Atitudinile iresponsabile ale unor companioni
Aici apar următoarele întrebări. Având în vedere faptul că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a proclamat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) drept moştenitor (wasiyy) şi succesor (khalifah) al său, punând accentul pe alegerea sa ca lider al musulmanilor, atât la Ghadir Khumm, cât şi cu alte prilejuri, cum s-a întâmplat că după moartea celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), companionii săi (sahabah) au ignorat porunca lui Dumnezeu şi l-au părăsit pe Ali (Pacea fie asupra sa!), pe această personalitate atât de nobilă şi de importantă? Cum se face că au decis să nu i se supună lui şi au ales pe altcineva ca lider în locul său, încredinţându-i altcuiva frâiele conducerii?
A existat oare vreo ambiguitate în cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!)? Sau toate aceste fraze şi expresii diferite care demonstrau statutul lui Ali (Pacea fie asupra sa!) şi care-l desemnau pe acesta drept conducător, nu erau de ajuns?
Putem găsi un răspuns clar la această întrebare dacă analizăm evenimentele care au avut loc în timpul vieţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Vedem că au existat persoane printre companionii săi care, atunci când poruncile sale s-au împotrivit dorinţelor şi tendinţelor lor, au făcut presiuni asupra lui, ca să se răzgândească, în speranţa că-l vor împiedica, prin orice mijloace posibile, să-şi ducă la îndeplinire planurile. Atunci când au fost deznădăjduiţi cu privire la atingerea scopurilor lor, aceştia au început să se plângă.
Coranul îi avertizează pe aceşti oameni să nu se împotrivească poruncilor Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în următorul verset: „Cei care încalcă porunca sa, să ia seamă, căci o ispită îi va învălui ori o osândă dureroasă îi va lovi!” (24:63)
Pe parcursul ultimelor zile ale vieţii sale, Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a pregătit o armată pentru bătălia cu bizantinii şi l-a numit pe Usamah b. Zayd în funcţia de comandant al ei. Această alegere a unui tânăr, în ciuda faptului că existau alte persoane mai în vârstă şi cu mai multă experienţă decât el, s-a dovedit a nu fi pe placul unor companioni şi a iscat o ceartă între ei. Cei care se împotriveau cu vehemenţă lui Usamah b. Zayd, i-au cerut Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să-l demită, dar el nu a dat atenţie cererii lor şi le-a poruncit lui Abu Bekr, lui Umar şi lui Uthman să se alăture rândurilor armatei musulmane, în timp ce aceasta părăsea Medina. Cu toate acestea, ei nu numai că nu au ţinut cont de disciplina militară, dar nu s-au supus nici măcar poruncii categorice a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). În loc să se îndrepte cu armata spre front, ei s-au desprins de ea şi s-au întors la Medina.[1]
Cârtelile necuviincioase ale unor companioni l-au necăjit foarte tare pe Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Cu inima plină de durere şi de grijă pentru poporul său, el a ieşit din casă şi s-a adresat oamenilor în felul următor:
„O, oameni, ce sunt aceste vorbe ale voastre, care au ajuns la urechile mele, referitoare la numirea lui Usamah? Aşa cum îl criticaţi pe el acum, v-aţi împotrivit odată şi numirii tatălui său, Zayd b. al-Harithah, în funcţia de comandant. Vă răspund, în faţa lui Dumnezeu, că întocmai cum acesta merita să fie comandant, la fel merită şi fiul său.”[2]
Chiar şi după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), Umar a venit la Abu Bekr şi i-a cerut acestuia să-l demită pe Usamah. Califul i-a răspuns: „Trimisul lui Dumnezeu l-a ales pe el, iar tu vrei ca eu să-l demit?” [3]
Dorinţa şi voinţa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în timpul ultimelor zile ale vieţii sale a fost de a goli oraşul Medina atât de liderii celor care emigraseră (muhajirin), cât şi de liderii ajutoarelor (ansar). De aceea, el a pregătit armata lui Usamah şi i-a dat ordinul de a porni la luptă (jihad), poruncindu-i să se îndrepte spre graniţa siriană. El le-a cerut cu insistenţă celor mai de vază companioni ai săi să părăsească Medina şi să lupte sub stindardul lui Usamah, păstrându-l doar pe Ali (Pacea fie asupra sa!) ca să rămână la patul său. Această acţiune importantă a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a avut o însemnătate foarte mare. Cu toate acestea, aceşti companioni nu s-au conformat instrucţiunilor sale şi s-au retras din armata comandată de Usamah.
De-a lungul vieţii sale, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a ales niciodată pe nimeni drept comandant şi superior al lui Ali (Pacea fie asupra sa!). Întotdeauna, el a fost cel care purta drapelul şi care conducea armata.[4] Spre deosebire de acesta, Abu Bekr şi Umar au fost simpli soldaţi în armata lui Usamah, iar Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) le-a ordonat el însuşi să slujească sub comanda lui, când l-a ales comandant al armatei, în bătălia Mu’ta. Istoricii sunt de acord în mod unanim asupra acestui lucru. De asemenea, la bătălia Dhat al-Salasil, când armata s-a aflat sub conducerea lui Ibn al-‘As, Abu Bekr şi Umar au servit din nou ca simpli soldaţi. Acest contrast faţă de cazul lui Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!), pe care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), de la începutul misiunii sale, până la moartea sa, nu l-a aşezat niciodată în subordinea cuiva, reprezintă un lucru extrem de important.
Istoria nu va uita niciodată momentul în care cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) se afla pe patul său de moarte, în timp ce starea lui de sănătate se agrava din ce în ce mai mult. El simţea cum i se scurgeau ultimele clipe ale vieţii şi a hotărât astfel, să-şi pună în aplicare ultimul său gând, fără niciun fel de amânare. El a spus: „Aduceţi-mi hârtie, ca să vă scriu un document care vă va împiedica să vă rătăciţi vreodată.”[5]
Întocmai cum clarificase problema conducerii în numeroase cuvântări şi predici, el a dorit acum, pentru ultima dată, să rezolve această chestiune extrem de importantă, descrisă în Coran ca fiind desăvârşirea religiei, prin consacrarea şi păstrarea ei într-un document scris oficial, care să rămână musulmanilor după moartea sa. Prin acesta s-ar fi închis calea devierilor de la poruncile sale, care aveau să apară mai târziu. Dar aceleaşi persoane care i-au sfidat poruncile sale, refuzând să meargă pe câmpul de luptă, urmăreau acum cu atenţie evoluţia evenimentelor, cu intenţia de a-şi implementa planurile lor, cu prima ocazie care s-ar fi ivit. De aceea ei au refuzat să permită aducerea unui instrument de scris pentru Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).[6]
Jabir b. Abdullah spune:
„Când Trimisul lui Dumnezeu a căzut la pat din cauza bolii care avea să se sfârşească cu moartea sa, el a cerut hârtie ca să pună în scris anumite recomandări pentru ummah (naţiunea) sa care i-ar fi împiedicat (pe musulmani) să se rătăcească vreodată, sau să se acuze unul pe celalalt de rătăcire. A existat un schimb de replici între cei prezenţi în casa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a urmat o ceartă în timpul căreia Umar a rostit nişte cuvinte care l-au făcut pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să-i poruncească să părăsească casa.”[7]
Ubaydullah b. Abdullah b. Utbah relatează că Ibn Abbas a spus:
„În timpul ultimelor clipe din viaţa Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în casa sa se aflau un număr de oameni, printre care Umar b. al-Khattab. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: «Veniţi! Să vă scriu un document care vă va împiedica să vă rătăciţi după moartea mea.» Umar a spus: «Boala l-a doborât pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!); avem Coranul, care este de ajuns pentru noi.»”
„Apoi a avut loc o neînţelegere între cei prezenţi. Au început să se certe unul cu altul, unii spuneau: «Repede, lăsaţi-l pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să vă scrie un document prin care să nu vă rătăciţi niciodată după moartea sa», iar alţii repetau cuvintele lui Umar.”
„Când cearta şi vorbăria fără rost a ajuns la apogeu, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) le-a spus să plece.”
Astfel s-au întâmplat lucrurile, făcându-l pe Ibn Abbas să spună: „Marea nenorocire s-a întâmplat atunci când disputa lor gălăgioasă l-a împiedicat pe Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să-şi scrie testamentul său într-un document.”[8] El adaugă apoi cu mâhnire: „În acea zi au început necazurile musulmanilor.”[9]
În discuţia care a avut loc între Ibn Abbas şi cel de-al doilea calif, discuţie privitoare la califatul lui Ali (Pacea fie asupra sa!), califul a spus: „Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a dorit să-l declare pe Ali (Pacea fie asupra sa!) drept succesor al său, dar eu nu am permis să se întâmple aşa ceva.”[10]
Unii istorici şi unii savanţi specialişti în ştiinţa hadith-urilor sunniţi au scris că atunci când Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a decis să scrie documentul care i-ar fi împiedicat pe musulmani să se rătăcească, Umar a spus: „Trimisul lui Dumnezeu delirează.” Alţii, totuşi, pentru a atenua caracterul jignitor al cuvintelor sale, susţin că el a spus: „Boala l-a biruit pe Profet; aveţi la dispoziţie Cartea lui Dumnezeu, care este suficientă pentru noi.”[11]
Ca şi cum cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu ar fi fost conştient de importanţa pe care o are Cartea lui Dumnezeu, iar ei ar fi cunoscut mai mult decât el în această privinţă! Trebuia oare să fie acuzat de delir sau tulburări mintale, dacă şi-a dorit să întocmească un document scris în care să specifice cine trebuia să conducă ummah (naţiunea islamică) după moartea sa? Dacă într-adevăr decizia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) putea fi pusă pe seama faptului că-l părăsiseră facultăţile mintale în urma bolii, de ce califul nu l-a împiedicat şi pe Abu Bekir de a întocmi un document asemănător în ultimele clipe ale vieţii sale şi de ce nu l-a acuzat că are mintea tulbure? Umar se afla lângă Abu Bekir şi ştia că Abu Bekir intenţiona să-l desemneze pe el în funcţia de conducere, în testamentul său, era firesc deci să-şi dorească ca acest document să fie semnat.
Dacă Umar credea cu adevărat acest lucru – cartea lui Dumnezeu este suficientă pentru rezolvarea tuturor problemelor – de ce s-a grăbit imediat la Saqifah după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), împreună cu Abu Bekir, pentru a se asigura că problema califatului va fi rezolvată potrivit ideilor şi dorinţelor lor? De ce nu s-au bazat exclusiv pe Cartea lui Dumnezeu în acel moment şi de ce nu au menţionat deloc Coranul, chiar dacă Coranul clarificase deja această chestiune?
al-Tabari scrie următoarele în istoria sa:
Când Şadid, sclavul eliberat al lui Abu Bekr, a luat în mână porunca pe care o scrisese Abu Bekr, ca Umar să devină succesorul său, Umar le-a spus oamenilor: „Oameni, acordaţi atenţie şi daţi ascultare poruncii califului! Califul vă spune: «Nu am dat greş în a vă asigura bunăstarea.»”[12]
Exprimarea unor opinii personale care contraziceau poruncile Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a continuat şi după moartea sa, culminând cu schimbarea anumitor legi divine în timpul celui de-al doilea calif, la porunca acestuia. Astfel de exemple se găsesc în cărţile renumite ale unor autori sunniţi respectabili.[13]
De exemplu, al doilea calif a spus: „Să nu le permiteţi niciodată să aducă în faţa mea un bărbat care a fost căsătorit cu o femeie pentru o anumită perioadă de timp, stabilită dinainte, pentru că dacă o vor face, îl voi ucide cu pietre.”[14] Faptul că el a interzis căsătoria temporară (mut’ah) dovedeşte că acest fel de căsătorie era comun printre companioni şi printre ceilalţi musulmani în acel timp, pentru că altfel nu ar fi fost necesar să le poruncească să se înfrâneze în această privinţă. Dacă Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi interzis acest tip de căsătorie, companionii nu ar mai fi practicat-o niciodată şi nu ar fi fost nevoie ca Umar să-i ameninţe pe oameni cu lapidarea.
Al doilea calif a recunoscut el însuşi că: „Au existat trei lucruri care erau permise în timpul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), pe care eu le-am interzis şi pentru care am stabilit o pedeapsă: căsătoria temporară, pelerinajul mut’ah şi recitarea formulei «Veniţi la faptele cele mai bune» (hayya ‘ala khayri ‘l-‘amal) în chemarea la rugăciune.”[15]
El a fost cel care a poruncit, de asemenea, ca în timpul chemării la rugăciune (adhan) din zorii zilei să se recite fraza: „Rugăciunea este mai bună decât somnul” (as ‘salatu khayrun mina ‘n-nawm).[16]
Potrivit cărţii Sunan a lui al-Tirmidhi, cineva din Siria l-a întrebat odată pe Abdullah b. ‘Umar despre pelerinajul mut’ah. El a răspuns că acesta era permis. Când bărbatul i-a atras atenţia că tatăl lui Abdullah l-a interzis, el a răspuns: „Dacă tatăl meu a interzis ceva ce Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a permis, ar trebui să părăsim Sunnah Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi să-l urmăm pe tatăl meu?”[17]
Ibn Kathir consemnează de asemenea în istoria sa: „Lui Abdullah b. Umar i s-a spus că tatăl său a interzis pelerinajul mut’ah. El a răspuns: «Mă tem că o piatră va cade asupra voastră din ceruri. Noi trebuie să urmăm Sunnah Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), sau Sunnah lui Umar b. al-Khattab?»”[18]
Atât în timpul vieţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), cât şi în timpul califatului lui Abu Bekr şi în primii trei ani ai califatului lui Umar, dacă cineva divorţa de soţia lui de trei ori într-o singură situaţie, acest lucru echivala cu o singură repudiere şi de aceea, nu era finală. Cu toate acestea, Umar a spus: „Dacă are loc o astfel de repudiere, o voi socoti ca o repudiere întreită (şi prin urmare finală).”[19]
Şiiţii cred că o astfel de repudiere (talaq) trebuie considerată ca o singură repudiere, iar şeicul Mahmud al-Şaltut, care a fost rectorul Universităţii Azhar, a considerat jurisprudenţa (fiqh) şiită ca fiind superioară în acest aspect, ca şi în multe alte privinţe.[20]
Nimeni nu are dreptul să falsifice poruncile revelate, pentru că acestea sunt divine şi imuabile, nici chiar Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) însuşi nu a avut acest drept. Coranul spune: „Dacă acesta (Muhammad) ar fi făcut născociri asupra Noastră, l-am fi apucat cu mâna dreaptă, apoi i-am fi tăiat vena gâtului.” (69:44-46)
Cu toate acestea, vedem că, din păcate, unii companioni şi-au adjudecat dreptul de a implementa o sentinţă proprie (ijtihad) cu privire la anumite porunci, schimbând şi modificând legea divină potrivit concepţiilor personale.
Al doilea calif a introdus în timpul domniei sale diferenţele dintre clase în societatea islamică, accentuând tensiunile rasiale dintre arabi şi persani.[21] El a înfiinţat un sistem discriminatoriu de distribuire a banilor publici, acordând mai mulţi bani celor care acceptaseră islamul mai devreme, decât celor care îmbrăţişaseră mai târziu islamul; el a acordat mai mulţi bani celor care au emigrat (muhajirin) şi care erau din tribul Qurayş, decât celor care emigraseră, dar care erau din alte triburi; el a oferit mai mulţi bani celor care au emigrat (muhajirin) decât celor care i-au ajutat (ansar); el a oferit mai mulţi bani arabilor decât celor care nu erau arabi; şi mai mulţi bani conducătorilor decât supuşilor lor.”[22]
Spre sfârşitul vieţii sale, Umar însuşi a ajuns să recunoască efectele negative ale politicilor sale şi a spus: „Dacă rămân în viaţă anul acesta, voi institui egalitatea în societatea islamică şi voi desfiinţa discriminarea. Voi acţiona în felul în care au acţionat Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi Abu Bekr.”[23]
Cele de mai sus arată atitudinea abuzivă pe care au avut-o unii dintre companionii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) faţă de poruncile acestuia. În anumite cazuri, atunci când poruncile lui nu au corespuns dorinţelor lor personale, ei au încercat fie să evite implementarea lor, fie au încercat să le schimbe complet. Faptul că au ignorat cuvintele autoritare şi clare ale Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pe care acesta le-a rostit în ziua de Ghadir Khumm, sau faptul că s-au purtat în mod asemănător faţă de alte chestiuni, după moartea sa, nu ar trebui privit ca un lucru surprinzător sau fără precedent, întrucât ei au arătat care este atitudinea lor încă din timpul vieţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Pe lângă acestea, nu trebuie să uităm că în fiecare societate, majoritatea oamenilor au tendinţa să rămână indiferenţi faţă de problemele politice şi sociale, preferând să-şi urmeze liderii şi pe cei care iau iniţiativa. Aceasta este o realitate clară şi de netăgăduit.
Cu toate acestea, au existat oameni respectabili şi independenţi, care nu şi-au schimbat atitudinea după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Ei nu au acceptat alegerea care a avut loc la Saqifah şi s-au separat de majoritate, protestând împotriva introducerii conceptului consultativ în guvernul islamic. Deşi aceştia erau mai mult sau mai puţin constrânşi să păstreze tăcerea, ei i-au rămas loiali lui Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!), ca lider. Printre personalităţile importante care au aparţinut acestui grup se numărau Salman al-Farisi, Abu Dharr al-Ghifari, Abu Ayyub al-Ansari, Khuzaymah b. Thabit, Miqdad b. al-Aswad, al-Kindi, ‘Ammar b. Yasir, Ubayy b. Ka’b, Khalid b. Sa’id, Bilal, Qays b. Sa’d, Aban, Buraydah al-Aşami, Abu ‘l-Haytham b. al-Tayyihan, cât şi mulţi alţii, ale căror nume au rămas consemnate în istoria islamului. Unii savanţi au enumerat două sute cincizeci de companioni ai Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), care aparţineau acestei categorii, menţionând numele lor şi prezentându-i.[24]
al-Ya’qubi îi menţionează în istoria sa pe Abu Dharr al-Ghifari, Salman al-Farisi, Miqdad b. al-Aswad, Khalid b. Sa’id, Zubayr, ‘Abbas, Bara’ b. Azib, Ubayy b. Ka’b şi pe Fadh b. al-‘Abbas ca fiind printre cei care au rămas loiali cauzei lui Ali (Pacea fie asupra sa!).[25] Qays b. Sa’d a mers chiar atât de departe, încât s-a certat cu tatăl său referitor la problema califatului şi a jurat că nu va mai vorbi niciodată cu el din cauza viziunilor sale.[26]
Aceştia sunt câţiva dintre primii şiiţi. Ei au susţinut dreptul lui Ali (Pacea fie asupra sa!) la funcţia de conducere din cauza poruncilor clare din Coran şi din Sunnah. Ei au rămas fermi în concepţiile lor până la capăt. În timpul perioadei în care au domnit primii trei califi, numărul şiiţilor a crescut de fapt, toţi aceştia fiind personalităţi de seama şi pline de virtuţi. Numele lor a fost legat de evlavie şi de puritate în cărţile de istorie şi de biografie în care sunt menţionaţi. Printre ei se aflau oameni precum Muhammad b. Abi Bekr, Sa’sa’ah b. Suhan, Zayd b. Suhan, Hişam b.’Utbah, Abdullah b. Budayl al-Khuza’i, Maytham al-Tammar,’ Adiyy b. Hatim, Hujr b. Adiyy, Asbagh b. Nubatah, al-Harith al-A’war al-Hamdani, Amr b. al-Humq al-Khaza’i, Malik al-Aştar şi Abdullah b. Haşim.
Următorul: Oferă Coranul o garanție necondiționată companionilor?
Anterior: Legătura dintre Coran și descendenții Profetului
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Ibn Hişam: al-Sirah, vol. IV p. 338; al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p.92; Ibn al-Athir: al-Kamil, vol. II, p. 120-21.
[2] Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. II, p.249
[3] al-Halabi: al-Sirah, vol. III, p.336
[4] Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. III, p. 25; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 1
[5] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p.346; Muslim: al-Sahih, vol. V, p. 76; al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 436; Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. II, p.242
[6] al-Bukhari: al-Sahih, vol. I, p. 22; al-Tabari, al-Tarikh: vol. II, p. 436; Muslim: al-Sahih, vol. V, p. 76; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. III, p.346
[7] Ibn Sa’d: al-Tabaqat, Vol. II, p. 243
[8] Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. II, p.242; Muslim: al-Sahih, vol. XI, p. 95; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 336
[9] Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, pp. 227-28; al-Dhahabi: Tarikh al-Islam, vol. I, p. 311; al-Diyar Bakri: Tarikh al-Khamis, vol. I, p. 182; al-Bid’wa al-Tarikh, vol. V, p. 95; Taysir al-Wusul, vol. IV, p. 194
[10] Ibn Abi ‘l-Hadid: Şarh, vol. III, p.97
[11] Muslim: al-Sahih, vol. III, p. 1259; al-Bukhari: al-Sahih, vol. IV , p. 5; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, hadith nr. 2992
[12] al-Tabari: Tarikh, Vol. IV, p. 51
[13] Ibn Hişam: al-Sirah, vol. IV, p. 237; Muslim: al-Sahih, vol. IV, pp. 37-8, 46; al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 401; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. III, p. 304, 380
[14] Muslim: al-Sahih, vol. VIII, p. 169
[15] al-Amini: al-Ghadir, vol. VI, p.23
[16] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. III, p. 408; Muslim: al-Sahih, vol. III, p. 183; al-Halabi: al-Sirah, vol. II, p. 105; Ibn Kathir, vol. III, p.23
[17] al-Tirmidhi: Jami’ al-Sahih, vol. IV, p.38
[18] Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p. 141
[19] Muslim: al-Sahih, vol. IV, p. 183-4
[20] Risalat al-Islam, vol. XI, no, 1
[21] al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 107
[22] Ibn Abi ‘l-Hadid: Şarh, vol. VIII, p. 11; Ibn Sa’d: al-Tabaqat, vol. III, p. 296-7
[23] Taha Husayn: al-Fitnat al-Kubra, vol. I, p. 108
[24] al-Sayyid Şaraf al-Din: Fusul al-Muhimmah, p. 177-92
[25] al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 103
[26] Ibn Abi ‘l-Hadid: Şarh, vol. II, p. 18