Din ce în ce mai mulţi oameni începeau să-şi dea seama că Zeineb spune adevărul. Ubaydullah, fiul lui Ziyad, a dat ordin ca prizonierii să fie întemniţaţi. În acelaşi timp, le-a spus lui Shimr şi lui Khooli, care erau conducătorii caravanei, să se pregătească pentru a-i duce pe prizonieri la Damasc, înainte ca aceştia să mai aibă şansa de a vorbi în public. Caravana a plecat spre Siria pe 13 Muharrem. Pe drum au existat unele ciocniri între forţele armate ale lui Iezid şi susţinătorii familiei Profetului (saawas).
Iezid a declarat ziua sosirii lor, zi de sărbătoare. Cărţile de istorie relatează că pe 21 Rabii Al Euuel, în anul 61 Hijri, într-o zi de miercuri, caravana a intrat în Damasc. Iezid, şezând pe tronul său, lovea cu o nuia capul Imamului Husein (as) care era aşezat pe o tăviţă în faţa sa, invocându-și strămoşii (care fuseseră ucişi de musulmani în bătălia de la Badr) să fie martori la răzbunarea sa asupra familiei Profetului (saawas). La curtea lui Iezid, această adevărata doamnă a Islamului, Zeineb, a ţinut următorul discurs:
„… «Sfârşitul celor care-au făcut rău a fost rău, căci ei au socotit semnele lui Dumnezeu minciuni şi le-au luat în derâdere.» (Sfântul Coran 30: 10). O, Iezid, crezi că luându-ne ostatici şi purtându-ne dintr-un loc în altul, umilindu-ne, crezi că prin asta ne umileşti în faţa lui Dumnezeu şi că vei câştiga respect pentru tine însuți? Acest succes aparent al tău este rezultatul grandorii şi al puterii tale şi al statutului tău foarte înalt, de care eşti mândru. Crezi că ai cucerit lumea întreagă şi că treburile tale sunt aranjate, iar noi suntem sub controlul tău. Şi uiţi că Dumnezeu a spus: «Cei care şi-au vândut credinţa pe tăgadă cu nimic nu-L vor păgubi pe Dumnezeu, ci ei, de o osândă dureroasă, vor avea parte.» (Sfântul Coran, 3: 177).”
Zeineb i-a reamintit apoi lui Iezid că bunica acestuia şi strămoşii săi au intrat în Islam numai după ce Mekka a căzut în mâinile musulmanilor. Din moment ce Mekka a fost luată fără război sau vărsare de sânge, întreaga populaţie ar fi putut fi considerată ca fiind prizonierii Profetului (saawas), dar acesta, în mila sa, le-a spus: „Vă eliberez de lanţurile sclaviei, sunteţi liberi!” Cu alte cuvinte, Zeineb a vrut ca Iezid să-şi aducă aminte că strămoşii săi au fost prizonieri eliberaţi de bunicul ei, Profetul (saawas). „Este drept, fiu al unor sclavi eliberaţi, ca să ai grijă de hijab-ul [vălul] doamnelor tale şi al sclavelor tale, în timp ce fiicele Profetului lui Dumnezeu sunt ţinute prizoniere? Le-ai insultat luându-le vălurile, ai expus feţele lor privirilor duşmanilor dintr-un oraş într-altul. Aceste doamne sunt lipsite de apărătorii lor.”
Apoi Zeineb a reamintit originile lui Iezid, faptul că bunica lui Iezid, Hind, soţia lui Abu Sufyan, i-a ordonat sclavului ei după bătălia de la Uhud să-i spintece corpul lui Hamza, unchiul Profetului (saawas), pentru a-i putea mesteca ficatul, pentru a-şi potoli mânia cauzată de moartea tatălui şi a fratelui ei în bătălia de la Badr. „Dar bineînţeles, cum putem să pretindem protecţie din partea celui care scuipă inima credincioşilor şi al cărui trup a crescut pe sângele martirilor? Şi cum să nu ne urască cel care este invidios pe noi şi care în mod ruşinos spune: «Îmi doresc ca strămoşii să mă vadă astăzi şi să mă felicite şi să se roage ca mâna mea să nu slăbească niciodată?».” Iezid spunea acest lucru în timp ce lovea cu o nuieluşă dinţii lui Husein, căpetenia tinerilor din Paradis. „Îi invoci pe strămoşii tăi, sperând că aceştia îţi vor răspunde. Vei fi pus alături de ei şi atunci vei regreta şi-ţi vei dori ca limba să-ţi fi fost mută şi să nu fi spus ceea ce ai spus. Pe Dumnezeu, o, Iezid, prin uciderea lui Husein nu ţi-ai distrus decât propria piele şi propriul trup. Vei fi adus în faţa Profetului cu crimele vărsării de sânge a descendenţilor săi şi umilirii familiei sale.”
Între timp, un bărbat sirian şi-a exprimat dorinţa de a o lua pe Sekina ca sclavă. Zeineb a ripostat: „O, Iezid, ţi-ai pierdut orice simţ al ruşinii? Vrei să-i faci sclavi pe nepoţii Profetului Muhammed (saawas)?” Iezid a ţipat la Zeineb: „Eu sunt cel drept. Dumnezeu este mulţumit de victoria mea. El ţi-a umilit familia şi a cauzat moartea fratelui tău, Husein”. Zeineb i-a răspuns: „Crezi că Dumnezeu este Cel care te-a făcut să comiţi aceste crime oribile? Îl acuzi pe Dumnezeu pentru suferinţele pe care ni le-ai cauzat? Îl acuzi pe Dumnezeu pentru moartea nepotului Profetului? Nu, Iezid, tu eşti cel care a cauzat toate aceste suferinţe. Crezi că ucigându-l pe nepotul Profetului ai câştigat bătălia? Nu, Iezid, nu ai câştigat. Fratele meu, Imamul Husein (as), este cel care a câştigat, prin vărsarea sângelui său la Karbala, asigurându-se că oameni răi ca tine nu vor fi lăsaţi să distrugă Islamul. Victoria nu este a ta. Victoria este a Imamului Husein (as). Victoria este cu siguranţă a Islamului.”
Iezid s-a întors către Imamul Zainul Abidiyn (as), spunându-i: „Ei bine, tu cine crezi că este câştigătorul acestui război?” Imamul Zainul Abidiyn (as) a răspuns: „Iezid, victoria poate aparţine doar celor care sunt pe calea corectă. Uită-te la tine şi apoi uită-te la tatăl meu, Imamul Husein (as). Tatăl meu, care ai poruncit să fie ucis cu atâta brutalitate, a fost nepotul Profetului (saawas); Iezid tu eşti nepotul lui Abu Sufyan, care a fost duşmanul Profetului (saawas) şi al Islamului, exact ca tine.” Iezid a chemat un orator să vorbească la amvon împotriva strămoşilor Imamului Zainul Abidiyn (as). Când acesta şi-a terminat discursul, Imamul Zainul Abidiyn (as) s-a ridicat şi, după ce l-a slăvit pe Dumnezeu Atotputernicul şi a transmis salutul de pace Profetului Muhammed (saawas), a spus:
„Oameni buni! Cei care mă cunosc, mă ştiu, iar cei care nu mă cunosc, să mă recunoască! Sunt fiul Mekkăi şi al Minei. Sunt fiul Safei şi al lui Marwah. Sunt fiul celui care a fost înălţat şi care s-a ridicat atât de sus, încât a ajuns dincolo de înălţimile la care se află Sidratul Muntaha. El a fost adus atât de aproape de Domnul său, la o distanţă de două măsuri sau chiar mai puţin. Sunt fiul celui în spatele căruia s-au rugat îngerii din ceruri în perechi. Sunt fiul celui ucis pe nedrept. Sunt fiul celui decapitat. Sunt fiul celui căruia nu i s-a dat apă până la ultima sa răsuflare. Sunt fiul celui care s-a rostogolit în propriul sânge în nisipurile din Karbala. Sunt fiul celui al cărui turban şi mantie au fost jefuite. Sunt fiul celui care a fost plâns de îngerii din Ceruri. Sunt fiul celui al cărui cap a fost pus în vârful suliţei şi adus ca dar. Sunt fiul celui ale cărui femei (din familia sa) au fost luate prizoniere şi purtate din Iraq în Siria.
Oameni buni! Lăudat fie Dumnezeu, Cel care ne-a încercat şi care ne-a dăruit ştiinţa bunei călăuziri, a dreptăţii şi a evlaviei şi care a dat semnul devierii de la credinţă duşmanilor noştri. Atotputernicul Dumnezeu ne-a acordat şase privilegii nouă, celor care suntem Ahlul Bayt (ai Casei Profetului): cunoaşterea, puterea de a îndura, curajul, generozitatea, dragostea şi respectul pentru noi în inimile credincioşilor.”
Când Iezid a observat că oamenii care ascultau aceste cuvinte deveniseră agitaţi, a poruncit muezinului să recite chemarea la rugăciune, pentru a nu scăpa situaţia de sub control. Când Iezid a rostit mărturisirea de credinţă cu privire la Profet (Ash-hadu anna Muhammedar rasoolullah – Mărturisesc că Muhammad este Trimisul lui Dumnezeu), Imamul Zainul Abidiyn (as) l-a întrebat: „O, Iezid, spune-mi dacă Muhammed a fost bunicul tău sau al meu? Dacă spui că a fost bunicul tău, atunci eşti un mincinos, iar dacă spui că a fost bunicul meu, atunci de ce l-ai ucis pe tatăl meu şi le-ai luat captive pe femeile neamului nostru?” Atunci Imamul (as) s-a întors către public, spunând: „Oameni buni! Este cineva printre voi al cărui tată sau bunic să fi fost Profetul (saawas)?” În acel moment audienţa a izbucnit în plâns.
Iezid a poruncit ca prizonierii să fie duşi în temniţă imediat. După ce uşile temniţei au fost închise, ei au început să se roage, mulţumindu-I lui Dumnezeu. Temniţa era atât de întunecată, că nu se putea şti din interior dacă afară e zi sau noapte. Zilele erau atât de toride, că de abia se putea respira, iar nopţile erau atât de reci, că degetele fiicei lui Husein (as) se învineţeau. Nu li s-a dat nimic pe ce să doarmă, fiind nevoiţi să se odihnească pe podeaua goală. În cele din urmă fiica Imamului Husein (as) s-a stins din viaţă în închisoarea siriană, iar Imamul Zainul Abidiyn (as) i-a săpat un mormânt într-un colţ al închisorii. După moartea sa, oamenii au început să-şi pună întrebări cu privire la starea prizonierilor, având în vedere timpul îndelungat şi condiţiile precare ale detenţiei. Iezid a înţeles că va pierde sprijinul popular dacă nu pune prizonierii în libertate.
În ziua eliberării lor, Iezid i-a spus Imamului Zainul Abidiyn că sunt liberi să plece şi i-a oferit oricâţi bani ar fi dorit. Zeineb a răspuns la această ofertă astfel: „O, Iezid, nu ne-ai rănit destul? Vrei ca prin această propunere să ne insulţi şi mai mult? Acţiunile tale pot fi judecate doar de Dumnezeu. Lui va trebui să-I dai socoteală şi Profetului Muhammad (saawas) pentru tot ce ai făcut. Tot ceea ce vrem sunt capetele martirilor noştri şi bunurile noastre de care ne-au jefuit oamenii tăi. Ei mi-au luat vălul care-mi fusese dăruit de mama mea. Au luat hainele pătate de sânge ale fratelui meu. Au luat cerceii Sekinei care-i fuseseră daţi de către tatăl ei. Nu, Iezid, nu este nimic care poate să înlocuiască aceste lucruri.”
Imamul Zainul Abidiyn (as), împreună cu femeile şi copiii, au mai rămas câteva zile în Siria, după care s-au întors la Medina, oprindu-se pe drum la Karbala, pentru a vizita mormintele martirilor.
Detenţia lor în închisoarea siriană a durat aproximativ o lună. Se relatează că Imamul Zainul Abidiyn (as) a rămas surprins văzând-o pe mătuşa sa, Zeineb, oferind rugăciunile obligatorii şezând: „Mătuşă, tu nu ofereai nici măcar rugăciunile suplimentare în poziţie şezândă, iar astăzi le oferi pe cele obligatorii şezând?” Zeineb i-a răspuns: „În închisoare mâncarea şi apa erau atât de insuficiente, încât obişnuiam să le-o dau copiilor. Din cauza înfometării neîncetate, am devenit atât de moleşită, că nu mă mai pot ruga stând dreaptă”.
Trei ani după evenimentele de la Karbala, un om, pe nume Noaman, a venit la Medina şi l-a vizitat pe Imamul Zainul Abidiyn (as), întrebându-l care a fost cel mai greu moment din tot ce s-a întâmplat la Karbala şi în timpul detenţiei ce a urmat în Kufe şi în Damasc. Acesta a răspuns: „Siria, Siria, Siria”, argumentând că acolo familia sa a fost tratată precum animalele, fiind luaţi la curtea lui Iezid ca prizonieri. Se mai relatează că Imamul Sajjad / Zainul Abidiyn (as) izbucnea adesea în lacrimi când vedea apă, amintindu-şi de setea martirilor de la Karbala, iar când vedea pe cineva sacrificând o oaie sau o capră, îl întreba pe cel care o sacrifica dacă i-a dat mai întâi să bea apă animalului.
Întrebat fiind până când va continua să-i plângă pe martiri, Imamul Zainul Abidiyn (as) a răspuns: „O, slujitor al lui Dumnezeu, Profetul Iacob a avut doisprezece fii şi numai unul i-a fost luat, iar el a plâns atât de mult, încât i s-au albit ochii, i-a cărunţit părul şi i s-a încovoiat spatele, chiar dacă fiul său, Iosif, era încă în viaţă. Eu, însă, mi-am văzut tatăl, fratele şi şaptesprezece membri ai familiei măcelăriţi lângă mine. Cum ar putea tristeţea mea să înceteze?”
Anterior: Zeineb