Oferă Coranul o garanţie necondiţionată companionilor?
Laudele existente în Coran referitoare la faptele companionilor săvârşite în trecut nu pot fi în niciun fel aduse ca argument pentru a dovedi că aceştia au avut o conduită corectă, sau că au fost lipsiţi de pată şi că nu au deviat niciodată pe parcursul întregii lor vieţi. Nu ne putem imagina că faptele lor au fost întotdeauna şi în orice împrejurare sinonime cu dreptatea şi cu adevărul, pentru că a fi pe placul lui Dumnezeu Atotputernicul şi dobândirea fericirii eterne a omului sunt condiţionate de păstrarea credinţei şi de un comportament corect consecvent, pe tot parcursul vieţii cuiva. Dacă aceste două caracteristici sunt pierdute, rezultatul inevitabil va fi devierea şi denaturarea, atât în ceea ce priveşte credinţa, cât şi faptele şi indiferent de cât de strălucitor a fost trecutul cuiva, acest trecut nu va putea nicidecum să-i asigure fericirea eternă.
Chiar şi celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), care a dat lecţii întregii omeniri privitor la evlavie şi la calităţile umanităţii, care a fost un monoteist desăvârşit şi un model de virtuţi morale, care nu a fost niciodată pângărit de politeism sau de păcat, i se spune în Coran:
„Ţi s-a dezvăluit ţie şi celor dinaintea ta: «Dacă eşti închinător la idoli, truda ta va fi deşartă şi tu vei fi dintre cei pierduţi.»” (39:65)
Este evident că iubitul nostru Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), deţinând calitatea infailibilităţii, nu s-a îndepărtat de Dumnezeu nici măcar pentru o clipă. Aşadar, scopul acestei avertizări coranice este de a-i împiedica pe musulmani să cadă pradă aroganţei şi ca intenţiile lor să nu fie pătate de ipocrizie. Fiecare om trebuie să se străduiască până în ultima clipă a vieţii, cât de mult poate, folosindu-se de toate puterile şi capacităţile sale, pentru a câştiga mulţumirea lui Dumnezeu, rămânând ferm şi statornic faţă de angajamentul său.
Coranul spune despre marele profet Avraam (Ibrahim) şi despre descendenţii acestuia: „Dacă vor fi închinători la idoli, zadarnic va fi ceea ce vor face.” (6:88)
De asemenea, Coranul mai spune: „Dumnezeu nu îi iubeşte pe nedrepţi.” (3:57) si „Dumnezeu nu este mulţumit de un popor stricat.” (9:96)
Istoria arată clar că, în realitate, nu toţi cei care sunt cunoscuţi sub denumirea de „companioni” au fost oameni evlavioşi şi drepţi. Putem deduce acest lucru, de exemplu, dintr-o tradiţie a celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), consemnată în cartea Sahih, a lui al-Bukhari:
„În Ziua Învierii voi sta lângă lacul Kawthar, aşteptându-i pe cei care vor veni la mine. Îi voi vedea pe unii dintre ei separându-se şi îndepărtându-se de mine şi voi întreba: «Nu sunt aceştia unii dintre companionii mei?» Mi se va spune: «Ba da, dar nu ştii cum s-au întors ei la căile lor din trecut, după moartea ta.»” [1]
Există un hadith asemănător şi în cartea Sahih a lui Muslim:
„Oamenii vor veni la mine lângă lac, astfel că eu îi voi vedea. Când vor fi aduşi în faţa mea, ei vor fi ruşinaţi. Apoi voi spune: «O, Dumnezeule, nu sunt aceştia companionii mei?» Mi se va spune: «Tu nu ştii ce au făcut ei după moartea ta.»” [2]
Al-Taftazani, renumitul savant al şcolii islamice sunnite Şafi’i, scrie:
„Conflictele, neînţelegerile şi luptele care au avut loc între companioni au fost consemnate în cărţile de istorie, fiind relatate de naratori cu autoritate şi de încredere. De aceea, putem deduce că unii dintre companioni trebuie să fi deviat de la calea dreptăţii şi a adevărului, devenind pătaţi de opresiunea şi de fărădelegile pe care le-au comis. Motivele care au stat la baza devierii lor, a faptelor lor rele şi a opresiunii pe care au exercitat-o au fost sentimentele de ură, de încăpăţânare şi de invidie pe care le-au păstrat în suflet, foamea lor pentru autoritate şi putere, dependenţa de plăcerile şi de poftele lor. Nu se poate crede că toţi companionii au fost lipsiţi de păcat şi de pată.”[3]
Daca adepţii anumitor şcoli de gândire ale islamului nu au o stimă foarte mare pentru unii dintre companioni (ashab), sau pentru unii dintre discipolii acestora (tabi’in), criticându-i în anumite privinţe, acest lucru nu poate justifica anatemizarea lor şi nu poate pune la îndoială islamul lor. Părerile diferite asupra acestui subiect nu trebuie să degenereze în certuri învrăjbite de ambele părţi şi nu există nicio justificare pentru a-l acuza că este necredincios pe vreunul dintre cei care-l urmează pe Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), întrucât chiar unii dintre companioni s-au certat între ei în modul cel mai vehement. Astfel, la Saqifah, unii au cerut ca Sa’d b. Ubadah să fie ucis. Qays b. Sa’ d b. Ubadah a ajuns să se lupte cu Umar; iar Zubayr a declarat că nu-şi va pune sabia în teacă până când toţi nu-i vor jura credinţă lui Ali (Pacea fie asupra sa!), după care Umar l-a insultat pe acesta şi a cerut să fie prins, iar în urma acestui lucru Zubayr a fost bătut.
Comportamentul lui Umar faţă de Miqdad la Saqifah, felul în care Uthman i-a tratat pe Ibn Mas’ud, pe Ammar b. Yasir şi pe Abu Dharr al-Ghifari, cât şi multe alte incidente, sunt toate exemple ale conflictului şi disputei care a avut loc. De aceea, părerile diferite referitoare la anumiţi companioni ai Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu pot să servească ca justificare pentru anatemizarea vreunui musulman, sau pentru declararea faptului că acesta este necredincios, nici nu trebuie să permitem ca acestea să distrugă unitatea tuturor musulmanilor.
În orice caz, în practică, nici chiar sunniţii nu-i consideră pe toţi companionii şi pe toţi discipolii lor ca fiind demni de respect. La urma urmelor, cei care l-au ucis pe Uthman au fost fie companioni, fie discipoli ai companionilor, iar Khalid b. al-Walid l-a ucis pe Malik b. Nuwayrah, care era unul dintre companionii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Printre companioni au existat persoane alese, care au atins cel mai înalt nivel al credinţei, al evlaviei şi al devoţiunii şi ale căror inimi şi suflete erau conduse de Dumnezeu Atotputernicul, toată fiinţa lor rezonând cu puritatea şi cu adevărul. Cu toate acestea, existau alţii, în ungherele ale căror suflete încă se mai ascundeau urmele obiceiurilor şi modului de gândire Jahili (ale perioadei de ignoranţă); aceştia au rămas ataşaţi de obiceiurile trecutului. Existau chiar persoane care acceptaseră islamul după ce fusese cucerită Mecca şi a căror convertire se baza pe interese personale. Cu toate acestea, prezenţa şi influenţa puternică a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), care inspira evlavie, i-a făcut să-şi ascundă dorinţele şi înclinaţiile lăuntrice şi numai după moartea sa aceştia au putut să se întoarcă la obiceiurile şi tradiţiile din perioada preislamică (Jahiliyyah).
A aproba comportamentul tuturor companionilor, fără a face niciun fel de diferenţă, a nega faptul că unii dintre ei au fost vinovaţi de fapte rele şi a susţine că ei au fost cu toţii drepţi şi corecţi, fără excepţie, este incompatibil cu Sunnah Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
De aceea, cineva nu poate să caute mântuirea la imigranţi (muhajirin) sau la ajutoare (ansar), sau să susţină că poate dobândi fericirea eternă prin intermediul ataşamentului său faţă de una dintre aceste grupări. Atingerea acestui scop depinde de păstrarea anumitor lucruri şi îndeplinirea anumitor condiţii, până când cineva părăseşte această lume, trecând prin poarta morţii.
Cu toate acestea, savanţii sunniţi susţin că toţi companionii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) au fost îndreptăţiţi să-şi exercite judecata independentă (ijtihad) cu privire la legea islamică şi trebuie scuzaţi pentru toate greşelile pe care le-au comis, sau chiar ar trebui răsplătiţi pentru aceste erori. Orice păcate ar fi comis trebuie, aşadar, scuzate. Triumful acestei gândiri a făcut imposibilă ridicarea vreunei obiecţii şi a încurajat anumite persoane egoiste şi ambiţioase să comită orice delict au dorit. Putem vedea acest lucru în cazul unor persoane precum Mu’awiyah Amr b. al-‘As, Khalid b. al-Walid, al-Mughirah, Sa’id al-‘As şi Busr b. Abi Artat. S-a ajuns acolo încât Mu’awiyah a avut îndrăzneala să declare: „Toată avuţia Îi aparţine lui Dumnezeu, iar eu sunt reprezentantul lui Dumnezeu; de aceea, voi dispune de ea aşa cum voi considera potrivit.” Nimeni nu a vorbit împotriva sa, cu excepţia lui Sa’sa’ah b. Suhan, una dintre marile personalităţi ale şiiţilor; acesta a respins pretenţia lui Mu’awiyah. (al-Mas’udi: Muruj al-Dhahab)
Dacă a te afla printre companionii Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi o garanţie a corectitudinii şi a mântuirii, de ce unii dintre ei şi-au părăsit credinţa chiar în timpul vieţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi s-au alăturat cetelor celor rătăciţi, dobândind prin asta condamnarea şi pedeapsa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!)?
Harqus. b. Zuhayr, liderul kharijiţilor din timpul bătăliei de la Nahrawan, a fost unul dintre companionii Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi nimeni nu şi-a putut imagina că, spre sfârşitul vieţii sale, acesta se va întoarce dintr-o dată la necredinţă şi că va cădea pradă rătăcirii. Totuşi, el chiar asta a făcut, având parte de un sfârşit nefericit, pe care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a prevăzut, atunci când a spus: „El îşi va părăsi religia sa întocmai cum săgeata părăseşte arcul.” Nu numai ca s-a alăturat kharijiţilor, ci în timpul bătăliei de la Nahrawan, el a fost chiar purtătorul stindardului în lupta împotriva lui Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!), de a cărui mână a fost în cele din urmă ucis.
Abdullah b. Jahş a fost un alt companion care a părăsit lumina islamului. Când a emigrat în Abisinia, ar fi fost de aşteptat ca, la fel ca alţi musulmani care s-au refugiat în acel ţinut, să rămână ferm şi statornic în credinţa şi în convingerile sale, apărând religia lui Dumnezeu. La scurt timp însă, întunericul a pus stăpânire pe inima sa; el a părăsit islamul şi s-a convertit la creştinism.
Deducem, aşadar, că declaraţia prin care Dumnezeu se arată mulţumit de companioni depinde de rămânerea acestora între limitele credinţei şi ale evlaviei şi în păstrarea legăturii lor cu Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii lor. Dacă ei şi-au schimbat direcţia şi s-au îndepărtat de la calea adevărată, toate faptele lor au fost deşarte, iar satisfacţia Atotputernicului Dumnezeu s-a transformat în mânie şi supărare. Nu numai că nu există vreo garanţie necondiţionată a faptului că Dumnezeu este întotdeauna mulţumit de ei, care să fi fost dată companionilor sau credincioşilor obişnuiţi din generaţiile următoare, ci aceasta nu a fost dată nici măcar Profeţilor sau Imamilor, în ciuda faptului că întreaga lor fiinţă era plină de virtuţi şi binecuvântări pentru omenire.
Următorul: Înfiinţarea sistemului califatului la Saqifah
Anterior: Atitudinile iresponsabile ale unor companioni
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] al-Bukhari: al-Sahih, Kitab al-Fitan
[2] Muslim: al-Sahih, vol. XV, p. 64
[3] al-Taftazani: Şarh al-Maqasid, p.46