SCRISOAREA 11 – 20 - Fundația Imam Ali

Scrisoarea 11

I Admiraţia pentru textele noastre limpezi

II Întrebare privind compromisul acestora cu credinţele majorităţii

III Întrebare privind semne limpezi din Carte

Thul Qida, 1329 A.H.

1) M-am simţit onorat să primesc preţioasa dumneavoastră scrisoare, pe care o apreciez ca fiind autentică şi cuprinzătoare în general. V-aţi umplut vasul până la margine. Şuvoiul elocvenţei dumneavoastră a depăşit cele mai înalte piscuri. Am cercetat scrisoarea dumneavoastră cu atenţie şi v-am descoperit ca având o viziune înaintată, solidă, fermă ca argumentaţie, deschisă.

2) Analizând în profunzime argumentul dumneavoastră şi căutând adânc în dovezile pe care le aduceţi, descopăr că mă aflu într-o situaţie foarte periculoasă: atunci când privesc dovezile dumneavoastră, le găsesc convingătoare; când iau în considerare explicaţiile dumneavoastră, le găsesc potrivite; când mă uit la imamii itrei purificate, îi găsesc pe Allah şi pe Trimisul Lui apreciind statutul lor, accentuându-le măreţia şi prestigiul. Apoi, când mă uit la majoritatea musulmanilor, care reprezintă cea mai mare parte a naţiunii, îi găsesc aparte de Ahl al-Bayt, opuşi obligaţiilor care decurg din aceste dovezi. Mă găsesc împărţit în două: una tânjind către dovezi, în vreme ce cealaltă caută adăpost în majoritatea musulmană. V-am încredinţat-o pe prima. În mâinile dumneavoastră este blândă, în vreme ce cealaltă vă respinge cu încăpăţânare.

3) De aceea, aţi putea, vă rog, să schimbaţi încăpăţânarea celei de a doua cu dovezi convingătoare din Carte, care să împiedice şi să îndepărteze atracţia către credinţa comună? Pacea să fie cu dumneavoastră.

Cu sinceritate,

Scrisoarea 12

Thul Qida, 1329 A.H.

Dovezi coranice

Dumneavoastră, slavă lui Allah, aţi studiat cu temeinicie Cartea, devenind familiar atât cu înţelesurile evidente ale acesteia, cât şi cu cele implicite. A mai fost cineva tot atât de lăudat în ea precum itra purificată? Versetele ei perfecte au mai descris şi pe altcineva drept „purificaţi de toată necurăţia”[1]? Versetul Purificării a mai fost revelat şi în onoarea altcuiva?[2] Revelaţia perfectă a mai poruncit iubire şi pentru alţii?[3] A adus Gabriel versetul Mubahala pentru a cinsti pe altcineva?[4]

A fost „Hal Ata” revelat pentru a-i cinsti pe alţii? Nu! Jur

Pe Domnul Care pe drept l-a folosit pentru ei, Care este drept şi bun.[5]

Nu sunt ei „Funia lui Allah” aşa după cum spun cuvintele Lui „Legaţi-vă toţi cu tărie de legământul lui Dumnezeu! Nu vă împărţiţi!” (Coran, 3:103)?[6]; şi „cei adevăraţi”, cu privire despre care El a spus: „O, voi cei care credeţi” (Coran, 9:119)[7]; „calea lui Allah” despre care El a spus: „Nu urmaţi căile care vă abat de la drumul Lui” (Coran, 6:153)[8], cei „dintre voi ce au porunca” (Coran, 4:59)[9], „păstrătorii Revelaţiei”, despre care El spune: „Întrebaţi-i pe oamenii Amintirii, dacă voi nu ştiţi.” (Coran, 21:7)[10], credincioşii despre care El spune: „Noi ne vom întoarce de la cel care se rupe de trimis după ce i s-a lămurit călăuzirea şi urmează o altă cale decât cea a credincioşilor, precum şi el s-a întors de la Noi şi îl vom arunca în Gheena! Rea devenire!” (Coran, 4:115)[11] şi „îndrumătorii” despre care El spune: „voi sunteţi cei care daţi semnalul, iar pentru fiecare naţiune există un îndrumător”[12]. Nu se află ei printre cei asupra cărora Allah şi-a revărsat binecuvântările şi la care s-a referit în Fatiha şi în Strălucitul Coran spunând: „Îndrumă-ne pe Calea cea Dreaptă, Calea celor pe care I-ai binecuvântat”[13], mai spunând şi următoarele: „Cei pe care Dumnezeu i-a copleşit cu harul Său, cu profeţii, drepţii, martirii şi virtuoşii” (Coran, 4:69)[14].

Nu le-a conferit El lor autoritate peste toate? Nu a limitat-o El doar la ei şi la Profet? Citiţi: „Oblăduitorii voştri sunt Dumnezeu şi trimisul Său, precum şi cei care cred săvârşindu-şi rugăciunea, dând milostenie, îngenunchind. Cei care îi iau oblăduitori pe Dumnezeu, pe trimisul Său şi pe credincioşi sunt în tabăra lui Dumnezeu. Ei vor fi biruitori!” (Coran, 5:58[55-56])[15]. Nu a condiţionat El Salvarea, pentru cei care se pocăiesc şi fac fapte bune, de acceptarea îndrumării din partea autorităţii lor, spunând: „Eu sunt Mult-iertătorul celui ce se căieşte, celui ce crede, celui ce săvârşeşte fapte bune şi este bine călăuzit”?[16]. Nu este wilayat-ul lor parte din „păstrarea credinţei” despre care Atotputernicul spune: „Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor şi au fost cuprinşi de groaza ei. Numai omul a luat asupra sa această povară, însă el este nedrept şi neştiutor” (Coran, 33:72)[17]?

Nu reprezintă ei „pacea” în care Allah ne-a poruncit tuturor să intrăm, spunând: „O, voi cei ce credeţi! Intraţi cu toţii în pace! Nu călcaţi pe urmele diavolului, căci el este vrăjmaşul vostru făţiş” (Coran, 2:208)[18]? Nu sunt ei „binecuvântarea” despre care Allah cel Sublim a spus: „în ziua aceea, când veţi fi întrebaţi de-ale plăcerii” (Coran, 102:8)[19]. Nu i s-a poruncit Trimisului lui Allah (ص) să transmită toate acestea? Nu a subliniat Allah într-un mod ameninţător transmiterea acestora când a spus: „O, trimisule! Propovăduieşte ceea ce ţi-a fost pogorât ţie de la Domnul tău. Dacă nu faci astfel, tu nu vesteşti solia Sa. Dumnezeu te va ocroti de oameni. Dumnezeu nu călăuzeşte un popor de tăgăduitori” (Coran, 5:67)[20]. Nu l-a transmis Trimisul lui Allah (Pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) în Ziua Ghadir, când a ajuns în câmpii şi şi-a făcut cunoscut mesajul, după care Allah a revelat această urare: „Astăzi am desăvârşit Legea voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi v-am dat Islamul ca lege” (Coran, 5:3)[21]?

Cu sinceritate,

Scrisoarea 13

Thul Qida, 1329

Argumentaţia privind aceste tradiţii este slabă

Fie ca Allah să vă binecuvânteze mâna şi condeiul! Cât de înalte sunt paginile lor, mai presus provocatori şi opozanţi! Cât de uşor de susţinut par înţeleptele lor scrieri împotriva privirii criticului şi cercetătorului! Paginile lor stăruie către o singură destinaţie şi urmează cu consecvenţă un drum unic. Argumentele lor nu ating urechile celui înţelept fără a reverbera aclamaţii.

Cu privire la ultima dumneavoastră scrisoare, curgerea ei a fost torenţială, supraabundentă, sprijinită de versete perfecte şi dovezi respectabile, relevând în acelaşi timp personalitatea dumneavoastră fără cusur, aflată dincolo de orice îndoială. Oricine v-ar provoca nu poate fi decât lipsit de argumente, înverşunat, fals şi ignorant.

Însă, adversarii dumneavoastră ar putea argumenta că toţi cei care au relatat aceste versete, care sprijină argumentaţia dumneavoastră, sunt şiiţi, iar suniţii nu se pot baza pe ei. Care ar fi, deci, răspunsul dumneavoastră în acest caz? Vă rog frumos să mi-l oferiţi, dacă doriţi, şi vă mai rog să-mi acceptaţi mulţumirile. Pacea fie cu dumneavoastră!

Cu sinceritate,

Scrisoarea 14

Thul Qida, 1329

I Absurditatea argumentului adversarilor

II Adversarii nu îi cunosc pe şiiţi

III Sublinierea ilegalităţii falsificării unui hadit

1) Răspunsul nostru este acela că argumentul unor asemenea adversari este greşit. El este nefondat, din pricina erorii argumentelor sale minore şi majore.

În ceea ce priveşte argumentul minor, pretenţia că „Cei care au relatat aceste versete privitoare la argumentaţia dumneavoastră sunt şiiţi” este, în mod evident, falsă, după cum o dovedesc autorităţi sunite de încredere, care le-au înregistrat afirmaţiile cu înţelesul arătat de noi. Musnadele acestora arată că numărul lor este chiar mai mare decât cel al şiiţilor, după cum am explicat în cartea Tanzilul Ayat al-Bahira, în capitolul intitulat „Virtuţile itrei purificate”. Mai puteţi consulta şi Ghayatul Maram, care are o largă circulaţie în lumea musulmană.

În ceea ce priveşte argumentul major, respectiv acela că şiiţii nu sunt consideraţi de încredere de către sunniţi (în ceea ce priveşte relatarea haditurilor), greşeala este încă şi mai evidentă decât în cazul celui minor. Musnadele sunnite sunt mărturii în acest sens, iar autoritatea lor este sprijinită de multe nume şiite. Luaţi ca exemplu cele şase cărţi sahih şi altele pe care le folosesc ei drept autoritative, ultimele fiind acuzate de deviere de la calea cea Dreaptă, fiind catalogate drept „Rafidis” sau deviaţioniste. Le-au fost atribuite extremismul, fanatismul şi devierea de la Cale.

Printre mentori lui Bukhari se numără bărbaţi şiiţi, care au fost consideraţi „Rafidi” şi de aceea urâţi. Totuşi, acest lucru nu i-a făcut pe Bukhari şi pe alţii să se îndoiască de buna lor credinţă. Bukhari s-a bazat pe ei chiar şi în cărţile shaih, fără nicio problemă. Deci, vor găsi, oare, adversarii care spun că „şiiţii nu sunt de încredere pentru sunniţi” pe cineva să-i asculte? Cu siguranţă că nu!

2) Fără îndoială că astfel de adversari sunt ignoranţi. Dacă ar fi ştiut adevărul, ar fi înţeles că şiiţii au urmat şi au emulat itra Purificată. Conduita lor este cea a itrei; de aceea, oricare dintre cei pe care ei s-au bazat nu are egal în cinste şi corectitudine. Şi la fel de fără pereche sunt aceşti eroi ai lor şi în credinţă şi precauţie. Sunt fără egal printre cei care au părăsit plăcerile acestei lumi, prin pietatea lor, slăvirea lui Dumnezeu, conduită potrivită, auto-disciplină, negare de sine şi autocritică. Pe ei nimeni nu îi poate egala în analizarea şi considerarea faptelor cu extremă grijă şi moderaţie.

Dacă adversarul le-ar fi preţuit valoarea aşa cum este aceasta în realitate, s-ar fi bizuit pe ei şi şi-ar fi încredinţat lor problemele. Însă ignoranţa lui în ceea ce îi priveşte îl face pe acesta să rătăcească precum cineva care călăreşte un cal orb noaptea. El va ataca stâlpi ai Islamului precum Muhammad ibn Yakub al-Kulayni şi drepţi între musulmani precum Muhammad ibn Ali ibn Babawayth al-Qummi, sau un mentor al naţiunii precum Muhammad ibn al-Hasan ibn Ali al-Tusi. El va dispreţui cărţile lor sacre, care sunt păstrătoare ale cunoaşterii familiei lui Muhammad, pacea şi binecuvântările fie asupra lui şi a lor, punând la îndoială acei mentori care sunt pionierii cunoaşterii şi egalii Sfântului Coran, şi care şi-au dedicat vieţile promovării învăţăturilor lui Allah, Sublimul şi Atotputernicul, Cărţii Sale şi ale Trimisului Acestuia, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, şi ale imamilor musulmanilor, precum şi ale oamenilor lor de rând.

3) Atât oameni drepţi cât şi păcătoşi ştiu cum aceşti bărbaţi judecă minciuna. Mii de cărţi de-ale lor blestemă minciuna şi consideră falsificarea haditurilor drept un păcat care se pedepseşte cu focul iadului. Ei se disting prin judecata lor, deosebită de cea a falsificatorilor cu intenţie a haditurilor, pe care o consideră ca pe o încălcare a postului, ceea ce necesită deopotrivă o compensaţie şi penitenţă din partea persoanei care a comis acest lucru în luna Ramadanului, cerând acelaşi lucru şi de la ceea ce a produs încălcarea postului. În această privinţă, Fiqh-ul şi haditul lor este foarte limpede; de aceea, cum poate cineva să-i atace pe naratori atâta timp cât aceştia sunt buni, virtuoşi şi îşi petrec nopţile rugându-se, iar zilele postind? De când sunt acuzaţi cei mai virtuoşi dintre adepţii şi sprijinitorii familiei lui Muhammad, în vreme ce Kharijii, Murjii şi Qadrii nu? Ce altceva poate însemna acest lucru dacă nu o evidentă adversitate şi o urâtă ignoranţă? Căutăm adăpost la Allah şi ajutor împotriva urmărilor nedreptăţii şi oprimării. Nu există putere sau forţă decât la Allah, Sublimul şi Atotputernicul, şi pacea fie cu dumneavoastră.

Cu sinceritate,

Scrisoarea 15

Thul-Qida 1329

I O străfulgerare a adevărului

II Cerere privind detalii despre sunniţii care se bazează pe autoritatea şiită

1) Ultima dumneavoastră scrisoare a fost perfect organizată, exprimată clar, dulce, cu beneficiu foarte mare, accesibilă cu uşurinţă, cu o cuprindere vastă, cu o viziune cuprinzătoare şi bine susţinută. Am analizat-o îndeaproape, iar din conţinutul ei au străfulgerat indicii ale succesului în ceea ce vă priveşte şi au strălucit semnele victoriei.

1) Însă, atunci când aţi declarat că sunniţii se bazează pe şiiţi, aţi fost foarte succint. Nu aţi elaborat în demersul dumneavoastră în această direcţie. Ar fi fost bine dacă i-aţi fi menţionat pe aceşti oameni pe nume şi aţi fi citat textele sunnite care arată că aceştia au fost şiiţi, şi fără îndoială, că se bazau pe ei. Aţi putea, vă rog, să le furnizaţi, astfel încât flamurile adevărului să iasă la iveală, iar luminile certitudinii să strălucească? Pacea să fie cu dumneavoastră.

Cu sinceritate,

Scrisoarea 16

Thul-Qida 1329

O sută de autori şiiţi pe care s-au bazat pe sunniţi

Da. Vă voi furniza degrabă ceea ce aţi cerut, rezumându-mă doar la personalităţile vizitate de oameni veniţi din toate părţile, cu condiţia să nu mi se ceară să dezvolt mai mult, deoarece nu am loc pentru aşa ceva în această succintă expunere. Iată numele lor şi ale taţilor lor, aranjate alfabetic.[22]

Aban ibn Taghlib

A fost un recitator kufi al Sfântului Coran. Al-Thahbi i-a înregistrat biografia în Mizan, spunând: „Aban ibn Taghlib, MAW, din Kufa, este un şiit convins. Fără îndoială că este demn de încredere; de aceea, ne vom baza pe el şi îl vom lăsa să fie pedepsit pentru inovaţie”. El a mai spus că Ahmed ibn Hanbal, Ibn Main şi Abu Hatim s-au încredinţat în el. Ibn Adi îl citează şi spune că este „extremist în şiism”. Al-Sadi îl descrie ca pe un „deviator declarat”. Ibn al-Thahbi îi prezintă calităţile, considerându-l drept o autoritate de bază pentru musulmani şi pentru autorii celor patru cărţi Sunna, respectiv Abu Dawud, al-Tirmithi, al-Nisai şi Ibn Majah, semnalându-i numele cu iniţialele celui din urmă. Găsiţi haditurile în relatarea lui în cartea lui Muslim Sahih, în cele patru Sunna, în al-Hakam şi al-Amash, în plus faţă de Fudayl ibn Umer. Sufyan ibn Aiynah, Shubah şi Idris al-Awdi îl citează după cartea lui Muslim. A murit, Allah să aibă milă de el, în 141 A.H.

Ibrahim ibn Yazid

Numele lui este Ibrahim ibn Yazid ibn Umer ibn al-Aswad al-Nakhi al-Kufi, faqih-ul. Mama lui este Malika, fiica lui Yazid ibn Qays al-Nakhi şi soră cu al-Aswad, Ibrahim şi Abdel-Rahman, fiii lui Yazid ibn Qays. La fel ca şi unchii lor, Alqamah şi Ubay, fiii lui Qais, au fost între cei mai de încredere şi cu autoritate musulmani. Autorii celor şase cărţi sahih, ca şi ale altora, s-au bazat pe autoritatea lor, fiind conştienţi totodată că sunt şiiţi.

În ceea ce îl priveşte pe Ibrahim ibn Yazid, a fost inclus în rândul demnitarilor şiiţi de către Ibn Qutaybah, la pagina 206 din lucrarea Al-Maarif, unde enumeră câţiva demnitari şiiţi, considerând integritatea lui ca fiind înţeleasă de la sine. Găsiţi acest hadit, aşa cum a fost el citat de către mama unchiului lui, Alqmah ibn Qays, şi de către Humam ibn al-Harith, Abu Ubaydah ibn Abdullah ibn Masud, Ubaydah şi al-Aswad ibn Yazid, unchiul lui, în cărţile Sahih ale lui Bukhari şi Muslim. Mai găsiţi acest hadit şi în Sahih-ul lui Muslim, prin unchiul matern Abdul Rahman ibn Yazid, ca şi prin Sahm ibn Munjab, Abu Muammar, Ubayd ibn Nadlah şi Abis. În cele două sahih-uri este citat de către Fudayl ibn Umer, al-Mughirah, Ziyad ibn Kulayb, Wasil, al-Hasan ibn Ubaidullah, Hammad ibn Abu Sulayman şi Sammak. Ibrahim s-a născut în 50 A.H. şi a murit la 95 sau 96 de ani, la patru luni după moartea lui al-Hajjaj.

Ahmed ibn al-Mufdil

El este Ahmed ibn al-Mufdil ibn al-Kufi al-Hafri. Abu Zarah şi Abu Hatim îl citează şi se bazează pe el, fiind perfect conştienţi de statutul lui printre şiiţi. După Al-Mizan, în biografia lui Ahmed, Abu Hatim accentuează acest lucru spunând: „Ahmed ibn al-Mufdil este unul dintre şefii şiiţi şi este de încredere”. Al-Thahbi îl aminteşte în cartea Al-Mizan, punând la numele lui iniţialele lui Abu Dawud şi al-Nisai, arătând astfel că aceştia îl consideră o autoritate. Găsiţi haditul lui în sahih-urile lor, la al-Thawri. El povesteşte prin intermediul lui Asbat ibn Nasir şi Israi.

Ismail ibn Abbad

Numele lui întreg este Ismail ibn Abbad ibn al-Abbas al-Taleqani (Abul-Qasim), cunoscut ca al-Sahib ibn Abbad. Al-Thabbi îl menţionează în Al-Mizan, punând „DT” la numele lui, pentru a indica faptul că atât Dawud cât şi Trimithi se bazează pe el în cărţile lor sahih.[23] Apoi, îl descrie ca pe un „şiit talentat, un om al cărţii”. Faptul că era şiit nu poate fi pus la îndoială de nimeni. De aceea, el şi tatăl lui au dobândit un înalt prestigiu şi măreţie în statul Buwayhid. El este cel dintâi dintre miniştrii lor care a fost numit „sahib” (companion, prieten), deoarece, încă din adolescenţă, a fost companion al lui Muayyed al-Dawlah ibn Buwayh. Titlul acesta de sahib l-a purtat tot timpul, iar apoi a fost recunoscut după el. Mai târziu, a fost folosit pentru oricine deţinea aceleaşi responsabilităţi în guvern. Prima dată, el a fost ministru al lui Muayyed al-Dawlah Abu Manszr ibn Rukn al-dawlah ibn Buwayh. După dispariţia acestuia în 373 Shaban, în Jurjan, Abul-Hasan Ali, mai bine cunoscut drept Fakr al-Dawlah, fratele lui Muayyed, a preluat frâiele autorităţii şi a menţinut poziţia lui Sahib. Fakr al-Dawlah l-a menţinut la mare cinste pe Sahib şi i-a îndeplinit dorinţele în acelaşi fel în care şi tatăl lui, Abu Abbad ibn al-Abbas, a făcut-o, pe când era în serviciul tatălui lui Fakr al-Dawlah, Rukn al-Dawlah.

Când, la vârsta de 59 de ani, as-Sahib a murit, joia seara, pe 24 Safar 385, în Rayy, toate prăvăliile din oraş s-au închis în semn de doliu, iar oamenii s-au adunat în faţa palatului lui pentru a aştepta sicriul. Fakr al-Dawlah, însoţit de miniştrii din guvern şi de comandanţii armatei, a fost şi el acolo, purtând haine de doliu. Atunci când sicriul a fost scos din casă, oamenii au strigat la unison „Allahu Akbar!”, au sărutat pământul în semn de slavă, iar Fakr al-Dawlah a urmat sicriul pe jos, odată cu mulţimea, şi a stat cu aceasta cât durează perioada de doliu, timp de trei zile. Poeţii au citit panegirice, iar învăţaţii au ţinut ceremonii comemorative în onoarea lui, fiind cinstit de toţi cei care nu au putut lua parte la funeralii. Abu Bakr al-Khawarizmi a spus: „Al-Sahib ibn Abbad a crescut în poala funcţiei ministeriale, a învăţat să se târască şi să meargă în incinta ministerului, a fost alăptat de la sânul său cel mai de preţ şi l-a moştenit de la înaintaşii lui”. Abu Said al-Rustami a compus în onoarea lui aceste versuri:

El a moştenit ministeriatul: o verigă în lanţ,

Un mare om, el a fost urmaşul oamenilor mari.

Despre ministeriatul lui al-Abbas vorbeşte Abbad,

În vreme ce, de la Abbad, povesteşte Ismail.

În biografia lui Sahib, al-Thalibi spune: „Nu găsesc cuvinte pentru a descrie înalta ţinută a lui Sahib în cunoaşterea artelor sau prestigiul de care se bucură pentru generozitatea şi bunăvoinţa lui, sau virtuţile lui unice şi numeroasele merite pe care le are. Cel mai bun lucru pe care l-aş putea spune despre el ar fi nepotrivit chiar şi cu cea mai neînsemnată dintre însuşirile şi calităţile lui, iar cea mai bună descriere pe care o pot face nu îi acoperă nici pe departe virtuţile şi felul de a fi”. Sahib a scris multe cărţi valoroase, inclusiv Al-Muhit, în şapte volume; capitolele acesteia sunt aranjate alfabetic. A adunat o bibliotecă fără egal. Nuh ibn al-Mansur, unul dintre regii din Saman, i-a scris odată ca să-l invite să preia cabinetul lui de miniştri şi să se ocupe de treburile regatului. El s-a scuzat, spunând că ar avea nevoie de patru sute de cămile doar pentru a-şi muta biblioteca. Atât este suficient despre el.

Ismail ibn Abdul-Rahman ibn Abu Karimah al-Kufi

Cunoscut mai degrabă ca al-Sadi, el este renumit interpret al Sfântului Coran. Scriindu-i biografia, al-Thabbi îl descrie drept „încărcat de şiism”. Husayn ibn Waqid al-Maruzi vorbeşte despre el, spunând că l-a auzit odată blestemându-i pe Abu Bakr şi Umer. În ciuda acestor acuzaţii, el este citat de al-Thawri şi Abu Bakr ibn Ayyash, şi

de către mulţi alţi astfel de scriitori. Muslim, âmpreună cu autorii celor patrucărţi sahih îl consideră drept o autoritate, iar Ahmed îi acordă încredere deplină. Ibn Adi spune că este demn de încredere. Yahia al-Qattan spune că nu este nimic greşit în ahaditurile pe care le relatează. Yahia ibn Said spune: „Nu am auzit pe nimeni vorbindu-l de rău pe al-Sadi; nimeni nu l-a părăsit”. Ibrahim Nakhi a trecut odată pe la al-Sadi în vreme ce acesta interpreta Sfântul Coran. Ibrahim spune că al-Sadi interpreta Sfântul Coran după metodele folosite de obicei. Dacă veţi citi despre al-Sadi în Mizan al-Itidal, veţi afla mai multe amănunte despre ceea ce am spus eu aici. Căutaţi în Sahih-ul lui Muslim, de la Anas ibn Malik, Saad ibn Ubaydah şi Yahya ibn Abbad toate haditurile lui al-Sadi. Fiindu-le mentor, Abu Awanah, al-Thawri, al-Hasan ibn Salih, Zaidah şi Israil l-au citat cu toţii, după cum se afirmă în cele patru cărţi sahih. A murit în 127 A.H..

Ismail ibn Musa al-Fazari al-Kufi

Al Thahbi, în Al-Mizan, îl citează astfel pe Ibn Udai: „Oamenii îi dispreţuiau vederile şiite extremiste”. De asemenea, Al-Mizan îl citează pe Abdan, care spune: „Hammad şi Ibn Abu Shaybah s-au opus să îl vizităm”. El l-a întrebat odată cum se descurcă cu „acel imoral care îi blestemă pe înaintaţii noştri”. În ciuda acestor lucruri, atât Ibn Khuzaimah cât şi Abu Arubah l-au citat, fiind profesor la clasa lor. El intră în aceeaşi categorie cu Abu Dawud şi al-Tirmithi, care l-au citat şi s-au bazat pe autoritatea lui în sahih-urile lor. Îl menţionează Abu Hatim, care îl numeşte „de încredere”. Al-Nisai spune că „este în regulă”. Toate acestea sunt spuse în biografia lui de al-Thahbi, în Al-Mizan.

Găsiţi haditul lui în sahih-ul lui al-Tirmithi şi în Sunna lui Abu Dawud, după cum povestesc Malik, Sharik şi Umar ibn Shakir, un prieten al lui Anas. A murit în 245. A fost fiul fetei lui al-Sadi, cu toate că el neagă acest lucru, dar Allah ştie cel mai bine.

Talid ibn Sulayman al-Kufi, al-Araj

Îl menţionează Ibn Main, care spune: „Îl blestema pe Uthman. Câţiva dintre adepţii lui Uthman au auzit acest lucru. Au aruncat în el cu o piatră, care i-a rupt piciorul, de unde i-a venit şi porecla «al-Araj», şchiopul”. Abu Dawud l-a menţionat şi a spus că el este Rafidi care îi blestemă pe Abu Bakr şi Uthman. În cuda acestor lucruri, Ahmed şi Ibn Namir se bazează pe autoritatea lui, deşi îi cunoşteau credinţa şiită. Ahmed a spus: „Talid este şiit, şu cu toate acestea nu am găsit nimic greşit în ceea ce relatează”. Al-Thahbi îl menţionează în cartea Al-Mizan, citţnd afirmaţii făcute la dresa lui de către oameni învăţaţi precum cei de mai sus. El pune la numele lui iniţialele lui al-Tirmithi, pentru a indica astfel faptul că acesta îl consideră o autoritate. Găsiţi haditul lui în sahih-ul lui al-Tirmithi, prin Ata ibn al-Saib şi Abdel-Malik ibn Umayr.

Thabit ibn Dinar

Thabit este mai cunoscut drept Abu Hamzah al-Thumali. Este limpede ca lumina zilei faptul că era şiit. Autorul lui Al-Mizan îl menţionează, spunând că numele lui uthman a fost odată amintit în prezenţa lui Hamzah. Acesta a întrebat sarcastic: „Cine este Uthman?!”. Tot el spune şi că al-Sulaymani îl include pe Abu Hamzah printre Rafidizi. Al-Thahbi aşează iniţialele lui al-Tirmithi lângă munele lui Abu hamzah, ca o indicaţie a autorităţii acestuia. Waki şi Abu Naim îl citează şi îl folosesc ca autoritate. Găsiţi haditul lui în sahih-ul lui al-Tirmithi, prin Anas şi al-shabi, şi alţii de acelaşi calibru. A murit, Allah să aibă milă de sufletul lui, în 150A.H..

Thuwayr ibn Abu Fakhita

Este mai cunoscut drept Abu Jahm al-Kufi, sclav eliberat al lui Ummu Hani, fiica lui Abu Talib. Al-Thahbi îl menţionează în Al-Mizan şi citează acuzaţiile lui Yunus ibn Abu Ishaq că ar fi fost Rafid. Totuşi, atât Sufyan cât şi Shubah îl citează, iar al-Tirmithi îi reproduce câteva ahadituri în sahih-ul lui, prin autoritatea lui Ibn Umer şi Zayd ibn Arqam. În timpul imamului al-Bakr (ﻉ) el şi-a menţinut loialitatea faţă de acesta şi a fost recunoscut ca atare. În acest sens, el a avut câteva dialoguri interesante cu Amr ibn Tharr, contemporanul lui, judecătorul Ibn Qays şi al-Salt ibn Bahram mărturisind acest lucru.

Scrisoarea 17

Thul-Hijjah 3, 1329 A.H.

I Apreciere faţă de partenerul de dezbatere

II Se admite că nu sunt obiecţii dacă Ahl al-Sunnah se sprijină pe autorităţi şiite

III Credinţa în miracolele făcute de Ahl al-Bayt

IV Dilema privind compromisul între cele de mai sus şi ceea ce face Ahl al-Qibla

1) Mă jur pe ochii voştri că nu am cunoscut pe cineva mai de binevoitor, mai iute în a trata problema în discuţie, mai atent, cu o viziune mai profundă, cu argumente mai solide şi dovezi mai limpezi decât dumneavoastră. Scrisorile dumneavoastră au venit ca o cascadă, iar argumentele mi-au cucerit simţurile şi sentimentele. Ultima voastră scrisoare răsuceşte gâtul oamenilor şi striveşte capul neadevărului.

2) Sunniţii nu mai au nicio scuză pentru a nu se baza pe fratele şiit, dacă acesta din urmă este de încredere. Opinia dumneavoastră în acest sens este adevărul curat, iar cea a celor care vi se opun nu reprezintă altceva decât fanatism şi intoleranţă. Argumentul lor că este greşit să de bazezi pe un şiit este contrazis de fapte, iar faptele le contrazic argumentele. Argumentele şi faptele lor nu concurează în aceeaşi arenă, nici nu vizează acelaşi scop, din cauză că se ciocnesc unele cu celelalte. De aceea, argumentul lor a fost dovedit ca fiind greşit, în vreme ce al dumneavoastră este imbatabil. Aţi produs într-un timp atât de scurt ceea ce eu consider a fi o disertaţie, pentru care titlul „Autorităţi şiite în sprijinul autorităţii sunnite” pare a fi foarte potrivit. Intenţia nu este aceea de a apăra secta sau de a câştiga o argumentaţie, ci, sper că aşa va fi dacă va dori şi Allah, acela de a produce în lumea islamică o minunată reformă.

3) Noi credem în miracolele lui Allah, în cele ale Învăţătorului şi Comandantului celor credincioşi, şi în cele ale lui Ahl al-Bayt, pacea fie cu ei, chiar mai mult decât arătaţi dumneavoastră.

4) Acum, întrebarea este de ce oamenii din qibla nu i-au mai urmat pe imamii Ahl al-Bayt (ع)? De ce nu îl venerează pe Allah prin conceptele lor usul şi furu? De ce nu le-au luat în considerare cuvântul în problemele asupra cărora există diferende? De ce învăţaţii naţiei nu le cercetează opiniile? De ce, în schimb, li s-au opus din punct de vedere ideologic? Învăţaţii naţiei, din tată în fiu, s-au referit întotdeauna la cei de pe lângă Ahl al-Bayt fără a nega că fac acest lucru. Dacă versetele Cărţii şi textele Sunna sunt aşa după cum arătaţi, Ahl al-Qibla nu a întors spatele imamilor Ahl al-Bayt, nici nu au primit vreo alternativă la aceştia. Însă ei nu înţeleg din Carte şi din Sunna altceva decât slăvirea Ahl al-Bayt şi nevoia de a-i iubi şi respecat. Cei din vechime se află mai aproape de adevăr şi sunt mai familiarizaţi cu înţelesurile Sunnei şi ale Cărţii: „tu condu-te după călăuzirea lor” (Coran, 6:90), Wassalam.

Cu sinceritate,

Scrisoarea 18

Thul-Hijjah 4, 1329

I Schimb de urări

II Greşeala de a generaliza în privinţa Ahl al-Qibla

III Politicienii naţiei sunt cei care au întors spatele lui Ahl al-Bayt

IV Imamii Ahl al-Bayt (dincolo de orice discuţie) nu sunt inferiori altora

V Ce tribunal drept i-ar numi pe adepţii lor „rătăciţi”?

1) Eu, nedemnul de ele, vă mulţumesc pentru gândurile alese la adresa mea şi vă apreciez complimentele, precum şi conţinutul scrisorilor; vă primesc cu umilinţă îngăduinţa şi mă înclin în faţa bunătăţii dumneavoastră, onorându-i măreţia şi prestigiul.

2) Vă cer însă să reconsideraţi ceea ce aţi afirmat, generalizând cu privire la Ahl al-Qibla, respre cei care au întors spatele lui Ahl al-Bayt. Vă amintesc faptul că jumătate din Ahl al-Qibla este formată din şiiţii lui Muhammad (ص), care nu au întors spatele imamilor Ahl al-Bayt, şi nu o vor face niciodată, în privinţa originilor şi ramurilor credinţei. Opinia lor, pacea fie cu ei, este aceea că a le urma secta reprezintă una dintre poruncile stricte ale Cărţii şi ale Sunnei; astfel, ei îl slăvesc pe Allah cel Atotputernic tot timpul şi peste tot. Aceasta este calea bunilor lor strămoşi, precum şi a urmaşilor lor, de la moartea Trimisului lui Allah (ص).

3) Cei care au întors spatele lui Ahl al-Bayt în privinţa rădăcinilor şi ramurilor credinţei sunt politicienii naţiei, cei care îi controlează destinul, din cauza detaşării lor de succesiune (a Profetului), astfel aducând atingere acesteia prin alegeri, cu toate că ştiau foarte bine că ea fusese acordată Comandantului celor Credincioşi, Ali ibn Abu Talib (ع). Ei au observat că arabii nu vor tolera o succesiune restrânsă la o dinastie şi au început să interpreteze textele şi au preluat puterea prin alegeri, pentru ca fiecare dintre vecinătăţile lor să se poată bucura, mai devreme sau mai târziu, de ea. Astfel că ea se muta de colo, colo. Pentru a menţine această situaţie şi pentru a sprijini acest principiu au făcut sacrificii importante, eradicând toate opiniile şi tendinţele contrare. Nevoia i-a făcut să întoarcă spatele şcolii de gândire Ahl al-Bayt. Au început să interpreteze textele Cărţii sau ale Sunnei în sensul urmării unor astfel de concepte. Dacă ar fi înclinat către dovezile clare despre rădăcinile şi ramurile religiei, şi ar fi îndemnat elita şi mulţimea către acestea, atunci nu ar mai fi avut nicio alternativă privind adeziunea la principiul lor. Ar fi ajuns atunci să aibă cea mai mare nevoie de Ahl al-Bayt. Însă, acest lucru nu corespundea cu ambiţia, urzelile şi politica lor. Oricine priveşte cu atenţie aceste probleme va afla că, în această sectă, renunţarea la imamii Ahl al-Bayt nu reprezintă altceva decât renunţarea la a fi conduşi de către cei care urmează Trimisului lui Allah (ص), iar interpretarea argumentelor privind conducerea acestora nu a fost adoptată decât după interpretarea argumentelor privind conducerea lor generală; altfel, nimeni nu ar fi întors spatele.

4) Lăsaţi textele şi argumentele lor şi uitaţi-vă la ei; găsiţi că în cunoaştere, fapte sau credinţă sunt mai mici decât imam al-Ashari sau ceilalţi patru imami, sau oricare alţii? Iar dacă răspunsul este Nu, atunci de ce ar trebui urmaţi alţii? Conducerea trebuie acordată celor mai competenţi.

5) Ce arbitru corect hotărăşte că cei care îi susţin şi le urmează sunt rătăciţi? Sunniţii sunt mai presus de o astfel de judecată şi pacea să fie cu dumneavoastră.

Cu sinceritate,

Scrisoarea 19

Thul-Hijjah 5, 1329

I Un arbitru corect nu i-ar numi pe adepţii Ahl al-Bayt rătăciţi

II Urmarea sectei lor reprezintă o responsabilitate

III Se poate afirma că ei au prioritate la conducere

IV Cerere pentru texte relevante privind khilafat (califatul)

1) Nu; niciun arbitru corect nu i-ar eticheta, niciodată, pe cei care susţin şi urmează Ahl al-Bayt drept „rătăciţi”, iar aceştia nici nu sunt, sub nicio formă, inferiori altor imami.

2) Adeziunea la secta lor obligă şi curăţă conştiinţa, la fel cum se petrece şi cu celelalte patru secte; nu există niciun dubiu privind acest lucru.

3) Se poate spune că cei doisprezece imami ai dumneavoastră sunt încă şi mai vrednici de a fi urmaţi decât cei patru imami, sau alţii, devreme ce urmează aceeaşi sectă, pe care au analizat-o şi asupra căreia au căzut de acord prin consens. Spre deosebire de ei, însă, între cei patru imami există neînţelegeri în toate sectoarele jurisdicţiei, ignorând sursele. Este bine ştiut faptul că, dacă cineva verifică ceva, efortul nu îl va egala pe cel al celor patru imami. Acest lucru este limpede pentru orice binevoitor şi dincolo de orice argument pentru un răuvoitor. Da, nasibii pot contesta referinţa sectei dumneavoastră la imamii Ahl al-Bayt, iar mai încolo vă voi cere să dovediţi greşeala lor.

4) Deocamdată, vă cer să continuaţi şi să arătaţi care consideraţi că sunt afirmaţiile care îl impun pe Ali ibn Abu Talib (ع) drept succesor al Profetului (ص). Luaţi-vă argumentele din surse sunnite şi pacea să fie cu dumneavoastră.

Cu sinceritate,

Partea a doua

Imamatul general

(succesiunea Sfântului Profet [ص])

Scrisoarea 20

Thul-Hijjah 9, 1239

I Referire generală la texte

II Referire la Casă, în Ziua Avertismentului

III Relatările sunnite ale acestui hadit

1) Oricine cunoaşte biografia sfântului Profet (ص) şi care cercetează în mod special comportamentul lui pe când aşternea temelia statului islamic şi sistemul legislativ al acestuia, respectiv bazele, alcătuirea codurilor şi organizarea afacerilor acestuia în numele lui Allah Atotputernicul…, îl va afla pe Ali (ع), vizirul Trimisului lui Allah (ص), sprijinul lui împotriva duşmanilor, păstrătorul cunoaşterii sale, moştenitorul guvernării lui, viceregele şi cel însărcinat după el. oricine studiază declaraţiile şi faptele Profetului (ص), acasă ori în călătorie, va afla că declaraţiile lui, pacea şi binecuvântările lui Allah Atotputernicul să fie asupra lui şi a urmaşilor lui, sunt consecutive sub acest aspect încă de la începutul chemării lui şi până la încheierea acesteia.

2) Căutaţi astfel de afirmaţii la începuturile Chemării, înainte ca islamul să fie predicat public la Mecca, când Atotputernicul i-a revelat următorul verset: „Previne-i pe cei mai apropiaţi din obştea ta” (Coran, 26:214). Aceştia au fost invitaţi în casa unchiului lui, Abu Talib. Erau patruzeci de bărbaţi, mai mult sau mai puţin. Printre ei se aflau unchii lui, Abu Talib, al-Hamzah, al-Abbas şi Abu Lahab. Haditul dat în acest sens este relatat succesiv de către sunniţi. La încheierea cuvintelor lui către ei, Trimisul lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, a spus:

„O, urmaşi ai lui Abdul-Muttlib! Jur pe Dumnezeu că nu cunosc printre arabi tineri care să fi adus poporului ceva mai bun decât v-am adus eu vouă. V-am adus ce este mai bun în această viaţă şi în cea care va veni, iar Dumnezeu mi-a poruncit să vă chem către el. de aceea, cine dintre voi mă va sprijini în această problemă şi îmi va fi frate, executor testamentar şi succesor?”

Toţi cei care au auzit, cu excepţia lui Ali, care era cel mai tânăr dintre ei, au tăcut. Ali, a răspuns, spunând: „Eu, o, Trimis al lui Allah (ص), sunt dornic să fiu vizirul tău în această privinţă”. Trimisul lui Allah (ص) l-a prins atunci pe Ali de gât şi a spus: „El este fratele meu, executorul meu testamentar şi vizir; de aceea, ascultaţi-l şi supuneţi-vă lui”. Cei care erau de faţă au râs şi i-au spus lui Abu Talib: „Allah ţi-a poruncit să asculţi de fiul tău şi să te supui lui!”.

3) Mulţi dintre cei care au învăţat pe de rost moştenirea profetică au relatat textual acest hadit. Printre ei se află: Ibn Ishaq, Ibn Jarir, Ibn Abu Hatim, Ibn Mardawayh, Abu Naim, al-Bayhaqi în cartea Al-Dalail, al-Thalabi şi al-Tabari în exegezele la Sura Shuara, în cartea Al-Tafsir al-Kabir, în volumul al doilea din Tarikh al-Umam wal Muluk, a lui al-Tabari. Ibn al-Athir l-a relatat ca pe un fapt indiscutabil în volumul al doilea din Al-Kamil, când arată cum Atotputernicul i-a poruncit Trimisului Său să facă publică Chemarea, Abul-Fida în Tarikh, comentând cine au fost cei dintâi care au îmbrăţişat islamul, imamul Abu Jafer al-Iskafi al-Mutazili, în cartea Naqd al-Uthmaniyyah, îl declară corect[24], al-Halabi în capitolul despre ascunzătoarea profetului în casa lui Arqam, în bine cunoscuta Sirah.[25]

În acelaşi context şi cu cuvinte aproape identice, acest hadit a fost relatat de către mulţi maeştri în domeniu şi totodată autorităţi sunnite de încredere, precum al-Tahawi, Diya al-Maqdisi în Mukhtara şi Said ibn Mansur în Sunan. Căutaţi în ceea ce a consemnat Ibn Hanbal din haditurile lui Ali, la paginile 111 şi 159, volumul 1, din Musnad. El a mai indicat de asemenea un foarte semnificativ hadit de la Ibn Abbas, la începutul paginii 331 din volumul 1, din Musnad, care conţine zece caracteristici prin care Ali se distinge de toţi ceilalţi. Acest hadit este publicat şi la Nisai, de la Ibn Abbas, la pagina 6 din Khasai, de al-Alawiyyah, precum şi la pagina 132, volumul 3, din Mustadrak, de Hakim. Al-Thahbi l-a relatat în Talkhis, garantându-i autenticitatea. Căutaţi în volumul 6 din Kanz al-Ummal, care are toate detaliile[26]. Mai căutaţi de asemenea şi în Muntakhabul Kanz, care este citat în nota de subsol a cărţii Musnad, a imamului Ahmed; căutaţi în notele de subsol de la paginile 41 şi 43 din volumul 5 al cărţii, pentru toate detaliile. Credem că acestea sunt dovezi îndeajuns de măreţe şi pacea să fie cu dumneavoastră.

Cu sinceritate,

Următorul: SCRISOAREA 21 – 25

Anterior: SCRISOAREA 1 – 10

Înapoi la Cuprins

Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului

[1] După cum a hotărât la plecare în acord cu afirmaţia Atotputernicului: „Dumnezeu vrea numai să îndepărteze de la voi spurcăciunea, membrii ai Ahl al-Bayt (ع), şi să vă dea curăţenie” (Coran, 33:33).

[2] Nu! Nu îl poate revendica nimeni altcineva. Ei au fost aleşi pentru el; astfel că nimeni altcineva nu poate atinge statutul lor şi nici să viseze la dobândirea realizărilor lor.

[3] Nu! Allah i-a ales pe ei pentru aceasta, preferându-i altora, şi a spus: „Spune: “Eu nu vă cer vouă răsplată pentru aceasta, ci numai iubirea celor apropiaţi. Celui ce face un bine, Noi îi sporim binele.” Dumnezeu este Iertător, Mulţumitor” (Coran, 42:23).

[4] Nu! Versetul Mubahala a fost revelat în mod special pentru slava lor, de aceea Allah cel Iubit a spus: „Spune-i: Veniţi! Îi vom chema pe fiii noştri şi pe fiii voştri…” (Coran, 3:61).

[5] Aceasta este o referire la revelaţia Ayat al-Asr (capitolul despre Timp) care îi priveşte pe ei şi pe inamicii lor, iar oricine doreşte să se familiarizeze cu problema aşa cum este aceasta tratată în versetul purificării, versetul mubahila, versetul despre cum să te bucuri de bunătatea rudelor Profetului şi versetul despre timp, trebuie să se refere la afirmaţia noastră în această privinţă, deoarece reprezintă remediul pentru orice fel de înstrăinare. Îi aduce pe duşmani la gânduri bune şi dă cunoaştere celor care nu ştiu şi Allah fie lăudat.

[6] În comentariul lui din Al-Tafsir al-Kabir privind înţelesul acestui verset, Imam Jafer al-Sadiq (ع) a spus: „Noi suntem funia lui Allah despre care El a spus: « Legaţi-vă toţi cu tărie de legământul lui Dumnezeu! Nu vă împărţiţi! (Coran, 3:103)»”. Ibn Hajar a inclus acest verset între altele revelate în cinstea lor, fiind al cincilea într-o serie de versete pe care el le enumeră în Capitolul 11 din Al-Sawaiq al-Muhriqa. Explicându-i înţelesul, autorul îl citează pe al-Thalabi, după cum aţi văzut mai sus, citându-l pe Imam Jafer al-Sadiq (ع). Imam al-Shafi este citat în Rashfatul Sadi de către Imam Abu Bakr ibn Shihabud-Din că ar fi spus:

Când am văzut oameni târâţi în marea rătăcirii şi a ignoranţei de către sectele lor,

M-am urcat în numele lui Allah în Arca Salvării, adică în

Casa Celui Ales, Pecetea Profeţilor.

Şi am primit Funia lui Allah şi ascultarea de ei,

După porunca Lui de a primi Funia.

[7] Aici, „cei adevăraţi” sunt Trimişii lui Allah şi imamii urmaşilor lui purificaţi, în conformitate cu sahihs-urile noastre consecutive, şi sunt sprijinite de al-Hafiz Abu Naim şi Muwaffaq ibn Ahmed, fiind transmise de Ibn Hajar în explicaţiile Capitolului 5, secţiunea 11, din Al-Sawaiq al-Muhriqa, pagina 90, citându-l pe Imam Zaynul Abidin (ع) cu o afirmaţie citată mai sus (vezi Scrisoarea nr. 6).

[8] Imamii al-Baqir şi al-Sadiq obişnuiau mereu să spună: „CALEA DREAPTĂ înseamnă aici imamul, şi să nu urmaţi căi diferite (imami ai rătăcirii), pentru că ele vă vor îndepărta de la Calea Lui (iar Calea Lui suntem noi)”.

[9] În sahih-ul său autentic, referinţa cu autoritate pentru musulmani, Muhammad ibn Yaqub al-Kulayni l-a citat pe Burayd al-Ajli, care spune: „L-am întrebat pe Abu Jafer (imamul Muhammad al-Baqir) despre versetul care spune: «Daţi ascultare lui Dumnezeu! Daţi ascultare trimisului şi celor, dintre voi, ce au porunca! » (Coaran, 4:59), iar el mi-a răspuns zicând: «Nu i-ai văzut pe cei (evreii) cărora li s-a dat (cunoaşterea) din Carte cum cheamă Cartea să judece între ei? Unii dintre ei însă întorc spatele, nepăsători.» (Coran, 3:23), cum cred în schimb în vrăjitorii şi în tirani, şi cum spun către cei care nu cred că ei sunt mai aproape de Calea cea Dreaptă decât Credincioşii? Ei spun imamilor rătăcirii celor ce cheamă către Foc că îndrumarea lor este mai precisă decât cea a urmaşilor lui Muhammad; «Nu i-ai văzut pe cei cărora o parte din Carte le-a fost dăruită? Ei cred în Jibt şi în Taghut şi spun despre cei care tăgăduiesc: ’Ei sunt mai călăuziţi decât cei care cred.’ Aceştia sunt cei pe care Dumnezeu îi blestemă. Pentru cel blestemat de Dumnezeu nu vei afla ajutor! Cum să aibă parte din împărăţie, dacă nu dau oamenilor nici măcar o pieliţă de curmală» (Coran, 4:51-53), nici nu vor avea parte de domeniul lui Allah, adică de Imamat şi Califat, «…ori îi vor pizmui pe oameni pentru ceea ce Dumnezeu le-a dat din harul Său?» (Coran, 4:54)? . Noi suntem cei pizmuiţi pentru Imamatul pe care Allah l-a aşezat asupra noastră şi nu asupra altora din Creaţia Lui; «Noi i-am dat neamului lui Abraham Cartea şi înţelepciunea. Noi le-am dăruit astfel o mare împărăţie» (Coran, 4:54), ceea ce înseamnă că El i-a făcut pe unii dintre ei trimişi, profeţi şi imami; deci, cum îi pot ei recunoaşte existenţa urmaşilor lui Ibrahim atâta timp cât îi neagă existenţa urmaşilor lui Muhammad (ص)?!”. „Unii dintre ei cred în El, alţii Îi întorc spatele. Gheena le va fi de ajuns ca rug încins.” (Coran, 4:55).

[10] Explicând acest capitol, al-Thalabi îl citează pe Jabir care spune următoarele în cartea lui Al-Tafsir al-Kabir: „Când a fost revelat acest capitol, Ali (ع) a spus: «Noi suntem oamenii amintirii», aceasta fiind situaţia cu toţi imamii îndrumării”. Savantul din Bahrein a citat în capitolul 35 peste douăzeci de ahadituri autentice care au acest înţeles.

[11] Ibn Mardawayh, în explicarea capitolului acesta, a arătat că: „… să-l contrazici pe Trimis” în acest context înseamnă să te cerţi cu el în privinţa lui Ali (ع), iar îndrumarea la care se referă versetul „… după îndrumarea care s-a făcut prezentă lui” reprezintă îndrumarea pe care o oferă Ali, pacea fie cu el. în Tafsiri, al-Ayyashi afirmă ceva aproape similar cu aceasta, iar shahih-urile provenind de la urmaşii purificaţi sunt consecutive în a afirma că „calea credincioşilor” este calea lor (a urmaşilor), pacea fie cu ei.

[12] Explicând acest verset în Al-Tafsir al-kabir, al-Thalabi îl citează pe Ibn Abbas, care spune: „Atunci când a fost revelat acest verset, Trimisul lui Allah (ص) şi-a pus mâna la piept şi a zis: «Eu sunt cel care dă semnalul, iar Ali (ع) este cel care călăuzeşte, iar prin tine, o, Ali, este dobândită îndrumarea»”. Mai mulţi învăţaţi exegeţi şi scriitori ai tradiţiei îi citează pe Ibn Abbas şi Muhammad ibn Muslim, care spun: „L-am întrebat pe Abu abdullah (Imam Jafer al-Sadiq (ع)) cu privire la implicaţiile acestui verset, iar el a răspuns«Fiecare imam este călăuzitorul timpului său». Imam Abu Jafer al-Naqir a spus următoarele privind această explicaţie: «Cel care dă semnalul este Trimisul lui Allah, iar călăuza este Ali», după care adaugă: «Pe Allah, imamatul trebuie să stea cu noi până când se va apropia Ora»”.

[13] În exegeza sa la Surat al-Fatiha, al-Thalabi, în Al-Tafsir al-Kabir, îl citează pe Abu Buraydah, care spune că „al-sirat al-mustaqim (Calea cea Dreaptă) este calea lui Muhammad (ص) şi a urmaşilor lui (ع)”. Interpretând această sura, Waki ibn al-Jarirah îl citează pe Sufzan al-Thawri printr-un lanţ de naratori, inclusiv al-Sadi, Asht, Mujahid toţi citându-l pe Ibn Abbas care spune: „«Îndrumă-ne pe Calea cea Dreaptă» înseamnă «Îndrumă-ne spre dragostea pentru Muhammad şi urmaşii lui»”.

[14] Imamii din Ahl al-Bayt (ع) sunt, dincolo de orice dispută, stăpânii siddiq-urilor, martirii şi drepţii.

[15] Învăţaţii şi exegeţii, după cum a admis al-Qawshaji, imamul Asharilor, în capitolul dedicat „Sharh al-Tajrid”, sunt unanimi în a afirma că versetul a fost revelat în onoarea lui Ali (ع), atunci când acesta a dat de pomană în timp ce era angrenat în implorarea ceremonială din timpul rugăciunilor. În sahih-ul său, al-Nisai îl citează pe Abdullah ibn Salam, care dă mărturie despre revelaţia în onoarea lui Ali (ع). Această părere este sprijinită de autorul lui Al-Jami Baynal Sihah al-Sitta, atunci când explică sura al-Maida (capitolul despre Masa cu Bunătăţi). Al-Thalabi a vorbit despre revelaţia în onoarea Comandantului Credincioşilor în cartea Al-Tafsir al-Kabir, după cum vom arăta atunci când vom discuta despre ea.

[16] În capitolul 11, partea întâi, din Al-Sawaiq al-Muhriqa, Ibn Hajar declară: „Îndrumarea despre care este vorba în Capitolul 8, care spune « Eu sunt Mult-iertătorul celui ce se căieşte, celui ce crede, celui ce săvârşeşte fapte bune şi este bine călăuzit », înseamnă, după Thabit al-Banni, căutarea îndrumării venită din partea casei profetului (ص)”. Acest lucru este relatat de asemenea de Abu Jafer al-Baqir. Ibn Hajar a relatat câteva ahadituri care dau mărturie despre salvarea celor care caută îndrumarea lor, pacea fie cu ei, şi acţionează după ea. El se mai referă de asemenea la un citat din afirmaţia lui al-Baqir, cu referire la discuţia dintre Imam al-Baqir (ع) şi al-Harith ibn Yahya, în care al-Baqir spune: „O, Harith! Nu ai văzut cum Allah lămurit că pocăinţa, credinţa şi faptele bune nu sunt îndeajuns dacă nu este căutată şi îndrumarea din partea autorităţii noastre?”, după care, el, pacea fie cu el, îl citează pe bunicul lui, Comandantul celor Credincioşi, care spune: „Pe Allah! Dacă cineva se pocăieşte, crede şi face fapte bune, însă nu caută îndrumarea autorităţii noastre şi nici nu ne recunoaşte drepturile, toate aceste lucruri vor fi în zadar”. Hafizul Abu Naim îl citează pe Awn ibn Abu Jahufah, care, la rândul lui, îl citează pe tatăl lui, care relatează o tradiţie similară de la Ali (ع). Al-Hakim a publicat ahadituri similare de la imamii al-Baqir şi al-Sadiq (ع), precum şi de la Thabit al-Banni şi Anas ibn Malik.

[17] Căutaţi înţelesul acestui verset în Al-Safi şi la Ali ibn Ibrahim, în Tafsir, precum şi în tradiţiile relatate de suniţi, care îi explică înţelesul, în compilaţia învăţatului din Bahrein din în capitolul 115 al lucrării sale Ghayat al-Maram.

[18] În capitolul224 din Ghayat al-Maram, învăţatul din Bahrein citează douăsprezece tradiţii shahih, care mărturisesc faptul că acest verset a fost revelat cu privire la guvernarea lui Ali şi a imamilor proveniţi dintre descendenţii lui, şi oprirea altora de la conducere. În capitolul 223, el declară că al-Asfahani, citând surse diverse, relatează acelaşi lucru despre Ali (ع).

[19] În capitolul 48 din Ghayat al-Maram, învăţatul din Bahrein citează trei ahadituri relatate de către suniţi, care mărturisesc despre faptul că „plăcerea” reprezintă aici binecuvântarea dată de Allah poporului prin faptul că este condus de către Trimisul Lui (ص), de către Comandantul celor Credincioşi şi Ahl al-Bayt (ع). În capitolul 49, el citează douăsprezece ahadituri shahih, care reflectă acelaşi lucru; le puteţi consulta dacă doriţi.

[20] Doar un faqih dintre autorii suniţi de cărţi ale tradiţiei, respectiv Imam al-Wahidi, comentând sura al-Maida în cartea lui Asbab al-Nuzul, îl citează pe Abu Said al-Khudri, care spune: „Acest verset a fost revelat în ziua de Ghadir Khumm, în onoarea lui Ali ibn Abu Talib (ع)”. Imamul al-Thalabi l-a inclus în Tafsir din două surse, iar al-Hamawani al-Shafi îl include în Faraid de la Abu Hurayrah, din diferite surse, şi este transmis de către Abu Naim, în cartea Nuzul al-Quran, din două surse: Abu Rafi şi al-Amash, ambii citându-l pe Atyyah. În Ghyat al-Maram, există nouă ahadituri relatate de către suniţi şi opt autentice de la şiiţi, care duc la acelaşi înţeles; le găsiţi în capitolele 37 şi 38.

[21] Acest text este arătat de Imam Abu Jafer al-Baqir (ع), precedat de Imam Abun Abdullah al-Sadiq (ع). În conformitate cu tradiţii autentice, sunniţii au inclus şase ahadituri în cărţile lor de tradiţii, care, la sfârşit, în citează pe Trimisul lui Allah (Pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui!), care accentuează foarte clar aceeaşi temă. Explicaţiile sale se află în capitolele 39 şi 40 din Ghayat al-Maram.

[22] Din cauza subiectului ei, scrisoarea a crescut foarte mult în volum. Datorită conţinutului, care oferă beneficii căutate de către orice cercetător sau critic, savanţii nu vor fi plictisiţi de lungimea ei. În afara acestora, oricine se plictiseşte după ce a citit o parte să considere restul în consecinţă şi să treacă la Scrisoarea 17 şi la cele următoare. Din teama de a vă fi plictisit cu o scrisoare atât de lungă, ne-am abţinut să includem în ea liste de cărţi, care, altminteri, conţineau informaţii valoroase şi interesante.

[23] Menţionându-l pe Ismail ibn Abbad, l-Thahbi se îndepărtează de la abordarea obişnuită din Al-Mizan, listându-l înaintea lui Ismail ibn Aban al-Ghanawi şi Ismail ibn Aban al-Azdi. Într-adevăr, lăsând la o parte toate regulile de bază, a greşit faţă de sine însuşi.

[24] La pagina 263 din Sharh Nahjul Balaghah, a lui Ibn Abul Hadid, ediţia egipteană. În ceea ce priveşte cartea lui Naqd al-Uthmaniyya, aceasta merită atenţia oricărui căutător al adevărului. Se află în Sharh, la pagina 257 şi în continuare până la pagina 281, din volumul al treilea, la sfârşitul comentariului din încheierea predicii „qasia”.

[25] Căutaţi la pagina a patra a capitolului sau în Al-Sira al-Halabiyya, la pagina 381 din primul volum. Ibn Taymiyyah este nesăbuit şi incorect, iar judecata lui este cauzată de binecunoscutul lui fanatism. Acest hadit este citat de către sociologul egiptean Muhammad Hasanayn Haykal; căutaţi pe cea de a doua coloană. La pagina a cincea din suplimentul la numărul 2751 al ziarului Al-Siyaa, din Thul-Qida 12, 1350 şi veţi afla acolo explicaţia detaliată. Dacă veţi căuta în coloana a patra, la pagina şase a suplimentului ediţiei 2785 a aceluiaşi ziar, îl veţi afla pe autor citând acest hadit din musnad-ul lui Muslim,, Ziyadat al-Musnad a lui Abdullah ibn Ahmed, Jamiul Furaid a lui Ibn Hajar, Uyiun al-Akhbar a lui Ibn Qqutaybali, Al-Iqd al-Furid a lui Ahmed ibn Abd Rabbih, Amr ibn Bahr al-Jahiz în disertaţia asupra descendenţilor lui Hasim şi Tafsir, a imamului Abu Ishaq al-Thalabi. Haditul mai este citat şi de către autorul britanic Georges, în binecunoscuta lui carte A Treatsie on Islam, tradusă în arabă de un ateu de origine protestantă, care se autodenumeşte Hashim al-Arabi. Mai puteţi găsi acest hadit la pagina 79 a versiunii arabe a tratatului, ediţia a şasea. Datorită renumelui de care se bucură acest hadit, el a fost inclus în cărţile câtorva autori ne arabi, în mod special în franceză, engleză şi germană. În cartea Heroes and Hero Worship, Thomas Carlyle îl citează şi el, pe scurt.

[26] Căutaţi haditul 6008 la pagina 392 şi veţi vedea că este citat de la Ibn Jarir, iar haditul 1045, de la pagina 396, este citat din Musnad, de Ahmed, şi din Al-Mukhtara, de al-Dia al-Maqdisi, şi de la al-Tahawi. A fost verificat de Ibn Jarir. Mai căutaţi de asemenea şi haditul 6056 de la pagina 397, pe care îl veţi găsi citat din Ibn Ishaq, Ibn Jarir, Ibn Abu Hatim, Ibn Mardawayh şi Abu Naim, şi al-Bayhaki, despre ramurile credinţei şi în Dalail. Şi haditul 6102, la pagina 401, citat de la Ibn Mardawayh. Şi haditul 6155, la pagina 408, citat din Musnad, de Ahmed, şi de la Ibn Jarir, din Al-Diya fil Mukhtarai. Oricine cercetează Kanz al-Ummal va găsi în numeroase locuri acest hadit. Dacă vă uitaţi la pagina 255, volumul 3, din Sharh Nahjul Balaghah, a imamului mutazilit Abul-Hadid, sau la sfârşitul explicaţiei predicii qasia din el, veţi găsi acest hadit în întregime.