Înfiinţarea sistemului califatului la Saqifah
Viaţa binecuvântată şi prolifică a celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), plină de fapte măreţe lua sfârşit. Marele fondator al islamului, cel mai nobil suflet al acestei lumi, salvatorul omenirii, îşi luase rămas bun de la viaţă şi părăsise această lume pentru a se îndrepta către lăcaşul veşnic. Odată cu plecarea sa, lanţul revelaţiei se întrerupea, iar trăsăturile unice ale acestei fiinţe binecuvântate, a cărei descriere este dincolo de puterea umană, aveau să pălească pentru totdeauna. Fie ca pacea şi binecuvântările lui Allah să fie asupra sa şi a familiei sale!
Trupul său neprihănit nu fusese încă îngropat. Ali (Pacea fie asupra sa!), împreună cu câţiva membri din neamul Bani Haşim şi cu câţiva companioni erau ocupaţi cu spălarea trupului Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi cu punerea lui în giulgiu, pentru a-l pregăti de înmormântare; ei şi numai ei erau total preocupaţi de marea nenorocire care se coborâse asupra musulmanilor şi cu datoria urgentă pe care o aveau de îndeplinit. (Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p.260; al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 94; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. IV, p. 104; al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 451; Ibn al-Athir: Usud al-Ghabah, vol. I, p.34; Ibn ‘Abd Rabbih: al-‘Iqd al-Farid, vol. 111, p.61.)
Chiar în acelaşi timp, un grup de ajutoare (ansar) au convocat o întâlnire într-un cort cunoscut sub numele de Saqifah a lui Bani Sa’idah, pentru a rezolva problema succesiunii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) conform propriilor lor dorinţe. Umar a trimis imediat un mesaj lui Abu Bekir, care se afla în acel moment în casa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), spunându-i să vină şi să li se alăture imediat. Abu Bekir şi-a dat seama de faptul că avea să se întâmple ceva foarte important, aşa că a părăsit casa şi s-a grăbit împreună cu Umar la locul de întâlnire unde se adunau ajutoarele (ansar), fiind însoţit pe drum de Abu ‘Ubaydah b. al-Jarrah. (al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 456 )
Ahmad Amin, un renumit scriitor sunnit egiptean, a cărui atitudine faţă de şiiţi este negativă până la fanatism, scrie următoarele:
„Companionii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) erau împărţiţi în ceea ce privea problema succesiunii. Acesta era un semn al nevredniciei lor, că au început să se certe din cauza acestui lucru chiar înainte ca Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să fie înmormântat. Numai Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!) nu s-a purtat în acest mod, fiind în schimb preocupat de spălarea, aşezarea în giulgiu şi înmormântarea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Cei mai remarcabili companioni unelteau cu toţii pentru a obţine succesiunea. Ei au părăsit trupul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi nimeni nu a fost prezent la înmormântarea lui, în afară de Ali (Pacea fie asupra sa!) şi de familia sa şi nimeni altcineva nu şi-a arătat niciun fel de respect pentru cel care i-a călăuzit şi care i-a scos din întunericul ignoranţei. Ei nici măcar nu au aşteptat ca să aibă loc înmormântarea, începând să se certe înainte de aceasta, cu privire la moştenirea sa.” (Yawm al-Islam, citat în al-Amini: A’yan al-Şi’ah, traducerea în limba persană, vol. 1, p.262.)
Diferite grupări îşi promovau argumentele lor la Saqifah. Ajutoarele (ansar) pretindeau că ei sunt foarte privilegiaţi pentru că au acceptat islamul înaintea altora şi pentru că s-au bucurat de respectul Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi pentru că luptaseră din greu pentru cauza islamului. Ei susţineau că acest lucru îi îndreptăţea pe ei să preia funcţia de conducere. Ei au sugerat ca frâiele puterii să-i fie încredinţate lui Sa’d b. ‘Ubadah şi l-au adus pe acesta la Saqifah, deşi era bolnav.
În mod asemănător, imigranţii (muhajirin) susţineau că ei erau cei mai în măsură să preia conducerea, datorită faptului că ei erau din acelaşi oraş cu Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi renunţaseră la tot de dragul islamului şi al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Logica ambelor grupări provenea în primul rând dintr-un spirit tribal, pentru că ei erau hotărâţi să obţină monopolul puterii pentru ei înşişi, excluzându-i pe adversarii lor şi judecând că aceştia meritau mai puţin. (al-Tabari: Tarikh, vol. V, p.31; Ibn al-Athir: al-Kamil, vol. III, p. 3)
Discuţiile au continuat şi s-au transformat într-o dispută aprigă. Gruparea condusă de Umar sprijinea pretenţiile lui Abu Bekir, îndemnând pe toată lumea să-i jure lui credinţă şi ameninţându-i pe toţi cei care i se opuneau lui.
Apoi s-a ridicat Abu Bekir şi a început să prezinte virtuţile celor care emigraseră (muhajirun) şi serviciile pe care le-au adus aceştia islamului:
„Cei care au emigrat au fost primii care au îmbrăţişat islamul. În ciuda împrejurărilor grele, ei au perseverat şi au refuzat să părăsească monoteismul în pofida presiunilor exercitate asupra lor de către politeişti. În mod firesc, nu trebuie să uităm că voi, ajutoarelor (ansar), aţi adus de asemenea un mare serviciu islamului, iar după companioni, voi aveţi întâietate asupra tuturor celorlalţi.” Apoi el a adăugat: „Noi trebuie să fim cei care vor conduce (umara‘), iar voi, reprezentanţii noştri (wuzara‘).”
Apoi s-a ridicat Hubab b. al-Mundhir şi a spus: „O, cei care sunteţi Ansar (ajutoare), voi trebuie să acaparaţi frâiele puterii atât de puternic, ca nimeni să nu îndrăznească să vi se opună. Dacă permiteţi neînţelegerile dintre voi, veţi fi învinşi, iar rezultatul va fi că noi vom alege un lider pentru noi înşine, iar ei îşi vor alege şi ei un lider al lor.”
La aceasta, Umar a răspuns: „Nu vor putea exista niciodată doi conducători într-un regat. Jur pe Dumnezeu că arabii nu vor fi de acord niciodată ca să fie conduşi de voi, pentru că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) lor nu era unul dintre voi. Argumentul nostru este puternic şi clar: noi suntem companionii Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), aşadar cine ni se va putea împotrivi nouă, în afară de cei care aleg calea greşită, sau care doresc să se arunce în vâltoarea pierzării?”
Hubab b. al-Mundhir s-a ridicat din nou şi a spus: „Nu daţi atenţie vorbelor acestui om. Ei vor să uzurpe drepturile voastre şi să vă respingă cererile. Luaţi frâiele puterii în mâinile voastre şi izgoniţi-i pe cei care vi se opun, pentru că voi sunteţi cei mai îndreptăţiţi să conduceţi. Dacă cineva se opune propunerii mele, îi voi tăvăli nasul în pământ cu sabia mea.” După aceea Umar a început să se încaiere cu el şi l-a lovit cu putere cu piciorul în stomac.” (Ibn Abi ‘1-Hadid: Şarh, vol. VI, p. 391)
Başir b. Sa’d, vărul lui Sa’d b. ‘Ubadah, s-a ridicat în sprijinul celor spuse de Umar. Adresându-se ajutoarelor, el a afirmat: „Este adevărat că reputaţia noastră în ceea ce priveşte lupta pe calea lui Dumnezeu şi răspândirea islamului este superioară. Cu toate acestea, noi nu am avut niciodată alt scop, în afară de a fi pe placul lui Dumnezeu şi al Trimisului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi de aceea nu este potrivit să ne lăudăm că am avea întâietate asupra altora, întrucât scopul nostru nu este unul lumesc. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost din tribul Qurayş şi de aceea, este potrivit ca şi moştenitorii săi să fie din acest trib. Temeţi-vă de Dumnezeu şi nu vă opuneţi lor şi nu vă certaţi cu ei.”
După o altă serie de discuţii şi controverse, Abu Bekir li s-a adresat oamenilor în felul următor:
„Să evităm disputele şi lipsa de unitate! Eu nu doresc decât binele şi bunăstarea voastră. Cel mai bine este să depuneţi jurământul de credinţă faţă de Umar, sau faţă de Abu Ubaydah.”
Umar s-a opus totuşi acestui lucru, spunând: „Tu eşti mai vrednic să conduci decât oricare dintre noi, pentru că tu l-ai urmat pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) înaintea noastră a tuturor. Pe lângă aceasta, resursele tale financiare sunt mai mari decât ale celorlalţi dintre noi. Tu ai fost alături de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în peştera Thawr şi tu ai condus rugăciunile în locul său. Date fiind toate acestea, cine ar putea crede despre el însuşi că este mai potrivit decât tine pentru a ne conduce?”
În ceea ce-l priveşte pe Abd al-Rahman b. Awf, acesta s-a exprimat în felul următor: „O, Ansar (ajutoare), voi aveţi într-adevăr multe virtuţi şi calităţi, pe care nimeni nu le poate tăgădui. Trebuie totuşi să admitem că nu există nimeni între voi care să se compare cu Abu Bekir, cu Umar şi cu Ali.”
Mundhir b. al-Arqam i-a sprijinit punctul său de vedere: „Nimeni nu poate nega virtuţile celor trei şi există printre ei cineva împotriva căruia nu se va opune nimeni, dacă acesta îşi va asuma funcţia de conducere a comunităţii musulmane.” Prin cele spuse, el se referea la Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!), iar un grup de ajutoare (ansar) au început prin urmare să exclame la unison: „Noi îi vom da jurământul nostru de credinţă (bay’ah) numai lui Ali (Pacea fie asupra sa!).” (al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 103; al-Tabari: Tarikh, vol. III, p. 108)
Umar evocă faptul că acest strigăt l-a făcut să se teamă de răbufnirea unei disensiuni serioase. „Prin urmare, i-am spus lui Abu Bekir să-mi dea mâna ca să-mi depun jurământul de credinţă faţă de el.” (Ibn Hişam: al-Sirah, vol. IV, p.336; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p.246) Abu Bekr şi-a întins mâna fără întârziere. Mai întâi a venit Başir b. Sa’d şi i-a luat mâna în semn de credinţă faţă de el, fiind urmat de Umar. Apoi şi ceilalţi s-au grăbit să vină pentru a-i jura credinţă lui Abu Bekir. (Ibn Qutaybah: al-Imamah wa al-Siyasah, vol. II, p. 9) În timpul acesta a izbucnit o ceartă între Umar şi Sa’d b. ‘Ubadah, în urma căreia Abu Bekir a găsit de cuviinţă să-i recomande lui Umar să se calmeze. Sa’d le-a spus prietenilor să-l duca de acolo, aşa că aceştia l-au dus acasă, purtându-l pe umerii lor. (al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 455-59)
Mulţimea care-i jurase credinţă lui Abu Bekr l-a însoţit pe acesta la moschee, pentru ca şi alţii să-şi poată depune jurământul de credinţă faţă de el. Ali (Pacea fie asupra sa!) şi Abbas erau încă preocupaţi cu spălarea trupului Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) când au auzit strigătele Allahu akbar venind de la moschee. Ali (Pacea fie asupra sa!) a întrebat: „Ce este acest vacarm?” Abbas i-a răspuns: „Ceva cu totul fără precedent”, iar apoi a adăugat, privindu-l pe Ali (Pacea fie asupra sa!): „Nu ţi-am spus eu că asta se va întâmpla?”(Ibn Abi ‘l-Hadid: Şarh, vol. I, p. 133; Ibn Abd Rabbih: al-‘Iqd al-Farid, vol. III, p. 63)
Abu Bekr s-a urcat la amvonul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a continuat să primească jurământul de credinţă din partea oamenilor, până la căderea nopţii, fără să acorde nicio atenţie sarcinii de a pregăti trupul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pentru înmormântare. Acest lucru a continuat şi în ziua următoare şi numai după ziua de marţi, la o zi după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi după depunerea jurământului faţă de Abu Bekr, oamenii au mers la casa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pentru a efectua rugăciunile funerare. (Ibn Hişam: al-Sirah, vol. IV, p. 343; al-Muhibb al-Tabari: Riyad al-Nadirah, Vol. I, p. 164) „Nici Abu Bekr, nici Umar nu au participat la înmormântarea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).” (al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. III, p. 140)
Zubayr b. Bakkar scrie: „După ce a luat sfârşit depunerea jurământului de credinţă faţă de Abu Bekr, un număr mare de ajutoare (ansar) au regretat ceea ce făcuseră şi au început să se învinuiască unul pe celălalt şi să amintească drepturile lui Ali (Pacea fie asupra sa!).” (Ibn Bakkar: al-Muwaffaqiyat, p. 583)
Renumitul istoric al-Mas’udi scrie că: „După evenimentele de la Saqifah, Ali (Pacea fie asupra sa!) i-a spus lui Abu Bekr: „Tu mi-ai încălcat drepturile, ai refuzat să te consulţi cu mine şi ai ignorat afirmaţiile mele.” Singurul răspuns al lui Abu Bekr a fost: „Da, dar mi-a fost teamă de haos şi de dezordine.” (al-Mas’udi: Muruj al-Dhahab, vol. I, p. 441; Ibn Qutaybah: al-Imamah wa al-Siyasah, vol. I, p. 12-14)
La reuniunea care a avut loc la Saqifah NU au participat personalităţi proeminente, ca Ali (Pacea fie asupra sa!), Abu Dharr, Miqdad, Salman, Talhah, al-Zubayr, Ubayy b. Ka’b şi Hudhayfah, iar numai trei dintre cei care emigraseră (muhajirun) au fost prezenţi.
Nu ar fi trebuit oare să fie invitaţi toţi musulmanii de seamă pentru ca să-şi exprime părerile în legătură cu ceea ce trebuia făcut? A fost oare de ajuns o întrunire făcută în grabă şi în neorânduială, la care participaseră numai trei dintre cei care emigraseră (muhajirun), pentru a decide asupra unei probleme de care depindea destinul islamului? Oare gravitatea acestui subiect nu necesita ca să fie dezbătut de o adunare a celor mai de seamă musulmani, pentru a se ajunge la o decizie finală în conformitate cu părerile lor, care trebuiau exprimate liber?
Ce drept au avut cei care s-au considerat îndreptăţiţi să ia o decizie, de a-i lipsi pe alţii de aceeaşi oportunitate şi de a nu-i lua în considerare deloc? Dacă un anumit grup, care menţionează opinia publică drept justificare, alege un lider, sau un conducător pentru societatea lor, dar face acest lucru ignorând acele persoane respectate şi înţelepte, oare alegerea lor reflectă dorinţa poporului? Când Sa’d b. ‘Ubadah a refuzat să depună jurământul de credinţă, oare a fost necesar ca să se emită un ordin de execuţie al acestuia? (al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 124; al-Tabari: Tarikh, vol. IV, p.843)
Istoricii consemnează că atunci când unele persoane din neamul Bani Haşim, cât şi dintre cei care au emigrat (muhajirun) şi dintre ajutoare (ansar), au refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de Abu Bekr, ele s-au adăpostit în casa Fatimei (Pacea fie asupra sa!) cu scopul de a-i jura credinţă lui Ali (Pacea fie asupra sa!). (Abu al-Fida: al-Tarikh, vol. I, p. 156; al-Diyar Bakri: Tarikh al-Khamis, vol. I, p. 188; Ibn Abd Rabbih: al-‘Iqd al-Farid, vol. III, p. 63; al-Muhibb al-Tabari: Riyad al-Nadirah, vol. I, p. 167. Ibn Abi’l-Hadid: Şarh, vol. I, p. 130-34) Un grup de oameni a atacat apoi casa şi au intrat chiar în ea pentru a-i împrăştia pe disidenţi şi pe cât posibil, de a-i constrânge să-i jure credinţă lui Abu Bekr. (al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 105; al-Tabari: Tarikh, vol. II, p. 443-46; al-Muhibb al-Tabari: Riyad al-Nadirah, p. 167. al-Diyar Bakri: Tarikh al-Khamis, vol. I, p. 188; al-Muttaqi al-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. III, p. 128; Ibn Abi’l-Hadid: Şarh, vol. I, p. 122, 132-34.)
Alegerea lui Abu Bekr a fost atât de neaşteptată, de grăbită şi de neglijentă, încât Umar a remarcat mai târziu: „Faptul că Abu Bekr a devenit lider a reprezentat un accident. Nu au avut loc consultări, sau schimburi de păreri. Dacă în viitor cineva vă va chema să faceţi acelaşi lucru din nou, să-l ucideţi.” (Ibn Hişam: al-Sirah, vol. IV, p.308)
Pe lângă aceasta, faptul că primul calif şi-a ales el însuşi succesorul demonstrează că afirmaţia cum că guvernul consultativ a luat fiinţă după moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) este complet lipsită de baza. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a emis nicio directivă pentru constituirea vreunui astfel de guvern. Dacă ar fi făcut acest lucru, diferitele grupuri de oameni nu i-ar fi propus primului calif ca să-şi desemneze el însuşi succesorul pentru a preveni haosul şi anarhia care ar fi înghiţit societatea musulmană din cauza lipsei unui lider. (Ibn Qutaybah: al-Imamah wa al-Siyasah, p. 19)
Anterior: Oferă Coranul o garanţie necondiţionată companionilor?