răzbuna pe islam şi au văzut în moartea liderului islamului o ocazie favorabilă pentru a cauza diversiune şi distrugere.”
„Ali se afla aşadar la o răscruce de drumuri şi era firesc ca cineva de valoarea sa să-şi sacrifice dreptul său la califat, pentru cauza islamului şi a musulmanilor. Cu toate acestea, chiar şi atunci când şi-a sacrificat dreptul său, el îşi dorea să adopte o atitudine potrivită faţă de cei care i-au uzurpat dreptul său, într-un mod care să nu conducă la dezordine şi la dezbinare între musulmani şi care să nu creeze un prilej bun pentru duşmanii islamului. El a rămas de aceea acasă şi nu i-a jurat credinţă lui Abu Bekr, până când a fost forţat să-şi părăsească locuinţa şi a fost adus la moschee. Dacă s-ar fi dus de bună voie să jure credinţă, el efectiv ar fi renunţat la revendicarea dreptului său la califat, iar susţinătorii săi ar fi fost lăsaţi fără niciun argument pe care ar fi putut să-l aducă în numele său. Alegând calea pe care a ales-o, el a realizat două lucruri: păstrarea islamului şi protejarea formei legitime a califatului. El a acţionat în acest mod pentru că şi-a dat seama că în acele împrejurări, păstrarea islamului depindea de încheierea păcii cu califii. Singurul lucru care l-a motivat să facă asta a fost dorinţa de a proteja legea islamică (shari’ah) şi religia; de fapt, renunţând de dragul lui Dumnezeu la funcţia care-i aparţinea lui de drept, el a acţionat în conformitate cu datoria dictată atât de raţiune, cât şi de religie, acordând prioritate celei mai importante datorii, dintre cele două datorii contradictorii.”
„Pe scurt, situaţia existentă în acel moment a făcut imposibil ca el să ia sabia şi să se revolte, sau să se certe pentru drepturile sale şi să critice starea de lucruri în tânăra comunitate musulmană. Cu toate acestea, Ali şi descendenţii săi – Pacea fie asupra lor! – Cât şi savanţii devotaţi cauzei lui, au găsit întotdeauna căi potrivite şi inteligente de a reaminti comunităţii musulmane recomandările lăsate de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) la Ghadir Khumm. Aşa cum ştiu toţi savanţii, ei au propovăduit fără încetare tradiţiile importante ale Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).”[9]
Următorul: Poziția lui Ali așa cum reiese ea din alte tradiții ale Profetului
Anterior: Proclamarea lui Ali în funcția de conducere de către Profet
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Ibn Qutaybah: al-Imamah wa al-Siyasah, vol. I, p. 12-13; Ibn Abi al-Hadid: Şarh; vol. II, p.5
[2] al-Khwarazmi: al-Manaqib, p. 217
[3] al-Muhibb al-Tabari: Riyad al-Nadirah, vol. II, p. 162; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p. 212; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 118-19
[4] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. IV, p. 370; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p. 212
[5] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. IV, p. 370. A se vedea şi Ibn Qutaybah: Kitab al-Ma’arif, p. 194
[6] Ibn Majah: al-Sunan, vol. IV, p. 370
[7] al-Hamawini: Fara’id al-simtayn, Capitolul 58
[8] A se vedea Khutbah Şaqşaqiyah în Nahj al-Balagha, de al-Radi.
[9] Şaraf al-Din: al-Muraja’at, traducerea in limba persana, p. 429