Capitolul 3
Primul păcat major: Şirk (Politeismul)
Şirk – Politeismul: a asocia pe cineva sau ceva cu Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Primul dintre păcatele majore este de a asocia pe cineva sau ceva cu Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Aceasta înseamnă a-I atribui lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) parteneri. În ceea ce priveşte păcatul şirk, ni s-au transmis tradiţii (hadith-uri) clare, atât de la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), cât şi de la Hazrat Ali (Pacea fie asupra sa!), de la Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!), de la Imamul al-Kadhim (Pacea fie asupra sa!), de la Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!) şi de la Imamul Jawad (Pacea fie asupra sa!).
Imamul Jafar as-Sadiq (a.s.) spune:
„Cel mai grav dintre păcatele majore este a-I atribui parteneri lui Dumnezeu/Allah.”
(Wasa’ilul-Şia)
Următorul verset din Sfântul Coran afirmă că:
„Dumnezeu nu iartă să-I fie alăturaţi alţii, însă El iartă cui voieşte păcate mai puţin grele decât acesta. Cel care Îi alătură lui Dumnezeu pe alţii, săvârşeşte un păcat cumplit.”
(Sura an-Nisa’ 4:48)
Aceasta înseamnă că pentru cel care moare fiind politeist, nu există nicio şansă ca să fie mântuit, deşi s-ar putea ca Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) să ierte pe oricine dintre cei care au comis alte păcate. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
„Dumnezeu le opreşte Raiul celor care-i alătură pe alţii lui Dumnezeu. Limanul lor va fi Focul. Cei nedrepţi nu au ajutoare.”
(Sura al-Ma’ida 5:72)
De asemenea, Sfântul Coran mai spune:
„O, fiul meu! Nu alătura pe nimeni lui Dumnezeu. Închinăciunea la idoli este o nelegiuire grozavă.”
(Sura Luqman 31:13)
„Cel care Îi alătură lui Dumnezeu pe alţii, săvârşeşte un păcat cumplit.”
(Sura an-Nisa’ 4:48)
Fiecare musulman ştie foarte bine că păcatul şirk este un păcat major, astfel că nu este necesar să cităm versetele (ayat) coranice şi tradiţiile transmise de Ma’sumin (Pacea fie asupra lor!) privitoare la aceasta. Cu toate acestea, întrucât este important să înţelegem adevărata semnificaţie a termenului şirk, vom cita afirmaţiile cele mai relevante, pentru ca oamenii să se ferească de această infamie. Sfântul Coran spune:
„Închinaţi-vă lui Dumnezeu! Nu-i alăturaţi nimic!”
(Sura an-Nisa’ 4:36)
Muşrik (politeist) este antonimul lui muwahhid (monoteist). Tawhid-ul (credinţa în unicitatea lui Dumnezeu) este stâlpul principal al religiei. El cuprinde mai multe aspecte. De asemenea, există mai multe feluri de şirk:
1) Tawhid şi şirk în ceea ce priveşte Esenţa (Natura) lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
2) Tawhid şi şirk cu privire la Atributele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
3) Tawhid şi şirk în acţiuni
4) Tawhid şi şirk în ascultare (supunere)
5) Tawhid şi şirk în adorare (închinare)
Fie ca Dumnezeu /Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) să ne dea tawfiq pentru a discuta aceste aspecte diferite în detaliu.
Tawhid în ceea ce priveşte Esenţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Tawhid cu privire la Esenţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) înseamnă mărturisirea faptului că Esenţa Domnului lumilor este una şi că El este Veşnic. El este Iniţiatorul fiecărei acţiuni sau fenomen, fie că acesta poate fi perceput de simţuri, sau nu. Nu există altă cauză sau origine, în afară de El. A crede în existenţa mai multor origini constituie şirk. Adepţii zoroastrismului cred în existenţa o două forţe în Univers, ambele fiind egale şi eterne. Una este bună, cealaltă este rea. Zeul binelui este Yazdan, iar zeul răului este Ahriman. Următorul verset (ayat) din Sfântul Coran reprezintă o respingere clară a acestei ipoteze false:
„Spune: «Totul este de la Dumnezeu!»”
(Surah an-Nisa’ 4:78)
Afirmaţia dualiştilor poate fi respinsă cu o singură frază, aceea că nu există nicio altă divinitate în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), Care există din veşnicie. Tot ceea ce a existat în trecut, tot ceea ce există în prezent şi tot ce va exista în viitor este bun. Sau putem spune cel puţin că binele predomină asupra răului şi că răul nu are putere asupra binelui.
Cu toate acestea, dacă vom continua să explicăm toate aceste lucruri în detaliu, ne vom îndepărta de la subiectul discuţiei noastre.
Creştinii sunt şi ei politeişti
Creştinii cred în Trinitatea Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ei cred că fiecare dintre ei are o calitate deosebită şi că împreună constituie Dumnezeirea. Coranul critică aserţiunea lor astfel:
„Cei care spun: «Dumnezeu este al treilea din trei» sunt tăgăduitori. Nu este dumnezeu afară de Dumnezeu, Unul.”
(Sura al-Ma’ida 5:73)
Sfântul Coran afirmă clar că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu este o treime. El este Unicul şi Singurul Dumnezeu.
Credinţa în Trinitate nu le aparţine doar creştinilor. Hinduşii şi budiştii aderă la ea.
Închinarea la idoli este politeism
Unii oameni susţin că există zei pentru fiecare fenomen. Adică există un zeu al vântului, un zeu al mării, etc. Aceasta este o altă formă de politeism. Aceşti oameni cred că lucrurile create sunt opera mai multor zei. Aceşti idolatri şi politeişti se închină mai multor zeităţi. Credinţa lor politeistă a fost, de asemenea, criticată în Sfântul Coran:
„Mai mulţi stăpâni răzleţiţi vă sunt mai buni decât Dumnezeu, Unul, Biruitorul?”
(Sura Yusuf 12:39)
Tawhid cu privire la Atributele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Tawhid în ceea ce priveşte Atributele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) reprezintă conştientizarea şi înţelegerea faptului că atributele pozitive ale lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi Esenţa Sa au un singur şi acelaşi sens şi nu mai multe sensuri diferite. Atributele divine cum ar fi veşnicia divină, cunoaşterea divină şi puterea divină sunt acelaşi lucru cu Esenţa Sa, fără să existe nicio dualitate între Esenţa Sa şi Atributele Sale.
Acest concept trebuie evidenţiat în mod clar de faptul că Dumnezeu / Allah, Atotputernicul şi Preaînaltul, a folosit unele dintre numele Sale pentru creaturilor Sale şi deşi numele sunt comune atât Creatorului, cât şi creaturilor, semnificaţia acestora este complet diferită. De exemplu, când spunem că Zaid (o anumită persoană) are cunoştinţe, numele „cel care cunoaşte” este comun atât Creatorului, cât şi creaturii. Dar în cazul lui Zaid, acest lucru implică faptul că această calitate a fost dobândită într-o măsură limitată, prin harul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) la un moment dat, înaintea căruia el nu a deţinut-o. Este de asemenea posibil ca el să-şi piardă această însuşire într-o fază ulterioară, dar pentru Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) acest atribut înseamnă că El este Cunoscătorul tuturor lucrurilor trecute, prezente şi viitoare. El cunoaşte ceea ce este în ceruri şi pe pământ şi nici măcar ceva de mărimea unui atom, sau chiar mai mic decât acesta, nu poate să-I scape. Cunoaşterea Sa este atotcuprinzătoare. Dacă vom considera Atributele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ca pe nişte calităţi independente de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), aşa cum sunt acestea în cazul creaturilor, atunci vom comite şirk. Prin urmare, credinţa Aşari este absolut falsă în această privinţă.
Toate calităţile creaturilor sunt de la Creator
Adevăratul Tawhid constă în considerarea tuturor calităţilor creaturilor ca fiind de la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), Creatorul. Credinţa noastră este că toate calităţile pe care le poseda Profeţii şi Imamii le-au fost date de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), prin harul Său. Ei nu au ajuns să dobândească aceste calităţi prin ei înşişi, ci Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a dăruit o cunoaştere superioară, un caracter, o putere şi o morală desăvârşită şi i-a ridicat în rang.
Prin urmare, tot ceea ce există nu a luat fiinţă de la sine, ci fiecare lucru este dependent de Creatorul universului. Toate calităţile creaturilor le-au fost date acestora de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Dacă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) doreşte acest lucru, El le va înmulţi calităţile şi le va asigura mijloacele de trai.
Lăudându-ne pe noi înşine fără să ştim
O persoană cu discernământ înţelege că însuşirile noastre bune nu sunt ale noastre şi că noi nu suntem capabili să dobândim asemenea calităţi fără ajutorul divin. Totuşi, câteodată, din greşeală, ne prezentăm aptitudinile ca „ştiinţa mea, puterea mea, intenţia mea, averea mea, etc.”. În loc, cineva ar trebui să spună: „ştiinţa care mi-a fost dăruită de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), puterea care mi-a fost dată de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), intenţia mea, care a fost susţinută de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), averea mea, care este de la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).” Această înţelegere permanentă a faptului că tot ceea ce avem este mulţumită harului lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) reprezintă adevăratul Tawhid.
Cineva poate să fie un credincios adevărat în Unicitatea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), dacă atât cuvintele, cât şi faptele sale sunt în concordanţă unele cu altele. O astfel de persoană este mai smerită şi mai umilă când I se adresează Creatorului său şi se teme mereu de păcat şi de o atitudine nerecunoscătoare. O altă caracteristică distinctă a unei astfel de persoane este că ei nu-i place niciodată să fie lăudată de alţii.
Cei evlavioşi se tem de laude
Căpetenia credincioşilor, Ali (Pacea fie asupra sa!) spune următoarele într-una din predicile sale, în care descrie calităţile celor evlavioşi,:
„Dacă vreunul dintre ei este lăudat, se teme de ceea ce se spune despre el şi spune: «Eu mă cunosc mai bine decât oricine altcineva, iar Domnul meu mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu. O, Dumnezeule, nu mă judeca după ceea ce spun ei, ci fă-mă mai bun decât cred ei despre mine şi iartă-mi mie ceea ce ei nu ştiu (din păcatele mele).»”
(Nahjul Balagha: Predica 192. A se vedea şi traducerea lui George Grigore, Predica 193, p. 294)
Nu există nimeni care să fie părtaş la Atributele Divine
Cel care crede cu adevărat în Tawhid nu-I atribuie niciun partener lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), nici nu laudă pe nimeni în modul în care este lăudat Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). El repetă în fiecare zi: „SubhanAllah” (Slăvit fie (doar) Dumnezeu / Allah!]. Aceasta implică faptul că el nu consideră că este potrivit să slăvească pe nimeni, sau nimic, în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Când spune: „Alhamdu lil-Lah” (Lauda Îi aparţine doar lui Dumnezeu / Allah – Slăvit fie Preaînaltul!), el face aluzie la faptul că toată lauda este doar pentru Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Nimeni nu merită să fie lăudat şi slăvit mai mult decât Unicul şi Singurul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Câteva precizări
Când cineva devine un muwahhid (credincios în Unicitatea lui Dumnezeu / Allah – Slăvit fie Preaînaltul!) adevărat, el nu consideră pe nimeni ca deţinând cu adevărat calităţile perfecte. Toate aceste calităţi sunt dependente de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), Care este Unic şi absolut Independent. Sfântul Coran spune:
„O, voi oameni! Voi sunteţi săraci înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Bogatul, Lăudatul.”
(Sura Fatir 35:15)
Acesta este motivul pentru care cei evlavioşi se abţin să se laude pe sine şi se tem de laudele celorlalţi la adresa lor. Ali (Pacea fie asupra sa!) a menţionat acest lucru în predica citată mai sus. Şi noi trebuie să ne înfrânăm de la cuvinte care implică independenţa omului faţă de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi trebuie mai degrabă să-i atribuim Lui unicitatea. De exemplu, nu ar trebui să spunem: „Am cutare şi cutare calitate.”
Un hadith al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!)
Odată, un om s-a apropiat de uşa nobilului profet Muhammad Mustafa (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a bătut la aceasta. Nobilul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a întrebat cine este. Persoana respectivă a răspuns: „Eu”. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a ieşit şi a spus: „Cine a fost cel care a spus «eu»? Să ştiţi că în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), nimeni nu este îndreptăţit să folosească acest cuvânt. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune despre Sine: «Eu sunt Puternicul, Eu sunt Cel Care pedepseşte.»”
Core (Qarun) a devenit politeist
Core (Qarun) a devenit politeist pentru că a îndrăznit să spună că tot ceea ce ajunsese să posede se datora cunoştinţelor sale de alchimie. Astfel, atunci când Core (Qarun) s-a făcut pe sine părtaş la Atributele Divine pe care le posedă Unicul şi Singurul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), El a spus:
„Nu ştia oare că Dumnezeu a nimicit înaintea lui leaturi mult mai tari ca putere şi mult mai mari ca număr?”
(Sura al-Qasas 28:78)
Mai târziu, vedem că Core (Qarun) nu a putut să se salveze pe sine de la distrugere, deşi a pretins că are forţă şi putere. Aşadar, trebuie să înţelegem că orice calitate a creaturilor nu este a lor, ci le-a fost dată de Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Tawhid şi Şirk cu privire la acţiunile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Tawhid cu privire la acţiunile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) înseamnă că avem convingerea că Domnul şi Stăpânul oricărei forme de viaţă, fie ea materială sau spirituală, este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). El Singur controlează şi orânduieşte viaţa. Trebuie de asemenea să avem convingerea că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu are pe nimeni cu care să împartă stăpânirea şi controlul. Autoritatea Sa se întinde pe întreg pământul şi în ceruri. Nimeni nu este părtaş al Lui în această privinţă.
Aşa cum spune Coranul:
„Dumnezeu este Cel ce a creat şapte ceruri şi pământul deopotrivă cu ele. Porunca pogoară între ele ca să ştiţi că Dumnezeu are putere asupra tuturor şi asupra tuturor se întinde ştiinţa Sa.”
(Sura at-Talaq 65:12)
Trebuie să mărturisim că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Creatorul cerurilor. Trebuie să avem o credinţă fermă că El este Cel Care a creat nenumăratele stele. Numărul lor nu a fost stabilit nici până în ziua de astăzi. Ştiinţa modernă a estimat că există aproximativ zece milioane de stele, fiecare dintre ele putând fi locuită într-un mod similar cu pământul. Fiecare dintre ele posedă o lumină diferită şi toate se rotesc pe orbitele lor, fără să se ciocnească cu alte corpuri cereşti.
„Şi stelele vă sunt supuse vouă la Porunca Lui.”
(Sura an-Nahl 16:12)
Una dintre aceste stele este Soarele, al cărui volum este de 1,3 milioane de ori mai mare decât cel al Pământului nostru. I s-a conferit o lumină atât de puternică, care în doar câteva secunde poate traversa distanţa dintre Soare şi Pământ. Pământul este luminat de lumina solară, iar viaţa pe Pământ este menţinută prin hrana pe care o primeşte de la această lumină. Slava Îi aparţine doar lui Dumnezeu / Allah, Creatorul Atotputernic.
Miriada culorilor din apa incoloră
Dumnezeu /Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) Cel Unic este Cel Care a făcut să crească plantele şi copacii din străfundul pământului. Aceste plante poartă flori care au miros şi culoare. Frunzele verzi ale copacilor şi vegetaţia plină de culori nu reprezintă nimic altceva decât puterea incomparabilă a Creatorului. Creatorul le-a mai dăruit fiinţelor umane capacitatea de a vedea şi de a aprecia plantele colorate şi roadele florilor.
Prin urmare, omul trebuie să mediteze la Creatorul Care a făcut să existe toate acestea. Omul mai trebuie să-L recunoască şi pe Cel Care l-a creat pe el.
Cine despică sămânţa?
Stăpânul universului este Cel Care face ca sămânţa să se crape. O parte din ea creşte înspre interiorul pământului şi devine rădăcină. Rădăcina absoarbe hrana din pământ şi o furnizează corpului plantei. Plumula se transformă în tulpină şi poartă frunze. Aceste frunze ajută la procesarea hranei furnizate de rădăcină. Treptat, planta va aduce flori colorate şi frumos mirositoare şi fructe gustoase. Toate acestea sunt făcute să prindă viaţă prin combinarea pământului, a aerului şi a apei, combinaţia acestor trei lucruri furnizând diferite feluri de gusturi, mirosuri şi culori. Oamenii au fost creaţi să fie capabili să distingă miriada gusturilor şi a culorilor, pentru ca astfel să poată aprecia darurile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi pentru a-L cunoaşte pe Creatorul lor.
În trei întunecimi
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este acea Fiinţă incomparabilă Care se află la originea creaţiei fiecărui animal, din sperma impură. Fiinţa umană este zămislită în învelişul alcătuit din trei straturi al pântecelui. Apoi i se dăruieşte intelectul care poate să deosebească lucrurile, făcându-l capabil să cugete la calităţile şi la semnele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi de asemenea, să se compare pe sine cu celelalte creaturi, cu ajutorul ochiului interior.
Lapte nutritiv din sângele impur
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Cel Care a creat laptele din sângele roşu impur şi l-a făcut să curgă prin glandele mamare ale animalelor şi ale oamenilor, pentru a ajunge în gâtlejul puilor şi al pruncilor.
„Voi aflaţi o învăţătură şi în dobitoacele voastre. Noi vă adăpăm cu ceea ce în burţile lor se află între mistuitură şi sânge: un lapte curat, plăcut celor care-l beau.”
(Sura an-Nahl 16:66)
Când copiii nu sunt încă capabili să digere hrana solidă, doar laptele îi hrăneşte, iar Cel Care a furnizat acest lapte este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). El este Cel Care a dăruit fiecare lucru folositor.
„Spune: «Totul este de la Dumnezeu!»”
(Sura an-Nisa’ 4:78)
Dumnezeu / Allah este Cel Care asigură mijloacele de trai şi Cel Care acceptă faptele
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Cel Care menţine în viaţă toate creaturile vii. El Îşi revarsă darurile, fără plată, pentru toţi. El asigură mijloacele de trai oricui doreşte El, fără măsură. Îndurarea Sa nelimitată se revarsă asupra întregii Sale creaţii. El acceptă rugile tuturor celor care-L invocă pe El şi îndepărtează greutăţile oricui doreşte El.
Credinţa în Tawhid-ul absolut presupune înţelegerea deplină a semnificaţiei frazei „Nu există putere sau forţă, decât de la Dumnezeu / Allah.” Cu alte cuvinte, aceasta este esenţa expresiei kalima „La ilaha illa-Allah.” („Nu există altă divinitate în afară de Dumnezeu / Allah” – Slăvit fie Preaînaltul!).
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este cauza fiecărui fenomen
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este originea fiecărei fiinţe vii. El este originea însuşirilor vieţii date fiecărei creaturi. Caracteristicile întregii creaţii se manifestă prin Voinţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). De aceea, nu este de mirare dacă o anumită calitate fixă a unui lucru este supusă unei schimbări bruşte, dacă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) doreşte astfel. Aşa cum s-a întâmplat în cazul focului aprins de Nimrod (Namrud), care a devenit rece prin Voia lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Detaliile referitoare la un astfel de fenomen vor fi explicate în paginile următoare.
Măreţia puterii lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu are limite
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), Atotputernicul, este Cel Care vine în ajutorul celor aflaţi în nevoi şi care-L imploră, oferă mângâiere celor aflaţi în suferinţe şi care strigă după ajutor, iar în mâinile Sale se află tot binele. „El este Dumnezeu / Allah, Creatorul, Făuritorul, Plăsmuitorul, Susţinătorul, Dătătorul vieţii şi al morţii, Cel Care revarsă binefacerile, Cel Care pedepseşte, Cel Care acceptă rugăciunile, Cel Care este ascultat şi lăudat. Numele şi atributele lui Dumnezeu / Allah dovedesc măreţia Sa. Expresia „Rabbul Alamin” (Domnul lumilor) este una centrală în ceea ce priveşte Numele divine. Intelectul şi raţiunea sunt uluite atunci când trebuie să înţeleagă atributele Sale, iar vorbirea şi puterea de a ne exprima rămân încremenite în faţa măreţiei Sale.”
(Almanac, pagina 149)
Sfântul Coran spune:
Spune: “Dacă marea ar fi cerneală pentru cuvintele Domnului meu, marea se va sfârşi înainte să se sfârşească cuvintele Domnului meu, chiar dacă vom mai aduce încă pe atâta cerneală.
(Sura al-Kahf 18:109)
Puterea umană
Tot ceea ce poate realiza fiinţa umană este prin puterea, capacitatea, intelectul şi voinţa care i-au fost dăruite de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Cu ajutorul gândirii şi prin perseverenţă, omul poate folosi aceste daruri pentru a distinge între bine şi rău şi pentru a săvârşi faptele sale. Cel care nu cugetă la modelele care împodobesc uşile şi pereţii acestei lumi este lipsit de viaţă, la fel ca zidurile. Observarea creaturilor din jur luminează o minte inteligentă. Dar cel care nu cugetă, nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) prin creaturile Sale şi va respinge astfel existenţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Există cineva care ar putea produce fructe dulci din lemnul copacilor? Posedă cineva capacitatea miraculoasă de a face să crească flori colorate din spini? El este acel Dumnezeu Pur şi Perfect, Care prin planul şi prin orânduiala Sa divină, a creat ziua şi noaptea şi a dat lumină soarelui şi lunii.
El este un Împărat care nu poate fi comparat cu nimeni, care nu are nevoie nici de o constituţie, nici de o comoară. El este acel Artist care nu are nevoie de vopsele sau de unelte pentru a crea.
El face ca izvoarele să ţâşnească din pietre şi ca ploaia să se coboare din nori. El creează miere din albină şi mătase din viermele de mătase.
Dacă toate creaturile s-ar aduna să discute despre binefacerile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi ar continua aşa până în Ziua Învierii (Qiyama), ele nu vor reuşi să îndeplinească nici măcar o miime din această sarcină.
„Dacă veţi număra binefacerile lui Dumnezeu, nu le veţi putea ţine socoteala. Dumnezeu este Iertător, Milostiv.”
(Sura an-Nahl 16:18)
Puterea umană este limitată de voinţa divină
Puterea şi capacitatea tuturor oamenilor este limitată de hotărârea divină şi de voinţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). După cum putem vedea, se întâmplă ca cineva să intenţioneze să facă un lucru, dar în ultimul moment, planurile sale sunt zădărnicite.
El nu este capabil să-şi ducă la îndeplinire lucrarea pe care a început-o datorită faptului că şi-a pierdut capacitatea de a o termina. De fapt, ceea ce intenţiona să facă era împotriva voinţei divine şi de aceea, el a fost împiedicat să ducă la îndeplinire acel lucru.
Cineva l-a întrebat pe Amirul-Muminin / Căpetenia credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!): „Învăţătorule! Cum L-ai recunoscut pe Dumnezeu / Allah?” El i-a răspuns: „L-am recunoscut (am înţeles că există) prin faptul că am fost martor la anularea (suprimarea) intenţiei şi la eşecul puterilor”. Dumnezeu / Allah este fără îndoială Iniţiatorul a tot ceea ce mişcă în univers şi El este Cauza primară a numeroaselor efecte din lumea creată. A mărturisi faptul că Dumnezeu / Allah este originea tuturor lucrurilor şi credinţa puternică în acest lucru constituie culmea Tawhid-ului (credinţei în unicitatea lui Dumnezeu / Allah).
Totuşi, foarte puţini oameni sunt capabili să ajungă la acest nivel al Tawhid-ului. Dar dacă cineva îşi dezvoltă convingerea fermă că fiecare efect, fie el material sau spiritual, Îl are drept cauză doar pe Dumnezeu / Allah, el va dobândi unele însuşiri deosebite. Una dintre aceste caracteristici este teama de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Teama de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Un credincios care a atins cel mai înalt nivel de credinţă nu se teme de nimic, în afară de puterea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi de propriile păcate. Acest lucru se datorează faptului că el a înţeles că toate creaturile, de la Adam (Pacea fie asupra sa!), la îngeri şi până la animale, păsări şi insecte, sunt ostaşi ascultători ai lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Niciunul dintre ei nu face nici măcar un singur pas, fără permisiunea Sa. Prin urmare, ei nu pot cauza niciun rău, sau niciun bine, fără permisiunea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Când o persoana îşi întăreşte această credinţă, ea nu se va teme de nimic, chiar dacă toate săbiile din lume ar veni să o atace. Dacă vrea Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), nici măcar un nerv nu va putea fi tăiat de ele.
Atât împotrivirea prietenului, cât şi cea duşmanului, este de la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), pentru că inimile amândurora se află sub controlul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Oricât de mare ar fi răul intenţionat de cineva, se va întâmpla doar ceea ce permite Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Există o tradiţie care spune că:
„Cea mai mare credinţă constă în a nu te teme de nimic, în afară de Dumnezeu / Allah.”
Nobilul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) obişnuia să recite următoarea frază în timpul prosternării:
„O, Dumnezeule / Allah, dacă mânia Ta nu este asupra mea, atunci nu există nimic care să mă neliniştească.”
Încrederea în Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Când un credincios capătă convingerea puternică şi deplină că în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nimeni altcineva nu este Stăpânul creaţiei şi că nimeni în afară de El nu este originea tuturor cauzelor, el nu-şi pune speranţele în nimeni altcineva, decât în Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) afirmă:
„Nu trebuie să vă bazaţi pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.”
(Nahjul Balagha)
Aşa cum am menţionat mai înainte, originea oricărui lucru este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi numai El este centrul întregii creaţii. În acelaşi fel, orice bunătate a omului faţă de ceilalţi oameni şi faţă de celelalte creaturi îşi are, de asemenea, originea în Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Aşa cum este menţionat în Sfântul Coran:
„Faptele bune sunt numai din mâinile Sale (ale lui Dumnezeu / Allah).”
La sfârşitul Surei Yunus, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
„Dacă o nenorocire te loveşte, nimeni nu o va îndepărta de la tine, afară de El. Dacă El îţi vrea un bine, nimeni nu-l va întoarce de la tine. El dă cui vrea dintre robii Săi. El este Iertătorul, Milostivul.”
(Sura Yunus 10:107)
Într-un alt loc din Coran se spune: „Oricare ar fi bunul pe care-l stăpâniţi, el de la Dumnezeu v-a venit.”
(Sura an-Nahl 16:53)
Aşadar, este clar din discuţia de mai sus că tot ceea ce se află în sfera materială şi spirituală este supus lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
„Toţi cei care sunt în ceruri şi pe pământ vin către Milostivul ca robi umili.”
(Sura Maryam 19:93)
Dacă cineva îşi pune speranţele în altcineva în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), speranţele lui vor fi distruse, pentru ca astfel să poată realiza cine este adevăratul său stăpân, adică faptul că adevăratul său stăpân este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
„Voi reteza legăturile speranţei celor care-şi pun nadejdea în alţii.”
Stăpânul universului este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi El este Cel Care dăruieşte toate binefacerile. Prin urmare, Lui trebuie să I se mulţumească pentru acestea, pentru că toate faptele bune sunt numai prin mâinile Sale. El dă celui pe care-l alege El orice lucru bun doreşte. De aceea, noi spunem cu o credinţă puternică: „Al-hamdu lil-Lah” (Lauda Îi aparţine doar lui Dumnezeu / Allah – Slăvit fie Preaînaltul!).
Recunoştinţa pentru capacităţile şi pentru posibilităţile care ne-au fost date este, de asemenea, necesară
Dacă primim mijloace de existenţă sau ajutor din anumite resurse, sau de la anumiţi agenţi, trebuie să fim recunoscători şi pentru existenţa lor. Totuşi, nu ar trebui să considerăm aceste mijloace, sau intermediari ca fiind independenţi de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Trebuie să le acceptam doar ca agenţi sau căi prin care Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) face ca îndurarea Sa să ajungă la noi. Aceşti agenţi au rolul unui intermediar pentru transmiterea darurilor lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi prin urmare şi aceştia trebuie recunoscuţi; aşa cum au poruncit cei care au fost Masum (Pacea fie asupra lor!):
„Cel care nu-i mulţumeşte dătătorului aparent (vizibil) (adică agentului sau intermediarului), este ca şi cum nu i-ar mulţumi adevăratului Dătător (adică lui Dumnezeu / Allah – Slăvit fie Preaînaltul!).”
(Bihar al-Anwar)
„Cel mai recunoscător dintre voi faţă de Dumnezeu / Allah este cel care este cel mai recunoscător faţă de oameni (de cei care l-au ajutat).”
(Safinatul-Bihar)
Nu există nicio îndoială că, dacă cineva crede că cel care l-a ajutat este iniţiatorul binelui (independent de Dumnezeu / Allah – Slăvit fie Preaînaltul!), atunci comite cu siguranţă Şirk.
Şirk-ul care se ascunde în lăudarea creaturilor
„Cei mai mulţi nu cred în Dumnezeu decât alăturându-I pe alţii.”
(Surah Yusuf 12:106)
În timp ce explica acest verset, Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus că o formă de Şirk este şi:
„Atunci când cineva spune că: «Dacă cutare şi pe dincolo nu ar fi fost acolo, aş fi pierit. Dacă cutare şi pe dincolo nu ar fi fost acolo, aş fi obţinut acel lucru.» La fel este şi dacă cineva spune: «Dacă cutare şi pe dincolo nu ar fi fost acolo, copiii mei ar fi pierit.»”
(Bihar al-Anwar)
Astfel de vorbe arată ce fel de credinţă are cel care le rosteşte. Dacă el crede într-adevăr acest lucru, pe care-l spune, este cu siguranţă politeist (muşrik). După aceea, Imamul (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Nu este niciun rău dacă cineva spune: «Dacă Dumnezeu / Allah nu m-ar fi ajutat prin cutare şi cutare persoană, aş fi pierit.»” De fapt, aceasta este esenţa Tawhid-ului.
Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) şi cerşetorul recunoscător
Masma bin Abdul Malik relatează că Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) se afla la Mina (în Mecca), atunci când s-a apropiat de el un cerşetor. Imamul (Pacea fie asupra sa!) a poruncit să i se dea acestuia un ciorchine de struguri. Cerşetorul i-a spus: „Nu am nevoie de asta, daţi-mi bani, dacă se poate,.” Imamul (Pacea fie asupra sa!) nu i-a mai dat nimic, ci i-a spus: „Fie ca Dumnezeu / Allah să te facă îndestulat cu ce ai (autosuficient, independent).” După aceea, s-a apropiat de el un alt cerşetor. Imamul (Pacea fie asupra sa!) a luat trei boabe de struguri din ciorchine şi i le-a dat acestuia. Cerşetorul le-a luat şi a spus: „Toată lauda este numai pentru Dumnezeu / Allah, Care mi-a dat mijloace de trai.” Imamul (Pacea fie asupra sa!) i-a spus: „Aşteaptă!” şi i-a dat atât de mulţi struguri, cât puteau să ţină mâinile cerşetorului. Apoi i-a mai dat de două ori aceeaşi cantitate de struguri. Cerşetorul i-a mulţumit lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) încă o dată. Imamul (Pacea fie asupra sa!) l-a oprit din nou şi i-a spus sclavului său să-i dea acestuia toţi banii pe care-i avea Imamul (Pacea fie asupra sa!).
Sclavul i-a răspuns că are „douăzeci de dirhami.” Imamul (Pacea fie asupra sa!) i-a poruncit să-i dea aceşti bani cerşetorului. Cerşetorul a luat banii şi a spus: „Toată lauda este numai pentru Dumnezeu / Allah. O, Dumnezeule / Allah, Tu eşti Susţinătorul tuturor, Tu eşti Cel Unic, nu există niciun partener alături de Tine!” Imamul (Pacea fie asupra sa!) l-a oprit din nou. Apoi Imamul (Pacea fie asupra sa!) şi-a scos cămaşa şi i-a dat-o cerşetorului, spunându-i: „Îmbracă-te cu ea!” Cerşetorul s-a îmbrăcat cu cămaşa şi I-a mulţumit lui Dumnezeu / Allah, Care i-a dăruit îmbrăcăminte şi care l-a făcut fericit. În acel moment, cerşetorul s-a întors către Imam (Pacea fie asupra sa!) şi i-a spus: „O, rob al lui Dumnezeu / Allah, fie ca Dumnezeu / Allah să te răsplătească pentru toate acestea!” După aceea, a plecat în drumul său. Naratorul spune că dacă cerşetorul nu i s-ar fi adresat Imamului (Pacea fie asupra sa!) în acest fel, Imamul (Pacea fie asupra sa!) ar fi continuat să-i dea daruri, ca urmare a recunoştinţei lui faţă de Dumnezeu / Allah.
(al-Kafi)
Tawhid şi Tawakkul (încredere)
Trebuie să ne amintim că toate cauzele sunt în mâinile Celui Care este Cauza ultimă. Cei care cred în unicitatea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ar trebui să se bazeze numai pe Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), în toate aspectele vieţii lor. Ei trebuie să înţeleagă că toate efectele îşi datorează cauza lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Chiar dacă i-ar fi deschise toate porţile succesului, cineva nu va dobândi succesul, dacă voinţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) se opune acestui lucru. Pe de altă parte, chiar dacă toate căile succesului ar fi închise, cineva va avea cu siguranţă succes, dacă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) doreşte acest lucru. Chiar dacă toate lucrurile care-i cauzează rău s-ar aduna împotriva sa, acestea nu vor reuşi să-i facă rău, dacă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) doreşte să-l protejeze.
Tawhid-ul şi acceptarea (Taslim) hotărârii divine
Cel care crede în Tawhid trebuie să accepte cu smerenie toate hotărârile Divinităţii. El trebuie să creadă că diferitele aspecte, cum ar fi respectul celorlalţi şi lipsa respectului lor, sănătatea şi bolile, bogăţia şi sărăcia, moartea şi viaţa sunt toate în conformitate cu hotărârea divină. Nu trebuie să ne împotrivim niciuneia dintre acestea, nici prin vorbe, nici prin fapte. Nici măcar nu ar trebui să ne exprimăm părerea în privinţa acestor lucruri. De exemplu, nu ar trebui să spunem: „De ce s-a întâmplat asta? Ar fi trebuit să fie aşa.” Sau nu ar trebui să spunem: „De ce nu a plouat? De ce este atât de cald?” Nu ar trebui să spunem: „De ce nu mi-a dat Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) avere sau copii?”, „De ce a murit cutare sau cutare persoană în timpul tinereţii şi de ce alţii au ajuns la o vârstă înaintată?”, „De ce a interzis Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) asta şi a făcut ca altceva să fie obligatoriu?”
Cel care rosteşte astfel de lucruri se face pe sine părtaş la autoritatea absolută pe care o deţine doar Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Pot să existe oameni care-L adoră pe Unicul şi Singurul Dumnezeu, care efectuează rugăciunile, plătesc zekat-ul, merg în pelerinajul Hajj şi care ţin post în timpul lunii Ramadan, dar dacă aceştia au vreo obiecţie împotriva acelor obligaţii prescrise de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) sau de Profetul Său (Pacea si binecuvântările lui Allah fie asupra sa si a familiei sale curate!) şi spun: „De ce nu s-a întâmplat aşa?” sau chiar dacă au numai astfel de gânduri, pe care nu le exprimă în cuvinte, ei sunt totuşi politeişti (muşrikun).
„Nu! Pe Domnul tău! Ei nu cred atâta vreme cât nu te-au luat judecător pentru gâlcevile lor. Ei nu vor mai afla în ei putinţa de a scăpa de ceea ce tu vei fi hotărât şi se vor supune pe de-a-ntregul.”
(Surah an-Nisa’ 4:65)
Allama Majlisi comentează: „… orice obiecţie împotriva hotărârii divine şi a afirmaţiilor Imamilor neprihăniţi (Pacea fie asupra lor!) este echivalentă cu Şirk-ul.”
Aşadar, este obligatoriu pentru cei care cred în Tawhid, ca atunci când se abate asupra lor vreo nenorocire sau vreo năpastă, să-şi înfrâneze limbile şi inimile de la astfel de obiecţii împotriva hotărârii divine. Cu toate acestea, plânsul, sau exprimarea tristeţii la moartea prietenilor sau a rudelor sunt permise şi chiar recomandate. Ceea ce nu este permis este a spune: „De ce s-a întâmplat asta? Nu ar fi trebuit să se întâmple.”
Tawhid-ul şi iubirea
Adoratorii Unicului Dumnezeu trebuie să accepte că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Cel Care asigură toate mijloacele de trai. Tot ceea ce obţin aceştia se datorează bunăvoinţei Atotputernicului. Cauzele şi efectele vizibile sunt şi ele sub controlul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Aşadar, doar El merită iubirea lor nemărginită şi devotamentul lor. Dacă altcineva merită să fie iubit, acest lucru se datorează numai faptului că este iubit de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Aceasta este pentru că o astfel de dragoste este în sine poruncită de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Personalităţi precum profeţii, imamii, îngerii şi adevăraţii credincioşi sunt cei pe care Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne-a poruncit să-i iubim.
În acelaşi fel, este permis să ne manifestăm ataşamentul pentru darurile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), dacă acest ataşament arată recunoştinţa noastră pentru darurile primite. A ne iubi familia, posesiunile şi această viaţă este, în acest fel, un mod de a-L adora pe Dumnezeu. Cu toate acestea, a iubi toate aceste lucruri, fără a lua în considerare aspectul divin, va face ca cineva să fie muşrik (politeist). Dacă cineva iubeşte ceva, sau pe cineva, mai mult decât Îl iubeşte pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), atunci acest lucru este un fel de şirk. Dacă cineva preferă ceva mai mult decât dragostea pentru Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), acest lucru este absolut haram. Prin urmare, el va merita să fie pedepsit. De exemplu, dacă cineva îşi iubeşte averea sau banii mai mult decât Îl iubeşte pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), atunci îi va fi greu să-şi îndeplinească obligaţia religioasă de a plăti zekat, etc. Numeroase versete (ayat) din Coran şi multe tradiţii menţionează acest lucru.
1) Cineva l-a întrebat pe Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) care este înţelesul următorului verset:
„…în Ziua când nici averile, nici copiii nu vor sluji la nimic, în afara celor care vin la Dumnezeu cu o inimă curată.”
(Sura aş-Şura 26: 88-89)
Imamul (Pacea fie asupra sa!) i-a răspuns:
„Inima curată (lipsită de răutate) este cea care atunci când Îl întâlneşte pe Dumnezeu / Allah, nu are dragoste pentru nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu / Allah. Orice inimă care are şirk şi îndoială este condamnată la distrugere.” (al-Kafi)
2) Imamul as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) spune:
„Pe Dumnezeu / Allah, iman-ul (credinţa) unei persoane nu poate fi pur, până când aceasta nu Îl iubeşte pe Dumnezeu / Allah mai mult decât pe cei apropiaţi: pe mama, pe tatăl, pe copiii, pe soţia sa, mai mult decât pe ceilalţi oameni, sau mai mult decât îşi iubeşte averea.”
(Safinatul-Bihar)
Tawhid şi Şirk în ceea ce priveşte ascultarea
Un credincios ştie că Creatorul tuturor lucrurilor este Unicul şi Singurul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi că El este Singurul Susţinător al tuturor creaturilor. El nu are niciun partener cu care să împartă suveranitatea şi autoritatea Sa. Un credincios nu consideră pe nimeni altcineva ca fiind demn să i se dea ascultare, în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Credinciosul cunoaşte faptul că în afară de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) niciuna dintre fiinţele existente nu ar putea pretinde să i se acorde ascultare. Ele toate sunt neajutorate în faţa puterii lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Toate creaturile sunt incapabile să existe prin ele însele şi nu se pot apăra singure de rău. Ele nu au nicio putere asupra propriei morţi şi vieţi şi nici asupra Zilei Judecăţii, când vor trebui să dea socoteală.
„Ei şi-au luat în locul Lui alţi dumnezei ce nu au creat nimic, ci ei înşişi sunt creaţi, care nu păgubesc şi nu folosesc, care nu stăpânesc nici viaţa, nici moartea şi nici învierea.”
(Surah al-Furqan 25:3)
Aşadar, supunerea absolută şi Wilayat Îi aparţine doar lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Cu toate acestea, dacă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) Însuşi desemnează pe cineva în funcţia de conducere, atunci ascultarea faţă de acesta este şi ea obligatorie, datorită poruncii divine.
Cei cărora Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne-a poruncit să ne supunem
Lanţul de transmitere al autorităţii spirituale (Wilayat) se întinde de la nobilii Profeţi (Pacea fie asupra lor!), la Imami (Pacea fie asupra lor!) şi-i cuprinde şi pe Nawwab ul Khassa (cei patru reprezentanţi ai Imamului Mehdi – Fie ca Allah să-i grăbească sosirea!) din timpul perioadei ocultaţiei minore. Vorbind despre acest lucru, Coranul spune:
„Cei care dau ascultare trimisului, dau ascultare lui Dumnezeu.”
(Sura an-Nisa 4:80)
Şi, de asemenea:
„Ceea ce vă dă trimisul, luaţi! Ceea ce vă opreşte, lăsaţi! Temeţi-vă de Dumnezeu! Dumnezeu este Aprig la pedeapsă!”
(Sura al-Haşr 59:7)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) mai spune:
„O, voi cei ce credeţi! Daţi ascultare lui Dumnezeu! Daţi ascultare trimisului şi celor, dintre voi, ce au porunca!”
(Sura an-Nisa’ 4:59)
Cine sunt „Uli’ l-’Amr”?
Referitor la „Uli’ l-’Amr”, opinia musulmanilor sunniţi nu este susţinută de argumente. Ei afirmă că „Uli’ l-’Amr” se referă la cei care conduc, la stăpânitori. Dar ce se întâmplă când conducătorul este nedrept? Ce se întâmplă dacă el nu este specialist în problemele religioase? Ce se întâmplă dacă el este un sclav al dorinţelor materiale? Este obligatoriu să ne supunem lui, chiar dacă acesta nu se supune lui Dumnezeu? O asemenea situaţie creează contradicţii. Dar toate acestea nu fac obiectul discuţiei noastre.
Umar ibn al-Khattab a spus: „Două tipuri de muta’a (muta’a pelerinajului Hajj şi muta’a femeilor) au fost permise în timpul Profetului. Eu le interzic pe amândouă.” Prin urmare, cei care-L consideră pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ca fiind „Uli’ l-’Amr”, vor privi muta’a ca fiind ceva halal. Dar dacă aceştia doresc să i se supună şi lui Umar ibn al-Khattab, acest lucru va crea o contradicţie.
Porunca lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), de a-l iubi pe Ali (Pacea fie asupra sa!), este în contradicţie cu atitudinea şi poruncile lui Muawiya
Muawiya a considerat că era obligatoriu să lupte împotriva lui Ali (Pacea fie asupra sa!), în timp ce Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus că acest lucru este haram. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Războiul împotriva lui Ali este război împotriva mea.” Muawiya le-a poruncit oamenilor să-l urască pe Ali (Pacea fie asupra sa!), în timp ce Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a făcut ca dragostea faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) să fie o obligaţie, iar Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a făcut ca dragostea faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) să fie răsplata pentru mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Sfântul Coran spune:
„Eu nu vă cer vouă răsplată pentru aceasta, ci numai iubirea celor apropiaţi.”
(Sura Aş-Şura 42:23)
Ţinând cont de acestea, rezultatul supunerii faţă de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi faţă de Profetul Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) este dragostea faţă de Ali (Slăvit fie Preaînaltul!). Dacă l-am considera pe Muawiya ca fiind „Uli’ l-’Amr”, atunci ar trebui să-l urâm pe Ali (Pacea fie asupra sa!), iar în acest caz, s-ar ivi din nou o situaţie contradictorie.
Supunerea faţă de „Uli’ l-’Amr” nu este limitată la un anumit grup
A crede că porunca referitoare la ascultarea de cei care sunt „Uli’ l-’Amr” s-ar limita la un anumit grup este împotriva sensului versetului (ayat) coranic. Aceasta este pentru că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu a poruncit în mod separat, aparte, să ne supunem celor care sunt „Uli’ l-’Amr”. El a inclus supunerea faţă de „Uli’ l-’Amr” alături de supunerea faţă de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Aşadar, supunerea faţă de „Uli’ l-’Amr” este supunere faţă de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Nu există nicio diferenţă între ascultarea de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi ascultarea de „Uli’ l-’Amr”. Supunerea faţă de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi faţă de „Uli’ l-’Amr” este obligatorie pentru toţi. Ea nu se limitează la un anumit grup de oameni. Nu este corect să credem că expresia „Uli’ l-’Amr” include toate tipurile de conducători. „Uli’ l-’Amr” sunt cei purificaţi de orice fel de greşeală şi de păcat, astfel că li se poate da ascultare fără niciun fel de reţinere.
Se referă „Uli’ l-’Amr” la savanţii teologi?
Unii savanţi afirmă că „Uli’ l-’Amr” se referă la liderii religioşi (alim). Dar aceştia (alim) nu sunt infailibili (masum). Toţi învăţaţii (alim) sunt supuşi greşelii. Acesta este motivul pentru care există diferenţe în ceea ce priveşte verdictele religioase. În al doilea rând, infailibilitatea este o calitate interioară care nu poate fi percepută de oameni. Acesta este motivul pentru care cei care sunt „Uli’ l-’Amr” pot fi aleşi doar de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi numiţi de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Cei doisprezece Imami sunt „Uli’ l-’Amr”
Foarte multe cărţi, atât ale sunniţilor, cât şi ale şiiţilor, relatează tradiţiile care spun că „Uli’ l-’Amr” sunt cei doisprezece Imami. Următoarea tradiţie este considerată autentică atât de către sunniţi, cât şi de către şiiţi.
Ce a spus Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) referitor la „Uli’ l-’Amr”?
Jabir ibn Abdullah Ansari (Allah să fie mulţumit de el!) relatează: „I-am spus Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) că Îl cunosc pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi pe Profetul Său, dar nu ştiu cine sunt „Uli’ l-’Amr.” Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a răspuns:
„Ei sunt califii mei, o, Jabir şi Imamii musulmanilor care vor urma după mine. Primul dintre ei este Ali ibn Abi Talib, apoi Hasan, apoi Husein, apoi Ali ibn Husein, apoi Muhammad bin Ali, cunoscut în Tora (Taurat) sub numele de Al-Baqir. Îl vei întâlni în curând, o, Jabir; aşadar, când îl vei întâlni, transmite-i salutările (salam) mele; apoi Jafar ibn Muhammad, apoi Musa bin Jafar, apoi Ali bin Musa, apoi Muhammad bin Ali, apoi Ali ibn Muhammad, apoi Hasan bin Ali, apoi cel care-mi va purta numele şi care va avea kunniyat mea. Ei sunt dovezile clare ale lui Dumnezeu / Allah pe acest pământ şi stâlpul religiei Lui printre oameni. Ultimul dintre ei este cel pe care Dumnezeu / Allah îl va face să triumfe asupra răsăritului şi apusului acestui pământ; el este cel care va dispărea (va fi ocultat) dintre adepţii (şiiţii) şi prietenii săi. O ocultaţie de lungă durată, în timpul căreia nimeni nu va rămâne ferm în credinţa imamatului său, în afară de cei ale căror inimi Dumnezeu / Allah le-a încercat în ceea ce priveşte credinţa.” Jabir (Allah să fie mulţumit de el!) a întrebat: „Adepţii (şiiţii) săi vor beneficia de existenţa sa în timpul ocultaţiei sale?” „Da”, a spus Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). „Pe Cel Care m-a ridicat ca profet, cu adevărat, ei vor dobândi lumină din lumina (nur) sa şi vor beneficia de Wilayat (autoritatea, conducerea) lui în timpul acestei ocultaţii, la fel cum oamenii beneficiază de soare, atunci când acesta este acoperit de nori.”
(Yanabiul Mawaddah)
Aşadar, putem deduce din această tradiţie că ascultarea de Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) este echivalentă cu ascultarea de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Cei care sunt interesaţi de mai multe detalii pot consulta cartea Ghayatul Maram. În capitolul cincizeci şi nouă al acestei cărţi sunt menţionate patru tradiţii din sursele sunnite şi paisprezece tradiţii din sursele şiite. În aceeaşi carte, în capitolul 121, sunt relatate patru tradiţii din cărţile sunnite şi douăzeci şi opt din surse şiite.
Ascultarea de Mujtahid-ul cel drept
Acum, putem spune că în timpul ocultaţiei majore, ascultarea de cel care este calificat să fie Mujtahid, de Mujtahid-ul corect, este, de asemenea, obligatorie. Ascultarea de acesta înseamnă, de fapt, ascultare de Imamul az-Zaman (Pacea fie asupra sa!). Imamul (Pacea fie asupra sa!) spune:
„Să priviţi cu atenţie la cei care relatează tradiţiile noastre, manifestând prudenţă asupra lucrurilor permise şi asupra lucrurilor interzise de noi, şi să luaţi cunoştinţă de învăţăturile şi de poruncile noastre. Să alegeţi pe unul dintre ei pentru a adjudeca (a da verdicte, sentinţe), din moment ce am ales o astfel de persoană pentru această sarcină. Dacă verdictul său este respins, atunci este ca şi cum porunca lui Dumnezeu / Allah ar fi nesocotită, iar porunca noastră ar fi respinsă. Cu siguranţă, cel care respinge porunca noastră, a respins porunca lui Dumnezeu / Allah. Cu adevărat, o astfel de persoană a păşit pe teritoriul şirk-ului (politeismului).”
(al-Kafi)
Juristul (Faqih) care merită urmat
Una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un Faqih (jurist) este ca el să nu fie condus de dorinţe lumeşti. Trebuie ca el să nu urmărească beneficiile materiale şi poziţia socială. Un Faqih (jurist) care nu are asemenea slăbiciuni merită să fie urmat, chiar dacă există oameni mai evlavioşi decât el (în ceea ce priveşte săvârşirea faptelor bune). În această privinţă, marele savant, şeicul Ansari, citează în cartea sa, Ihtijaj, o tradiţie (hadith) transmisă de la Imamul Hasan Askari (Pacea fie asupra sa!):
„Iar dintre jurişti (Fuqaha), este obligatoriu ca oamenii să-i urmeze pe cei care se feresc de păcate, care-şi apără religia, care-şi înving dorinţele pământeşti şi care sunt supuşi Stăpânului lor. Aceste calităţi se găsesc numai la unii dintre ei, nu la toţi.”
Ascultarea de părinţi este ascultare de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Ascultarea de părinţi este ascultare de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). A-i asculta pe părinţi şi a nu le cauza niciun fel de suferinţă sau de deranj este un lucru de o importanţă foarte mare. Această importanţă rezultă din faptul că în Sfântul Coran, porunca lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) de a-L sluji pe El este urmată imediat de porunca Sa de a ne purta faţă de părinţi cu blândeţe şi cu smerenie.
„Domnul tău a hotărât să nu vă închinaţi decât Lui şi să vă purtaţi frumos cu părinţii voştri. Dacă unul dintre ei ori amândoi au îmbătrânit alături de tine nu le spune: «Ptiu!» Nu-i ocărî, ci spune-le vorbe cuviincioase! Asupra lor cu bunătate apleacă aripa duioşiei şi spune: «Domnul meu! Fii milostiv cu ei, precum şi ei au fost cu mine când eram prunc şi m-au crescut.»”
(Sura al-Isra: 17:23-24)
Părinţii nu pot să ne împiedice de la faptele obligatorii, nici nu ne pot impune să comitem ceea ce este interzis
Trebuie să se ştie că părinţii nu sunt o autoritate absolută în ceea ce priveşte lucrurile care sunt haram (interzise) şi halal (permise). Autoritatea lor este limitată de cele două condiţii: ei nu trebuie să interzică ceea ce este wajib (obligatoriu) şi nici nu trebuie să impună ceea ce este haram (interzis). Dacă cere situaţia, părinţii nu trebuie ascultaţi, de dragul ascultării absolute de poruncile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi ale Profetului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
„Noi l-am sfătuit pe om să fie bun cu părinţii săi, însă dacă te silesc să-Mi alături ce tu nu ai ştiinţă, nu le da ascultare. Întoarcerea voastră va fi la Mine şi atunci vă voi da de ştire ce aţi făptuit.”
(Sura Al-Ankabut 29:8)
Ascultarea de părinţi este foarte mult accentuată, pentru ca să nu li se provoace nici măcar cel mai mic necaz de către copiii lor, prin neascultarea acestora. Acest lucru este absolut interzis de Coran. Aşadar, dacă neascultarea părinţilor atrage după sine supărarea lor, copiii lor sunt obligaţi să-i asculte.
Uneori, se întâmplă ca părinţii să nu permită copiilor lor să facă ceva, iar dacă copilul nu ascultă, ei se supără. În astfel de cazuri, îi este permis copilului să aleagă. De exemplu, părinţii vor să-l împiedice pe fiul lor să facă o călătorie care i-ar cauza greutăţi. Dar ei nu se supără dacă el insistă să o facă. În acest caz, este mubah pentru fiu să facă respectiva călătorie. Cu toate acestea, dacă această călătorie le provoacă supărare părinţilor, ea este o călătorie a păcatului şi în timpul ei cel care o face trebuie să se roage salat în forma completă (nu în forma scurtă qasr) şi să ţină postul obligatoriu.
Ascultarea de soţ este wajib (o obligaţie)
Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) le-au poruncit soţiilor să fie supuse soţilor lor. Sfântul Coran ne învaţă:
„Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Iar cele evlavioase [dintre femei] sunt ascultătoare şi păzitoare [ale celor care trebuie păzite ] în absenţa [soţilor lor], pe care şi Allah le păzeşte.”
(Sura an-Nisa 4:34)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a făcut ca bărbaţii să fie protectorii femeilor datorită faptului că Dumnezeu le-a dăruit bărbaţilor unele calităţi, cum ar fi puterea, tăria, curajul etc. şi pentru că ei îşi cheltuie averea pentru întreţinerea lor. Aşadar, cele mai bune femei sunt cele care sunt loiale soţilor lor şi care ascultă de aceştia. Ele păzesc averea soţilor lor şi şi-şi apără propria castitate în absenţa soţilor lor. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a mai spus:
„Nu este permis ca un om să se prosterneze în faţa unui alt om. Dacă acest lucru ar fi fost permis, i-aş fi poruncit soţiei să se prosterneze în faţa soţului ei.”
(Wasail ul-Şia)
Demnitatea în ceea ce priveşte viaţa maritală
Numeroase tradiţii accentuează faptul că femeile ar trebui să fie ascultătoare faţă de soţii lor. Pe lângă aceasta, femeile ar trebui să ştie că este foarte recomandat ca să le facă pe plac soţilor lor, în toate aspectele. Aceasta este cea mai bună adorare a femeii. În ceea ce priveşte satisfacerea dorinţelor sexuale ale soţului, acest lucru este wajib (o obligaţie), conform părerii unanime a savanţilor.
La fel, este necesară permisiunea soţului dacă soţia doreşte să iasă din casă. Chiar dacă aceasta merge să-şi viziteze rudele, sau părinţii, ea trebuie să ceară permisiunea soţului. Dacă părăseşte casa soţului fără permisiunea sa, îngerii o vor blestema până ce se va întoarce.
Cheltuielile care nu sunt necesare trebuie să se facă şi ele cu consimţământul soţului
Cu excepţia cheltuielilor necesare, soţia trebuie să ceară permisiunea soţului pentru celelalte lucruri. Dar în cazul cheltuielilor obligatorii, ea nu are nevoie de permisiunea soţului. De exemplu, cheltuielile necesare pelerinajului Hajj, plăţii zekat, khums, sau chiar cheltuielile pentru părinţii ei sunt obligatorii. Chiar dacă soţul nu îi permite, ea trebuie să îndeplinească aceste obligaţii. Dacă o femeie se supune soţului ei pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), ea s-a supus fără îndoială, poruncilor divine şi învăţăturilor Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Acesta este, cu siguranţă, cel mai mare act de adorare al unei femei.
A cere ajutor de la conducătorii nedrepţi nu este permis
Până acum am văzut că supunerea faţă de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este obligatorie şi la fel este şi supunerea faţă de Profet şi de cei doisprezece descendenţi ai săi (Imami) şi faţă de cei cărora Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne-a poruncit să ne supunem. Supunerea acestora faţă de Dumnezeu este, de asemenea, o condiţie necesară pentru a li se da ascultare, cum este în cazul juriştilor (Fuqaha), atunci când este vorba despre probleme religioase. Este absolut interzis haram să apelăm la judecata conducătorilor nedrepţi. A apela la ei este ca şi cum am cere ajutorul Satanei. Orice beneficiu am dobândi într-un astfel de caz este, de asemenea, haram, chiar dacă cineva are dreptate să-şi ceară drepturile. Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) spune:
„Dacă cineva intentează proces în curtea unui conducător nedrept, chiar dacă este îndreptăţit să-şi ceară drepturile, cererea sa este echivalentă cu a-l face pe Satana (sau pe o altă divinitate falsă) judecător al său. Iar tot ceea ce obţine el prin judecata sa, este haram, chiar dacă este vorba despre drepturile sale.”
„Dacă vă certaţi asupra unui lucru, atunci aduceţi-l înaintea lui Dumnezeu şi a trimisului.”
(Sura an-Nisa 4:59)
Savanţii teologi care nu practică evlavia nu trebuie urmaţi
Aşa cum este interzis să se ceară ajutorul unui conducător nedrept, chiar dacă cineva este îndreptăţit să-şi ceară drepturile, la fel, nu este permis să se ceară sfatul spiritual al unui învăţat care urmăreşte beneficiile materiale şi poziţia socială. Calificările pe care trebuie să le aibă un jurist au fost menţionate mai devreme. Cel care nu îndeplineşte aceste condiţii, neavând aceste calităţi, nu trebuie urmat. Este haram să se apeleze la ei. Vom cita mai jos câteva tradiţii privitoare la acest lucru.
Liderii religioşi care slujesc această lume sunt bandiţii pe care-i întâlnim în calea către Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
S-a relatat următorul hadith de la Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!): „Când vedeţi că un savant teolog iubeşte această lume, să nu-l consideraţi religios. Cu siguranţă, condiţia şi natura celui care iubeşte un obiect, este la fel ca cea a lucrului care constituie obiectul dragostei sale. (Adică la fel ca cea a lucrului pe care-l iubeşte. Celui care iubeşte această lume nu-i va păsa de viaţa de apoi). Dumnezeu / Allah i-a revelat profetului David / Dawud (Pacea fie asupra sa!) următoarele:
«O, David / Dawud, să nu–l faci pe un învăţat (alim) mijlocitor între Mine şi tine, dacă este preocupat cu dragostea pentru această lume. El te va împiedica de la calea Mea (adică te va face şi pe tine să adori această lume). Cu siguranţă, astfel de învăţaţi (alim) sunt bandiţii care ţin calea oamenilor care încearcă să se apropie de lăcaşul Meu. Cel mai mic lucru pe care-l voi face acestora este că voi înlătura din inimile lor dragostea şi plăcerea de a conversa cu Mine.”
(al-Kafi)
Un Faqih (jurist) trebuie să-I fie devotat doar lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Imamul Muhammad Baqir (Pacea fie asupra sa!) afirmă:
„Dacă cineva dobândeşte cunoaşterea pentru a deveni infatuat, sau pentru a se certa cu cei nesăbuiţi, sau pentru a obţine avere, sau pentru a-i atrage pe oameni la el, acesta şi-a făcut cu siguranţă focul drept lăcaş al său. Într-adevăr, dobândirea averii nu este permisă, decât pentru necesităţile familiei cuiva.”
(al-Kafi)
Oamenii obişnuiţi au anumite neajunsuri
Cei care-i lasă la o parte pe savanţii din Ahlul-Bayt (Pacea fie asupra lor!) şi apelează la alte persoane, pentru a-şi satisface dorinţele egoiste, sunt numiţi cu termenul de „cei cărora le lipseşte ceva” (adică cei care neglijează în mod intenţionat poruncile divine.) Ei sunt menţionaţi în Coran în următorul verset:
„L-ai văzut pe cel care îşi ia pofta drept dumnezeu al său?”
(Sura al-Jathiya 45:23)
Tawhid şi Şirk în ceea ce priveşte închinarea
Dumnezeu, Atotputernicul, le-a chemat pe toate creaturile să I se închine Lui, pentru ca măreţia Sa să fie manifestată în mod clar. Oamenii pot dobândi multe binecuvântări şi îndurarea Sa nemărginită şi pot ajunge la o poziţie pe care nici măcar imaginaţia nu şi-o poate închipui.
„Nici un suflet nu ştie ce bucurii îi sunt sortite ca răsplată a faptelor sale!”
(Sura as-Sajda 32:17)
Domnul lumilor şi micimea omului
Omul este o creatură neînsemnată. Atât de neînsemnată, că nu poate nici măcar să caute apropierea de Atotputernicul, ca să nu mai vorbim de a o realiza. De aceea, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), prin înţelepciunea Sa neîntrecută şi prin mila Sa nemărginită, l-a ales pe ultimul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ca intermediar, pentru a forma o legătură între omul neînsemnat şi Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Datorită mijlocirii (wasilah) sale, sufletul uman este influenţat într-o asemenea măsură, încât este supus unei transformări. Întocmai cum alchimia transformă metalul comun în aur pur, inima credinciosului devine pură şi este umplută de lumina Creatorului, care risipeşte întunericul ignoranţei. Treptat, nivelul lui spiritual creşte, pe măsură ce actele sale de adorare îi permit să se înalţe către Divinitate. El dobândeşte astfel ceea ce este cel mai bine, atât în această viaţă, cât şi în viaţa de apoi.
Puritatea intenţiei
Există câteva condiţii pentru ca actele de adorare să fie acceptate. Cea mai importantă condiţie este puritatea intenţiei (niyyat). Puritatea intenţiei în ceea ce priveşte o anumită faptă are aceeaşi importanţă pe care o are sufletul pentru trup. Lipsa purităţii intenţiei în timpul adorării, îl depărtează pe om de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Sfântul Coran conţine numeroase versete privitoare la acest lucru. Vom cita câteva dintre ele:
1) „Nu li s-a poruncit decât să se închine lui Dumnezeu, curaţi Lui în credinţă.”
(Sura al-Bayyina 98:5)
2) „Spune: «Mie mi s-a poruncit să mă închin lui Dumnezeu, curat Lui în credinţă.»”
(Sura az-Zumar 39:11)
3) Spune: “Domnul meu a poruncit dreptate. Ridicaţi-vă feţele în fiece loc de rugăciune. Chemaţi-L curaţi Lui în credinţă.
(Sura al-Ar’af 7:29)
4) „Spune: «Eu nu sunt decât un om asemenea vouă şi mi s-a dezvăluit că Dumnezeul vostru este Dumnezeu Unul, iar cel care nădăjduieşte în întâlnirea cu Domnul său trebuie să săvârşească fapte bune şi să nu alăture pe nimeni în închinăciunea sa către Domnul său.»”
(Sura al-Kahf 18:110)
Cel care face paradă cu faptele sale este muşrik
Putem deduce din tradiţiile autentice că cel care încearcă să facă paradă în ceea ce priveşte chestiunile religioase, este un muşrik şi un făţarnic. El va fi, inevitabil, condamnat la pedeapsa divină. Este tot una dacă este vorba despre etalarea faptelor obligatorii, sau a celor recomandate.
În acelaşi mod, cineva poate să afişeze o evlavie exterioară, iar scopul său să fie de a dobândi aprecierea şi respectul oamenilor. Chiar dacă el are un scop dublu, sau motivaţii amestecate (de a le arăta celorlalţi cât de credincios este, dar şi de a-şi îndeplini obligaţiile religioase), fapta sa este considerată şirk. Vom cita câteva versete coranice, care sperăm să le fie de folos cititorilor:
1) „Făţarnicii caută să-l înşele pe Dumnezeu, însă El îi înşeală pe ei. Când se ridică pentru rugăciune, se ridică alene ca să fie văzuţi de oameni şi chibzuiesc doar puţin la Dumnezeu. Şovăind între aceasta şi aceea, ei nu-i urmează nici pe unii, nici pe alţii.”
(Sura an-Nisa 4:142, 143)
2) „Vai acelor rugători ce în rugăciunea lor stau nepăsători! Ei vor să fie cât mai la vedere, însă împiedică ceea ce se cere!”
(Sura Ma’un 107:4-6)
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Cu siguranţă, ceea ce mă face să mă tem pentru voi este şirk-ul minor.”
Cineva a întrebat: „O, Profetule, ce înseamnă şirk minor?” El i-a răspuns:
„Acesta este riyah. Când Dumnezeu / Allah le va răsplăti pe creaturile Sale, în Ziua Judecăţii, El li se va adresa celor care au comis riyah, astfel: «Să mergeţi la cei a căror plăcere aţi căutat-o, atunci când aţi săvârşit toate faptele din viaţa pământească şi să vă căpătaţi răsplata de la ei.»”
(Bihar al-Anwar)
Este oare posibil să ne dobândim răsplata de la aceştia? Categoric nu!
Făţarnicul se înşeală doar pe el însuşi
Cineva l-a întrebat pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) cum poate fi dobândită mântuirea, în Ziua Judecăţii? Acesta i-a răspuns:
„Acest lucru poate fi posibil, doar dacă cineva nu-L înşeală pe Dumnezeu / Allah. Cu siguranţă, dacă cineva încearcă să-L înşele pe Dumnezeu / Allah, el va fi cel înşelat (adică Dumnezeu / Allah îi va da conform intenţiei sale de a înşela), iar Dumnezeu / Allah îi va lua credinţa. Dacă cineva are minte, ar trebui să ştie că, încercând să-L înşele pe Dumnezeu / Allah, el se înşeală doar pe el însuşi.”
„Cum poate fi Dumnezeu / Allah înşelat şi păcălit?” a întrebat cineva. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a continuat:
„Dacă cineva îşi îndeplineşte toate obligaţiile religioase, dar scopul său este de fi pe placul altcuiva, nu al lui Dumnezeu / Allah. Temeţi-vă de Dumnezeu / Allah şi feriţi-vă de riyah. În Ziua Judecăţii, amăgitorul (riyakar) va fi numit cu patru titluri: «O, kafir (necredinciosule), o, păcătosule, o, viclene, o, păgubaşule! Faptele tale sunt anulate, iar răsplata pentru faptele tale este pierdută. Astăzi nu mai ai nicio valoare. Du-te şi cere-ţi răsplata pentru faptele tale, de la cei a căror plăcere ai căutat-o, atunci când ai săvârşit aceste fapte.»”
(Muhajjatul Baidha, Bihar al-Anwar)
Focul Iadului se tânguie din cauza celor înşelători (riyakar)
S-a relatat de la Imamii Muhammad Baqir (Pacea fie asupra sa!) şi Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) următorul hadith:
„Dacă cineva săvârşeşte o faptă bună pentru a dobândi plăcerea lui Dumnezeu / Allah şi răsplata din viaţa de apoi, dar urmăreşte şi să fie pe placul celorlalţi oameni, atunci el va fi numit muşrik.”
(Bihar al-Anwar)
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ne-a adus la cunoştinţă următorul lucru:
„Cu siguranţă, focul Iadului şi locuitorii Iadului vor plânge, cerând ajutor, din cauza celor înşelători.”
Cineva a întrebat: „O, Profet al lui Dumnezeu / Allah! Cum va plânge focul?” El i-a răspuns:
„Focul va plânge şi va striga după ajutor, din cauza intensităţii dogorii acelui foc, în care vor arde cei care sunt riyakar.”
Amirul-Muminin / Căpetenia credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) spune:
„Cu siguranţă, Dumnezeu / Allah l-a trimis pe Profetul Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), pentru a-i scăpa pe oameni de închinarea la alţi oameni şi pentru a-i călăuzi să I se închine lui Dumnezeu / Allah.”
Câteodată, actele de adorare îl duc pe cel care le împlineşte în Focul Iadului
Abu Basir a relatat că Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„În Ziua Judecăţii, va fi adus un om care a împlinit rugăciunea salat în timpul vieţii sale. Lui i se va spune: «Te-ai rugat, dar intenţia ta a fost de a face din asta o paradă, pentru ca oamenii să aprecieze închinarea ta.» Această persoană va fi aruncată în foc. Apoi, va fi adus un recitator al Coranului. Lui i se va spune: «În timpul ce recitai Coranului, intenţia ta a fost de a-ţi arăta vocea ta dulce celorlalţi oameni, pentru ca ei să-ţi aprecieze glasul.» Şi acesta va fi aruncat în foc. A treia persoană care va fi adusă, este cel care a murit ca martir în Jihad. Lui i se va spune: «Intenţia ta, în timp ce luptai, era de a-ţi arăta puterea şi valoarea.» Şi acesta va fi condus în foc. A patra persoană va fi un om generos. Acestuia i se va spune: «Intenţia ta atunci când ai făcut acte de caritate a fost ca oamenii să te numească generos.» Apoi şi acesta va fi condus în Iad.”
(Layali Akhbar)
Foarte multe tradiţii confirmă faptul că persoana care este riyakar este, de fapt, muşrik. Acest lucru este suficient pentru cei care cred şi care cugetă.
Valoarea purităţii intenţiei şi condamnarea riyah-ei
Pe lângă pedeapsa din viaţa de apoi şi anularea faptelor bune, cel care este riyakar nu va reuşi să-şi realizeze scopul, nici măcar în această viaţă. Scopul său din această viaţă este de a câştiga respectul oamenilor, dar în locul acestui lucru, el va fi umilit şi ruşinat. Nobilul Coran ne spune:
„Unii oameni se închină lui Dumnezeu stând la o parte. Dacă îl ajunge vreun bine, atunci stă liniştit. Dacă îl ajunge vreo încercare, atunci se răsuceşte şi pleacă, pierzând şi Viaţa de Acum şi Viaţa de Apoi. Aceasta este pierderea cea vădită!”
(Sura al-Hajj 22:11)
Spre deosebire de acesta, cel care săvârşeşte fapte bune, gândindu-se la viaţa de apoi, va câştiga respect şi în această lume. Următorul verset din Sura al-Kahf spune:
„…iar cel care nădăjduieşte în întâlnirea cu Domnul său trebuie să săvârşească fapte bune şi să nu alăture pe nimeni în închinăciunea sa către Domnul său.”
(Sura al-Kahf 18:110)
Explicaţia (tafsir) acestui verset este următoarea: „Dacă cineva săvârşeşte o faptă bună, nu pentru a căuta plăcerea lui Dumnezeu / Allah, ci pentru a câştiga aprecierea şi admiraţia oamenilor, pentru ca oamenii să-l poată vedea şi să-l poată auzi şi pentru a deveni cunoscut, el I-a atribuit lui Dumnezeu / Allah un partener, în închinarea sa. Celui care îşi ţine în taină actele de adorare, ferindu-le de văzul oamenilor (păstrându-le doar pentru Dumnezeu / Allah), Dumnezeu / Allah îi va da în cele din urmă o poziţie onorabilă printre oameni. Pe când celui care-şi afişează actele de adorare, Dumnezeu / Allah îi va scoate la iveală slăbiciunile şi prin urmare, el va fi înjosit.”
(al-Kafi)
Faptele sincere se vor vedea, cu siguranţă
Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) spune:
„Dacă cineva intenţionează să săvârşească o faptă măruntă, singurul său scop fiind acela de a face pe placul lui Dumnezeu / Allah, El va face ca această faptă neînsemnată să fie văzută de ceilalţi oameni, într-o măsură mai mare. Dimpotrivă, dacă cineva săvârşeşte cea mai măreaţă faptă, obosindu-se şi epuizându-se fizic, din cauza nopţilor de veghe, dar intenţia sa este de a câştiga aprecierea oamenilor, această faptă va fi transformată de Dumnezeu / Allah într-un lucru de nimic şi va fi văzută ca atare de ceilalţi oameni (atrăgând antipatia celorlalţi).”
(al-Kafi)
Dacă cineva a comis şirk în ceea ce priveşte actele de adorare, el trebuie să se căiască cu sinceritate şi să aibă o hotărâre fermă de nu mai repeta această greşeală. El trebuie să caute ca în viitor să săvârşească toate faptele, doar cu scopul de a fi pe placul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Mai întâi, este wajib (obligatoriu) ca el să-şi ceară iertare pentru păcatele din trecut. Apoi, el trebuie să repete toate actele de adorare în care a comis riyah, chiar dacă doar o parte din acele acte de adorare a fost contaminată de intenţia de a face paradă. Să presupunem că el a început un anumit lucru cu o intenţie curată, dar pe parcurs, motivaţiile sale au fost afectate de dorinţa de a-şi etala faptele. Şi în acest caz, fapta sa este anulată. La fel este şi cazul celui care dă zekat unei persoane aflate în nevoi, dar mai târziu încearcă să obţină un anumit folos, sau beneficiu, în schimb. În acest caz, el trebuie mai întâi să se căiască pentru păcatul său, iar apoi să dea zekat cu singura intenţie de a face pe placul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
La fel este şi în cazul rugăciunii salat. Cineva poate să afişeze o parte din ea (fie că este vorba despre o acţiune mustahab – opţională, recomandată, cum ar fi qunut-ul), sau să efectueze rugăciunea salat în grup cu acest scop, sau să se aşeze în rândul din faţă, pentru a fi vizibil. În toate aceste cazuri, el trebuie să efectueze rugăciunea salat din nou.
Riyah în actele de adorare
Nu există o dovadă solidă că riyah ar fi haram în activităţile pur lumeşti, care nu sunt considerate acte de adorare. Prin urmare, Fuqaha (juriştii) nu au dat un verdict în această privinţă. Dar credincioşii adevăraţi se înfrânează de la toate tipurile de riyah, chiar şi atunci când este vorba despre activităţile lumeşti şi despre acţiunile mubah. Cauza riyah-ei este dragostea pentru această lume. Aşadar, dacă cineva capătă acest obicei, el s-ar putea să înceapă să comită riyah chiar şi în actele de adorare.
Apreciatul savant Faiz al-Kaşani scrie în cartea sa, Muhajjatul Baidha: „Există cinci tipuri de riyah pe care le comit oamenii:
(1) Riyah în ceea ce priveşte trupul
(2) Riyah privitoare la frumuseţe şi la îmbrăcăminte
(3) Riyah referitoare la vorbire
(4) Riyah în ceea ce priveşte acţiunile
(5) Riyah de natură exterioară
Vom explica în continuare aceste tipuri de Riyah.
1) Riyah în ceea ce priveşte trupul
În chestiunile religioase, riyah cu privire la trup se manifestă atunci când cineva încearcă să arate că trupul său este slab datorită postului excesiv şi a actelor de adorare din timpul nopţii. Sau atunci când cineva îşi menţine buzele uscate, astfel ca oamenii să creadă că posteşte. Sau se arată a fi evlavios, pentru ca oamenii să-l laude şi de aceea, este zi şi noaptea ocupat cu actele de adorare. În lucrurile lumeşti, materiale, Riyah privitoare la trup este atunci când cineva îşi arată trupul, încercând să creeze prin aceasta o anumită imagine în ochii oamenilor şi să câştige admiraţia lor.
2) Riyah privitoare la frumuseţe şi la îmbrăcăminte
Acest tip de riyah se poate manifesta în chestiunile religioase atunci când cineva îşi rade mustaţa pentru ca ceilalţi oameni să creadă că el respectă ceea ce este recomandat, sau dacă păşeşte încet, cu capul plecat, sau poartă haine murdare pentru a arăta că această nu este importantă pentru el. În ceea ce priveşte lucrurile materiale, riyah privitoare la frumuseţe şi la îmbrăcăminte constă în afişarea hainelor şi a frumuseţii exterioare, pentru ca ceilalţi oameni să fie atraşi de persoana cuiva.
3) Riyah referitoare la vorbire
Riyah referitoare la vorbire se poate manifesta în chestiunile religioase prin recitarea de zikr (de exemplu: Alhamdu lil-Lah) cu scopul de a le arăta oamenilor cât de credincioşi suntem. Sau prin a ne etala cunoştinţele şi importanţa, predicând oamenilor în adunări. Sau prin îndemnarea oamenilor la ceea ce este bine, împiedicându-i să facă ceea ce este rău şi făcându-i să se teamă de mânia lui Dumnezeu, fără să avem vreo intenţie pură.
În ceea ce priveşte aspectul lumesc, acest tip de riyah poate să ia forma lăudăroşeniei, atunci când cineva menţionează realizările şi aptitudinile sale, pentru ca să fie iubit de oameni. A fi extrem de sociabil şi a-i saluta pe ceilalţi foarte politicos sau a-i lăuda, chiar şi pe persoanele necunoscute, pentru a obţine popularitate, este o formă de riyah.
4) Riyah în ceea ce priveşte acţiunile
În ceea ce priveşte actele de adorare, riyah poate consta în efectuarea rugăciunii salat pentru a face paradă; de exemplu, recitarea unor capitole lungi din Coran, sau rămânerea unui timp îndelungat în ruku, sau în as-sajda pentru a arăta celorlalţi cât de credincioşi suntem. Sau a efectua rugăciunea salat foarte lent, a ţine postul wajib şi mustahab, a efectua pelerinajul Hajj şi Ziarat, a face acte de caritate şi a-i hrăni pe oameni, pentru a fi consideraţi plin de evlavie.
În ceea ce priveşte acţiunile lumeşti, ea constă a te purta faţă de ceilalţi potrivit modului lor de a gândi şi a cheltui în mod similar, adică a te strădui să capeţi respect în ochii oamenilor. A cheltui cu generozitate invitându-i pe oameni să vină în număr mare la masă, pentru a câştiga aprecierea lor.
5) Riyah de natură exterioară
Toate aceste patru tipuri de riyah pe care le-am explicat mai sus se referă la persoana însăşi. Al cincilea tip de riyah este cel legat de anturaj. Acest tip de riyah se manifestă atât în chestiunile religioase, cât şi în cele lumeşti. În ceea ce priveşte lucrurile spirituale, religioase, ea se manifestă atunci când cineva stă în compania celor învăţaţi, fără să aibă intenţii curate, doar pentru a-şi arăta interesul cu privire la religie. Sau a ieşi pentru a se întâlni cu oameni evlavioşi, sau a invita savanţi erudiţi acasă la el la masa, pentru ca oamenii să-l considere religios. De asemenea, acest tip de riyah se poate manifesta şi în acţiunile lumeşti. De exemplu, a vizita în mod frecvent curţile regilor şi ale stăpânitorilor, pentru ca oamenii să cunoască influenţa şi reputaţia de care se bucură cineva şi pentru ca oamenii creduli să fie amăgiţi de acest spectacol.
Riyah este legată de intenţie
Trebuie să se înţeleagă faptul că riyah cuiva depinde de intenţia sa. Cu alte cuvinte, toate acţiunile asemănătoare cu cele enumerate mai sus, pe care cineva le săvârşeşte cu scopul de a face paradă, constituie riyah, indiferent dacă aceste acţiuni sunt legate de lucrurile spirituale, sau de cele materiale. În toate tipurile de acţiuni menţionate mai sus nu se comite riyah, dacă cineva nu are intenţia de a-şi etala faptele. Dar dacă cineva săvârşeşte o acţiune doar cu scopul de a fi pe placul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) aceasta este adorare. De exemplu, dacă cineva se îmbracă frumos, sau îşi decorează casa cu intenţia de a-şi exprima mulţumirea pentru binecuvântările şi darurile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), această faptă este adorare. Cu toate acestea, dacă intenţia sa este de a face paradă în faţa oamenilor, atunci este riyah.
Cei care doresc să studieze acest subiect în profunzime pot citi cartea Qalbe Salim, de acelaşi autor.
Următorul: Capitolul 4
Anterior: Capitolul 2