Capitolul 6
Al patrulea păcat major: Al Amno Min Makrillah (Nesocotirea pedepsei lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Nepăsarea faţă de mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Unul dintre păcatele majore este totala nepăsare şi indiferenţă faţă de pedeapsa divină, atunci când omului nu-i este teamă de pedeapsa care va urma şi ia în râs ideea că va fi pedepsit pentru faptele sale. El trăieşte fericit într-o lume a confortului material şi nu conştientizează că este prizonierul propriilor păcate. Acesta este un mare păcat. Imamii neprihăniţi, Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!), Imamul Musa Kadhim (Pacea fie asupra sa!) şi Imamul Riďa (Pacea fie asupra sa!) au inclus lipsa fricii de pedeapsa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) în categoria păcatelor majore. Coranul vesteşte:
„Locuitorii acestei cetăţi sunt siguri că urgia Noastră nu-i va lovi noaptea, pe când dorm?”
(Sura al-Ar’af 7:97)
„Locuitorii acestei cetăţi sunt siguri că urgia Noastră nu-i va lovi ziua, pe când petrec?”
(Sura al-Ar’af 7:98)
„Ei sunt la fereală de vicleşugul lui Dumnezeu? Numai cei sortiţi pierii se cred la fereală de vicleşugul lui Dumnezeu.”
(Sura al-Ar’af 7:99)
Aceste trei versete interzic în mod clar atitudinea indiferentă şi lipsa fricii de pedeapsa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Ultimul verset menţionează că cei care nu se tem de pedeapsa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) vor fi sortiţi pieirii în viaţa de apoi. Pedeapsa divină va fi soarta lor în Ziua Judecăţii, la fel cum va fi şi soarta necredincioşilor şi a păcătoşilor care nu se pocăiesc.
Este clar din Coran că a rămâne nepăsător faţă de planul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) reprezintă un păcat major. Prin urmare, indiferenţa faţă de pedeapsa şi de avertizările lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este echivalentă cu nesocotirea poruncilor şi a interdicţiilor Sale, reprezentând o ignoranţă nemaipomenită cu privire la supremaţia Sa. Cum ar putea o fiinţă umilă şi neînsemnată să îndrăznească să se împotrivească Domnului tuturor lumilor? Această nepăsare şi indiferenţă este un păcat major care nu merită iertat, cu excepţia cazului în care păcătosului îi pare rău şi-şi cere iertare. Din discuţia de mai sus rezultă că, faptul dacă un păcat poate fi iertat sau nu depinde mai mult de atitudinea păcătosului, decât de păcat în sine. Dacă în cel mai adânc cotlon al inimii sale, păcătosul se teme de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), el merită iertarea, dar dacă acesta este lipsit de teamă şi sfidează cu obrăznicie pedeapsa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), el nu va putea primi iertarea şi îndurarea Sa.
Planul („vicleşugul”, „viclenia”) lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) se referă la o pedeapsă năprasnică care se pogoară asupra păcătoşilor, aşa cum se menţionează în cartea revelată:
„Socoate omul oare că va fi lăsat de izbelişte?”
(Sura al-Qiyama 75:36)
Imla – Răgazul, păsuirea
Planul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) include Imla. Din momentul în care Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) l-a creat pe om a existat o practică divină ca cei nerecunoscători şi păcătoşi să nu fie pedepsiţi imediat pentru păcatele lor, ci acestora li se dă un răgaz lung. Din moment ce fiecare om este predispus la păcat în afară de cei infailibili, dacă fiecare ar fi pedepsit pentru fărădelegile sale imediat, nicio persoană nu ar mai rămâne pe faţa pământului. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a afirmat în Sfântul Coran:
„Dacă Dumnezeu le-ar lua oamenilor în nume de rău nedreptatea lor nu ar mai lăsa pe pământ nici o vietate. El îi păsuieşte până la un soroc anume, însă când sorocul le va veni, ei nu pot nici să-l întârzie şi nici să-l grăbească cu vreun ceas.”
(Sura an-Nahl 16:61)
În afară de asta, Imla arată îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pentru cei evlavioşi. Ea le dă timp să reflecte asupra comportamentului lor, să-şi înţeleagă greşelile, să se căiască şi să ia o decizie fermă de a nu repeta păcatele. Indulgenţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) îi ajută să realizeze ceea ce este bine în această lume şi să dobândească binele din lumea de apoi. Pe de altă parte, indulgenţa manifestată faţă de păcătoşii care nu se pocăiesc îi face doar nepăsători la faptul că în cele din urmă vor trebui să dea socoteală pentru faptele lor. Ei continuă să comită păcat după păcat, iar atunci când imoralitatea lor atinge o anumită limită, asupra lor se coboară o pedeapsă năprasnică.
„Eu le voi dărui un răgaz. Da, vicleşugul Meu este fără putinţă de greşeală.”
(Sura al-Ar’af 7:183)
Necredincioşii şi păcătoşii care duc o viaţă confortabilă şi încununată de succes s-ar putea să-şi închipuie cu mândrie că aptitudiile şi capacităţile lor sunt cauza succesului lor, dar în realitate, tot ceea ce au ei este o formă de pedeapsă de la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), care este numită „planul”, „vicleşugul” sau „viclenia” lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Răgazul acordat răufăcătorilor
Coranul cel glorios spune:
„Să nu socoate cei care tăgăduiesc că dacă-i păsuim este spre binele lor. Noi îi păsuim ca ei să-şi înmulţească păcatul, şi astfel, de o osândă ruşinoasă vor avea parte.”
(Sura Ali- ‘Imran 3:178)
Imamul Riďa (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Pe Dumnezeu / Allah, ei nu au fost pedepsiţi cu nimic altceva mai cumplit decât Imla (răgazul).”
(Safinat’ul-Bihar)
Imamul Sajjad (Pacea fie asupra sa!) a menţionat în Du’a al-Makarimul Akhlaq (Ruga sa pentru căutarea celor mai nobile trăsături morale):
„Lasă-mă să trăiesc atât timp cât viaţa mea este dedicată ascultării de Tine, iar dacă viaţa mea devine o pajişte pentru Satana, ia-mă la Tine, înainte ca să mă ajungă mânia Ta şi înainte ca furia Ta să devină de neclintit!”
Istidraj („a duce treptat către pieire”, „a mâna pe căi întortocheate)
Istidraj aparţine, de asemenea, planului lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Câteodată, răgazul oferit de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) mai conţine şi o altă binecuvântare. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) dăruieşte binecuvântările Sale unui om care a păcătuit, pentru ca el să se ruşineze de faptele comise şi să se îndrepte. Dar în loc să-i fie ruşine de el înşuşi, omul devine adesea sigur pe sine şi comite cu nonşalanţă şi mai multe păcate. Astfel de oameni nefericiţi sunt menţionaţi în următorul verset din Coran:
„Noi îi vom mâna pe căi întortocheate, pe care nu le ştiu, pe cei care socot semnele Noastre minciuni.”
(Sura al-Ar’af 7:182)
În Safinat’ul-Bihar scrie că: „Atunci când Dumnezeu / Allah doreşte ceva bun pentru un om, iar el comite un păcat, Dumnezeu / Allah îl afundă în greutăţi pentru ca acesta să devină conştient de faptul că problemele sale sunt cauzate de propriul păcat. El poate să se căiască astfel imediat. Când Dumnezeu / Allah doreşte să pedepsească o persoană care comite un păcat, El îi dă o nouă binecuvântare, pentru ca să fie orbită de aceasta şi să ignore căinţa. La asta se referă Dumnezeu / Allah în versetul (ayat) citat mai sus.”
Istidraj denotă lipsa căinţei
Când Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a fost întrebat despre înţelesul termenului „Istidraj”, el a răspuns:
„Când o persoană comite un păcat, acesteia i se dă un răgaz şi o nouă binecuvântare, iar apoi, dacă ratează să se căiască, el va fi condus încet către pieire, lucru faţă de care este nepăsător. Aceasta se numeşte Istidraj şi «planul» («vicleşugul») lui Dumnezeu / Allah.”
(Wasa’il ul-Şia)
S-a relatat de la Amirul-Mu’minin / Căpetenia credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) următorul hadith:
„Cu siguranţă, celor cărora Dumnezeu/ Allah le sporeşte averea şi avuţia nu ar trebui să creadă nimic altceva decât că aceasta este Istidraj. Ei nu ar trebui să fie fără teamă (în ceea ce priveşte planul lui Dumnezeu / Allah), pentru că liniştea precede furtuna.”
(Bihar al-Anwar)
Lipsa temerii în ceea ce priveşte planul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) posedă două feluri de atribute, Jamali (frumoase, plăcute) şi Jalali (severe, aprige). Exemple de calităţi Jamali sunt faptul că El este Rahman (Milostiv), Rahim (Îndurător), Karim (Generos), Halim (Mărinimos), Şakur (Recunoscător), Ghafur (Iertător).
Calităţile Jalali sunt faptul că El este Jabbar (Cel Puternic), Qahhar (Cel Care pedepseşte), Muntaqim (Cel Care recompensează), Muzallil (Cel Care smereşte), Mutakabbir (Cel Maiestuos) şi Şadidul Iqab (Cel Aprig la pedeapsă). Prin urmare, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne aduce la cunoştinţă calităţile Sale frumoase şi apoi ne avertizează cu privire la severitatea şi stricteţea Sa:
„Dă-le de ştire robilor Mei că Eu sunt Iertătorul, Milostivul,
şi osânda Mea este osânda cea dureroasă!”
(Sura al-Hijr 15:49-50)
În alt loc Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
„Iertătorul păcatului, Primitorul căinţei, Aprigul la pedeapsă, Largul la mână. Nu este dumnezeu afară de El. Întru El este devenirea.”
(Sura Ghafir, 40:3)
Aşadar, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Cel mai Milostiv dintre milostivi, dar şi Cel mai Aprig la pedeapsă.
Teama şi speranţa sunt semne ale cunoaşterii profunde (Marefat)
Cel care înţelege că îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!) este nemărginită trebuie să aibă speranţe mari; dacă s-a căit, păcatele sale vor fi iertate, dacă L-a adorat pe Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!), rugile îi vor fi ascultate, iar Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!), în generozitatea Sa, îi va permite să aibă cele mai bune foloase. Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!) este cunoscut ca fiind „Cel Care iartă păcatele” şi „Cel Care acceptă rugăciunile”. În mod similar, cunoaşterea severităţii pedepsei lui Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!) pentru fiecare păcat îl va face pe om să se cutremure de teamă. Teama de Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!) îi dă omului succesul (Tawfiq) de a se feri să încalce limitele lucrurilor interzise şi-l va determina să se căiască cu sinceritate. Când suntem luaţi de valul ispitei de a comite un păcat, trebuie să fi extrem de prudenţi şi rezervaţi, pentru a nu-i da curs şi pentru a nu cădea în el. Se poate întampla ca respectivul păcat pe care suntem pe cale să-l comitem să ne pecetluiască destinul şi să ne lipsească pentru totdeauna de îndurarea şi de iertarea lui Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!). S-a relatat că Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Cel care intenţionează să comită un păcat (trebuie să-şi controleze dorinţele egoiste şi) trebuie să nu îl săvârşească. Cu siguranţă, (uneori) când o persoană comite un păcat, Dumnezeu / Allah nu-i place acest lucru şi spune: «Pe Onoarea şi pe Măreţia mea, nu te voi ierta după asta.»”
(al-Kafi)
Din moment ce există posibilitatea ca un păcat să nu îndeplinească condiţiile pentru a fi iertat, este extrem de important să ne ferim de orice păcat, fie că e mare sau mic. De fapt, păcatele care nu merită a fi iertate sunt cele pe care cel care le comite le consideră a fi mărunte.
Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Trebuie să vă temeţi de păcatele mici, pentru că ele nu sunt iertate.”
Naratorul acestui hadith l-a întrebat: „Ce înseamnă mici?” Imamul i-a răspuns:
„Cineva care comite un păcat pe care-l consideră mărunt şi crede că merită să fie admirat pentru că nu a comis un păcat atât de grav ca al altcuiva.”
(al-Kafi)
Vorbele şi faptele noastre ar trebui controlate de teama de Dumnezeu şi de nădejdea pe care o avem în El
Chiar dacă păcătosul se căieşte de păcatele sale, el trebuie să se teamă în continuare. S-ar putea ca pocăinţa sa să nu îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi acceptată. De exemplu, el are intenţia de a nu repeta un păcat, dar după un timp nu rămâne statornic în această decizie. Trebuie de aceea să continuăm să trăim între teamă şi speranţă până la sfârşitul vieţilor noastre, sperând la răsplata lui Dumnezeu / Allah (Săvit fie Preaînaltul!) pentru faptele noastre bune şi temându-ne de faptul că va trebui să dăm socoteală pentru păcatele pe care le-am comis cu ştiinţă sau în mod neintenţionat.
Omul trebuie să se teamă când este vorba de acceptarea rugilor sale
Dacă nu primim răspuns la o rugăciune, trebuie să existe teama că poate acest lucru este din cauza păcatelor noastre. Iar dacă o rugă este ascultată, s-ar putea ca persoana respectivă să fie atât de neplăcută de Dumnezeu / Allah încât El să nu dorească să-i audă rugile sale repetate şi de aceea, i-a indeplinit imediat rugăminţile.
Despărţirea şi separarea de Dumnezeu /Allah este cea mai dureroasă experienţă
Dacă suntem capabili să dobândim succesul, fie că este un succes material, intelectual sau chiar spiritual, trebuie să fim în permanenţă conştienţi de faptul că realizările noastre reprezintă harul şi îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi nu sunt rezultatul propriilor noastre capacităţi. Doar prin recunoştinţa faţă de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) se poate caştiga acceptarea Sa. Mândria şi nerecunoştinţa ne vor separa pentru totdeauna de Creatorul nostru, iar aceasta este cea mai mare pedeapsă care poate fi imaginată.
Căpetenia Credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) spune în Du’a al-Kumail:
„Domnul meu, Stăpânul meu şi Cel Care mă hrăneşti! Presupunând că aş putea răbda pedeapsa Ta, cum aş putea însă îndura separarea şi despărţirea de Tine? Presupunând că aş putea răbda dogoarea focului Tău, cum aş putea însă răbda să nu pot privi (contempla) bunătatea Ta?”
Atitudinea pe care ar trebui să o păstrăm până la sfârşitul vieţii
Ar trebui să fim foarte temători şi îngrijoraţi în ceea ce priveşte sfârşitul nostru. Au existat oameni evlavioşi şi buni care, în ultima etapă a vieţii lor, s-au schimbat în rău. Să-l rugăm pe Domnul Cel Îndurător să ne protejeze credinţa şi să ne permită să murim credincioşi.
„Trageţi o învăţătură de aici, o, voi cei dăruiţi cu vedere!”
(Sura al-Haşr 59:2)
Toţi oamenii vor fi încercaţi
Trebuie de asemenea să ne temem de încercările grele prin care trebuie să trecem. Toţi credincioşii care au ajuns la un nivel spiritual înalt au fost în permanenţă temători că vor eşua atunci când vor fi puşi la încercare. Cartea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
„Oamenii cred că vor fi lăsaţi să spună: «Noi credem!», fără să fie puşi la încercare?”
(Sura Al-’Ankabut 29:2)
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) şi focul
Când profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a fost legat de o catapultă pentru a fi aruncat în focul arzător, el a spus: „Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) îmi este de ajuns.” Când Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a declarat că ajutorul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) îi este suficient şi că nu are nevoie de nimeni altcineva, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a hotărât să-l încerce şi l-a trimis pe îngerul Gavril / Jibril, care l-a intrebat pe Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) dacă are vreo dorinţă care ar vrea să i se îndeplinească. Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) i-a răspuns: „Am o cerere, dar nu către tine.” Gavril / Jibril a spus: „Aceasta este bine (corect), dar adresează-i dorinţa ta Celui în care-ţi pui nădejdea.” Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a răspuns: „El este Conştient de starea în care mă aflu, prin urmare nu este nevoie să o rostesc verbal.”
Reuşita de a trece prin încercări cu succes
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) merită să fie admirat pentru că în cele mai grele împrejurări, el s-a abţinut să-şi exprime cererea chiar şi în faţa îngerului de încredere al revelaţiei, îngerul Gavril / Jibril (Pacea fie asupra sa!). El a reuşit astfel să treacă cu succes prin cea mai grea încercare. Prin urmare, versetul revelat spune:
„…şi în cele ale lui Avraam cel atât de credincios (care a împlinit poruncile)?”
(Sura an-Najm 53:37)
Trebuie, de asemenea, să nu fim nepăsători faţă de încercările de la Dumnezeu şi să nu fim nici lipsiţi de teamă în ceea ce priveşte pedeapsa divină. Chiar şi persoanele cele mai apropiate de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), îngerii, profeţii şi trimişii Săi nu au fost indiferenţi în această privinţă. Mai ales în momentele grele şi în timpul necazurilor trebuie să fim foarte atenţi, să-L implorăm în permanenţă pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) să ne impiedice să încălcăm limitele interzise de El. Imamul Sajjad (Pacea fie asupra sa!) spune la începutul rugii Du’a al-Abu Hamza Thumali:
„Nu mă lăsa să ajung într-o stare de nepăsare în care doar pedeapsa Ta să mă poată disciplina şi corecta.”
Succesul (Tawfiq) este de la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Trebuie să ne fie foarte clar că orice lucru bun pe care suntem capabili să-l facem se datorează numai reuşitei (Tawfiq) pe care ne-o dă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) în cel mai smerit mod pentru Tawfiq-ul Său. Nerecunoştinţa în această privinţă poate să ducă nu doar pierderea unor asemenea şanse în viitor, ci poate chiar să anuleze binele care a fost înfăptuit deja şi să ne aducă dezonoare şi ruşine.
Cei înţelepţi se tem de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Cei care înţeleg Măreţia şi Maiestatea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) faţă de propria nimicnicie sunt mai temători de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Doar cei care-şi înţeleg propria ticăloşie şi netrebnicie şi care sunt conştienţi cât de Preamărit şi Puternic este Creatorul lor, se tem de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Sfântul Coran spune:
„Se tem însă de Dumnezeu numai robii Săi cei ştiutori.”
(Sura Fat’ir 35:28)
S-a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Sursa înţelepciunii este teama de Dumnezeu / Allah (Înţelepciunea izvorăşte din teama de Dumnezeu).”
(Wasa’il ul-Şia)
Discuţia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) cu Umm Salama
Umm Salama relatează că l-a văzut pe Profetul lui Dumnezeu / Allah (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) stând în mijlocul nopţii într-un colţ al casei, rugându-se lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) astfel: „O, Allah! Nu lua înapoi de la mine acele binecuvântări pe care mi le-ai dăruit! Nu mă lăsa niciodată să devin ţinta criticii şi jeloziei duşmanilor mei! O, Allah! Să nu mă laşi niciodată să mă întorc la acele defecte de care m-ai salvat. O, Allah! Nu mă lăsa mie însumi nici măcar cât ai clipi din ochi (o clipă).”
Umm Salama relatează: „Când am auzit aceste cuvinte, am început să plâng fără să mă pot controla. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) m-a întrebat care este motivul tânguirii mele. I-am răspuns: «Cum să nu plâng când tu, care ai ajuns la o poziţie atât de înaltă, te rogi lui Dumnezeu / Allah într-un mod atât de smerit?»
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
«Cum să nu mă tem astfel? Când Dumnezeu / Allah l-a lăsat pe profetul Iona / Yunus (Pacea fie asupra sa!) pe cont propriu, ce s-a întâmplat?»” (Adică el a rămas în burta balenei).
(Bihar al-Anwar)
Profeţii şi Imamii au fost cei mai temători de Dumnezeu
Sfântul Coran îi laudă pe profeţi cu următoarele cuvinte:
„Ei se grăbeau către cele bune şi Ne chemau cu dragoste şi teamă şi Ne erau Nouă smeriţi.”
(Sura al-’Anbiya’ 21:90)
Referitor la Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), au fost revelate următoarele cuvinte:
„…căci ei îşi împlinesc făgăduinţele, se tem de o zi al cărui rău se va răspândi în tot locul.”
(Sura al-Insan 76:7)
Teama de Dumnezeu a profeţilor şi a Imamilor neprihăniţi, în special cea a lui Ali (Pacea fie asupra sa!) este bine cunoscută. Uneori, teama de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) îl făcea să-şi piardă cunoştinţa. Imamul Zeinul-’Abidin (Pacea fie asupra sa!) exprimă această teamă în cel mai elocvent mod în rugile (Dua) din Sahifat’ul-Sajjadiya. Dacă am vrea să amintim toate exemplele de acest gen, ne vom îndepărta de la subiect. Sperăm ca exemplele date până acum să fie suficiente pentru cei care cugetă.
Credinciosul trăieşte între teamă şi speranţă
Credinciosul trăieşte într-o stare de teamă şi optimism (aşa cum recomandă tradiţiile / hadith-urile). El se teme de pedeapsa divină, dar cu toate acestea, este plin de speranţă în ceea ce priveşte îndurarea divină. Sfântul Coran spune:
„Diavolul aşa este: el vă îngrozeşte cu cei care îl urmează. Nu vă temeţi de ei, ci temeţi-vă de Mine, de sunteţi credincioşi!”
(Sura Al-‘Imran 3:175)
Fiecare musulman este obligat să manifeste acest fel e teamă. Teama care îl face să se ferească chiar şi de apropierea de păcate. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) Atotputernicul i se adresează Profetului Său astfel, în următorul verset (ayat) coranic:
„Spune: «Îmi este frică de osânda unei zile cumplite să nu-i dau ascultare Domnului meu.»”
(Sura al-An’am 6:15)
Speranţa nu trebuie să dea naştere la aroganţă
Încrederea şi nădejdea pe care ni le punem în mila şi în bunătatea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne vor aduce cu siguranţă multe alte binecuvântări. Dar această încredere nu trebuie să ajungă într-acolo încât să ne facă să ne simţim siguri pe noi înşine şi aroganţi, gândindu-ne că nu vom fi pedepsiţi. Aşa cum este menţionat în Coran:
„Viaţa de acum să nu vă amăgească! Nici Amăgitorul (Satana), asupra lui Dumnezeu, să nu vă amăgească!”
(Sura Fat’ir 35:5)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le spune politeiştilor în Sura al-Hadid,
„Voi v-aţi ispitit pe voi înşivă, aţi tărăgănat şi v-aţi îndoit. Nădejdile voastre v-au înşelat până ce a venit Porunca lui Dumnezeu. Înşelătorul (Satana) v-a înşelat cu privire la Dumnezeu.”
(Sura al-Hadid 57:14)
Potrivit cărţii Minhaj us-Sadiqin, explicaţia acestui verset (ayat) este următoarea: „Satana le şopteşte oamenilor: «Să aveţi încredere deplină în bunătatea şi în îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). El nu pedepseşte pe nimeni.»”
Imamul Muhammad al-Baqir (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Nu există niciun credincios care să nu posede două lumini în inima sa. Una este lumina fricii, iar cealaltă este lumina speranţei. Niciuna dintre ele nu este mai importantă decât cealaltă. Ambele sunt la fel de importante.”
(al-Kafi)
Acţiunile omului trebuie să oglindească speranţa şi teama sa
S-a relatat că Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Un credincios nu poate să aibă credinţă până când atât teama, cât şi speranţa nu sunt prezente în sufletul său. Nici nu se poate numi temător şi plin de speranţă până când acest lucru nu este clar din faptele sale.”
(al-Kafi)
Sufletul omului ar trebui să conţină un echilibru perfect între teamă şi speranţă. S-a relatat următorul hadith de la Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!):
„Hakim Luqman (Allah să fie mulţumit de el!) şi-a sfătuit astfel fiul în testamentul său: «Dacă faptele tale ar egala faptele bune ale tuturor oamenilor şi ale ginnilor la un loc, ar trebui totuşi să te aştepţi că s-ar putea să fii pedepsit de El. Şi trebuie să nădăjduieşti în Dumnezeu / Allah atât de mult, încât chiar dacă ai purta povara tuturor păcatelor oamenilor şi ale ginnilor şi te-ai adresa lui Dumnezeu pentru a-ţi cere iertare, El te va ierta.»”
(al-Kafi)
O învăţătură
Acum îi invit pe cititori să cugete la următorul lucru: avem oare nădejde sinceră în Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi teamă adevarată de El?
Dacă ne temem cu adevărat de pedeapsa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), atunci de ce nu ne este teamă să păcătuim?
De ce există o încetineală în urmarea poruncilor celor infailibili (Ma’sumin) (Pacea fie asupra lor!)? Dacă considerăm cu adevărat că merităm îndurarea divină, de ce nu ne străduim să atingem ţinta noastră? De ce nu ne canalizăm acţiunile spre supunerea şi adorarea absolută?
Da, avem teamă şi speranţă sinceră, adevărată, când este vorba despre lucrurile lumeşti. Acest lucru este evident în grija excesivă, în atenţia şi în preocuparea pe care le manifestăm pentru a ne conserva siguranţa fizică şi protecţia bunurilor materiale. Orice semn că le-am pierde ne face să ne simţim neliniştiţi, până când pericolul este îndepărtat. Dacă avem ca scop atingerea unui obiectiv lumesc, ne străduim pentru el neobosiţi şi nu suntem neglijenţi sau nepăsători nicio clipă.
Pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)! Să privim cât de multe eforturi investim în lucrurile lumeşti şi să recunoaştem cu sinceritate dacă ne străduim măcar o mică parte a timpului acordat acestora, pentru viaţa de apoi. Mai mult ca sigur că nu facem asta. Aşadar, să decidem să ne dedicăm o parte a energiei noastre pentru teama şi speranţa vieţii de apoi. Dacă am comis un păcat, să ne pară rău în permanenţă şi să ne cerem iertare plângând, uitând de lux şi de confort, căindu-ne până în ultima clipă, până când vom auzi vestea cea bună.
„Asupra celor care spun: «Domnul nostru este Dumnezeu» şi merg drept vor pogorî îngerii: «Nu vă fie frică şi nu vă mâhniţi, ci primiţi bunavestirea Raiului care v-a fost făgăduit.»”
(Sura Fussilat 41:30)
Să înţelegem, aşadar, că este obligatoriu ca credincioşii să rămână temători de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) până la sfârşitul vieţilor lor.
Între două temeri
Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Un credincios se află mereu între două temeri. Una este teama de păcatele sale din trecut, (aşadar) el nu ştie cum îl va trata Dumnezeu / Allah. În al doilea rând, îi este teamă până la sfârşitul vieţii sale, necunoscând păcatele pe care le-ar putea comite, ducându-l la pieire. Credinciosul nu renunţă la teama sa întreaga viaţă, iar problemele sale nu se ameliorează şi nu se îndreaptă dacă este lipsit de teamă.”
(al-Kafi)
Trebuie să ne străduim pentru viaţa de apoi
Trebuie să înţelegem că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne-a garantat mijloacele de existenţă în această lume. Coranul spune:
„Nu este vietate pe pământ a cărei hrană să nu fie în grija lui Allah şi căruia El să nu-i cunoască culcuşul şi cămara, căci totul este într-o Carte desluşită.”
(Sura Hud 11:6)
Însă succesul din viaţa de apoi depinde de eforturile omului. Aşa cum spune Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!):
„Omul nu va avea decât ceea ce trudeşte. Truda sa va fi recunoscută şi va fi din plin răsplătit.”
(Sura an-Najm 53:39-41)
Vorbele trebuie demonstrate prin fapte
Căpetenia credincioşilor / Amirul-Mu’minin, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!), spune în Nahjul Balagha:
„Cel care pretinde şi spune că nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu / Allah este un mincinos. Pe Dumnezeu / Allah, dacă vorbele lui sunt adevărate, atunci de ce faptele sale nu reflectă sinceritatea sa?”
Este adevărat că speranţa şi teama sa sunt sentimente interioare, dar ele trebuie să se manifeste în faptele sale. Referitor la aceasta, Imamul Ja’far as-Sadiq (a.s.) spune:
„Dovada temerii este fuga, iar dovada speranţei este efortul de a te apropia (de acel lucru).”
Aşadar, cei care nu fug din faţa păcatelor demonstrează că nu le este teamă. În mod similar, cei care nu se străduiesc pentru viaţa de apoi arată clar că nu au niciun fel de nădejde în bunătatea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Astfel de oameni susţin doar prin cuvintele lor că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Cel mai Milostiv. În realitate, Satana i-a înşelat şi vorbeşte prin gura lor. Cum se face că ei nu numai că declară că Dumezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Generos în ceea ce priveşte beneficiile materiale, ci chiar se străduiesc din greu să dobândească aceste lucruri, dar se mulţumesc să declare că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Milostiv în viaţa de apoi şi se simt foarte în siguranţă şi liniştiţi în această privinţă, fără să facă niciun efort şi fără să se străduiască deloc pentru viaţa de apoi.
Să ne temem de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ca şi cum L-am putea vedea
Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„De Dumnezeu / Allah trebuie să vă temeţi ca şi cum L-aţi vedea cu ochii voştri. Întrucât, chiar dacă nu-L puteţi vedea, El vă urmăreşte. Dacă credeţi că El nu vă vede sunteţi kafir. Cu toate acestea, dacă ştiţi că vă supraveghează şi încă mai comiteţi păcate, înseamnă că-L consideraţi un privitor neimportant.”
(al-Kafi)
Dacă vreun muritor ne-ar vedea comiţând un păcat, ne-am simţi ruşinaţi şi ne-am înfrâna de la un asemenea comportament. Dar din păcate, noi Îl desconsiderăm pe Atotputernicul Care vede toate şi ne complacem liniştiţi şi netulburaţi în păcate.
Modelul desăvârşit
O simplă privire la viaţa Imamului Ali, Căpetenia credincioşilor / Amirul-Mu’minin (Pacea fie asupra sa!) ne va face să ne aplecăm capetele ruşinaţi. Vom părea cele mai vrednice de dispreţ şi mai ticăloase creaturi dacă ne vom judeca pe noi înşine, comparându-ne cu personalitatea sa remarcabilă.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„O lovitură de-a lui Ali (Pacea fie asupra sa!) în ziua bătăliei de la Khandaq este superioară închinării tuturor oameilor şi a ginnilor.”
(Bihar al-Anwar)
În ciuda poziţiei sale foarte înalte, Ali (Pacea fie asupra sa!) era plin de umilinţă atunci când I se adresa Domnului Său. El nu acorda nicio fărâmă de importanţă propriilor sale realizări remarcabile. Pentru el, toate acestea reprezintau harul şi îndurarea Creatorului său. În el însuşi, Ali (Pacea fie asupra sa!) vedea numai lipsuri, greşeli şi slăbiciuni din cauza cărora plâgea şi se ruga până când îşi pierdea cunoştinţa. Abu Darda relatează că: „L-am auzit pe Ali (Pacea fie asupra sa!) spunând cu o voce tristă: «O, Doamne, fără îndoială că mi-am petrecut o bună parte a vieţii în neascultare de Tine. (Neascultarea la care se referă Imamul infailibil nu trebuie confundată cu ceea ce înţelegem în general prin nesupunere şi neascultare. Pentru detalii, a se consulta introducerea la Psalmii islamului, traducerea lui William Chittick). Dar nu nădăjduiesc să găsesc iertare la nimeni altcineva în afară de Tine. Nici nu urmăresc să fiu pe placul nimănui altcuiva în afară de Tine. O, adevăratul meu Stăpân, când mă gândesc la Mila Ta, povara păcatelor mele începe să se uşureze. Dar când îmi aduc aminte de Severitatea Ta, povara greutăţii lor mă zdrobeşte.»”
Abu Darda spune: „După aceea, când a urmat o tăcere, m-am apropiat şi am văzut că Ali (Pacea fie asupra sa!) îşi pierduse cunoştinţa. Când l-am scuturat de braţ, acesta părea a fi lipsit de viaţă. Am crezut că Ali (Pacea fie asupra sa!), căpetenia mea, murise.”
De asemenea, Zorara spune: „Odată l-am văzut pe Ali (Pacea fie asupra sa!) în ultima parte a unei nopţi întunecate. El se ţinea de barbă şi se ruga cu o voce tristă: «O! Proviziile pentru călătorie sunt puţine, iar distanţa este lungă. Drumul este înfricoşător, iar calea este periculoasă.»”
Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) spune în Du’a Kumail:
„O, Allah, încercările s-au înmulţit, situaţia mea s-a înrăutăţit, iar faptele mele bune sunt foarte puţine.”
Personalitatea lui Ali (Pacea fie asupra sa!) este un model pentru noi
Aşa cum teama sa de Dumnezeu este bine cunoscută, la fel este şi nădejdea sa în El. De la naştere şi până în ultimele momente ale vieţii sale, el a rămas absorbit în adorarea lui Dumnezeu şi în supunerea faţă de El. Imamul nu a încetat să-L adore pe Dumnezeu nici măcar o clipă. Uneori obişnuia să se roage o mie de rakat (unităţi ale rugăciunii) într-o zi. Pe parcursul vieţii sale, el a postit întreaga lună Şaban. El nu pierdea niciodată rugăciunile din timpul nopţii. Chiar şi în noaptea bătăliei de la Siffin, care este cunoscută ca fiind cea mai rece noapte, el a oferit rugăciunile sale din timpul nopţii. Timp de trei zile la rând el şi-a întrerupt postul cu apă, donând partea lui de pâine săracilor, nevoiaşilor şi orfanilor. El a dat ca milostenie veniturile rezultate în urma vânzării produselor din grădina sa, pe care a plantat-o cu propriile mâini. Un întreg capitol din cartea Bihar al-Anwar tratează în detaliu darurile lui Ali (Pacea fie asupra sa!) şi milostenia sa. Vom menţiona în continuare doar câteva exemple.
Un fragment din testamentul lui Ali (Pacea fie asupra sa!)
Testamentul lui Ali (Pacea fie asupra sa!) a fost formulat astfel:
„În acest document las prin testament bunurile mele. Robul lui Dumnezeu / Allah, Ali, speră ca Dumnezeu / Allah să-l răsplătească pentru aceasta cu Raiul şi să-l apere de focul Iadului, în ziua în care feţele unora vor fi albe, iar feţele altora vor fi negre. Toate proprietăţile pe care le deţin în Yambao şi în împrejurimi o las ca donaţie pentru a obţine plăcerea lui Dumnezeu / Allah.”
În ciuda faptului că el a excelat în ceea ce priveşte faptele bune şi actele de adorare, a fost văzut exclamând, în timp ce se întorcea de pe câmpul de luptă:
„Cu siguranţă, cea mai bună faptă a omului este de a muri ca martir. Mă tem că s-ar putea să nu am şansa de a dobândi martiriul.”
În cele din urmă, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a înştiinţat:
„O, Ali! Sfârşitul tău va fi martiriul.”
Ar trebui să-l urmăm pe Ali (Pacea fie asupra sa!)
Am putea crede că nu este posibil ca nişte păcătoşi ca noi să se ridice la nivelul unei personalităţi atât de alese ca Ali (Pacea fie asupra sa!), în ceea ce priveşte evlavia şi realizarea spirituală.
Ca răspuns la aceasta putem spune că, deşi nu este posibil ca să atingem acest nivel, putem cel puţin să încercăm să-i urmăm poruncile pe cât ne stă în putinţă. De exeplu, dacă un copil vede o cobră strălucitoare, e posibil ca să încerce să o prindă şi să rişte să fie atins de muşcătura sa mortală. Să presupunem însă că acest copil este însoţit de tatăl său. Într-o asemenea situaţie, tatăl, care este conştient de otrava cobrei, va striga la copil, avertizându-l şi se va grăbi să salveze copilul.
Nu este Ali (Pacea fie asupra sa!) tatăl nostru spiritual şi de fapt, călăuza noastră? Nu pretindem noi că-l iubim şi că-l urmăm, având Wilayat lui? Dacă este cu adevărat aşa, atunci trebuie să ne străduim să-l urmăm şi să-i călcăm pe urme cât mai mult posibil. Greutăţile şi pedepsele Zilei Judecăţii ne fac să ne cutremurăm de groază şi nu ne putem mulţumi cu pregătirile pe care le-am făcut pentru această ultimă călătorie. Dacă suntem cu adevărat Şia (adepţii) lui Ali (Pacea fie asupra sa!), atunci el este cel mai bun model pentru noi. Ali (Pacea fie asupra sa!) însuşi a spus:
„Nu-mi puteţi urma exemplul pe deplin, dar puteţi să-l urmaţi (într-o anumită măsură) şi să călcaţi pe urmele noastre.”
„Şiiţii (adepţii) noştri sunt doar cei care ne urmează pe noi.”
Avertizările liderului
Cel care conduce caravana îi avertizează pe cei care-l urmează cu privire la pericolele călătoriei şi-i sfătuieşte să-şi facă toate proviziile necesare pentru primejdiile care ar putea să apară şi să-şi ia toate măsurile de precauţie împotriva animalelor sălbatice pe care s-ar putea să le întâlnească. În această privinţă, fiecare persoană va fi responsabilă pentru ea însăşi. În timp ce spune aceste lucruri, el însuşi este preocupat cu aceste pregătiri. Grija călătoriei periculoase îl face să fie cuprins de teamă.
Văzându-l pe conducătorul caravanei în această stare, cei care-l urmează vor simţi şi ei o îngrijorare similară cu privire la călătorie şi la pregătirile pentru ea.
Să nu fim multumiţi de noi înşine şi nepăsători şi să nu ne risipim momentele valoroase ale vieţii. Să ne urmăm Imamul (Pacea fie asupra sa!) cu credinţă, ca să nu trebuiască să ne pară rău şi să avem remuşcări în Ziua Judecăţii.
Conducătorul caravanei este cuprins de teamă pentru soarta celor care se află în caravana sa
O, caravane ale celor evlavioşi şi credincioşi! Liderului caravanei voastre, Ali ibn Abi Talib (Pacea fie asupra sa!) îi este teamă foarte tare de capcanele călătoriei voastre din urmă. El a dat avertizări clare cu privire la pericolele ei. În fiecare noapte, el predica în moscheea din Kufa (Masjid al-Kufa):
„Călătorilor! Fie ca Dumnezeu /Allah să aibă milă de voi. Împachetaţi-vă proviziile pentru călătoria voastră şi fiţi pregătiţi! Cu siguranţă, calea voastră este presărată cu văgăuni adânci şi cu pericole teribile. Nu există nicio alternativă, decât să parcurgeţi această cale.”
După aceea, el obişnuia să spună:
„Ce păcat! Proviziile sunt insuficiente, iar călătoria este extrem de lungă şi destinaţia este foarte importantă.”
(Nahjul Balagha)
Este cu adevărat regretabil că implicarea noastră în lucrurile lumeşti a creat o prăpastie largă şi de netrecut între noi şi Imamul nostru (Pacea fie asupra sa!). Ne-am îndepărtat complet de exemplul vieţii sale pline de virtuţi şi al comportamentului său moral desăvârşit. Fie ca Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) să ne ferească de părăsirea influenţei Sale şi de urmarea rătăcirii Satanei. Anumite păcate ne fac să fim lipsiţi de Wilayat (protecţia) lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi de dragostea celor din Ahlul-Bayt (Pacea fie asupra lor!) şi ne predau conducerii (Wilayat) Satanei. După aceea, intrăm sub controlul Satanei, care va ajunge să ne domine complet. Să căutăm adăpost la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) de o asemenea nenorocire.
Insultarea unui credincios ne scoate de sub Wilayat (conducerea, protecţia divină)
Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Dacă cineva bârfeşte (denigrează) un credincios pentru a-i expune greşelile în public, sau pentru a-l insulta, Dumnezeu / Allah îl va scoate de sub Wilayat Sa şi-l va lăsa sub Wilayat Satanei.”
(al-Kafi)
„Ei sunt asemenea Satanei când i-a spus omului: «Fii tăgăduitor!» Când acesta este însă tăgăduitor, îi spune: «Mă lepăd de tine! Da, eu mă tem de Domnul lumilor.»”
(Sura al-Haşr 59:16)
Anterior: Capitolul 5