CAPITOLUL 91 – CUNOAŞTEREA (GNOZA – MA’RIFAH )
Cel care deţine cunoaşterea (‘arif) se află printre oameni, în timp ce inima lui este la Dumnezeu (Allah). Dacă inima lui ar uita de Dumnezeu (Allah) fie şi numai cât ar clipi din ochi, el ar muri de dorul Său. Cel care deţine cunoaşterea este cel căruia i s-au încredinţat lucrurile lui Dumnezeu (Allah), comoara tainelor Sale, el este păstrătorul luminii Sale, o dovadă a milei Sale faţă de creaturi, o unealtă a ştiinţelor Sale şi măsura bunătăţii şi a dreptăţii Sale. El nu are nevoie nici de oameni, nici de un scop (altul în afară de Dumnezeu / Allah), nici de această lume. El nu are vreun alt prieten apropiat în afară de Dumnezeu (Allah), iar vorba, gesturile şi respiraţia sa sunt numai pentru, cu şi de la Dumnezeu (Allah), întrucât el frecventează gradina sanctităţii Sale şi este îmbogăţit prin cele mai subtile daruri pe care le primeşte de la El. Cunoaşterea (gnoza) este o rădăcină a cărei ramificaţie este credinţa.
CAPITOLUL 92 – DRAGOSTEA DE DUMNEZEU (ALLAH)
Când dragostea de Dumnezeu (Allah) pune stăpânire pe adâncul sufletului robului lui Dumnezeu (Allah), aceasta îl goleşte de orice altă preocupare în afară de pomenirea lui Dumnezeu (Allah). Cel cuprins de ea este cel mai loial faţă de Dumnezeu (Allah) în sufletul său, dintre toţi oamenii. El este cel mai sincer în cuvintele sale, cel mai credincios în legământul său, cel mai abil în acţiunile sale, cel mai curat în pomenirea lui Dumnezeu (Allah) şi cel mai devotat în dedicarea sa şi în adorarea lui Dumnezeu (Allah).
Îngerii se întrec între ei să converseze cu el şi să se laude că l-au văzut. Prin el, Dumnezeu (Allah) face ca pământul Său să prospere şi să rodească şi prin consideraţia Sa pentru el, Dumnezeu îi onorează pe robii Săi. Dumnezeu (Allah) le dăruieşte oamenilor când aceştia Îi cer în numele dreptului lui, înlăturându-le suferinţele prin îndurarea Sa. Dacă oamenii ar ştii ce poziţie ocupă în faţa lui Dumnezeu (Allah), ei nu ar încerca să se apropie de Dumnezeu (Allah), decât prin praful picioarelor sale.
Prinţul credincioşilor Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Dragostea lui Dumnezeu (Allah) este un foc care nu trece pe lângă ceva fără să ardă complet acel lucru; lumina lui Dumnezeu (Allah) nu se pogoară asupra vreunui lucru fără să-l lumineze. Cerurile lui Dumnezeu (Allah) nu vor da naştere unui nor fără să acopere tot ceea ce este sub el; vântul lui Dumnezeu (Allah) nu suflă pe ceva fără să mişte acel lucru. Apa lui Dumnezeu (Allah) dă viaţă tuturor lucrurilor şi totul creşte din pământul lui Dumnezeu (Allah). Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu (Allah) primeşte bogăţie şi autoritate.”
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Când Dumnezeu (Allah) iubeşte un rob din comunitatea mea, El aşează dragoste pentru el în inimile prietenilor Săi, în spiritele îngerilor şi ale susţinătorilor Tronului Său, astfel ca aceştia să-l iubească.”
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu (Allah) deţine într-adevăr prea plinul fericirii şi va fi capabil să mijlocească la Dumnezeu (Allah) în Ziua Învierii.
CAPITOLUL 93 – DRAGOSTEA DE DRAGUL LUI DUMNEZEU (ALLAH)
Cel care iubeşte de dragul lui Dumnezeu (Allah) este iubit de Dumnezeu (Allah), iar cel care este iubit de dragul lui Dumnezeu (Allah) este, de asemenea, iubit de Dumnezeu (Allah), din moment ce fiecare dintre ei îl iubeşte pe celălalt de dragul lui Dumnezeu (Allah). Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Omul este alături de cei pe care-i iubeşte. Cel care iubeşte un rob de dragul lui Dumnezeu (Allah), Îl iubeşte pe Dumnezeu (Allah). Nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu (Allah), decât cel pe care Dumnezeu (Allah) îl iubeşte.” Şi din nou „Cei mai buni dintre oameni după profeţi în această lume şi în lumea de apoi sunt cei care se iubesc unul pe altul de dragul lui Dumnezeu (Allah).” Dragostea care este întemeiată pe altceva în afară de Dumnezeu (Allah) va duce la duşmănie, dar nu şi dragostea dintre cei care se iubesc de dragul Lui, pentru că dragostea lor provine din aceeaşi sursă. Dragostea lor va creşte întotdeauna şi nu va scădea niciodată. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
الْأَخِلَّاء يَوْمَئِذٍ بَعْضُهُمْ لِبَعْضٍ عَدُوٌّ إِلَّا الْمُتَّقِينَ
„În Ziua aceea, prietenii vor deveni vrăjmaşi unii altora, afară de cei temători.” (Sfântul Coran 43:67)
pentru că rădăcina dragostei este libertatea şi independenţa faţă de toate lucrurile, în afară de Cel Preaiubit.
Prinţul credincioşilor / Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Cel mai bun şi cel mai plăcut lucru din Grădina (Paradisului) este dragostea de Dumnezeu (Allah), dragostea de dragul lui Dumnezeu (Allah) şi lauda lui Dumnezeu (Allah).” Iar Dumnezeu (Allah) a spus:
وَآخِرُ دَعْوَاهُمْ أَنِ الْحَمْدُ لِلّهِ رَبِّ الْعَالَمِينَ
„şi la sfârşitul chemării: “Laudă lui Dumnezeu, Domnul lumilor!” (Sfântul Coran 10:10)
pentru că atunci când ei văd binecuvântările care există în Gradina (Paradisului), se înfiripă dragostea în inima lor, care-i face să exclame: „Laudă lui Dumnezeu (Allah), Domnul lumilor!”
CAPITOLUL 94 – DORUL DE DUMNEZEU (ALLAH)
Cel care tânjeşte după Dumnezeu (Allah) nu-şi doreşte nici mâncare, nu-şi găseşte plăcerea nici în băutură, nici nu este uşor iritabil/impresionabil, el nu este foarte apropiat nici măcar faţă de prietenii săi apropiaţi, nici nu locuieşte în vreo cetate, nici nu-şi găseşte plăcerea în purtarea straielor, nici nu se odihneşte atât cât ar avea nevoie.
El Îl adoră pe Dumnezeu (Allah) ziua şi noaptea, sperând să ajungă la ceea ce tânjeşte. El Îi vorbeşte Lui cu limba celui care îi este dor de El, mărturisind ceea ce este în adâncul sufletului său. Aceasta este aşa cum i-a spus Dumnezeu (Allah) lui Moise, când L-a întâlnit pe Domnul său:
وَعَجِلْتُ إِلَيْكَ رَبِّ لِتَرْضَى
„Domnul meu! Eu m-am grăbit către Tine spre a-Ţi fi pe plac.” (Sfântul Coran 20:84)
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a explicat această stare astfel: „El nici nu a mâncat, nici nu a băut, nici nu a dormit, nici nu şi-a dorit nimic din toate acestea atunci când venea sau când pleca, timp de patruzeci de zile, din cauza dorului de Domnul său.”
Când începeţi să tânjiţi după Dumnezeu (Allah), să spuneţi takbir, renunţând la voi înşivă şi la dorinţele voastre lumeşti. Să vă luaţi rămas bun de la toate lucrurile de care v-aţi apropiat şi să vă îndepărtaţi de toate lucrurile, cu excepţia Celui pe Care vi-L doriţi cel mai mult. Să rostiţi cuvântul Labbayk („Sunt în slujba Ta!”) până la moarte: „Sunt în slujba Ta, o, Dumnezeule (Allah), sunt în slujba Ta!” Apoi Dumnezeu (Allah) va face ca răsplata voastră să fie mare. O persoană care tânjeşte după Dumnezeu (Allah) este ca un om care se îneacă: el este interesat numai de faptul de a fi salvat şi uită de orice altceva.
CAPITOLUL 95 – ÎNŢELEPCIUNEA
Înţelepciunea este lumina cunoaşterii (gnozei), ea reprezintă un grad aprofundat de conştientizare şi fructul sincerităţii. Dumnezeu (Allah) nu a dat nicio binecuvântare care să fie mai mare, mai bună, mai productivă, mai nobilă, sau mai minunată, decât este înţelepciunea pentru sufletul omului. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
يُؤتِي الْحِكْمَةَ مَن يَشَاء وَمَن يُؤْتَ الْحِكْمَةَ فَقَدْ أُوتِيَ خَيْرًا كَثِيراً
„El dăruieşte înţelepciune cui voieşte. Cel căruia i s-a dăruit înţelepciune se bucură de mult bine. Doar cei dăruiţi cu minte chibzuiesc!” (Sfântul Coran 2:269)
Adică numai cel pe care El l-a ales pentru El Însuşi şi numai cel care a fost desemnat să o primească ştie ce înţelepciune a pregătit şi a păstrat Dumnezeu (Allah). Înţelepciunea înseamnă salvare, statornicie când se începe îndeplinirea unei anumite responsabilităţi şi o atitudine fermă în ceea ce priveşte finalizarea ei. Înţelepciunea îi inspiră pe oameni să aspire la Dumnezeu (Allah). Iar Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a spus lui Ali (Pacea fie asupra sa!): „Dacă Dumnezeu (Allah) îl călăuzeşte pe unul dintre robii Săi prin tine, acest lucru este mai bine pentru tine decât toate lucrurile asupra cărora străluceşte soarele, de la miazăzi la miazănoapte.”
CAPITOLUL 96 – PRETENŢIILE
În realitate, pretenţiile aparţin profeţilor, Imamilor şi celor sinceri şi drepţi, iar cel care are o pretenţie abuzivă este precum Iblis cel blestemat. El pretinde că este devotat în timp ce, în realitate, se împotriveşte Domnului său şi poruncilor Sale. Cel care are asemenea pretenţii îşi trădează nesinceritatea, iar cel care minte nu este demn de încredere. Celui care pretinde ceea ce nu îi este permis i se vor deschide porţile suferinţei. Celui care face o afirmaţie i se va cere fără îndoială să aducă dovezi clare, în urma cărora se va vedea că este compromis şi se va face de ruşine. Celui sincer nu i se va cere socoteală în legătură cu motivaţia acţiunilor sale. Aşa cum a spus Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!): „Nimeni nu priveşte la o persoană sincera fără să o respecte.”
CAPITOLUL 97 – SĂ TRAGEM ÎNVĂŢĂMINTE
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Cel care trage învăţături în această lume trăieşte în ea ca un om adormit: el o vede, dar nu o atinge. Repulsia (pentru ea) creşte în inima lui şi în sufletul său datorită comportamentului celor care sunt amăgiţi de această lume şi care aduce doar judecată şi pedeapsă. El renunţă la această lume, dând-o la schimb pentru ceea ce îl va aduce aproape de bunăvoinţa şi de iertarea lui Dumnezeu (Allah). El se curăţă de acele lucruri la care îl cheamă această lume şi de podoabele sale lumeşti, cu apa care stinge dorinţa pentru această lume.
Cel care ia învăţăminte va avea parte de trei lucruri: cunoaşterea a ceea ce face, punerea în practică a cunoştinţelor sale şi cunoaşterea lucrurilor pe care nu le cunoştea. Trage învăţăminte cel care se teme de rezultatul acţiunilor sale şi care se înfrânează în toate lucrurile (nepermise) când începe să întreprindă ceva. Reuşesc să ia învăţăminte doar cei care sunt puri în sufletul lor şi care înţeleg.
Dumnezeu (Allah) a spus:
فَاعْتَبِرُوا يَا أُولِي الْأَبْصَارِ
„Trageţi o învăţătură de aici, o, voi cei dăruiţi cu vedere!” (Sfântul Coran 59:2)
şi iarăşi:
فَإِنَّهَا لَا تَعْمَى الْأَبْصَارُ وَلَكِن تَعْمَى الْقُلُوبُ الَّتِي فِي الصُّدُورِ
„Nu ochii lor sunt orbi, ci inimile lor din piepturi sunt oarbe.” (Sfântul Coran 22:46)
Când Dumnezeu (Allah) deschide ochii inimii cuiva, făcându-l să înţeleagă prin intermediul reflecţiei, atunci El îi dă o poziţie înaltă şi o avere imensă.
CAPITOLUL 98 – MULŢUMIREA PENTRU CEEA CE NI S-A DAT
Dacă cel care este mulţumit (cu ceea ce i s-a dat) ar fi să jure că va avea parte în cele din urmă de cele două sălaşuri ale sale (de această lume şi de lumea de apoi), Dumnezeu (Allah) l-ar susţine, împlinindu-i speranţa, datorită faptului că mulţumirea lui este mare. Cum ar putea robul lui Dumnezeu (Allah) să nu fie mulţumit cu ceea ce a primit de la El, când El spune:
نَحْنُ قَسَمْنَا بَيْنَهُم مَّعِيشَتَهُمْ فِي الْحَيَاةِ الدُّنْيَا
„Noi le-am împărţit traiul în Viaţa de Acum.” (Sfântul Coran 43:32)
Cel care se înclină în faţa lui Dumnezeu (Allah) şi nu este nepăsător, îndeplinind ceea ce doreşte El, oricând doreşte El, cel care are convingerea că El deţine suveranitatea prin care orânduieşte fiecărui om mijloacele de trai care-i sunt necesare şi nu crede că acestea provin din alte cauze, cel care este mulţumit cu ceea ce i s-a dat este scutit de griji, de durere şi de osteneală. Când scade mulţumirea, cresc dorinţele. Lăcomia pentru această lume este cauza tuturor relelor; cel care o are nu va fi mântuit de Foc, dacă nu se căieşte.
De aceea Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a pus: „Mulţumirea este o împărăţie care nu piere.” Ea este corabia bunăvoinţei lui Dumnezeu (Allah), care-i poartă pe cei aflaţi la bordul ei spre Casa Sa. Să aveţi deplină încredere în El cu privire la lucrurile care nu vi s-au dat şi să vă bucuraţi de ceea ce vi s-a dat. Să fiţi răbdători în ceea ce vi se întâmplă pentru că aceasta este, într-adevăr, una dintre cele mai mari îndatoriri.
CAPITOLUL 99 – CALOMNIA Şi BÂRFA
Calomnia este interzisă tuturor musulmanilor, iar cel care a defăimat pe cineva a păcătuit, indiferent de situaţie. Calomnia înseamnă a menţiona un lucru despre o anumită persoană care nu este un defect în ochii lui Dumnezeu (Allah), sau a condamna ceea ce laudă cei cunoscători.
Iar în ceea ce priveşte a vorbi despre cineva care nu este de faţă referitor la un lucru condamnat de Dumnezeu (Allah), când acea persoană este vinovată de acel lucru, atunci aceasta nu înseamnă calomnie, chiar dacă lui nu îi place când aude acest lucru; şi veţi fi lipsiţi de dispreţul acelei persoane. Aceasta este pentru a distinge clar adevărul de minciună prin ceea ce a lămurit Dumnezeu (Allah) şi Trimisul Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Cu toate acestea, în acest caz trebuie să se îndeplinească o condiţie necesară, aceea că persoana care spune acel lucru trebuie să urmărească doar clarificarea adevărului şi a minciunii, în ceea ce priveşte religia lui Dumnezeu (Allah). Dacă el urmăreşte să condamne persoana despre care vorbeşte fără să-şi dorească să clarifice lucrurile, atunci i se va cere socoteală pentru scopul său murdar, chiar dacă are dreptate în ceea ce spune.
Dacă chiar aţi defăimat pe cineva, atunci să vă cereţi iertare de la acea persoană. Dacă nu aţi mers atât de departe şi nu aţi ajuns în acel punct, atunci să-I cereţi iertare lui Dumnezeu (Allah) pentru aceasta. Bârfa nimiceşte faptele bune aşa cum focul mistuie lemnul. Aşa cum Dumnezeu (Allah) i-a revelat lui Moise (Pacea fie asupra sa!): „Clevetitorul va fi ultima persoană care va intra în Gradina (Paradisului), dacă se căieşte. Dacă nu se căieşte, atunci el va fi primul care va intra în Focul (Iadului).” Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
أَيُحِبُّ أَحَدُكُمْ أَن يَأْكُلَ لَحْمَ أَخِيهِ مَيْتًا فَكَرِهْتُمُوهُ
„Să nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii în lipsă. I-ar plăcea vreunuia dintre voi să mănânce carnea fratelui său mort?” (Sfântul Coran 49:12)
Diferitele aspecte ale calomniei se ivesc atunci când menţionaţi un defect al caracterului cuiva, al gândirii sale, al faptelor sale, al comportamentului său, al credinţei lui, al necunoaşterii lui şi aşa mai departe.
Motivul calomniei poate fi de zece feluri: revărsarea furiei cuiva, dorinţa de a fi pe placul altor oameni, suspiciunea, a da crezare unei istorisiri fără să existe o examinare şi o investigaţie a ei, părerea proastă despre cineva, invidia, dispreţul faţă de cineva, uimirea în faţa acţiunilor cuiva cauzată de neînţelegerea lor, nemulţumirea sau nerăbdarea manifestată faţă de ceilalţi şi dorinţa de a crea o imagine bună a propriei persoane pe seama altora.
Dacă urmaţi islamul, aduceţi-vă aminte de Creator şi nu de creaturi. Atunci incidentele calomniei vor fi o lecţie pentru voi, iar o faptă rea va fi înlocuită cu o răsplată.
Anterior:CAPITOLUL 81 – 90