CAPITOLUL 2
Viaţa timpurie a Khadijei tul Kubra (r.)
Khadīja s-a născut la Kaaba. Era fiica lui Khuwayled bin Asad bin Abdul Uzza bin Qusayy. Qusayy era strămoşul comun al liniei sale cum şi a celei a lui Muḥammad Mustafa ce ţinea de Bani Hashim, Muḥammad, cel care avea să fie Profetul Islamului (s.a.w.a.). Astfel ea aparţinea unei ramuri colaterale a trunchiului (clanului) Bani Hashim. Alături de însuşi Bani Hashim, familia ei era cea mai nobilă şi cea mai onorabilă familie în întreaga Arabie; familia ei se distingea nu doar prin opulenţă, ci şi prin caracterul său.
Ca mulţi alţi membri ai tribului Quraysh din Mekka, Khuwayled, tatăl lui Khadīja, era de asemenea comerciant. Ca majoritatea dintre ei, el facuse de asemenea avere prin comerţ extern. În fiecare an, negustorii din Mekka contribuiau cu două caravane—una în vară şi una în iarnă: trimiteau caravana „de vară” în Syria, iar pe cea „de iarnă”, în Yemen.
Aceste caravane transportau produsele deşertului, bunurile manufacturate în Mekka şi în ariile înconjurătoare, şi le vindeau în târgurile din Syria şi Yemen. În Syria, vindeau de asemenea cai de rasă, cai puşi la mare preţ în Syria şi ţările vecine acesteia. După ce vindeau marfa şi caii lor, negustorii aduceau grâne, ulei de măsline, fructe, cafea, textile, bunuri de lux şi alte produse manufacturate ca să le vândă în Mekka, realizând astfel profit a ambele capete ale călătoriei. (Despre acest comerţ prezent în Mekka s-au făcut referinţe în Coran, în capitolul 106, Surat Quraysh.)
Comerţul cu străinii constituia întreaga bază a vieţii economice din Mekka, oraşul neavând nici terenuri arabile şi nici apă pentru irigaţii.
Ca urmare, locuitorii din Mekka nu-şi puteau planta-recolta grânele de mâncare; ca să se hrănească, ei depindeau de comerţul lor cu Syria şi Yemen; cu profitul obţinut în negustorie ei cumpărau grâne şi alte cele necesare vieţii.
Fiecare caravană avea un conducător, care trebuia să fie un bărbat de calităţi excepţionale. De judecata şi deciziile sale depindea siguranţa fizică şi succesul caravanei în afacerea de făcut, aceea de vânzare-cumpărare. Conducătorul era responsabil de protecţia caravanei la atacul tâlharilor sau al animalelor prădătoare din deşert. Apărarea caravanei o făcea prin recrutarea de războinici din feluritele triburi, formând cu ei un detaşament sau mai multe, aceasta depinzând de mărimea caravanei. Detaşmentul respectiv însoţea caravana până la destinaţia sa. Toate caravanele cu destinaţii îndepărtate calătoreau sub escortă militară.
Conducătorul de caravană trebuia să fie de asemenea dăruit cu „un al şaselea simţ”, care să-l călăuzească pe timpul zilei prin deşertul fără de drumuri, şi trebuia să aibă abilitatea de-a aprecia direcţiile cardinale pe timp de noapte; drept aceea, el trebuia să aibă cunoştinţe despre poziţia relativă a astrelor de pe cer. De asemenea, în timpul lungii călătorie către Nord, spre Syria, şi către Sud, către Yemen,el trebuia să asigure cu anticipaţie furnizarea apei; trebuia să ia măsuri preventive împotriva accidentelor naturale, cum ar fi furtunile de nisip şi inundaţiile neăteptate; trebuia să aibă abilitatea de-a administra „primul ajutor” unui călător, dacă respectivul se îmbolnăvea ori era rănit, în alte cuvinte, trebuia să fie un om capabil de-a răspunde adecvat oricărei urgenţe. Ca urmare, neguţătorii din Mekka selectau un conducător pentru caravanele lor după ce vor fi învestigat în întregime antecedentele acestuia. Pe un panou se făcea evaluarea tuturor conducătorilor de caravană experimentaţi ce candidau pentru post.
Lista nu era satisfăcătoare pentru ceva mai puţin decât probata abilitate a canditatului „de-a naviga” cu pricepere „pe oceanul” necartografiat de nisip şi reuşita sa în a aduce acasă, în siguranţă, convoaiele „de corăbii ale deşertului” (cămilele) şi încărcăturile acestora. Pentru a fi acceptat în respectiva listă, candidatul trebuia să arate o deplină familiarizare cu logistica unei caravane; de asemenea, „recomandările” sale trebuiau să fie impecabile.
Mama lui Khadīja a murit pe la 575 A.D., iar tatăl ei, Khuwayled, a murit pe la 585 A.D. După moartea tatălui, copiii moşteniră averea lui şi o împărţiră între ei.Dar bogăţia are propriile ei abisuri; ea poate tenta pe cineva să ducă o viaţă de indolenţă şi lux. Inconştient, Khadīja a înţeles caracterul ambivalent al bogăţiei şi a luat hotărârea să nu lase ca bogăţia să facă din ea o leneşă. Ea fusese înzestrată cu o aşa de extraordinară inteligenţă şi forţă de caracter, încât a putut depăşi confruntarea cu prosperitatea, luând decizia de-a construi un imperiu cu baza în patrimoniul său. Ea avea mulţi fraţi şi multe surori, dar între toţi, ea era singura care moştenise abilitatea tatălui ei de-a se îmbogăţi. Astfel, demonstră foarte repede că, deşi nu moştenise o mare avere de la tatăl ei, avea să-şi facă ea singură una.
După moartea lui Khuwayled, Khadīja îşi lua responsabilitatea afacerii familiale, dăndu-i amploare cu rapiditate. Cu profiturile obţinute, ea ajuta săracii, văduvele, orfanii, bolnavii şi infirmii. Dacă exista vreo fată săracă, Khadīja o mărita şi îi dădea zestre. Unul din unchii săi acţiona de consilier în problemele afacerilor cum, la fel, o ajutau şi alţi membri ai familiei în administrarea afacerilor, dacă şi atunci când ea le căuta ajutorul. Cu toate acestea, ea nu a depins de nimeni altcineva în luarea deciziilor; ea întâmpina sfatul şi-l lua în considerare, dar la urmă ea îşi punea baza în propria ei judecată. (În acest context), membrii mai în vârstă ai familiei sale ştiau că un lucru care nu-i plăcea era paternalismul.
Mulţi dintre negustorii care aveau încărcătură de vândut în Syria ori Yemen călătoreau şi ei cu caravanele pentru a supraveghea ei înşişi tranzacţiile. Existau însă situaţii când un negustor nu putea să părăsească Mekka şi în asemenea caz, el angaja un om să meargă în locul său cu caravana. Omul ales pentru un asemenea scop trebuia să fie unul cu o bună reputaţie în privinţa onestităţii sale şi privind simţul sănătos al unei afaceri; un asemenea om era numit agent sau administrator.
Khadīja era o persoană de casă, iar fraţii şi verişorii ei un arătau nici ei interés în a călători cu caravanele. Ca urmare, ea recruta un agent de câte ori o caravană era echipată pentru a merge în străinătate şi-l făcea responsabil în transportul mărfurilor ei către pieţele străine şi de vânzarea acestor mărfuri acolo. Printr-o judicioasă alegere a agenţilor ei, prin vânzarea şi cumpărarea la timpul şi la locul potrivit, ea a fost în stare să facă profituri fantastice şi, într-un scurt timp, să devină cea mai bogată neguţătoare din Mekka. Ibn Sa’ad spune în a sa Tabqāt că de câte ori caravanele comercianţilor din Mekka porneau în călătoria lor, încărcătura de mărfuri a lui Khadīja era egală cu încărcătura celorlalţi toţi neguţători Quraysh. Evident este pentru oricine că ea avea proverbiala „atingere de aur”—dacă atingea praful, acesta se transforma în aur. Drept aceea, locuitorii din Mekka îi conferiră supranumele de Prinţesa din (neamul) Quraysh şi, deasemenea, Prinţesa din Mekka.
La vremea aceea Arabia era o societate păgână şi arabii se închinau la o multitudine de idoli şi fetişuri care, credeau ei, aveau puterea de-a le aduce noroc. Însă idolatria lor era imatură, primitivă, iar apucăturile, obiceiurile şi caracteristicile erau respingătoare. Se bălăceau într-un adânc de greşeală şi ignoranţă. Coranul a dat mărturie de condiţia lor în următorul verset:
„El este Cel ce a trimis printre cei neştiutori, un profet luat dintre ei pentru a le recita versetele care-i curăţă, care-i învaţă Cartea şi înţelepciunea. Ei se aflau înainte într-o rătăcire vădită.” (Coran, 62: 2)
Însă Arabia un era în întregime lipsită de indivizi care găseau idolatría ca fiind respingătoare. Aceste individualităţi, care erau puţine la număr, erau numite „ḥunafā”, adică bărbaţi şi femei care „şi-au întors faţa de la idolatrie”. Şi Mekka avea câţiva din aceşti ḥunafā, unde parte din ei se aflau chiar în clanul Khadijei şi unde unul dintre ei era vărul său prim, Waraqa bin Naufal.
Waraqa era cel mai mare din fraţii săi şi părul său devenise cu totul alb. El îi pedepsise pe arabi pentru a fi fost idolatri şi pentru a fi fost deviaţi de la adevărata credinţă a strămoşilor—profeţii Ibrahim (Abraham) şi Ismael. Ibrahim şi Ismael învăţaseră lecţia privitoare la Tawhīd—doctrina Unităţii Creatorului. În schimb, arabii uitaseră acea lecţie şi deveniseră politeişti. Waraqa îi dispreţuia pentru politeismul lor şi pentru josnicia morală. El însuşi urmase religia profetului Ibrahim, slujitorul autentic şi credincios al lui Allāh: el nu asociase niciodată vreun al doilea lui Allāh, nu se dedase băuturii şi jocurilor, era darnic catre cei săraci şi cei aflaţi la nevoie.
Unul dintre cele mi urâte obiceiuri ale arabilor din acele timpuri era acela că-şi îngropau de vii nou-născuţii de parte femeiască. Ori de câte ori Waraqa auzise că cineva încercase să-şi îngroape fiica de vie, venise la acela, încercând să-l convingă să nu-şi ucidă fiica, iar dacă motivul entru uciderea gândită era sărăcia, atunci el o răscumpăra şi o creştea ca pe propriul său copil. În majoritatea cazurilor, tatăl îşi regreta mai apoi greşeala şi venea să-şi ceară fiica înapoi. Waraqa îi impunea angajamentul să-şi iubească fiica, s-o trateze cu bunătate, şi numai atunci îl lăsa să-şi ia fiica înapoi.
Waraqa a trăit în amurgul lumii păgâne. Aceea lume avea să fie curând inundată cu Lumina Islamului—Religia lui Allāh par excelence—Credinţa Primara, promulgată pentru prima oară, multe secole înainte, de către Ibrahim (Abraham), Prietenul şi Mesagerul lui Allāh. Allāh îşi alesese deja slujitorul Său, Muḥammad Mustafa ibn Abdullah, din clanul Bani Hashim, ca să fie noul şi ultimul Său Trimis către lume. Acesta din urmă trăia în Mekka, în acelaşi timp cu Waraqa, dar nu-şi proclamase încă misiunea.
Waraqa era unul dintre foarte puţinii oameni din Mekka care erau educaţi. Se relatează că ar fi tradus Biblia din ebraică în arabă. El citise deasemenea alte cărţi scrise de către teologii evrei şi creştini. Era, în întunecimea unei lumi ce se întuneca şi mai mult, un căutător febril al adevărului şi tânjea să găsească adevărul înainte de propria sa moarte, însă nu ştia cum.
Khadīja era puternic influenţată de ideile lui Waraqa şi a împărtăşit dispreţul lui pentru idoli şi idolatri. Ea, la fel, nu asociase pe nimeni creatorului. Asemeni lui Waraqa şi a unora dintre membrii familiei, era şi ea o adeptă a profeţilor Ibrahim şi Ismael.
Khadīja era o monoteistă (muwahhid)!
Ceea ce Khadīja nu ştia la vremea aceea era faptul că în câţiva ani destinul ei avea să se întreţeasă cu destinul lui Muḥammad Mustafa, apostolul monoteismului (tawhid), şi cu destinul islamului, crezul monoteismului.
Inainte de islam, Arabia nu avea nici un fel de organizare politică şi nu avea nici un fel de structură (socială). Nu existau curţi judecătoreşti ori poliţie şi nici o justiţie sistematizată. Ca urmare, nu exista nici un fel de mecanism de control al delicvenţelor sau care să-i tempereze pe nelegiuiţi. Dacă un arab comitea o crimă, nu simţea nici un fel de remuşcare; în loc de asta, el se mândrea şi se lăuda că era capabil de-a fi extrem de indiferent, brutal şi crud.
Întraga Penisulă arabică era o societate masculin-dominată. O femeie nu avea nici un fel de statut. Mulţi dintre arabi credeau că femeile erau aducătoare de ghinion şi, în general, ei tratau femeile mai degrabă ca pe nişte sclave decât ca indivizi. Un bărbat se putea căsători cu oricâte femei dorea, iar atunci când murea, fiul mai vârstnic moştenea toate femeile tatălui, exceptând propria sa mamă. Cu alte cuvinte, fiul mai mare se căsătorea cu toate mamele sale vitrege. Un asemenea lucru, cum ar fi un cod etic, pur şi simplu nu exista pentru a-l opri de la aceasta în vreun fel. (De altfel), Islamul a pus sub interdicţie această practică urâtă.
Arabii preislamici erau semisălbatici. Un arab îşi consuma viaţa în războaie nelegiuite. Uciderea şi jaful erau activitaţile sale favorite. Îşi tortura până la moarte prizonierii de război, iar torturarea animalelor era una din distracţiile favorite. Avea un simţ al onoarei pervertit care-l ducea la a-şi ucide fiicele abia născute. Dacă soţia dădea naştere unei fetiţe, bărbatul era incapabil să-şi ascundă neliniştea şi neplăcerea.
„Când îi este vestită unuia dintre ei o fiică, faţa i se întunecă, se închide în el, se ţine departe de oameni pentru răul ce i-a fost vestit. Oare îl va ţine în ciuda ruşinii ori îl va înfunda în ţărână? Oare ei nu judecă rău?” (Coran, 16: 58-59)
În cele mai multe cazuri îşi omora fiica din teama că de va fi fost făcută prizonieră în războaiele intertribale şi, prin urmare, o sclavă a inamicilor, atunci statutul ei de sclavă avea să aducă dezonoare familiei sale şi tribului. De asemenea îşi putea ucide fiica de teama sărăciei, crezând că fiica sa avea să devină o responsabilitate economică pentru el. Mai apoi însă, islamul a făcut din uciderea copiilor o crimă capitală.
„Nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei. Noi le dăruim traiul lor alături de al vostru. Uciderea lor este un păcat greu.” (Coran, 17: 31)
Existau de asemenea acei arabi cre nu-şi ucideau fiicele, dar le lipseau de toate drepturile. Îşi imaginau că odată ce fiicele lor, odată măritate, vor merge la casa soţului, ei nu aveau datoria de-a cheltui ceva cu ele.
Acesta era mediul în care se născuse Khadīja, în care crescuse şi trăise, un mediu „antifemeiesc”.
Din casa ei din Mekka, Khadīja îşi controla afacerea din ce în ce mai mare, ce se răspândea în ţările învecinate. Ceea ce reuşise să dobândească ar fi remarcabil în orice ţară, în orice epocă, pentru oricine, bărbat ori femeie. Însă realizarea ei devine dublu remarcabilă când cineva ia în seamă orientarea „antifemeiască” a societăţii arabe. Aceasta este o probă a abilităţii ei de a-şi conduce propriul destin prin propria inteligenţă, prin puterea voinţei şi forţa e caracter. Compatrioţii ei i-au recunoscut realizările când, aşa cum am spus-o mai sus, au numit-o prinţesa din (neamul) Quraysh şi prinţesă din Mekka.
Însă chiar şi mai remarcabil, Khadīja a moştenit un al treilea titlu; ea era numită „tahira” care înseamnă „cea pură”. Cine i-a atribuit numele de Tahira? Incredibil, numele i-a fos onferit de aceeaşi arabi care erau notorii pentru aroganţa lor, pentru trufia lor, pentru vanitatea şi şovinismul lor masculin. Comportamentul lui Khadīja era într-atât de consecvent exemplar încât îşi câştigase recunoaşterea chiar şi de la aceştia, care au numit-o „cea pură”.
Era pentru prima oară în istoria Arabiei că o femeie era numită Prinţesă a Mekkăi şi totodată Tahira. Arabii o numiseră Prinţesa din Mekka pentru belşugul (de care se bucura) şi Tahira pentru curăţenia reputaţiei ce-o avea. În plus, erau conştienţi de cât de cultivată era; ea era un personaj distins (prin educaţie) chiar şi în timpurile premergătoare islamului, numite Timpurile Ignoranţei.
Era inevitabil pentru Khadīja de-a fi atras atenţia nobililor şi prinţilor arabi, mulţi dintre ei trimiţându-i propuneri de căsătorie; dar ea nu a luat nici una în seamă. Mulţi din aceşti nobili erau insistenţi în a-i cere mâna; nedescurajaţi de refuzul ei, ei au căutat bărbaţi şi femei de prestigiu şi de influenţă ca să medieze cu ea în favoarea lor. Însă ea îi trata pe toţi cu dispreţ, căci, poate, nu conferea multă importanţă păzitorilor unei societăţi dominate masculin şi antifemeie.
Refuzul Khadijei de-a accepta ofertele de căsătorie făcute de către înalţii şi puternicii Arabiei a dat naştere a tot felul de speculaţii privind cu ce fel de bărbat i-ar fi plăcut să se mărite. Aceasta era o întrebare la care nici Khadīja însăşi nu ar fi putut răspunde. Însă destinul ei cunoştea răspunsul: avea să se mărite cu un bărbat care nu ar fi fost numai cel mai bun din toată Arabia, ci şi cel mai bun din toată creaţia. Detinul ei a fost acela care îi sugerase să respingă oferele de căsătorie făcute de către muritorii de rând.
Următorul: CAPITOLUL 3 – Muḥammad Mustafa-viitorul Profet al Islamului
Anterior: CAPITOLUL 1 – Mekka