Poziţia Trimisului lui Dumnezeu faţă de viitorul islamului
Cel mai nobil dintre trimişi – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate! – a fost conştient de faptul că după ce avea să părăsească această lume, pentru a se apropia de Dumnezeu Preaînaltul, comunitatea îşi va pierde baza sa unificatoare şi va cădea într-o vâltoare a diviziunilor şi neînţelegerilor şi va fi plină de lupte şi dezordine.
Comunitate islamică proaspăt înfiinţată era alcătuită din imigranţi – printre care triburile Bani Haşim, Bani Umayyah, Adiyy şi Taym – pe de o parte şi ajutoarele (ansar) – împărţiţi în triburile Aws şi Khazraj – pe de altă parte. Imediat ce liderul fără pereche, care era Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), a plecat dintre ei, au apărut ambiţii de ambele părţi, iar în loc să fie preocupaţi de interesele islamului, oamenii căutau să acapareze puterea şi conducerea pentru ei înşişi, dorindu-şi să transforme conducerea divină într-una tribală. Diferitele aspiraţii şi tendinţe care au apărut au distrus legătura care-i unea pe oameni, aceasta fiind marea tragedie pe care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a prevăzut-o şi asupra căreia le-a atras atenţia celor care l-au urmat: „Comunitatea mea (ummah) se va împărţi în şaptezeci şi trei de grupări, dintre care numai una va dobândi mântuirea, celelalte grupuri fiind sortite focului Iadului.” [1]
Cea mai mare lovitură dată unităţii islamului după moartea fondatorului său, care a semănat seminţele discordiei între musulmani, a fost diferenţa de opinie privitoare la problema funcţiei de conducere şi a autorităţii. Aceasta a dus la războaie, răscoale şi lupte sângeroase, distrugând unitatea musulmanilor şi împrăştiindu-le rândurile ordonate şi unite.
Dacă Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu ar fi stabilit într-adevăr anumite prevederi în legătură cu această situaţie grea – o situaţie pe care el a prevăzut-o – dacă el nu ar fi încercat să împiedice apariţia acestui gol care ameninţa chiar existenţa societăţii islamice şi ar fi părăsit această lume fără să aibă niciun plan de a proteja comunitatea (ummah) de rătăcire, acest lucru nu ar fi creat oare probleme mari în ceea ce priveşte guvernarea şi administrarea treburilor musulmanilor? Mai mult decât atât, gravitatea problemelor viitoare era evidentă, chiar dacă nu ar fi primit ceea ce a comunicat Sursa revelaţiei şi trimişii Săi nevăzuţi.
Cum e posibil să ne imaginăm că cel mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a neglijat nimic în propovăduirea mesajului său, dar în acelaşi timp, nu a acordat niciun fel de atenţie cursului pe care avea să-l parcurgă islamul pe viitor şi culturii sale, în ceea ce priveşte protejarea adevărului şi păstrarea atât a religiei, cât şi a societăţii, lăsând toate acestea pur şi simplu la voia întâmplării şi a evenimentelor care aveau să apară mai târziu? A fost oare posibil ca el să nu aleagă un comandant la cârma corăbiei naţiunii musulmane (ummah) în faţa valurilor periculoase ale neînţelegerilor pe care se aştepta să le întâmpine aceasta?
Cei care spun ca Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a conturat nicio formă de guvernământ care să urmeze după el, păstrând tăcerea asupra acestui subiect şi că a lăsat comunitatea (ummah) lovită de criză şi neştiind ce să facă – cum pot să-i atribuie o asemenea tăcere nepotrivită şi o asemenea nepăsare iresponsabilă celui despre care ştim că deţine inteligenţa universală? Trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că moartea sa nu a venit pe neaşteptate. El a ştiut înainte că urma să părăsească această lume, iar în predica sa de după pelerinajul de bun rămas (hijjatu ‘l-wada’) el a vestit oamenilor că urma să plece din mijlocul lor şi că nu va mai fi alături de ei în acelaşi loc în anul care va urma.
Islamul era atunci încă tânăr şi avea în faţă un drum lung de parcurs pentru a da roade. Purtătorul steagului mişcării sale se angajase să smulgă din rădăcini toate urmele Jahiliyyah-ei şi să şteargă din inimile şi din sufletele oamenilor orice rămăşită care ar fi putut să persiste. El era ameninţat pe două fronturi. Din interior, era ameninţat de făţarnicii care se infiltraseră în rândurile musulmanilor, aliniindu-se sub stindardul profeţiei, străduindu-se în mod repetat să-l înfrângă pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). În al nouălea an după hegira, când a plecat în expediţia de la Tabuk, el a devenit îngrijorat de intrigile şi comploturile lor şi pentru a preveni apariţia vreunui eveniment neaşteptat, l-a numit pe Ali (Pacea fie asupra sa!) reprezentant al său în Medina. Din exterior, islamul era ameninţat de două mari imperii, cel Bizantin şi cel Persan şi exista o teamă permanentă ca aceste două mari puteri să atace în orice moment chiar centrul mişcării islamice.
Este evident că, în faţa acestor probleme atât de grave Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era obligat să aşeze responsabilitatea apărării ummah-ei în mâinile unei persoane care avea această capacitate, pentru ca chemarea islamului să rămână neclintită şi protejată.
Primul calif a avut un simţ al responsabilităţii în ceea ce priveşte viitorul statului islamic şi nu a dorit ca acesta să fie ameninţat de un vid de putere. El nu a lăsat ummah în mâna propriilor ei mecanisme, ci pe patul de moarte le-a dat oamenilor următoarele instrucţiuni: „Îl desemnez pe Umar b. al-Khattab drept comandant şi stăpânitor peste voi; să acordaţi atenţie cuvintelor sale şi să vă supuneţi lui.”[2] Aşadar, califul a considerat că este dreptul său să numească un succesor al său şi să le poruncească oamenilor să i se supună acestuia.
În acelaşi mod, al doilea calif a înţeles necesitatea de a acţiona repede, imediat după ce a fost înjunghiat mortal. El a hotărât convocarea unui consiliu alcătuit din şase persoane, ceea ce implică faptul că nu a oferit musulmanilor dreptul de a alege ei înşişi un calif, altfel el nu ar fi atribuit această sarcină consiliului.
Căpetenia credincioşilor, Ali (Pacea fie asupra sa!), a acceptat responsabilitatea califatului în împrejurări deosebit de grele şi tulburi, întrucât se temea că dezordinea socială ar putea conduce la revenirea totală la Jahiliyyah.
Luând în considerare toate aceste lucruri, este oare posibil ca Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să fi omis importanţa pericolului sau delicateţea acestei situaţii, în ciuda faptului că societatea debia ieşise din Jahiliyyah şi oare să nu fi stabilit un plan pentru a înfrunta pericolele pe care le-a anticipat că aveau să apară după moartea sa?
Ar fi într-adevăr imposibil să găsim vreo explicaţie acceptabilă pentru eşecul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) de a se preocupa de această problemă. De asemenea, este de neimaginat ca el nu se fi preocupat şi să nu-i fi păsat de viitorul chemării pe care a lansat-o, fiind indiferent faţă de ceea ce se va întâmpla cu ea după moartea sa.
Dimpotrivă, pe patul de moarte, chinuit şi necăjit de durerile bolii, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost foarte preocupat de ummah, îngrijorându-se pentru viitorul ei, până acolo că acest lucru i-a preocupat întreaga fiinţă.
În timpul acelor momente critice şi delicate, când fiecare se afla în stare de şoc şi nedumerire, iar unii dintre companioni (sahabah), printre care Umar b. al-Khattab se adunaseră în jurul patului său, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Aduceţi-mi hârtie şi călimara cu cerneală. Vreau să vă scriu nişte indicaţii, astfel ca să nu vă rătăciţi niciodată.”[3]
Acest efort al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), păstrat într-o tradiţie a cărei autenticitate este acceptată de toţi musulmanii, este o dovadă clară a faptului că Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), chiar în momentul în care-şi trăia ultimele momente din viaţa sa strălucită, a fost preocupat de viitorul islamului, gândindu-se la pericolele care se vor ivi după moartea sa. El a dorit să stabilească pentru viitor o modalitate prin care să protejeze ummah de orice fel de deviaţii şi să apere societatea de decădere, pentru că el înţelesese aceste lucruri mai bine şi mai profund decât oricine altcineva.
Un lucru care merită o atenţie deosebită este problema succesiunii în ceea ce priveşte religiile şi legile divine, pentru că toţi profeţii lui Dumnezeu şi-au ales reprezentanţi şi succesori, în conformitate cu revelaţia divină. De exemplu, Adam, Avraam (Ibrahim), Iacob (Ya’qub), Moise (Musa) şi Iisus (Isa) (Pacea fie asupra lor!), şi-au ales succesori, numele tuturor acestora fiindu-ne cunoscut.[4]
Cel mai nobil Trimis (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Fiecare profet are un succesor (wasiyy) şi un moştenitor (warith), iar Ali este succesorul şi moştenitorul meu.”[5]
Din moment ce, potrivit Coranului, legile lui Dumnezeu sunt fixe şi neschimbătoare, înseamnă că Profetul islamului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) trebuia să acţioneze şi el în conformitate cu legile divine imuabile, prezentându-şi propriul reprezentant şi succesor naţiunii musulmane (ummah). Asta este chiar ceea ce s-a întâmplat. Potrivit cu porunca lui Dumnezeu şi aşa cum cerea misiunea profetică şi datorită nevoii de a continua şi de a transmite mai departe mesajul islamului şi pentru a realiza scopurile sale, el a ales un succesor al său, aducând la cunoştinţa naţiunii musulmane (ummah) datoria acestuia. Toate acestea constituie o credinţă care îşi are originea în Cartea lui Dumnezeu.
Toţi musulmanii cred în mod unanim că Profetul islamului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu l-a menţionat niciodată pe Abu Bekr, sau pe ceilalţi doi califi care au urmat după Abu Bekr, drept califi şi succesori ai săi, nici nu există vreun lucru care să indice că aceştia trebuiau să fie califi, în Coran sau în Sunnah. Califatul lui Abu Bekr este astfel un simplu eveniment istoric, nu o credinţă religioasă incontestabilă, astfel că fiecare musulman are dreptul de a-şi exprima opinia în această privinţă, potrivit propriei sale înţelegeri, aşa cum cere logica simplă.
Următorul: Proclamarea lui Ali în funcția de conducere de către Profet
Anterior: Funcția de conducere în islam
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Ibn Majah: al-Sunan, Bab al-Fitan
[2] al-Ya’qubi: al-Tarikh, Vol. II, p. 126-7
[3] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, Vol. I, p. 344; Ibn Sa’d: al-Tabaqat, Vol. II, p.242; al-Bukhari: al-Sahih; Vol. I, p. 22; al-Tabari: Tarikh, Vol. II, p.436
[4] al-Mas’udi: Ithbat al-Wasiyyah; al-Ya’qubi, al-Tarikh
[5] Ibn , Asakir: al-Tarikh, Vol. III, p. 5; Riyad al-Nadirah, Vol. II, p. 178