INTRODUCERE ŞI CUVÂNT ÎNAINTE
Paginile de faţă nu au fost scrise astăzi, iar aceste gânduri nu s-au născut recent: ele s-au organizat timp de peste un sfert de secol şi ar fi putut fi tipărite mai devreme, dacă nu le-ar fi stat în cale greutăţi şi circumstanţe nefavorabile. De aceea, au trebuit să aştepte ocazia de a-şi aduna laolaltă părţile împrăştiate şi pierdute, iar evenimentele care le-au întârziat apariţia să se schimbe.
În ceea ce priveşte ideea cărţii, aceasta a precedat cu mult dezbaterile. Ea a strălucit în pieptul meu încă din tinereţe, aidoma fulgerului printre nori, şi mi-a înfierbântat sângele cu entuziasmul căutării unei căi drepte, menită a pune stavilă haosului dintre musulmani şi a le limpezi modul de a privi lucrurile, pentru ca, astfel, ei să poată vedea viaţa cu mai multă seriozitate şi să se întoarcă la rădăcinile religiei lor aşa după cum le-o cere datoria. Doar apoi ei vor putea să ţină laolaltă Funia lui Allah, sub chemarea de a se educa singuri şi a se comporta precum fraţii, îndatoritori unul faţă de celălalt şi întărindu-se reciproc.
Însă imaginea în timp a acestor fraţi, pe care îi leagă un principiu unic şi o singură credinţă, nu a fost, din nefericire, decât o ceartă înfierbântată de argumente, precum ignoranţii care merg până în pânzele albe, astfel încât controversa părea să fie metodă de dezbatere sau ultimă resursă privind căile de a obţine cunoaşterea. Acest lucru este, fără îndoială, un motiv serios de îngrijorare, care are nevoie de atenţie. El aduce durere, zbatere şi părere de rău; deci, care poate fi soluţia? Ce este de făcut? Toate aceste lucruri ne-au chinuit timp de sute de ani şi ne-au făcut vulnerabili din toate părţile. Acest condei este chinuit de vanitate şi lovit de lăcomie; părtinirea îl împinge într-o direcţie, pentru ca apoi să cadă pradă emoţiei, iar între una şi alta nu vede niciun motiv de ruşine; deci, ce trebuie să facem? Care este soluţia?
M-am săturat de toate acestea şi inima mi s-a umplut de durere; astfel, am ajuns în Egipt la sfârşitul anului 1329 A.H., în nădejdea că îmi voi îndeplini obiectivul. Am fost inspirat de speranţa că voi reuşi să-mi satisfac cel puţin o parte din dorinţe şi voi putea contacta pe cineva cu care să pot face schimb de idei. Speram ca, fiind vorba de sfaturi folositoare, Allah să ne fie alături în atingerea obiectivelor noastre în tărâmul Kinana (Egipt), şi va vindeca boala grea care îi macină pe musulmani, dezbinându-i şi contaminându-le grupurile cu disensiuni. Slavă lui Allah, am reuşit acest lucru, deoarece Egiptul este o ţară care seamănă cunoaştere şi apoi o creşte, hrănind-o cu sinceritate şi supunere faţă de adânc înrădăcinatul Adevăr, prin forţa evidenţei. Acest lucru distinge şi mai mult Egiptul şi îl pune deasupra celorlalte trăsături unice ale sale.
Acolo, împrejurările fiindu-mi favorabile, mintea liniştită şi sufletul încântat, am avut norocul să cunosc una dintre cele mai distinse şi renumite personalităţi ale ţării, deţinător al unei minţi deschise, a unor maniere plăcute, o inimă vie, cunoştinţe vaste şi o mare preţuire, de care se bucură cu toată îndreptăţirea datorită calităţilor lui de conducător religios.
Cât sunt de bune spiritele deţinătorilor cunoaşterii, cât de uşor de primit cuvintele lor şi cât de profetic modul de a fi! Atâta timp cât un alim este astfel înveşmântat, el va fi mereu bun şi prosper, oamenii vor fi în siguranţă şi binecuvântaţi şi nimeni nu va ezita în a-şi exprima părerea sau dezvălui gândurile către el.
Astfel era vestitul demnitar şi imam al Egiptului şi astfel au fost întâlnirile noastre, pentru care, amândoi, mulţumim fără încetare şi nesfârşit Atotputernicului.
M-am plâns lui despre temerile mele, iar el s-a plâns mie despre temeri şi greutăţi asemănătoare, astfel fiind momentul potrivit pentru amândoi de a contempla, prin Voinţa lui Allah, ceea ce ne uneşte, pe noi şi naţiunea noastră. Astfel, am fost de acord că: amândouă grupările – şiită şi sunnită – sunt musulmane şi urmează religia dreaptă a Islamului, că sunt în acord unanim cu mesajul Profetului şi că nu există o deosebire de bază între ele pe chestiuni fundamentale, care ar deranja adeziunea lor la principiile măreţe ale Islamului, că nu există o dispută reală între ele asupra principiilor de bază, cu excepţia celor care apar în mod natural între mujtahizi cu privire la anumite reguli, din cauza unor deducţii pe care aceştia le fac din Carte, sau Sunna, consensului sau celei de a patra dovezi, iar acestea, în niciun fel, nu justifică o asemenea uriaşă despărţire sau prăpastie fără fund. Şi atunci, tot ceea ce a cauzat toată această dispută, ale cărei străfulgerări răbufnesc de atunci, nu sunt decât două cuvinte, sunni şi şia?.
Dacă privim atent toată istoria Islamului şi discernem credinţele, vederile şi preceptele care s-au dezvoltat în timp, vom înţelege că factorul cauzator al acestei disensiuni nu este altul decât agitaţia în jurul unei anume idei, apărarea unei teorii, ori partizanatul faţă de o opinie şi că cea mai mare dispută a naţiunii priveşte instituţia Imamului, niciodată nefiind scoase din teacă mai multe săbii pentru un principiu islamic, aşa cum au fost scoase pentru Imamat. Problematica Imamului a fost între factorii cei mai direcţi care au cauzat această disensiune. Diferitele generaţii care s-au certat pentru Imamat au ajuns să manifeste atâta fanatism şi a fost creat atâta partizanat, fără niciun fel de prevedere sau grijă. Dacă oricare dintre aceste grupuri ar fi privit explicaţiile celuilalt cu înţelegere şi nu ca venind din reaua voinţă a adversarului, adevărul ar fi fost limpede, iar lumina zorilor ar fi fost văzută atunci de către toţi cei capabili să o vadă.
Ne-am angajat să ne ocupăm de această problemă, având în vedere argumentele ambelor grupuri, pentru a le înţelege temeinic, fără a fi influenţaţi de propriile noastre înclinaţii derivate din mediul ambiant, obiceiuri sau tradiţii. Va trebui să ne dezbărăm de toate emoţiile şi tot fanatismul şi să căutăm adevărul pe drumul recunoscut în mod general, şi să-l atingem. Acest lucru ar putea atrage atenţia musulmanilor şi le-ar putea aduce liniştea minţii prin ceea ce vom decide pentru ei, punând capăt pentru totdeauna, cu Voia lui Allah, impasului.
De aceea, am hotărât ca el să-şi prezinte întrebările în scris, astfel încât să-i pot da răspunsul meu tot în scris, prezentând condiţiile corecte, sprijinite deopotrivă de raţiune şi de citate recunoscute de ambele părţi.
Astfel au avut loc toate dezbaterile, cu ajutorul lui Allah, Sublimul şi Puternicul. Mai târziu, am dorit să le publicăm, astfel încât să ne putem bucura de fructele muncii noastre, cautând astfel doar să-l mulţumim pe Allah, Măritul şi Sublimul, dar timpuri crude şi evenimente care au depăşit puterile noastre ne-au descurajat, deşi, în cele din urmă, poate că a fost mai bine aşa.
Nu pretind că aceste pagini sunt restrânse la textele compuse atunci, de noi, sau că unele afirmaţii nu sunt scrise de propria mea peniţă. Cauzele care au întârziat publicarea au schimbat, de asemenea, şi felul în care erau organizate paginile, aşa după cum am spus şi mai sus. Însă sesiunile dedicate problemelor pe care le-am dezbătut sunt incluse aici verbatim, cu doar unele adăugiri necesare îndrumării sau cauzate de felul în care s-au înşiruit dialogurile, fără a încălca însă înţelegerea noastră mutuală.
Astăzi, am exact aceeaşi dorinţă pe care am avut-o şi ieri: aceea ca această carte să genereze reformă şi bunătate. Dacă ea câştigă atenţia şi acceptarea musulmanilor, atunci acest lucru se petrece din mila Domnului, fiind lucrul pe care mi l-am dorit prin munca mea: nu doresc altceva decât reformă, pe cât de multă se poate, iar succesul meu depinde de Allah; în El îmi pun încrederea şi către El îmi întorc faţa.
Cartea mea se adresează fiecărui om raţional, care se află în căutarea cunoaşterii, celui care cercetează cu temeinicie lucrurile, familiarizat cu complexitatea drumului către cunoaştere, savantului care dă expresie învăţăturii sale şi ale cărui cuvinte reprezintă o autoritate în privinţa vorbelor şi faptelor Profetului (Pacea şi Binecuvântarea lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale Pure!), filosofului care stăpâneşte ştiinţa discursului, precum şi fiecărui tânăr educat, liber de toate lanţurile şi cătuşele, care poate constitui un sprijin pentru noua viaţă în libertate: dacă toţi aceştia o acceptă, înţelegând avantajele pe care le prezintă ea, atunci sunt cum nu se poate mai mulţumit.
Am produs această carte cu mare greutate, oferind răspunsurile din ea în cel mai adecvat mod cu putinţă, sub toate aspectele, dorind să ofer o inspiraţie celor cu o gândire binevoitoare, prin raţiunea şi bunul ei simţ, prezentând dovezi care nu lasă loc îndoielii şi cu argumente care nu permit nicio răstălmăcire. Am fost deosebit de atent cu textele, evident, autentice şi cu vorbele şi faptele Profetului (Pacea şi Binecuvântarea lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale Pure!), o grijă care face ca această carte să fie potrivită într-o bibliotecă alcătuită în întregime din cele mai preţioase cărţi, despre teologia islamică, tradiţii, biografii şi altele asemenea. Toate acestea fiind legate de acest foarte important subiect. Astfel, am aplicat o filosofie foarte bine echilibrată şi autentică, precum şi metode care îi fac pe cei obişnuiţi cu astfel de cărţi, adică pe iubitorii de adevăr, să i se alinieze de la începutul ei şi până la ultimul paragraf. De aceea, dacă această carte va fi acceptată de către cititorii cu o gândire sănătoasă, atunci, acest lucru va reprezenta exact ceea ce am dorit, lucru pentru care îi mulţumesc lui Allah.
În ceea ce mă priveşte, sunt satisfăcut de această carte şi mulţumit cu viaţa mea de după ea. Este, cred, o lucrare care trebuie să mă facă să uit toate acele lucruri de care m-am săturat: marile greutăţi ale vieţii, grijile împovărătoare ale vremurilor şi pe vrăjmaşul de care mă plâng nimeni altuia decât Atotputernicului Allah; doar El este Judecătorul lui, iar Muhammad (Pacea şi Binecuvântarea lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale Pure!) îi este adversar. Nu mai pun la socoteală jaful petrecut în propria casă… Am mai îndurat şi nenorocirile care curgeau precum potopul din toate părţile, aducând cu ele presentimente groaznice, amestecate cu nesiguranţă şi durere. Însă existenţa mea, care este imortalizată în paginile acestei cărţi, e una a milei, în această viaţă precum şi în cea care vine; în ea, sufletul meu a fost mulţumit, iar conştiinţa mea uşurată. De aceea, îl implor pe Allah să considere munca mea cu înţelegere şi să-mi treacă cu vederea toate greşelile; recompensa mea pentru această carte va fi inshallah beneficiul şi îndrumarea pe care le primesc cei credincioşi.
„Iar pe cei care cred şi săvârşesc fapte bune, Domnul lor îi va călăuzi pentru credinţa lor. Râurile vor curge la picioarele lor în Grădinile plăcerii unde chemarea lor va fi: «Mărire Ţie, Dumnezeule!» iar bineţea lor: «Pace!» şi la sfârşitul chemării: «Laudă lui Dumnezeu, Domnul lumilor!»” (Coran, 10:9-10).
Scrisoarea 1
I Întâmpinarea partenerului de dezbatere
II Cererea permisiunii pentru dezbatere
6 Thul Qida, 1329 A.H.
1) Pacea şi mila lui Allah, şi binecuvântări asupra învăţatului, onorabilul şeic Abdul Husayn Sharafuddin Al-Musawi.
Până acum, conştiinţa şiită mi-a fost străină şi nici nu am fost familiarizat cu manierele lor, deoarece nu am fost alături de niciunul dintre aceştia şi nici nu am ajuns să cunosc tradiţiile lor. Dar mi-am dorit mereu să intru în dezbatere cu vestiţii lor savanţi, nerăbdător să mă amestec cu oamenii de rând, pentru a le discerne căile şi a încerca să le cunosc înclinaţiile, până când Allah m-a ajutat să stau pe marele ţărm al oceanului vostru de cunoaştere şi mi-a permis să gust din preaplinul cupei voastre; Allah mi-a îngăduit să-mi potolesc setea. Jur pe cetatea cunoaşterii lui Allah, bunicul Ales al vostru, şi pe poarta lui, prea-plăcutul vostru strămoş, că nu am gustat niciodată ceva mai mulţumitor pentru sete şi alinător de boală precum bogatul vostru şuvoi. Ştiam că voi, neamul şiit, preferaţi mai curând să vă evitaţi fraţii, pe suniţi, şi să vă ţineţi departe de ei, şi că vă găsiţi alinare în singurătate, recurgând la izolare, şi aşa mai departe. Însă am văzut că persoana voastră este blândă şi fermecătoare, fermă în dezbateri, curtenitoare, tare în argumentaţie, binedispusă, cinstită în duel, apreciată în dezacord, preţuită în competiţie; de aceea, consider că şiiţii sunt o companie agreabilă şi un ţel al fiecărui om de condei.
2) Stând pe ţărmurile tumultuoasei voastre mări, cer permisiunea de a mă scălda în ea şi a mă cufunda adânc în căutarea giuvaerurilor ei. Dacă îmi veţi acorda permisiunea, vom săpa adânc pentru a afla rădăcinile amănuntelor şi obscurităţilor care mă tulbură de mult timp; iar dacă nu, decizia vă aparţine. Punând întrebările, nu caut niciun defect sau greşeală şi nici nu resping sau fac opoziţie; am, în schimb, un singur ţel: căutarea adevărului. Atunci când adevărul este evident, merită să fie urmat; dacă nu, sunt doar precum acel (poet) ce a spus:
„Noi prin ceea ce avem şi voi prin ceea ce oferiţi
Suntem mulţumiţi, chiar şi atunci când, prin vedere, suntem diferiţi”
Dacă îmi veţi acorda permisiunea, voi încredinţa discuţiei mele cu dumneavoastră două subiecte: unul priveşte Imamatul sectei, în rădăcinile şi ramurile sale[1], iar cel de al doilea Imamatul general, adică succesiunea ca Trimis al lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui. Semnătura mea la încheierea cuvintelor mele va fi S, iar a dumneavoastră să fie Sh. Vă cer din capul locului iertare pentru orice greşeală şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 2
I Răspuns la salut
II Acceptarea dezbaterii
6 Thul Qida, 1329 A.H.
1) Pacea lui Allah să fie cu şeicul Maulana al Islam, mila şi binecuvântările Sale.
Amabila dumneavoastră scrisoare mi-a produs şi oferit nenumărate daruri, pentru care limba nu găseşte îndeajuns de multe mulţumiri şi pe care nu le poate răsplăti îndeajuns nici într-o viaţă de om.
V-aţi pus speranţele în mine şi mi-aţi prezentat rugămintea dumneavoastră în vreme ce dumneavoastră înşivă sunteţi speranţa tuturor celor care au o nedumerire, adăpostul oricui aflat în căutarea unui adăpost. Eu însumi am venit din Siria atâta cale pentru a mă desfăta în cunoaşterea dumneavoastră şi a vă câştiga bunăvoinţa, şi sunt sigur că vă voi lăsa plin de optimism, în afara cazului când Allah voieşte altfel.
2) Mi-aţi cerut permisiunea de a vorbi. Aveţi dreptul de a afirma şi nega. Spuneţi orice doriţi: aveţi permisiunea; judecata dumneavoastră este definitivă, verdictul corect, iar pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 3
I De ce şiiţii nu sunt de acord cu sectele majorităţii?
II Nevoia de unitate
III Unitatea dobândită numai prin aderarea la sectele majorităţii
7 Thul Qida, 1329 A.H.
1) Vă întreb acum despre motivele pentru care voi (şiiţii) nu urmaţi în stabilirea principiilor credinţei secta majorităţii musulmanilor, adică secta Aşari, precum şi cele patru secte din ramurile ei. Musulmanii au fost de acord să asculte de acestea oricând şi oriunde, aclamând în unanimitate justeţea şi ijtihad-ul fondatorilor lor, încrederea, pietatea, renunţarea la bogăţiile lumii, deschiderea, morala şi înaltul statut în cunoaştere şi fapte.
2) Cât de mare este astăzi nevoia noastră de unitate şi uniformitate! Acest lucru poate fi atins prin aderarea voastră la aceste secte, după consensul general al musulmanilor, cu atât mai mult cu cât duşmanii religiei s-au hotărât să-i facă rău prin toate mijloacele posibile. În vreme ce duşmanii s-au hotărât la astfel de fapte, musulmanii stau nepăsători, ca şi cum ar fi cuprinşi de somn, şi îi ajută pe potrivnici împotriva semenilor lor lăsând rupte propriile rânduri, lăsându-le dezbinate, sfâşiindu-şi unitatea prin partizanat şi fanatism, mergând în rătăcire, excomunicându-se unul pe celălalt; de aceea, suntem pradă lupilor, iar câinii ne poftesc trupul.
3) Credeţi altceva decât este spus aici, fie ca Allah să ne călăuzească paşii către strângerea rândurilor noastre? Răspundeţi-mi, deoarece vocea dumneavoastră va fi auzită atunci când vorbiţi şi ascultată atunci când porunciţi, şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 4
I Proba juridică a adeziunii la secta Ahl al Bayt
II Nu există probă pentru adeziunea la sectele majorităţii
III Generaţiile primelor trei secole nu au cunoscut aceste secte
IV Posibilitatea ijtihad-ului
V Unitatea poate fi atinsă prin respectarea sectei Ahl al Bayt
4 Thul Qida, 1329 A.H.
1) În ceea ce priveşte principiile credinţei, ataşamentul nostru la o altă sectă decât al Ashari, precum şi faptul că urmăm între ramurile Islamului o sectă diferită de de cele patru, nu s-a datorat niciodată partizanatului sau fanatismului şi nici nu a fost din cauza indoielii în ijtihad-ul imamilor acestor secte, în bunele lor intenţii, încrederii, integrităţii sau înălţimii cunoaşterii şi faptelor acestora.
Ceea ce ne-a îndreptăţit să urmăm secta imamilor Casei Profetului, care este leagănul Mesajului şi locul unde se adună îngerii, locul revelaţiei şi al inspiraţiei sunt probele juridice. Astfel, noi, întotdeauna, ne-am referit pentru a înţelege toate problemele legate de ramurile şi doctrinele credinţei, cunoaşterea eticii, comportamentului şi bunelor maniere, la acestea, la rădăcinile şi fundamentele fiqh-ei. Am făcut aceasta judecând mărturiile şi probele, urmând Sunna Celui mai mare dintre Profeţi şi Trimişi, pacea lui Allah fie asupra lui şi a urmaşilor lui.
Iar dacă probele ne-ar fi îngăduit să fim altfel decât imamii urmaşilor lui Muhammad, sau am fi putut dobândi apropierea de Allah, Mărit fie El, prin urmarea altor secte, atunci am fi mers în rând cu toată lumea, în prietenie şi întărind legăturile frăţeşti. Dar în calea celui credincios stau dovezi pozitive, care îl determină să se abată de la tendinţele lui.
3) Secta majoritară nu poate proba de ce ea ar trebui considerată mai presus de celelalte şi cu atat mai puţin de ce ar fi obligatorie. Am analizat pretextele musulmanilor cu toată atenţia, dar nu am găsit niciun argument, cu excepţia ijtihad-uli lor, încrederii, gândirii înalte şi statutului lor superior.
Pe de altă parte, ştiţi că ijtihad-ul, încrederea, gândirea înaltă şi superioritatea statutului nu sunt un monopol al lor; de aceea, cum se poate ca, devreme ce situaţia este aceasta, sectele lor să fie obligatorii doar prin evidenţiere?
Nu cred că cineva poate cuteza să prefere o cunoaştere sau fapte care sunt împotriva imamilor, ei fiind itra purificată, barca de salvare a naţiilor, Poarta Salvării, paza în faţa neînţelegerilor în cadrul religiei, descendenţii Trimisului lui Allah şi urmele lui în această naţie. El, pacea lui Allah fie cu el şi cu urmaşii lui, a spus: „Nu merge înaintea lor dacă nu vrei să pieri. Nu îi învăţa, pentru că ei sunt mai învăţaţi decât tine”. Este vorba de imperativele politice din zorii Islamului.
Sunt uimit de pretenţia dumneavoastră că bunele generaţii de dinainte s-au alăturat sectelor, găsindu-le cele mai potrivite, şi că ele ar fi acceptat să se alăture acestora oricând şi oriunde. Spuneţi acest lucru ca şi cum nu aţi şti că cei de dinaintea noastră, bunele generaţii trecute care au urmat familia lui Muhammad şi care, literalmente, alcătuiau jumătate din populaţia musulmană, au urmat doar credinţa imamilor dintre urmaşii lui Muhammad, pacea lui Allah fie asupra lui şi a urmaşilor lui. Ele nu au găsit pentru aceştia niciun substitut şi au rămas la fel încă de pe timpul lui Ali şi Fatima, pe când nici al Ashari şi niciun imam al celor patru secte, nici măcar taţii lor, nu existau, după cum bine ştiţi.
3) Generaţiile primelor trei secole nu au urmat niciuna dintre aceste secte. Unde erau ele în cursul primelor trei generaţii, cele mai bune dintotdeauna? Al Ashari s-a născut în 240 A.H., Ibn Hanbal s-a născut în 164 A.H. şi a murit în 241 A.H., Al Shafi s-a născut în 150 A.H. şi a murit în 204 A.H., Malik s-a născut în 95 A.H.[2] şi a murit în 179 A. H., Abu Hanifah s-a născut în 80 A.H. şi a murit în 150 A.H. Şiiţii urmează secta imamilor din Casa Profetului, iar aceasta ştie cu siguranţă ce se găseşte în interiorul ei. Neşiiţii urmează secta învăţaţilor sahabah şi tabin; deci, de ce este „obligatoriu” pentru toţi musulmanii, după trecerea primelor trei secole, să urmeze aceste secte în loc de cea pe care au urmat-o înaintea lor? Ce i-a făcut să-şi întoarcă atenţia de la cei care nu aveau ca pereche decât Cartea lui Allah şi pe companionii acesteia, urmaşii Trimisului lui Allah şi ai moştenitorilor acestuia, arca salvării neamului, conducătorii, paznicii şi Poarta Salvării?
4) Ce anume a putut face ca poarta ijtihad-ului să se închidă în faţa musulmanilor, după ce stătuse deschisă larg pe parcursul primelor trei secole, altceva decât recursul la reticenţă, confort, lene, acceptarea, în ignoranţă, a depravării şi a satisfacţiei? Cine şi-ar permite, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, să spună că Allah, Mărire şi Slavă Lui, şi-a trimis cei mai buni mesageri şi profeţi cu cel mai bun cod şi cea mai bună dintre religiile Lui, că şi-a revelat cea mai bună dintre Cărţile Lui şi cele mai bune Table, judecăţi şi doctrine, sau că Şi-a încheiat Religia şi Şi-a desăvârşit binecuvântările, sau a învăţat cunoaşterea asupra trecutului şi prezentului, doar pentru ca totul să se încheie prin a fi monopolizat de către imamii acelor secte? Ei au interzis celorlalţi să o dobândească de la un alt izvor, de parcă credinţa islamică, în Cartea sa şi în Sunna, precum şi în toate celelalte însemnări şi testamente, era proprietatea lor, interzicând schimbul de opinii dacă acestea erau în vreun fel contrare opiniilor lor… Erau ei moştenitorii Profetului sau Allah încheiase prin ei succesiunea şi imamii, ori i-a învăţat cunoaşterea trecutului şi a prezentului şi le-a dat lor ceea ce nu a dat niciunui om, niciodată?
Nu! Aceştia au fost precum mulţi alţi stâlpi şi păstrători ai cunoaşterii, slujitori şi mesageri. Cei care cheamă la cunoaştere nu închid uşile altora sau le interzic să ajungă la aceasta. Ei nu deturnează minţi şi nici nu reţin atenţia publicului doar pentru ei sau închid inimile oamenilor ori îi fac pe aceştia surzi, orbi, muţi, legaţi de mâini şi de picioare. Nimic din toate acestea nu le poate fi atribuit, decât pe calea minciunii, iar propriile lor declaraţii mărturisesc acelaşi adevăr cu al nostru.
5) Să ne concentrăm însă asupra chestiunii despre care ne-aţi atras atenţia: unitatea musulmanilor. După cât îmi dau seama, această problemă nu depinde de şiiţi, în sensul de a-şi abandona credinţa lor, şi nici de suniţi, pe a lor. A le cere şiiţilor acest lucru fără a le cere acelaşi lucru şi suniţilor înseamnă părtinire şi favorizare. Înseamnă a a pretinde ceva dincolo de capacitatea de realizare, după cum am făcut cunoscut încă din introducere.
Da. Unitatea şi uniformitatea pot fi atinse dacă veţi slobozi secta Ahl al Bayt şi o veţi privi la fel ca pe oricare dintre sectele voastre, astfel încât şafiţii, hanafiţii, malikiţii şi hanbaliţii să-i poată considera pe adepţii lui Ahl al Bayt ca pe toţi ceilalţi. Numai atunci poate fi dobândită unitatea musulmanilor, iar ei se vor putea aduna sub o singură umbrelă.
Deosebirile dintre sectele sunite nu sunt mai mici decât cele dintre suniţi şi şcolile de gândire şiite, după cum o dovedesc miile de cărţi despre principiile şi ramurile credinţei ale ambelor grupuri; şi atunci, de ce unii dintre voi îi acuză pe şiiţi că sunt diferiţi de suniţi? Dacă pot fi patru secte, de ce nu pot fi şi cinci? De ce este în regulă să ai patru secte dar nu cinci? Cum se poate considera că patru secte îi „unesc” pe musulmani, dar atunci când numărul creşte la cinci unitatea este ruptă iar musulmanii sunt dezbinaţi? Îmi doresc ca atunci când ne-aţi chemat la „unitate sectară” să-i fi invitat de asemenea şi pe membrii celor patru secte să facă acelaşi lucru. Ceea ce ar fi mult mai uşor, atât pentru dumneavoastră cât şi pentru ei. Totuşi, de ce ne-aţi menţionat doar pe noi în invitaţia dumneavoastră? Consideraţi că membrii sectei Ahl alBayt distrug unitatea în vreme ce membrii altor secte îşi unesc inimile şi hotărârea, chiar dacă sectele şi minţile lor sunt diferite, iar gusturile şi înclinaţiile numeroase? Vă consider deasupra acestor lucruri, cunoscându-vă dragostea pentru poporul dumneavoastră, şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 5
I Acceptarea argumentului nostru
II Sunt cerute dovezi amănunţite
9 Thul Qida, 1329 A.H.
1) Scrisoarea dumneavoastră a fost limpede, foarte bine structurată, demnă de laudă. Este elocventă, categorică şi cu argumente puternice. Nu precupeţeşte nimic pentru a arăta că nu este obligatoriu să fie urmate sectele majorităţii în principiile şi ramurile credinţei şi nu face economie de mijloace pentru a confirma că porţile ijtihad-ului trebuie să rămână deschise. De aceea, scrisoarea dumneavoastră dovedeşte tărie în ambele chestiuni, corectitudine în demonstrarea fiecăreia dintre ele şi nu vă contestăm cercetarea atentă în acest sens, felul în care clarificaţi locurile obscure, cu care nu eram familiarizaţi, iar viziunea noastră în aceste privinţe este identică cu a dumneavoastră.
2) Vă întrebasem despre motivul neacceptării sectelor pe care le urmează majoritatea musulmanilor, iar răspunsul dumneavoastră a fost acela că din cauza „probelor juridice”, însă ar fi fost de aşteptat un răspuns amănunţit. Aţi putea, acum, vă rog, să le explicaţi cu mărturii pozitive din Carte (Coran) sau din Sunna, care, aşa după cum aţi menţionat, îl distrag pe credincios de la propriile lui înclinaţii? Vă mulţumesc şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 6
I Referinţe privind mărturiile care autorizează urmarea Itrei
II Conducătorul Credincioşilor (a.s.) invită în secta Ahl al-Bayt
III Declaraţie relevantă a imamului Zainul-Abidin
12 Thul Qida, 1329 A.H.
Dumneavoastră, mulţumită lui Allah, puteţi fi convins doar printr-o aluzie, fără a fi nevoie de o explicaţie şi nu vă îndoiţi de faptul că urmaşii purificaţi (itra) se află mai presus de toţi ceilalţi. Situaţia lor este limpede: ei i-au întrecut pe cei calificaţi şi s-au distins de cei în aparenţă egali lor. Ei au adus de la Trimisul lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, cunoaşterea profeţilor şi de la el au asimilat competenţele seculare şi religioase.
1) Astfel, profetul i-a făcut egali doar ai Slăvitei Cărţi şi i-a pus drept model de conduită pentru aceia dăruiţi cu raţiune, precum şi arcă a salvării atunci când ipocrizia, cu valurile ei tumultuoase, copleşeşte paza unei naţiuni, ferind-o de disensiune dacă furtuna dezbinării ameninţă Poarta Salvării: oricine intră este iertat, iar puternica Funie a lui Allah este de nestricat.
2) Conducătorul Credincioşilor este amintit în predica 86 din Nahjul-Balagha ca spunând: „«Unde vă duceţi» (Coran, 81:26) şi «Încotro vă abateţi» (Coran, 6:95; 10:34; 35:3; 40:62) în vreme ce steagurile sunt sus, Semnele clare şi farul ridicat? Deci, încotro vă abateţi? Nu! Cum puteţi fi legaţi la ochi în timp ce aveţi printre voi casa (itra) Profetului? Ei sunt frâiele dreptăţii, flamurile religiei şi limbile adevărului; de aceea, primiţi-ii după cum primiţi Coranul şi apropiaţi-vă de ei precum cămilele însetate se apropie de apă. O, Oameni! Primiţi aceasta[3] de la ultimul dintre Profeţii lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui: ‘oricine dintre noi trece la cele veşnice acela nu este cu adevărat mort şi oricine dintre noi se descompune (după moarte) nu se descompune cu adevărat; de aceea, nu afirma ceea ce ştii, pentru că în ceea ce negi este un adevăr mai mare. Acceptă argumentul împotriva căruia nu ai argument: «Nu m-am purtat cu tine în conformitate cu Marea Greutate[4] (Coranul)? Între ai tăi, nu am lăsat Greutatea mai Mică şi am pus cu fermitate flamurile credinţei»”.
El, pacea fie asupra lui, a spus în predica 96 din Nahjul Balaghah „Iată Casa Profetului tău; urmaţi exemplul lor şi călcaţi-le pe urme, pentru că ei nu vă vor înşela paşii şi nici nu vă vor duce la pieire; opriţi-vă atunci când se opresc ei şi ridicaţi-vă atunci când se ridică ei, şi nu o luaţi înaintea lor ca să nu vă rătăciţi, nici nu rămâneţi în urma lor ca să nu pieriţi”. El, pacea fie asupra lui, i-a menţionat o dată, după cum stă scris în predica 237 din Nahjul-Balaghah, şi a spus: „Ei sunt lumina cunoaşterii şi moartea ignoranţei; răbdarea lor îţi spune despre cunoaşterea pe care o au, iar înfăţişarea lor îţi spune din ce sunt făcuţi. Tăcerea lor arată înţelepciunea cuvântului lor. Ei nu au alte adevăruri şi nici între ei nu diferă în privinţa adevărului. Ei sunt stâlpii Islamului şi porţile salvării. Prin ei s-a împlinit justiţia şi răutatea a fost extirpată, iar limba acesteia smulsă. Ei înţeleg credinţa cu grijă şi preocupare, nu din auzite şi povestite, căci povestitori ai cunoaşterii sunt mulţi, dar apărători ai acesteia puţini”. El, pacea fie cu el, a spus de asemenea în predica 153 din Nahjul-Balaghah: „Urmaşii lui (itra) sunt cei mai buni şi familia lui este cea mai bună. Pomul lui este cel mai bun dintre toţi pomii: a fost plantat într-un loc sfânt (Haram) şi a crescut precum o viţă; are ramuri lungi, iar fructele sale nu sunt de neatins”.
El, pacea fie cu el, este amintit în predica 153 din Nahjul-Balaghah ca zicând: „Noi suntem stindardul, companionii, administratorii şi porţile. Nu poţi intra în casă decât pe poartă: oricine intră altfel este considerat hoţ”, iar apoi a spus, descriindu-l pe urmaşul purificat (itra) „Ei sunt părţile vitale ale Coranului şi comorile Celui Milostiv. Ei spun adevărul când vorbesc şi când tac; nimeni nu poate vorbi înaintea lor. De aceea, lasă-l pe cel aflat în frunte să grăiască adevărul poporului său, păstrându-şi raţiunea”.
El a spus în predica 146 din Nahjul-Balaghah: „Trebuie să ştii că nu vei cunoaşte niciodată îndrumarea dacă nu ştii cine o leapădă, nici nu vei asculta Cartea (Coranul) dacă nu ştii cine o contrazice şi niciodată nu o vei preţui dacă nu ştii cine a respins-o; astfel, caută toate acestea la cei care le posedă, pentru că ei sunt viaţa cunoaşterii şi moartea ignoranţei. Ei sunt cei a căror judecată îţi arată cunoaşterea pe care o au, tăcerea lor forţa cuvântului, aspectul lor sinele interior; ei nu batjocoresc religia şi nici nu diferă între ei în ceea ce o priveşte, în vreme ce între ei există un martor al adevărului şi un vorbitor tăcut”.
Sub acest aspect, există multe astfel de declaraţii impresionante îl ceea ce îl priveşte, pacea fie cu el; luaţi-o în considerare pe aceasta, extrasă din predica 4 din Najhul-Balaghah: „Prin noi, aţi primit îndrumare în întuneric, urcând spre zenitul nobleţii, şi prin noi aţi atins lumina şi aţi risipit noaptea întunecată. Fie ca urechile care nu ascultă ce spune cel ce cheamă să asurzească”[5]. El este citat în predica 104 din Nahajul-Balaghah cu următoarele cuvinte: „O oameni! Vegheaţi la lumina care vine de la opaiţele celui ce predică şi urmează ceea ce predică, şi beţi de la un izvor curăţat de murdărie”.
De asemenea, el mai spus în predica 108 cele ce urmează: „Noi suntem arborele profeţiei, sălaşul mesajului, cei la care îngerii vin în pelerinaj, comorile cunoaşterii, izvoarele înţelepciunii. Cel care ne sprijină şi cel care ne iubeşte aşteaptă de la noi mila, în vreme ce duşmanul sau adversarul nostru aşteaptă urgia”.[6]
Între cele spuse de el referitor la acest aspect, se află şi predica 143 din Nahjul-Balaghah, unde afirmă: „În afară de noi, unde sunt aceia care susţineau că sunt versaţi în cunoaştere? (a se vedea şi Coranul, 3:7 şi 4:162). Pentru noi este o minciună şi o încălcare, deoarece Allah ne-a crescut pe noi făcându-i pe ei mici; ne-a înzestrat pe noi, în vreme ce i-a sărăcit pe ei şi ne-a permis să întrăm (în cetatea cunoaşterii) dându-i pe ei afară. Îndrumarea este dobândită prin noi, iar orbirea alungată. Nu este nicio îndoială că imamii din Quraiş erau deja în rărunchii lui Haşim. Niciodată imamatul nu se va potrivi altcuiva şi nici conducerea”. Apoi, el a spus: „Însă ei au ales un câştig uşor unuia mai greu, preferând să bea dintr-un izvor necurat decât din unul curat”, şi aşa mai departe. În concluzia predicii (khutba) 189, din Nahjul-Balaghah, a mai spus: „Oricine dintre voi moare în patul lui ştiind care sunt drepturile Domnului lui şi cunoscând drepturile Trimisului Lui şi a familiei sale (Ahl al-Bayt) moare ca un martir, iar răsplata lui va fi la voia lui Allah, el meritându-şi retribuţia pentru binele pe care a intenţionat să-l facă: felul în care şi-a folosit sabia va fi dependent de intenţia pe care a avut-o (în jihad)”.
De asemenea, el, pacea fie asupra lui, a mai spus: „Noi suntem cei virtuoşi; urmaşii noştri sunt urmaşii Profetului; partea noastră este partea lui Allah, Sublimul şi Slăvitul, în vreme ce păcătoşii sunt ai diavolului; oricine ne asemuieşte cu duşmanii noştri cu siguranţă nu este de-al nostru”.[7]
Imamul al-Mujtaba Abu Muhammad ad-Hasan, îngăduitorul conducător al tinerilor din Paradis (ع) a spus următoarele lucruri în una dintre predicile lui: „Temeţi-vă de Allah în ceea ce ne priveşte, pentru că noi vă suntem conducători”.[8]
3) Când imamul Abu Muhammad Ali, fiul lui Husein Zainul-Abidin, conducătorul celor care se prosternează în rugăciune, obişnuia să recite acest verset al Atotputernicului, „O, voi cei care credeţi! Temeţi-vă de Allah şi fiţi alături de cei Adevăraţi”, el înălţa către Allah o lungă invocaţie care conţinea dorinţa lui de a fi inclus în rândurile celor „Adevăraţi”, pentru a ajunge la rangurile înalte. Apoi, enumera nenorocirile şi inovaţiile grupului care se desprinsese de Imamii Credinţei şi de Arborele Profeţiei. După care spunea: „Unii au mers până într-acolo încât ne-au subestimat, au explicat versete coranice care lor le păreau a fi la fel, dându-le astfel propria lor interpretare şi punând la îndoială interpretările tradiţionale care ne onorau” şi apoi iar: „Unde să caute adăpost oamenii acestei naţii de vreme ce stâlpii credinţei au fost uitaţi iar naţia s-a divizat şi învrăjbit, fiecare acuzându-l pe celălalt de kufr, în vreme ce Allah spune: «Nu fiţi ca cei care se dezbină şi se învrăjbesc după ce le-au venit dovezile vădite (Coran, 3:104)» Cui altcuiva i se poate încredinţa transmiterea dovezilor Divine decât egalilor Coranului şi urmaşilor Imamilor Îndrumării, lămpi care luminează în întuneric, cei pe care Allah i-a făcut Argumente ale Sale împotriva robilor Lui? El niciodată nu şi-a lăsat creaţia singură, fără o Dovadă. Îi cunoaşteţi din altă parte decât din Arborele Binecuvântat, urmă a Elitei din care Allah a îndepărtat orice necurăţie, purificându-i cu o purificare perfectă, curăţindu-i de păcătuire şi hotărând în Cartea Lui iubirea lor?”.
Acestea au fost, cuvânt cu cuvânt, vorbele lui, pacea fie cu el.[9] Analizaţi-le şi analizaţi totodată şi citatele pe care le-am dat din cuvântarea Conducătorului Celor Credincioşi; veţi vedea că, sub acest aspect, amândouă reprezintă foarte limpede şcoala de gândire musulmană şiită. Consideraţi cea mai mare parte a discursului ca reprezentativ pentru toate discursurile imamilor din Ahl al-Bayt. Toţi sunt unanimi sub acest aspect, iar cărţile noastre sahih, care le citează, sunt mutawatir (relatate consecutiv) şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea
I. Sunt cerute dovezi dintre afirmaţiile lui Allah şi ale Trimisului Lui
II. Dovezile provenite de la Ahl al-Bayt sunt autoreferenţiale
13 Thul Quida 1329 A.H.
1) Aduceţi mărturii dintre afirmaţiile lui Allah şi ale Trimisului lui, care să demonstreze supunerea exclusivă faţă de imamii din Ahl al-Bayt şi lăsaţi deoparte ce au spus alţii, înafară de Allah şi de Trimisul lui, despre acest lucru.
2) Afirmaţiile imamilor dumneavoastră nu pot servi drept argumente împotriva oponenţilor lor, deoarece un astfel de argument este autoreferenţial, şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 8
I. Retrospectiva afirmaţiilor anterioare
II. Eroarea logică
III. Haditul referitor la cele două lucruri valoroase
IV. Tawatur-ul acestuia
V. Cei care nu sunt adepţi se vor rătăci
VI. Asemănarea cu arca lui Noe, Poarta Salvării şi pavăza împotriva
disensiunii religioase
VII. Ce înseamnă din acest punct de vedere „Ahl al-Bayt”
VIII. Motive pentru asemănarea cu arca lui Noe şi Poarta Salvării
Thul Quida 1329
1) Nu am neglijat a ne extrage dovezile din tradiţiile Profetului, pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra lui şi a urmaşilor lui. În fapt, ne-am referit la acestea la începutul scrisorii, afirmând limpede că urmarea exclusivă a imamilor sectei Ahl al-Bayt este obligatorie. Am făcut acest lucru atunci când am afirmat că el, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, i-a comparat pe aceştia cu Slăvita Carte şi i-a declarat drept model pentru cei dăruiţi cu raţiune, echivalându-i cu arca salvării – totul cu referinţe şi citate din texte binecunoscute şi clare din cărţile sahih. De asemenea, am mai spus şi că veţi fi mai mulţumit de aluzie decât de detalii, fără a mai fi nevoie de alte explicaţii.
2) Astfel, afirmaţiile imamilor noştri, aşa după cum am arătat, sunt potrivite a fi folosite drept argument împotriva adversarilor lor, aşa că, după cum bine ştiţi şi dumneavoastră, folosirea acestora nu poate fi considerată drept autoreferenţială (cerc vicios).
3) Să luăm, de exemplu, afirmaţiile Profetului, pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra lui şi a urmaşilor lui, la care ne-am referit, prin el care a pus frică în inimile celor necunoscători şi i-a chemat pe cei indiferenţi, după cum citează al-Tirmithi şi al-Nisai din Jabir, aceştia, la rândul lor, fiind citaţi de al-Muttaqi al-Hindi la începutul capitolului despre cei care preţuiesc Cartea şi Sunna, în lucrarea Kanzul-Ummal, vol. 1, pagina 44, astfel:
„O, oameni! Vă las Cartea lui Allah şi casa mea (itra), familia mea (Ahl al-Bayt). Câtă vreme veţi urma lor, nu vă veţi rătăci niciodată”.
De asemenea, el a mai spus:
„Cele ce v-am lăsat vouă vor fi de ajutor, atâta timp cât le veţi ţine, să nu vă îndepărtaţi niciodată de mine: Cartea lui Allah, o Funie care se întinde din Cer până la pământ, şi itra mea, Ahl al-Bayt a mea. Acestea două nu vor fi niciodată separate, până când vor ajunge la mine, lângă Iaz; de aceea, aveţi grijă cum mă urmaţi, în felul în care le trataţi”.[10]
El, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, a mai spus la fel:
„Las între voi doi succesori: Cartea lui Allah, o funie care se întinde din ceruri la pământ – sau între ceruri şi pământ – şi casa mea (itra) din familia mea (Ahl al-Bayt); acestea nu trebuie să fie niciodată despărţite până când nu vor ajunge la mine, lângă Iaz”.[11]
El, pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui, a mai spus:
„Las în mijlocul vostru două lucruri valoroase: Cartea lui Allah şi Ahl al-Bayt a mea; acestea nu se vor despărţi niciodată până când nu vor ajunge la mine, lângă Iaz”.[12]
El, pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui, a spus:
„Se pare că voi fi chemat şi că va trebui să răspund chemării, şi vă voi lăsa două lucruri valoroase, Cartea lui Allah Atotputernicul şi pe urmaşii mei, Ahl al-Bayt a mea. Cel Sublim şi Atotştiutor mi-a spus că acestea nu trebuie să fie despărţite până când vor ajunge la mine, lângă Iaz; deci, aveţi grijă cum îmi urmaţi în felul în care le trataţi”.[13]
Întorcându-se din Pelerinajul de Despărţire, el, pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui, a făcut popas la Ghadir Khumm şi a poruncit ca terenul aflat sub nişte copaci uriaşi să fie măturat, după care a spus în predica lui:
„Se pare că voi fi chemat şi va trebui să răspund chemării, şi vă las cele două lucruri valoroase, între care unul este mai valoros decât celălalt: Cartea lui Allah Atotputernicul şi Casa Mea; aveţi grijă cum îmi urmaţi în felul în care le trataţi, pentru că nu trebuie despărţite până când nu vor ajunge la mine, la Iaz”.
Apoi, el, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, a adăugat cele ce urmează:
„Allah cel Mare şi Sublim este Stăpânul meu, iar eu sunt stăpânul fiecărui credincios.” Acestea fiind spuse, el a luat mâna lui Ali şi a spus: „Pentru oricine am fost eu stăpân, Ali îi este stăpân. O, Allah! Fii prietenul celui cu care Ali este prieten şi duşmanul oricui i se opune etc”.[14]
Abdullah ibn Hantab a spus: „Trimisul lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, ne-a ţinut o predică la Al-Juhfa şi ne-a întrebat: «Nu am eu putere asupra sclavilor voştri mai multă decât aveţi voi?» Iar cei care erau acolo au răspuns: «Da, aşa este, Trimis al lui Allah!» Apoi, el a spus: «Atunci, am să vă cer socoteală de acestea două, Coranul şi itra mea»”.[15]
4) Cărţile sahih, care consideră obligatorie urmarea celor două lucruri valoroase, înşiră mai mult de douăzeci de companioni care sunt în consens în această privinţă. Trimisul lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, a subliniat aceste lucruri în multe ocazii: de Ziua Ghadir Khumm, de ziua Arafat în timpul Pelerinajului de Despărţire, după ce a părăsit oraşul Taif, de pe podiumul lui din Medina şi în camera lui binecuvântată, în care zăcea bolnav, pe când aceasta era plină de companioni. Cu această din urmă ocazie a spus: „O, oameni! Simt că voi muri în curând şi deja v-am spus despre îndatorirea mea pentru ca voi să nu aveţi nicio scuză: vă las Cartea lui Allah Cel Slăvit şi Puternic şi itra mea, Ahl al-Bayt”.
Când a terminat, a luat mâna lui Ali, a ridicat-o şi a spus: „Ali este cu Coranul şi Coranul este cu Ali: ei nu se vor despărţi niciodată până când nu vor ajunge la mine, lângă Iaz”.[16]
Un grup de învăţaţi din rândurile majorităţii a admis cele de mai sus. Chiar şi Ibn Hajar spune, citând tradiţia celor două lucruri valoroase: „Aflaţi, deci, că tradiţia care pretinde respectarea celor două a ajuns prin nenumărate căi, fiind relatată de mai mult de douăzeci de companioni”. Mai departe, el spune: „Apare însă o neclaritate privind momentul când a spus aceste lucruri. Unii tradiţionalişti susţin că s-a întâmplat la Arafat, în timpul Pelerinajului de Despărţire, în vreme ce alţii spun că s-a petrecut la Medina, pe când era bolnav, în timp ce camera gemea de numărul companionilor. Un alt grup afirmă că el a declarat aceasta la mlaştina Khumm, iar un altul că s-a petrecut prin intermediul predicii, după ce a părăsit oraşul Taif, după cum se menţionează mai sus”. Mai mult, Ibn Hajar spune că „Nu există nicio contradicţie, deoarece nu există nicio obiecţie privind repetarea pronunţării în aceste locuri, precum şi în altele, din preocuparea pe care o avea pentru o Carte inatacabilă şi o itra purificată”, şi până la sfârşitul expunerii lui.[17]
Este suficient pentru imamii itrei Purificate faptul că rangul lor în faţa lui Allah este similar cu cel al Cărţii, pe care falsitatea nu o poate ataca nici din faţă şi nici din spate. Aceasta trebuie să fie o mărturisire suficientă, care să ia oamenii de ceafă şi să-i oblige să asculte de secta lor. Un adevărat musulman nu acceptă un înlocuitor al Cărţii lui Allah; de aceea, cum ar putea el devia de la calea celor care îi sunt egali?
5) Esenţa acestei ziceri, „Îţi las ţie acestea care, atâta timp cât le respecţi, nu te vor lăsa în rătăcire niciodată: Cartea lui Allah şi itra mea”, este aceea că oricine nu le respectă pe amândouă în acelaşi timp va devia la un moment dat. Ceea ce este întărit de cuvintele lui, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, din tradiţia celor două lucruri valoroase, după cum relatează Tabrani: „Nu o lua înaintea lor, dacă nu vrei să pieri, şi nu le învăţa ceva, pentru că sunt mai învăţate decât tine”. Ibn Hajar a spus: „În afirmaţia lui, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui «Nu o lua înaintea lor, dacă nu vrei să pieri şi nu le învăţa ceva, pentru că sunt mai învăţate decât tine» este dovada că oricine ajunge la funcţii înalte şi la vocaţii religioase trebuie să fie preferat înaintea altora”, şi aşa până la sfârşitul afirmaţiei.[18]
6) Ceea ce face obligatorie urmarea şi referirea la Ahl al-Bayt este acest hadit al Trimisului lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui: „Pentru voi, casa mea este precum arca lui Noe: oricine se îmbarcă pe ea este salvat, iar oricine rămâne în urma ei este înecat”[19] şi afirmaţia lui (ص) „Pentru voi, Casa mea este precum arca lui Noe: oricine se urcă la bordul ei este salvat şi oricine rămâne în urma ei este înecat. Şi, pentru voi, Casa mea mai este asemenea Porţii israeliţilor: oricine intră este iertat”.[20] De asemenea, luaţi în considerare şi următoarea afirmaţie a lui, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui: „Stelele îi feresc pe locuitorii pământului de înec, iar Ahl al-Bayt a mea fereşte naţiunea de disensiune (în probleme religioase). Dacă un trib dintre cele ale arabilor se abate (în privinţa poruncilor lui Allah, Înaltul şi Puternicul) de la ei, atunci toţi se vor abate şi vor deveni partea lui Satan”.[21] Acestea sunt pe deplin suficiente pentru a obliga naţiunea să-i urmeze şi să se protejeze astfel împotriva disensiunilor. Nu cred că există vreun limbaj omenesc mai limpede decât acest hadit pentru a sprijini argumentul meu.
7) Din acest cuvânt al lui, pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui, „Ahl al-Bayt” (i.e. „Casă”/membrii casei), se înţelege referirea la integralitatea, colectivitatea imamilor lor, nu doar la integralitatea lor inclusivă, deoarece acest statut al lor nu este altceva decât o mărturie a Dovezilor lui Allah – în mod special aceia care reprezintă Poruncile Lui –, dacă raţiunea şi învăţătura ar fi dominante. Acelaşi lucru a fost admis şi de un grup de învăţaţi dintre majoritari, precum Ibn Hajar în Al-Sawaiq al-Muhriqa. Unii dintre aceştia au afirmat că, probabil, prin „Ahl al-Bayt”, care conferă siguranţă, sunt consideraţi proprii învăţaţi, deoarece aceştia ghidează precum stelele; când aceştia vor fi pierduţi, locuitorii pământului vor avea parte de lucrurile împotriva cărora au fost avertizaţi. Ibn Hajar a spus: „Aceasta va fi atunci când va apărea al-Mahdi (ع) şi tradiţia arată că Isus se va ruga în spatele lui, iar antihristul va fi ucis atunci; după aceasta, evenimente neobişnuite vor veni unul după celălalt”, şi aşa până la sfârşitul declaraţiei lui, citată în exegeza la versetul 7, capitolul 11, pagina 91, din Al-Sawaiq al-Muhriqa. În altă parte, el arată că Trimisul lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, a fost întrebat odată: „Cum vor trăi oamenii după ei?”, la care a răspuns: „Vor trăi ca un măgar cu splina ruptă”.[22]
8) Ştiţi că asemuirea lor cu arca lui Noe implică faptul că oricine recurge la ei în chestiuni legate de credinţă, derivând ramurile şi fundamentele religiei de la virtuoşii lor imami, va fi cu siguranţă salvat de focul iadului, iar oricine stă în urma lor este precum acela care caută adăpost pe munte în timpul potopului, ca să se salveze de soarta rezervată lui de Allah, dar va fi la un moment dat înecat de apă, în timp ce cel dintâi va fi aruncat în infern, Allah să ne ferească de aşa ceva.
Motivul pentru care ei, pacea fie cu ei, sunt comparaţi cu Poarta Salvării este acela că Allah a făcut din această poartă un simbol al umilinţei înaintea Măreţiei Lui şi de supunere în faţa Judecăţii Lui; de aceea, aceasta devine motiv de iertare. Acesta este motivul asemănării. Ibn Hajar, în exegeza capitolului 7 al Sfântului Coran, în capitolul 11, pagina 91, din lucrarea lui Al-Sawaiq al-Muhriqa, a acceptat acest lucru, spunând după ce a citat această tradiţie şi altele similare: „Motivul asemănării lor cu arca este acela că oricine îi iubeşte şi îi respectă în cel mai înalt grad, ca mijloc de a-L mulţumi pe Cel care le conferă onoruri, urmând îndrumările învăţaţilor lor, va fi salvat din întunericul disensiunii, iar oricine rămâne în urma lor va fi înecat în marea nerecunoştinţei şi va pieri sub tiranie”. Apoi, adaugă următoarele: „În ceea ce priveşte Poarta Salvării (cu referire la asemănarea lor cu aceasta), Allah a făcut din intrarea pe ea, care era, probabil, poarta Shittim-ului sau a Ierusalimului, în umilinţă, căutând iertarea, un motiv de salvare, iar din dragostea faţă de Ahl al-Bayt El (de asemenea) a făcut un motiv al salvării naţiunii”.[23] Cărţile sahih sunt consecvente în a declara că urmarea sectei Ahl al-Bayt este obligatorie, citând în special itra purificată. Dacă nu mi-aş fi domolit condeiul de teamă să nu vă fi plictisit, aş fi elaborat mai în amănunt, însă ceea ce am spus aici ar trebui să fie îndeajuns, Wassalam.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 9
Thul Qida, 1329 A.H.
Se cer mai multe texte relevante
Nu vă domoliţi condeiul şi nu vă gândiţi că mă plictisiţi. Vă ascult cu mare atenţie; pieptul meu este larg şi, învăţând de la dumneavoastră, inima mea se simte uşoară, iar sufletul liniştit şi în pace. Toate dovezile şi argumentele pe care le-aţi arătat m-au făcut să mă entuziasmez şi mai mult, înlăturându-se astfel obstacolul plictiselii. De aceea, trimiteţi-mi mai mult din captivantul dumneavoastră discurs şi din manifestările de geniu al înţelepciunii. Descopăr în discursul dumneavoastră căutările celui înţelept, inima mea îndestulându-se astfel mai bine decât cu apă limpede şi rece; deci, daţi-mi mai mult, Allah să vă binecuvânteze tatăl şi pacea să fie cu dumneavoastră.
Cu sinceritate,
Sh
Scrisoarea 10
Un crâmpei de texte edificatoare
Thul Qida, 1329 A.H.
Dacă primirea scrisorii mele v-a făcut plăcere şi dacă ea v-a satisfăcut, atunci speranţa în succes pe care mi-am pus-o în dumneavoastră şi efortul meu au fost meritate. Cine caută binele, printr-o atitudine potrivită şi cu umilinţă, amabilitate, demnitate, încununat de cunoaştere, cu bunăvoinţă şi răbdare, merită cu siguranţă să se bucure de adevăr în ceea ce spune şi scrie, imparţialitatea şi integritatea aflându-se în acelaşi timp în mâna şi pe limba lui.
Eu vă datorez dumneavoastră mulţumiri, pentru că aţi cerut mai mult, nimeni altcineva neputând fi mai amabil, binevoitor şi modest decât dumneavoastră. Pentru a vă împlini cererea şi a vă satisface ochii, afirm următoarele:
Atât lucrarea lui al-Tabrini Al-Mujma al-Kabir şi cea a lui Rafi, Musnad, declară, citându-l pe Ibn Abbas, că „Trimisul lui Allah (Pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: «Fie ca oricine este mulţumit să trăiască ca mine şi să moară, şi să locuiască în Paradisul din Eden, pe care Domnul meu l-a sădit, să-l ia după mine pe Ali ca stăpân şi să asculte de oricine pune acesta deasupra lui, şi să urmeze exemplul dat după mine de Ahl al-Bayt, pentru că aceştia sunt urmaşii mei: ei sunt creaţi după tiparul meu şi sunt binecuvântaţi cu înţelegerea şi cunoaşterea mea proprie. Vai de cei care îi resping şi care mă despart pe mine de ei! Fie ca Allah să nu-i lase niciodată să se bucure de mijlocirea mea»”.[24]
Al-Matir, al-Barudi, Ibn Jarir, Ibn Shahin şi Ibn Mundah îl citează cu toţii pe Ziyad ibn Matraf, care zice: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah spunând: «Oricine doreşte să trăiască viaţa mea şi să moară moartea mea, şi să intre în Grădina promisă mie de Domnul, Grădina veşniciei, atunci să-i ia pe Ali şi pe urmaşii lui ca învăţători, pentru că ei nu vă vor îndruma greşit niciodată, nici nu vă vor lăsa să vă rătăciţi»”.[25]
La fel, Zayd ibn Arqam este citat într-un hadit cu cuvintele: „Trimisul lui Allah (Pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: «Oricine doreşte să trăiască ca mine şi să moară cu moartea mea, şi să locuiască în grădina veşnică, făgăduită mie de către Domnul meu, să-l ia pe Ali drept învăţător, pentru că niciodată el nu te va lăsa fără îndrumare, nici nu te va lăsa să te rătăceşti»”.[26]
Luaţi în considerare, de asemenea, şi tradiţia relatată de Ammar ibn Yasir: „Trimisul lui Allah (pacea fie el şi cu urmaşii lui!) a spus: «Îl îndemn pe cel care a crezut în mine şi m-a considerat adevărat să primească autoritatea lui Ali ibn Abu Talib, pentru că oricine îl acceptă pe el drept conducător mă acceptă pe mine de asemenea, iar oricine îl iubeşte pe el mă iubeşte şi pe mine, şi oricine mă iubeşte pe mine îl iubeşte pe Allah. Cine îl urăşte pe el mă urăşte pe mine, şi oricine mă urăşte pe mine îl urăşte pe Allah, Sublimul şi Atotputernicul»”.[27]
Ammar îi citează pe alţii care afirmă acest hadit: „O, Doamne! Oricine a crezut în mine şi m-a considerat adevărat să-l ia pe Ali ca învăţător, pentru că guvernarea lui este şi a mea, iar a mea este cea a lui Allah Atotputernicul”.[28]
El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a ţinut odată o predică în care a spus: „O, oameni! Bunăvoinţa, cinstirea şi conducerea sunt ale Trimisului lui Allah şi ale urmaşilor lui; de aceea, nu vă lăsaţi atraşi de minciună”.[29] El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: „În fiecare generaţie a naţiei mele există membri ai Casei mele care nu sunt egali decât mie şi care păzesc această religie de răstălmăcirile răufăcătorilor, şi de interpretările celor ignoranţi. Să ştiţi că imamii voştri sunt reprezentanţii voştri la Allah; aşa că aveţi grijă pe cine trimiteţi la El să vă reprezinte”.[30] El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a mai spus: „Nu o luaţi înaintea lor ca să nu pieriţi, nici nu rămâneţi în urma lor, ca să nu pieriţi. Nu îi învăţaţi, pentru că ei sunt mai învăţaţi decât voi”.[31] El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: „să aveţi între voi Ahl al-Bayt precum e capul pentru corp şi ochii pentru cap, pentru că acesta este îndrumat de ochi”.[32] El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: „Preţuiţi dragostea pentru noi, Ahl al-Bayt, pentru că oricine stă cu faţa la Allah prin dragostea pentru noi va intra în Paradis prin mijlocirea noastră. Jur pe Cel în Mâinile Căruia stă sufletul meu că faptele bune nu îi vor fi de ajutor celui credincios decât prin recunoaşterea drepturilor noastre”.[33] De asemenea, el a mai spus: „Cunoaşterea urmaşilor lui Muhammad aduce salvarea de Foc, iar dragostea faţă de Ahl al-Bayt reprezintă mersul pe Calea cea Dreaptă. Angajamentul faţă de urmaşii lui Allah înseamnă siguranţa împotriva torturii”.[34] El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: „Picioarele oricărui slujitor al lui Allah nu trebuie să se mişte în Ziua Judecăţii decât dacă este întrebat patru lucruri: cum şi-a petrecut viaţa, ce a făcut cu trupul lui, cum şi-a făcut şi şi-a cheltuit averea, şi despre dragostea faţă de noi, Ahl al-Bayt”.[35]
El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: „Dacă cineva se roagă între Rukn şi Maqam, dar îi urăşte pe urmaşii lui Allah, tot trebuie să intre în Focul Iadului”.[36] El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a mai spus: „Oricine moare pentru dragostea lui faţă de urmaşii lui Muhammad moare ca martir. Oricine moare pentru dragostea lui faţă de urmaşii lui Muhammad moare ca un credincios al unei credinţe perfecte. Oricine moare pentru dragostea lui pentru copiii lui Muhammad va fi îmboldit către Paradis de îngerul morţii, apoi de către Munkir şi Nakir. Oricine moare pentru că îi iubeşte pe urmaşii lui Muhammad va fi dus în Paradis ca o mireasă purtată la casa mirelui ei. Oricine moare pentru că îi iubeşte pe urmaşii lui Muhammad va avea la mormânt două uşi cu vedre spre Paradis. Allah va face din mormântul oricui moare pentru dragostea lui pentru copiii lui Muhammad un loc vizitat de îngerii îndurării. Oricine moare din dragoste faţă de urmaşii lui Muhammad moare primind Sunna şi consensul. Oricine moare urându-i pe urmaşii lui Muhammad va veni la Ziua Judecăţii cu următorul înscris pe frunte: «Acesta nu va primi mila lui Allah»” şi aşa până la sfârşitul inegalabilei lui predici[37], predică în care el (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a dorit să îndrepte înclinaţiile şi apucăturile.
Ideea este aceea că toate aceste tradiţii sunt acceptate în mod unanim, în mod special cele relatate prin intermediul itrei purificate. Statutul lor nu ar fi fost confirmat dacă ei nu ar fi rprezentat dovezile relevante ale lui Allah şi izvorul Justiţiei Lui, cei care îl înlocuiesc pe Trimisul lui Allah în privinţa poruncilor şi interdicţiilor, reprezentanţii lui în termenii cei mai limpezi. De aceea, cei care îi iubesc îi pe ei îi iubesc şi pe Allah şi pe Trimisul Lui, iar oricine îi urăşte este duşmanul lui Allah şi al Trimisului Acestuia. El (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus: „Ne iubeşte doar credinciosul sincer, cu teamă de Dumnezeu, şi ne urăşte doar ipocritul ticălos”.[38] Pentru aceste motive, poetul al-Farazdaq a spus aceste versuri în cinstea lor:
Voi sunteţi cei pe care a-i iubi înseamnă credinţă, iar a-i urî o oroare;
Apropierea de voi e cu adevărat ajutor şi salvare.
Dacă s-ar număra cei pioşi, voi le-aţi fi imami; acesta e adevărul.
Dacă întreabă cineva: „Cine sunt cei mai buni între oameni?” răspunsul ar fi voi.
Conducătorul celor Credincioşi (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) obişnuia să spună:
„Eu şi cei virtuoşi dintre urmaşii mei suntem cei mai manieraţi la tinereţe şi cei mai învăţaţi la bătrâneţe. Prin noi Allah şterge minciunile şi prin noi toceşte El dinţii vulpii sălbatice. Prin noi Allah vindecă sterpitatea şi prin noi El vă emancipează. Prin noi Allah începe şi încheie.”[39]
Pentru a-i prefera pe aceştia înaintea altora, ne este îndeajuns motivul că Allah, Sublimul, Atotputernicul i-a preferat pe ei înaintea altora, făcând ca rugăciunile pentru ei să fie parte din rugăciunile obligatorii, chiar dacă cel care se roagă este Siddiq sau Faruq, cu o lumină sau cu două, sau cu numeroase lumini. Nu! Oricine îl slăveşte le Allah prin îndeplinirea obligaţiilor Lui Îl slăveşte de asemenea şi atunci când trimite binecuvântări asupra lor, la fel precum Îl slăveşte mărturisind cele două părţi ale Shahad-ei. Aceste este cu adevărat un statut înaintea căruia capetele naţiunii se coboară şi înaintea căruia ochii oricărui dintre imamii pe care i-aţi amintit s-au plecat. Imam al-Shafi, Allah fie mulţumit de el, a spus:
O, casă a Trimisului lui Allah! Iubirea faţă de tine este o obligaţie
Pe care Allah a impus-o în Cinstita Lui Revelaţie;
Este suficientă o mare cinstire, dacă cineva nu se roagă pentru voi toţi,
Va fi ca şi cum nu ar fi spus nicio rugăciune.
Să ne oprim aici cu sfânta Sunna, cu mărturiile care arată că urmarea Sunnei lor este obligatorie; la fel şi imitarea lor. În Cartea lui Allah Atotputernicul, Sublimul şi Atotputernicul, se află valori limpezi care fac de asemenea acest lucru obligatoriu. Către aceste versete am vrea să vă atragem conştiinţa trează şi raţiunea sensibilă. Vă puteţi satisface dorinţa doar cu un indiciu, iar cu un semnal este îndeajuns să vă atragă atenţia; toată lauda este a lui Allah, Domnul întregii lumi.
Cu sinceritate,
Sh
Următorul: SCRISOAREA 11 – 20
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Cerând permisiunea de a discuta, el începe să explice subiectul de bază al acesteia, demonstrând astfel realizările lui morale şi excelenţa sa în ceea ce priveşte normele dezbaterii. Folosirea iniţialelor S şi Sh reprezintă un mijloc potrivit de desfăşurare a dialogului, deoarece S face trimitere la numele lui, Salim, el fiind sunit, în vreme ce Sh face trimitere la numele autorului, Sharafud-Din, şiit.
[2] În biografia lui Malik, Ibn Khallikan arată în Al-ayan că acesta a zăbovit în pântecul mamei lui aproape trei ani. Acelaşi lucru îl spune şi Ibn Qutaybah, care îl include, la pagina 170 a cărţii Al-Maarif, pe Malik între înţelepţi, referindu-se din nou la el la pagina 198, ca fiind între cei ale căror mame au depăşit perioada normală de sarcină.
[3] Vrea să spună: „Învaţă aceasta de la Trimisul lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui: «Atunci când un membru al Casei Profetului moare, în realitate el nu moare»” – adică sufletul lui străluceşte în continuare în lumea reală. Acest lucru este afirmat de asemenea de Şeic Muhammad Abdoh, ca şi de alţii.
[4] 2 Conducătorul Credincioşilor (ص) s-a aplecat asupra Celui mai Mari Greutăţi, adică Sfântul Coran, lăsând deoparte Greutăţile mai Mici, respectiv ambii săi fii. Se mai afirmă că urmaşii lui sunt modele de conduită pentru ceilalţi, după cum afirmă Şeic Muhammad Abdoh şi alţi comentatori ai Nahjul Balaghah.
[5] În comentariul lui, Şeic Muhammad Abdoh spune: „«Sarar», pronunţat ca «sahab» şi «kitab» reprezintă ultima noapte a lunii lunare, când luna dispare. Înţelesul este: «Ai intrat în zori», adică «Trăiai în beznă, în bezna politeismului şi a rătăcirii, până când ai ieşit la lumină prin îndrumarea şi instruirea noastră», o referire la Muhammad, pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui, şi a vărului lui imamul (ع), cel care i-a sprijinit misiunea”.
[6] A se vedea concluziile predicii 105, pagina 214, volumul 1, din Nahjul-Balaghah. Ibn Abbas a spus: „Noi suntem membri ai Casei Profetului, ale căror locuinţe sunt vizitate de îngeri, suntem Ahl alBayt ai Trimisului lui Allah şi membri ai casei milei şi cunoaşterii”. El este citat astfel de un mănunchi de tradiţii sunite dintre cele mai de încredere şi în concluziile capitolului despre caracteristicile Ahl alBayt (ع), la pagina 142, din lucrarea lui Ibn Hajar Al-Sawaiq al-Muhriqa.
[7] Aceste cuvinte sunt citate de către mulţi autori, inclusiv Ibn Hajar, la încheierea capitolului despre caracteristicile Ahl alBayt (ع), către încheierea de la pagina 142 din Al-Sawaiq al-Muhriqa, unde comite o serie de minciuni la adresa lor, dovedindu-se incorect în mod grosolan.
[8] Se găseşte la încheierea capitolului despre voinţa Profetului (pacea fie asupra lui şi a urmaşilor lui) cu referire la pagina 137 din cartea lui Ibn Hajar Al-Sawaiq al-Muhriqa.
[9] Se găseşte la pagina 90 din Al-Sawaiq al-Muhriqa, unde Ibn Hajar explică înţelesul celui de al cincilea verset: „Ţineţi cu toţii funia lui Allah” – la fel şi multe altele, pe care le explică în Secţiunea 1, Capitolul 11.
[10] Al-Tirmithi dă citatul din Zayd in Arqam. Este haditul 874, din ahaditul citat la pagina 44, vol. 1 din Kanz al-Ummal.
[11] Imamul Ahmed îl include printre ahaditurile povestite de Zayd ibn Thabit, din două surse, dintre care una este spusă la începutul paginii 182, iar cealaltă la încheierea paginii 189, vil. 5, şi de adsemenea de Ibn Abu Shaybah Abu Yali şi Ibn Sad din Abu Said. Este haditul 945, de la pagina 47, vol. 1 din Kanz al-Ummal.
[12] Este inclusă de al-Hakim la pagina 148, vol. 3 din Al-Mustadrak. Autorul comentează astfel: „Acesta este un hadit asupra căruia povestitorii nu pot fi puşi la îndoială, după ambii şeici, cu toate că cel din urmă nu l-a transmis”. Al-Thahbi îl include în volumul său abreviat Al-Mustadrak, acceptându-l ca autentic în virtutea recunoaşterii acestuia de către amândoi şeicii.
[13] Este inclus de imamul Ahmed în haditul relatat de Abu Said al-khudri din două surse, dintre care una este menţionată la pagina 26, vol. 3, din Al-Musnad. Mai este citat de Ibn Abu Şaiba Abu Yali şi Ibn Sad din Abu Said. Este haditul 945, după cum se precizează la pagina 47, vol. 1, din Kanz al-Ummal.
[14] Este citat în ordine de al-Hakim de la Zayd ibn Arqam, la pagina 109, vol. 1, din Al-Mustadrak. Autorul adaugă: „Acest hadit este autentic, după cum afirmă amândoi şeicii, care nu îl relatează în întregime”. El în citează dintr-o altă sursă, de la Zayd ibn Arqam, la pagina 533, vol. 3, din Al-Mustadrak, adăugând: „Acest hadit este relatat de povestitori de încredere, dar aceştia (cei doi şeici) nu îl publică ei înşişi”. Al-Thahbi l-a inclus în Talkhis, drept autentic.
[15] Al-Tabrani l-a considerat ca fiind menţionat în lucrarea lui Nabhani Al-Arba şi în Ihyaul Mayyit, a lui Sayyti. Cunoaşteţi faptul că khutba lui, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, nu s-a limitat la atât, şi cu atât mai puţin cineva care relatează doar atât poate pretinde că a auzit-o. Politica a astupat însă multe dintre vocile tradiţiei şi a legat multe condeie ale multor scriitori. O astfel de picătură într-un ocean este, cu toate acestea, de ajuns, slavă lui Allah.
[16] Îl găsiţi la încheierea secţiunii 2, capitolul 9, din Al-Sawaiq al-Muhriqa, a lui Ibn Hajar, după ce la el s-au referit patruzeci de ahadituri în această secţiune, la pagina 57.
[17] Îl găsiţi în exegeza capitolului al patrulea, „Opriţi-i! vor fi întrebaţi (Coran, 37:24)”, citată în prima secţiune, capitolul 11, din Al-Sawaiqal-Muhriqa, la încheierea paginii 89.
[18] Îl găsiţi în capitolul care se referă la testamentul Profetului, la pagina 135 din Al-Sawaiq al-Muhriqa, şi apoi întrebaţi-l de ce a preferat să urmeze rădăcinile religiei în secta al-Aşari şi pe cei patru jurişti în ramurile acesteia, şi cum a ajuns să considere superioritatea în relatarea haditurilor a unor oameni precum Umran ibn Hattan şi pe cei asemenea lui dintre kharjiţi, favorizându-l în exegeză pe Muqatil ibn Sulayman, murji-itul care crede că Allah are formă fizică, preferându-i în ştiinţele eticii, comportamentului şi psihologiei pe Maruf şi pe cei asemenea lui, şi cum l-a desconsiderat pe însuşi fratele Profetului şi wali al său, unicul executor al testamentului acestuia în privinţa califatului şi a reprezentării Profetului (ص). Apoi, întrebaţi-l de ce i-a preferat în locul descendenţilor Trimisului lui Allah, pacea fie cu el şi cu urmaşii lui, pe urmaşii celor laşi. Ce mai are de-a face unul care se întoarce cu spatele la urmaşilor purificaţi ai lui Mohammad (ص) în toate poziţiile şi îndatoririle religioase şi îi urmează pe cei care li se opun acestora, cu sahihs-urile celor două lucruri valoroase şi altele asemenea? Şi cum poate el pretinde că îi susţine pe urmaşi şi se urcă alături de ei pe Arcă, şi intră prin Poarta lor a Salvării?
[19] Citat de Al-Hakim, din Abu Tharr, la pagina 151, vol.3, din lucrarea lui Sahih Al-Mustadrak.
[20] Al-Tabrani îl citează în Al-Awsat, din Abu Said. Este haditul 18 din ahaditul 25 din Al-Arbain (patruzeci), din lucrarea lui Nabhani Al-Arbain Al-Arbain (o mie şase sute de ahadituri), pagina 216.
[21] Este citat de Al-Hakim la pagina 149, vol. 3, din Al-Mustadrak de Ibn Abbas. Al-Hakim adaugă: „Este un hadit autentic, deşi niciunul dintre cei doi (amândoi şeicii, respectiv Bukhari şi Muslim) nu l-a inclus (în cărţile lor)”.
[22] Îl găsiţi la sfârşitul capitolului despre profeţiile sfântului Profet (ص) despre timpurile grele care vor urma morţii sale, aproape de încheierea paginii 143 din Al-Sawaiq al-Muhriqa. Îl întrebăm pe Ibn Hajar: „Devreme ce acesta este statutul învăţaţilor din Ahl al-Bayt, de ce, atunci, le întoarceţi spatele?”.
[23] Aveţi în vedere această declaraţie a lui şi apoi spuneţi-mi de ce nu a urmat îndrumările imamilor lor în ramurile şi dogmele credinţei sau în principiile şi fundamentele juridice, sau în cunoaşterea Sunei şi a Cărţii, sau în orice altceva legat de etică, conduită şi etichetă, şi de ce a stat în spate şi s-a înecat în oceanul celor care resping favorurile lui Allah, stricându-se pe sine pe căile opresiunii. Allah să-l ierte pentru că a minţit cu privire la noi şi ne-a atacat credinţele.
[24] Acest hadit verbatim este haditul 3819, dintre cele incluse la pagina 217, vol. 6, din Kanz al-Ummal. El îl mai citează în Muntakhab al-Kanz; găsiţi textul la începutul notei de subsol de la pagina 94, vol. 5, din Musnad, de Ahmed, deşi autorul spune „Ei au fost dăruiţi cu înţelegerea mea”, în loc de „înţelegere şi cunoaştere”. Probabil că este o greşeală a copistului. Al-Hafiz Abu Naim, în Hilyat al-Awliya, îl citează de asemenea, iar el este la rândul lui citat de învăţatul mutazilit la pagina 450, vol. 2, din comentariul său despre Nahjul Balaghah, ediţia egipteană. A mai citat ceva asemănător la pagina 449 din Abu Abdulah Ahmed ibn Hanbal, atât în Musnad cât şi în cartea lui intitulată Manaqib Ali ibn Abu Talib (ع).
[25] Acesta este haditul 2578, dintre cele citate în Kanz al-Ummal, vol. 6, pagina 155. Mai este citat în Muntakhab al-Kanz; căutaţi-l pe cel de al doilea şi citiţi ultimul rând al notei de subsol de la pagina 32, vol. 5, unde este citată lucrarea Musnad, de Ahmed. Mai este citat prescurtat de Ibn Hajar al-Asqalani, în biografia lui Zizad ibn Mutraf, în partea întâi a lucrării Isaba, după care adaugă: „Acest hadit este citat de Yahia ibn Yali al-Muharbi, un tradiţionalist slab”. Acest lucru este ciudat venind de la al-Asqalani, deoarece, învăţaţii haditurilor sunt în consens că Yahia ibn Yali este de încredere. În Sahih, al-Bukhari citează ahaditul său în legătură cu tratatul Hudaybiya. El l-a învăţat hadit pe Muslim Ghaylan ibn Jami. Mai mult, al-Thahbi, în Mizan, consideră de la sine înţeleasă integritatea omului, la fel precum fac şi alţii cu autoritate, în care au încredere amândoi şeicii, precum şi alţii.
[26] Aceste cuvinte sunt citate de al-Hakim la sfârşitul paginii 128, vol. 3, din cartea sa autentică Al-Mustadrak. El adaugă următoarele: „Povestitorii acestui hadit sunt de încredere (ambii şeici) şi nu îl citează”. Este citat de al-Tabrani în Al-Jami al-Kabir şi de Abu Naim în cartea lui care se ocupă de calităţile sahabah. Este haditul 2577 dintre cele incluse în Kanz al-Ummal, la pagina 155, vol. 6. Autorul îl mai citează în Muntakhab al-Kanz; căutaţi deci la nota de subsol de la pagina 32, vol. 5, din Musnad.
[27] A fost citat de Al-Tabrani în Al-Jami al-Kabir, şi la fel Ibn Asakir în cartea sa de istorie, şi este haditul 2571, dintre cele cuprinse în Kanz al-Ummal, la sfârşitul paginii 154, vol. 6.
[28] Al-Tabrani l-a citat în Al-Jami al-Kabir ca fiind relatat de Muhammad ibn Abu Ubayadh ibn Muhammad ibn Umayr ibn Yasir, care îl citează pe tatăl lui, care îl citează pe bunicul lui Ammar. Este haditul 2576, dintre cele cuprinse în Kanz al-Ummal, la pagina 155, vol. 6. Mai este citat şi în Muntakhab al-Kanz.
[29] Este relatat de Abdul Shaykh într-un lung hadit şi transmis de Ibn Hajar în Maqasid, maqsad 4, la sfârşit, în timp ce la pagina 105 din Al-Sawaiq al-Muhriqa explică versetul care comandă bunătatea faţă de rudele Profetului, şi supremul maqsad din cartea Ghayat Al-Maram. Nu treceţi cu vederea îndemnul lui: „Nu vă alăturaţi răufăcătorilor”.
[30] Este citat de al-Malla în Sirat, după cum sugerează Ibn Hajar în explicaţia dată versetului „Urmaţi-le lor, pentru că ei vor da socoteală”, din Al-Sawaiq al-Muhriqa, pagina 90.
[31] Este citat de al-Tabrani, care care comentează haditul celor două lucruri importante, iar el este citat la rândul lui de Ibn Hajar când explică înţelesul acestui verset din capitolul al patrulea: „Urmaţi-le lor, pentru că ei vor da socoteală”, verset pe care îl comentează în capitolul 11 din Al-Sawaiq al-Muhriqa, la pagina 89.
[32] Este citat de un grup de autori de cărţi despre tradiţii, începând cu Abu Tharr, şi este transmis de Imam al-Sabban când enumeră meritele Ahl al-Bayt (ع), în cartea Isaf al-Raghibin, şi de Shaykh Yusuf al-Nabhani, la pagina 31 din Al-Sharaf al-Muabbad, precum şi de mulţi alţii cu autoritate. Este un text care întăreşte porunca în ceea ce îi priveşte şi implică faptul că îndrumarea către dreptate poate fi atinsă numai prin ei.
[33] Este citat de al-Tabrani în Al-Awsat, ca fiind transmis de al-Sayyuti în Ihyaul Mayyt; de al-Nabhani în Patruzeci Patruzeci (ahadituri); de Ibn Hajar în capitolul care se ocupă de porunca dragostei faţă de ei din Al-Sawaiq al-Muhriqa, în plus faţă de alte personalităţi cu autoritate; deci, aveţi în vedere cuvintele lui: „Nimănui nu îi for folosi faptele bune dacă nu ia aminte la drepturile noastre”, şi apoi spuneţi-mi care sunt aceste drepturi, cele pe care Allah le consideră prevalente acceptării faptelor bune. Nu este vorba despre ascultarea lor şi dobândirea bunăvoinţei lui Allah prin urmarea CĂII DREPTE a lor? Care este porunca la care atât Profeţia cât şi califatul adaugă o importanţă atât de mare? Noi am fost loviţi însă de oameni care nu contemplă; deci, „Noi suntem ai lui Allah şi către El ne întoarcem”.
[34] Este citat de judecătorul Iyaz, într-un capitol care explică faptul că venerarea Profetului (ص) şi meritul de a-i fi pe plac înseamnă a fi plăcut urmaşilor şi descendenţilor lui, aşa după cum este arătat la începutul paginii 40, partea a doua, din cartea intitulaă Al-Shifa, care a fost tipărită la Istanbul în 1328 A.H. Ştiţi că a-i „cunoaşte”, în acest text, nu înseamnă doar a cunoaşte persoanele şi numele lor, şi că ei sunt înrudiţi cu Trimisul lui Allah, pentru că până şi Abu Jahal şi Abu Lahab ştiau toate acestea, ci înseamnă recunoaşterea faptului că ei reprezintă autoritatea după Trimis (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!), aşa după cum a spus el însuşi: „Oricine moare fără a-l fi cunoscut pe imamul vremii lui, moare cu siguranţă ca Jahiliyya”, iar înţelesul faptului de a-i iubi pe ei şi wilayat al lor înseamnădragostea şi wilayat care sunt obligatorii pentru „cei care urmează dreptatea”, adică imamii Dreptăţii, un lucru care este evident.
[35] Acest lucru este datorat faptului că Allah le-a acordat un statut care pretinde ascultare faţă de ei. Astfel că dragostea faţă de ei este demnă de răsplată. Acest hadit este citat de al-Tabrani din Ibn Abbas şi este transmis de al-Sayyuti în Ihyaul Mayyit, şi de al-Nabhani în Al-Arbain, şi de mulţi alţii cu autoritate.
[36] Este citat de al-Tabrani şi al-Hakim, şi există în Al-Arbain de Nabhani, în Ihayul Mayyit, de Sayyuti şi la alţii. Acest hadit este înrudit cu cuvintele lui (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) dintr-un alt hadit pe care l-aţi auzit deja: „Pe Cel în ale Cărui Mâini se află viaţa mea, faptele bune ale nimănui nu vor fi de nici un folos dacă nu ne recunoaşte dreptul”. Dacă a-i urî nu înseamnă a-l urî pe Allah şi pe Trimisul lui, faptele bune ale celor care îi urăsc nu vor fi inutile chiar dacă şi-ar fi petrecut întreaga viaţă între Rukn şi Maqam [a lui Ibrahim] rugându-se şi implorând; chiar şi atunci, ei nu s-ar fi bucurat de un astfel de statut. Al-Hakim şi Ibn Hayyan, în sahih-ul lui, după cum arată Al-Arbain Arbain, de Nabhani, şi Ihiaul Mayyt, de Sayyuti, de la imamul al-Hasan, nepotul Profetului, care i-a spus odată lui Muawiyah ibn Khadj: „Fereşte-te să ne urăşti, pe noi, Ahl al-Bayt (ع), pentru că Trimisul lui Allah a spus: «Oricine ne urăşte sau ne pizmuieşte va fi îndepărtat de Iaz [Kawthar] cu bice de foc»”. Trimisul lui Allah (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!) a spus odată într-o predică: „O, oameni! Oricine ne urăşte pe noi, Ahl al-Bayt (ع), va fi ridicat din morţi în Ziua Judecăţii ca evreu”. Acest hadit este citat de al-Tabrani în Al-Awsat, după cum se spune în Al-Sayyuti, Ihyaul Mayyt, şi în Al-Arbain Arbain, de Nabhani, precum şi alte cărţi.
[37] Este citat de către imamul al-Thalabi, în explicaţia pe care o dă versetului despre iubirea faţă de Ahl al-Bayt (ع), în Al-Tafsir al-Kabir, de la Jarir ibn Abdullah al-Bijli, de la Trimisul lui Allah (pacea fie cu el şi cu urmaşii lui!). Al-Zamakhshari îl consideră autentic de la sine, în propria lui exegeză a aceluiaşi verset, în cartea Al-Kashhaf; consultaţi-o, deci.
[38] A fost consemnat de Al-Malla în cel de al doilea maqsad din Capitolul 14 al Sfântului Coran în Capitolul 11 din cartea sa Al-Sawaiq al-Muhriqa.
[39] Este citat de Abdul-Ghani ibn Sad în Eizah al-Ishkal. Este haditul 6050 dintre cele cuprinse în Kanz al-Ummal, la sfârşitul paginii 396, volumul 6.