Capitolul 4
Al doilea păcat major: Yas (Deznădejdea)
Deznădejdea
Al doilea păcat major este deznădejdea cu privire la mila lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), „Al-ya-su Min Ruh-Allah” (a deznădăjdui în ceea ce priveşte Ruh-Allah). Ruh, potrivit dicţionarului, înseamnă o adiere, o briză plăcută care mângâie şi linişteşte. Cei care nu cred în puterea, în îndurarea şi în bunătatea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) manifestă un fel de deznădejde. Sfântul Coran i-a denumit necredincioşi (kafir) pe astfel de oameni.
„Nu deznădăjduiţi de la Duhul lui Dumnezeu! Nu deznădăjduiesc de la Duhul lui Dumnezeu decât tăgăduitorii.”
(Sura Yusuf 12:87)
Imamii neprihăniţi, Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!), Imamul Musa Kadhim (Pacea fie asupra sa!) şi Imamul Muhammad Taqi (Pacea fie asupra sa!), au considerat că „deznădejdea cu privire la îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)” aparţine păcatelor majore, aşa cum am menţionat la început.
Cel mai mare păcat după Şirk
După şirk, niciun păcat nu poate fi mai mare decât deznădejdea cu privire la mila şi bunăvoinţa lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Această atitudine coboară pe cineva într-o stare de disperare absolută. O astfel de persoană crede că a fost predestinată Iadului şi de aceea, nu vede niciun folos în săvârşirea binelui şi în evitarea răului. În consecinţă, ea va încerca să obţină cât mai multă plăcere lumească şi de aceea, va continua să comită tot felul de păcate. Orice altă categorie de păcătoşi vor putea fi iertaţi, dacă se căiesc. Dar cel care deznădăjduieşte nu merită să fie iertat, pentru că starea spirituală a unei astfel de persoane nu-l conduce la adevărata căinţă, ci îl va împinge în schimb să comită în continuare păcate şi să încalce poruncile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Prin urmare, disperarea este unul dintre cele mai mari păcate. De aceea, ar fi potrivit să explicăm toate tipurile de deznădejde şi felul în care pot fi ele vindecate, pentru ca credincioşii să se poată feri de ele.
Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a creat o cauză a tuturor fenomenelor din această lume, prin puterea Sa nemărginită şi prin forţa Sa absolută. De exemplu, în ceea ce priveşte aspectele fizice, hrana este necesară pentru a potoli foamea, apa este necesară pentru a stinge setea, este nevoie de doctori şi de medicamente pentru a trata bolile şi este nevoie de muncă pentru a elimina sărăcia.
În acelaşi fel, fenomenele spirituale depind şi ele de anumite cauze. Mântuirea unui păcătos depinde de căinţa sa, pentru a ajunge la credinţa deplină este nevoie de călăuzirea unui îndrumător infailibil (Imam), iar dobândirea unor calităţi superioare în ceea ce priveşte evlavia şi a unor nivele mai înalte în viaţa de apoi depind de puritatea intenţiei acţiunilor săvârşite. Scopul pentru care a fost creat omul a fost de a-l face să cugete la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi să-L cunoască pe El în mod corect. Dar cunoaşterea completă sau credinţa nu sunt posibile până când omul nu înţelege că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Creatorul atât al cauzelor, cât şi al efectelor. Cauzele nu pot aduce prin ele însele vreun efect, dacă Cel Care a creat aceste cauze nu le dă capacitatea, putinţa de a avea un anumit efect. De aceea, cineva nu trebuie să se bucure la vederea cauzelor vizibile, aparente şi nu trebuie să se întristeze datorită absenţei lor.
Cauzele nu sunt independente
Atunci când se ivesc cauzele care determină împlinirea anumitor nevoi sau dorinţele, omul devine bucuros şi crede în puterea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Dar când aceste cauze nu au niciun efect, el devine trist. Pentru a evita o astfel de situaţie Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a stabilit o anumită procedură. Mai întâi, El face ca aceste cauze să fie ineficace, fără rezultat, pentru ca credinciosul să nu le considere ca având iniţial proprietăţi reale. Pe de altă parte, El creează acei factori care nu existau într-un anumit lucru, pentru ca cei care cred să nu deznădăjduiască. Vom da câteva exemple, pentru a explica acest lucru.
Primul exemplu: focul care nu a ars, cuţitul care nu a tăiat
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a făcut ca focul aprins din ordinul lui Namrud pentru a-l arde pe profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) să fie lipsit de proprietatea de a arde. Se spune că acest foc a fost atât de intens, încât păsările care zburau la 3 mile înălţime erau arse de dogoarea sa şi cădeau moarte.
Aşadar, ei l-au aruncat pe profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) în foc, catapultându-l de departe. În Sfântul Coran Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
„Noi am spus: «Focule, fii lui Abraham răcoare şi tihnă!»”
(Sura al-Anbiya 21:69)
Focul şi-a pierdut imediat proprietatea sa esenţială de a arde şi s-a răcit; iar dacă Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu i-ar fi poruncit să-i ofere siguranţă lui Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!), el ar fi devenit şi mai rece şi l-ar fi îngheţat pe profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!).
În acelaşi fel, când profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a vrut să-l sacrifice pe fiul său, Ismael / Ismail (Pacea fie asupra sa!) cuţitul a devenit bont la porunca lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a aruncat cuţitul, iar o voce s-a auzit din el: „Prietenul (Khalil) lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) îmi porunceşte să tai, dar Domnul lui Khalil mă opreşte să fac asta.”
Al doilea exemplu: profetul Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) şi Faraon
Istoria relatează că stăpânitorii tiranici i-au asuprit întotdeauna pe cei acre au fost reprezentanţii lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pe pământ, pe profeţi şi pe imami. Aceşti conducători au recurs neîncetat la puterea de care dispuneau pentru a-i urmări şi a-i ucide pe profeţi. Dar Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a anulat eforturile, zădărnicindu-le planurile. Viaţa profetului Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) din timpul domniei lui Faraon este plină de astfel de exemple, de la început până la sfârşit.
Un rege puternic cum era Faraon a vrut să-l ucidă pe profetul Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) când acesta se afla încă în pântecele mamei sale, dar nu a reuşit, iar Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) s-a născut. Faraon a continuat să depună eforturi pentru a-l ucide, dar Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) i-a dejucat toate planurile. Cauzele fizice şi psihice nu au nicio importanţă când Dumnezeu hotărăşte un anumit lucru. Astfel, Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) nu doar că s-a născut în siguranţă, ci a şi crescut în palatul lui Faraon şi în poala sa.
„Femeia lui Faraon spuse: «Bucurie a ochilor mei şi a lor tăi! Nu-l omorâţi! Poate vă va fi de folos ori poate îl veţi lua vouă fiu.» Ei nu şi-au dat însă seama!”
(Sura al-Qasas 28:9)
Al treilea exemplu: Atacul lui Abraha asupra Ka’ba-ei
În anul în care s-a născut Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) armata lui Najjaşi a venit să atace Sfânta Ka’ba. Aceasta era condusă de Abraha. Armata era alcătuită din elefanţi şi dispunea de toate armele pentru război. Abraha, mândru de armata sa numeroasă, era convins că va triumfa. Dar Creatorul tuturor cauzelor i-a zădărnicit eforturile. Când Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a dorit acest lucru, toţi oamenii şi animalele din acea armată nu au mai putu înainta. Oricât de mult au încercat, elefanţii au refuzat să înainteze spre Casa Sfântă.
Pe de altă parte, au apărut acele păsări (Ababil) la orizont. Fiecare pasăre purta trei pietre de cremene, una în cioc şi câte una în fiecare gheară. Ele au înconjurat armata şi au început să o lovească cu pietre. Fiecare piatră a căzut pe capul soldaţilor şi le-a străpuns corpul, pătrunzând în pământ. Prin urmare, întreaga armată a fost nimicită, cu excepţia unui singur soldat. Acest soldat s-a întors la împăratul Najjaşi şi i-a povestit în detaliu cele întâmplate. Acest eveniment a câştigat o atât de mare importanţă, încât acel an a fost numit Anul Elefantului (Amul Fil). Aşadar, istoria arabilor consemnează că naşterea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a avut loc în anul 1 Amul Fil, iar misiunea profetică (Be’sat) a început în anul 40 Amul Fil.
Al patrulea exemplu: felul cum a fost salvată viaţa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!)
Faptul că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost protejat de locuitorii însetaţi de sânge ai oraşului Mecca şi că mai târziu a fost ferit de moarte în multe bătălii este considerat a fi unul dintre semnele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Toţi politeiştii şi-au unit eforturile pentru a-l martiriza pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), chiar din ziua când acesta şi-a început misiunea profetică. Ei dispuneau de toate mijloacele pentru a-şi realiza acest scop, dar aşa cum spune un proverb persan: „Cine poate stinge lampa aprinsă de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)?”
Al cincilea exemplu: El creează fără o cauză vizibilă
Chiar dacă lipsesc cauzele vizibile, atât cele materiale, cât şi cele imateriale, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) creează prin puterea Sa de neîntrecut. Există multe exemple de astfel de fenomene. Cel dintâi exemplu este acela al strămoşului omului, profetul Adam (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), pe care Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) l-a creat fără să aibă loc împreunarea dintre un bărbat şi o femeie. Adam (Pacea fie asupra sa!) a luat fiinţă din nonexistenţă. În mod asemănător, profetul Iisus / Isa (Pacea fie asupra sa!) s-a născut dintr-o fecioară, Maria / Maryam (Pacea fie asupra sa!), chiar dacă aceasta nu fusese atinsă de niciun bărbat.
Profetului Zaharia (Pacea fie asupra sa!) i s-a născut un fiu, adică profetul Ioan Botezătorul / Yahya (Pacea fie asupra sa!), când acesta ajunsese la o vârstă extrem de înaintată şi după ce soţia lui îşi pierduse orice speranţă de a zămisli. Profetului Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) i s-a născut de asemenea un fiu, profetul Isaac / Işaq (Pacea fie asupra sa!), când era deja bătrân şi în ciuda faptului că soţia lui, Sara, fusese în prealabil stearpă.
Pecetea profeţilor, Muhammad (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), nu a absolvit nicio şcoală, nici nu a fost învăţat de vreun profesor. El nu a fost învăţat de oameni să scrie şi să citească. Cu toate acestea, el a fost învăţătorul omenirii şi deţinătorul ştiinţelor coranice. De fapt, această personalitate reprezintă însumarea calităţilor tuturor profeţilor de dinaintea sa. Prezenţa unor calităţi atât de excepţionale într-o singură persoană, fără vreo cauză vizibilă, poate fi înţeleasă doar ca fiind voinţa divină.
Rugile sunt ascultate şi în lipsa mijloacelor vizibile
Bunul Dumnezeu ascultă rugăminţile creaturilor Sale şi le împlineşte dorinţele. De multe ori vedem că oameni care nu au niciun fel de posibilităţi pot să scape de necazurile şi de suferinţele lor. Prin harul sadaqah-ei (milosteniei), sunt vindecate boli incurabile şi cei nevoiaşi se îmbogăţesc. Oameni afectaţi de necazuri sunt salvaţi în moduri pe care nici măcar nu şi le-ar fi putut imagina.
Tradiţiile sunt pline de astfel de exemple. Bunătatea şi îndurarea nemărginită a Atotputernicului Dumnezeu (Slăvit fie Preaînaltul!) a fost descrisă de Amirul-Muminin / Căpetenia credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) în următoarele cuvinte:
„Doar cel înţelept poate aprecia harul nemărginit al lui Dumnezeu Atotputernicul, care ne scapă de nenorociri şi care îndepărtează suferinţa din inimile zdrobite. De multe ori, omul este mâhnit dimineaţa, dar până seara starea lui de spirit se transformă în fericire. Aşadar, când sunteţi împresuraţi de greutăţi, să vă puneţi toată speranţa în Unicul Dumnezeu.”
Imamul Yafai scrie în cartea sa, Rawzatul Rehayin, comentariul la Diwan al-Mubidi şi spune: „Un rege i-a dat o perlă (nestemată) bijutierului său. Copilul bijutierului a reuşit să ia cumva această perlă (nestemată) şi a spart-o în două. Bijutierul era disperat. Cineva i-a spus să recite cu sinceritate cuvintele Imamului Ali (Pacea fie asupra sa!) menţionate mai sus. De îndată ce a recitat aceste cuvinte, a sosit un sol al regelui. Acesta i-a spus că doctorii au sugerat că dacă perla (nestemata) este zdrobită sub formă de pudră şi dacă este dată prinţesei bolnave, aceasta s-ar putea vindeca de boala ei. Regele îi poruncea bijutierului să zdrobească perla (nestemata) sub formă de pudră imediat şi să o aducă la palat.
Destinul omului
Există anumiţi factori spirituali legaţi de viaţa de apoi, al căror efect este păstrat, prin voia lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). De exemplu, cei care practică jihad-ul nefs (lupta împotriva propriului egoism) vor dobândi o poziţie înaltă în viaţa de apoi. Faptele celor care nu cred în profeţi nu vor avea valoare.
Balam Baur şi condamnarea sa la pedeapsa veşnică
Balam Baur ajunsese la un nivel înalt de desăvârşire. Dar pentru a-i face pe plac regelui, el a început să se împotrivească profetului timpului său. Prin urmare, el s-a afundat într-o viaţă a păcatului, din care nu mai putea ieşi. El a fost condamnat la pedeapsa Iadului, să sălăşluiască în a şaptea treaptă a focului, care este cea mai rea dintre toate treptele Iadului. El este comparat cu un câine în Sfântul Coran:
„Dacă am fi voit, l-am fi înălţat, har acestor semne, însă el s-a legat de pământ, urmându-şi poftelor. Era asemenea unui câine ce mârâie de-l zgândări şi mârâie de-l laşi în pace. Aşa este şi poporul care socoate semnele Noastre minciuni. Povesteşte-i istoriile! Poate va cugeta!”
(Sura al-Ar’af 7:176)
O avertizare
Credincioşii sunt cei care au înţeles cine este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Cei care cred trebuie să fie deosebit de atenţi să nu confunde cauzele aparente cu originea tuturor cauzelor, considerându-le pe acestea baza tuturor fenomenelor. În ciuda faptului că ei realizează autoritatea supremă pe care o are Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) asupra creaţiilor Sale, o înţelegere greşită a oamenilor în această privinţă poate să-i condamne la pieire. Ei trebuie să ştie că ar putea fi condamnaţi la pierire dacă depind de cauzele aparente şi dacă le consideră pe acestea ca fiind baza tuturor fenomenelor, pentru că centrul tuturor fenomenelor este Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). El este capabil să zădărnicească toate cauzele, făcând ca ele să nu aibă niciun rezultat.
Frumuseţea vieţii de apoi
Atunci când toate căile izbăvirii sunt distruse, Atotputernicul Dumnezeu (Slăvit fie Preaînaltul!) creează o cauză, prin îndurarea Sa nemărginită. Numeroase tradiţii (hadith-uri) relatează întâmplări în care oameni asupra cărora se pogorâră nenorociri şi care erau cât pe ce să fie condamnaţi la distrugere, au fost salvaţi în ultimele clipe de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Ei erau cu totul pierduţi în întunecimea păcatelor, dar au fost chemaţi către Domnul lor, prin mila Sa nemărginită. Pustiurile sterpe ale vieţii lor au devenit din nou verzi şi fertile. Darurile care le-au fost oferite de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) i-au surprins pe toţi martorii acestor evenimente dotaţi cu inteligenţă.
Magicienii lui Faraon
Magia este un păcat major şi cea mai rea îndeletnicire. Vrăjitorul este sortit la pedeapsa divină, iar sălaşul său va fi Iadul. Magicienilor lui Faraon li s-a poruncit să-l provoace pe profetul Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) şi să-l batjocorească. Dar meşteşugul lor viclean nu le-a fost de niciun folos şi ei au eşuat în mod jalnic. În acel moment s-a pogorât harul divin. Vrăjitorii au simţit în mod intuitiv puterea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), care l-a făcut pe profetul Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!) superior lor. Nici ademenirea bogăţiei, nici ameninţarea torturii şi a morţii venite din partea lui Faraon nu a putut să le zdruncine credinţa. Ei au fost salvaţi.
„Faraon spuse: «Voi aţi crezut în El înainte ca eu să vă dau îngăduinţa, căci El este mai marele vostru care v-a învăţat vrăjitoria. Veţi afla curând! Voi pune să vi se taie mâinile şi picioarele în curmeziş, iar apoi voi pune să vă răstignească pe toţi.»Ei spuseră: «Nu ne pasă, căci noi la Domnul nostru ne întoarcem.Noi cu tărie dorim ca Domnul nostru să ne ierte nouă greşelile noastre, căci noi suntem întâii credincioşi.»”
(Sura Aş-Şura 26:49-50)
Asiya a fost o femeie credincioasă
Dumnezeu Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) dăruieşte oricui doreşte El un statut respectabil atât în această lume, cât şi în viaţa de apoi. Asiya, soţia lui Faraon, ducea o viaţă îmbelşugată şi plină de tot confortul material atunci când inima ei a fost luminată de credinţă. Cu toate că a trebuit să treacă prin greutăţi de nedescris din cauza soţului ei, ea a rămas neclintită în credinţa ei. Ea şi-a mărturisit credinţa în Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi în profetul Său, Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!), fără nicio teamă. În momentul morţii sale, când a fost martirizată, s-a rugat Domnului ei.
„Dumnezeu a dat ca pildă credincioşilor pe femeia lui Faraon, când spuse: «Domnul meu! Zideşte-mi, la Tine, o casă în Rai! Mântuieşte-mă de Faraon şi de lucrarea sa! Mântuieşte-mă de poporul nedrept!»”
(Sura at-Tahrim 66:11)
Oamenii peşterii
Oamenii peşterii, al căror număr se spune că a fost şapte, au trăit în timpul domniei regelui asupritor Daqiyanus. Daqiyanus pretindea că este o divinitate şi oamenii îl venerau. Dar dintr-o dată, inimile acestor şapte persoane au fost luminate de credinţa adevărată.
Ei au respins afirmaţiile neadevarate ale lui Daqiyanus şi pentru a merge pe calea adevăratei credinţe au renunţat la puterea lumească şi au fugit în munţi şi s-au ascuns într-o peşteră.
Această întâmplare este descrisă în detaliu în Sura al-Kahf. Exemplul lor a rămas în istorie şi va continua să existe până în Ziua Judecăţii.
Acceptarea credinţei înainte de a muri
Este cunoscut faptul că au existat oameni atât de adânciţi în păcate, încât salvarea lor părea imposibilă. Dar în ultimele momente ale vieţii lor, ei au acceptat adevărata credinţă şi s-au rugat pentru a fi iertaţi. Datorită căinţei lor sincere, toate pacatele le-au fost iertate, iar îndurarea Milostivului Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a venit în ajutor. Astfel, ei au putut obţine mâtuirea şi fericirea în viaţa de apoi. Ei vor fi printre cei învingători în Ziua Judecăţii.
Moartea care survine imediat după îmbrăţişarea islamului
O astfel de persoană fericită a fost un evreu care a acceptat islamul în timpul bătăliei de la Uhud. Numele său era Makhriq. El s-a adresat oamenilor din tribul său astfel: „Voi nu sunteţi conştienţi de faptul că Muhammad (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) este profetul adevărat care ne-a fost făgăduit.” Ei i-au răspuns: „De unde ştii că nu cunoaştem acest lucru?” „Atunci de ce nu-i veniţi în ajutor?” i-a întrebat el. Oamenii din tribul său au spus: „Astăzi este Sâmbătă (Sabatul).”
El le-a spus: „Dar acesta a fost în timpul profetului Moise / Musa (Pacea fie asupra sa!), a fost abrogat de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi nu este acceptat de el.” Când nu a primit niciun răspuns din partea oamenilor tribului său, el s-a dus la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a devenit musulman. El era extrem de bogat. El i-a încredinţat toată averea sa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a intrat pe câmpul de luptă pentru a-i înfrunta pe necredincioşi. El a fost martirizat la scurt timp după aceasta. Se spune că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a dat adesea milostenie din averea lui Makhriq, martirul.
Fericirea eternă
Hur ibn Yazid Riyahi era comandantul armatei lui Ibn Ziyad. El i-a blocat calea Imamului Husein (Pacea fie asupra sa!) şi l-a forţat să se oprească la Karbela. Această faptă josnică l-ar fi condamat la pedeapsa veşnică. Dar când a auzit predica Imamului Husein (Pacea fie asupra sa!) din Ziua de Aşura şi strigătul lui de ajutor (Isteghasa), în sufletul său s-a produs o transformare. Mila şi harul lui Dumezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) l-a salvat. El s-a căit cu sinceritate şi s-a alăturat martirilor de la Karbela. În acest fel, el a putut să dobândească fericirea eternă. În ultimele momente ale vieţii sale, Imamul Husein (Pacea fie asupra sa!) i-a dat vestea cea bună: „Tu eşti Hur (liber), aşa cum te-a numit mama ta.”
Cei înţelepţi nu-şi pierd niciodată speranţa
Un om nu trebuie niciodată să-şi piardă speranţa în ceea ce priveşte dobândirea trăsăturilor morale înalte şi desăvârşirea credinţei. De fapt, cineva nu ar trebui nici măcar să se îndoiască de posibilitatea dobândirii ei. Deşi acest fel de lipsă de speranţă nu este total haram, totuşi credinciosul adevărat trebuie să se înfrâneze în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, el nu trebuie să considere că aceste capacităţi aparente cum ar fi tinereţea, puterea, înţelepciunea, capacitatea de a gândi, puterea de muncă, entuziasmul, dragostea, etc. ar fi suficiente pentru a izbândi în viaţa de apoi.
Multor oameni le-au lipsit capacităţile de mai sus, dar când mila şi harul lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a venit în ajutor, ei au fost înălţaţi într-o funcţie înaltă. De exemplu, oameni precum Fuzail ibn Ayaz, Imran Sabi, Barham Nasrani şi Sahib Riyaz, care au primit Tawfiq de la Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) atunci când deveniseră slabi datorită vârstei înaintate şi în ciuda faptului că erau incapabili să muncească din greu şi să aibă o viaţă activă, totuşi au primit o funcţie înaltă.
Deznădejdea este un păcat mare
Deznădejdea este un păcat major pentru că el implică tăgăduirea suveranităţii absolute a Atotputernicului Dumnezeu. O inimă luminată de cunoaşterea faptului că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), Creatorul tuturor lucrurilor existente, este cel mai bun Planificator, cel mai bun Executant şi cel mai bun Protector, o persoană care este conştientă de faptul că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este cel care dăruieşte creaturilor Sale preaplinul mijloacelor de trai, siguranţa şi bunăstarea, datorită milei Sale nemărginite, a generozităţii nelimitate şi a ştiinţei Sale de neîntrecut, va fi mângâiată şi se va simţi în siguranţă. Inima unei astfel de persoane va fi liniştită şi împăcată şi nu va apărea problema întristării sau a suferinţei. Creatorul nu este neglijent în ceea ce priveşte nevoile pe care le are un copil care se află în pântecele mamei lui. Hrana îi este furnizată prin intermediul cordonului ombilical. Când se naşte copilul, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) îi oferă laptele hrănitor şi uşor de digerat al mamei sale. Treptat, Dumezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) dezvoltă în el diferite capacităţi de care are nevoie în diversele etape ale creşterii.
Pentru a-i asigura copilului siguranţa şi fericirea, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pune afecţiune adâncă şi permanentă în inima mamei copilului, iar ea este gata să-şi sacrifice toată odihna şi toate plăcerile de dragul copilului.
Dacă cineva este conştient de lucrurile discutate mai sus, este oare posibil ca să-şi piardă speranţa în Domnul său? Nu! De fapt, acestea fac ca să fie uşor să ne punem toată încrederea în Creator şi să trecem prin toate suişurile şi coborâşurile vieţii cu resemnare şi cu tărie morală.
Deznădejdea este un semn al necredinţei şi al lipsei de cunoaştere
Disperarea este o formă ascunsă de necredinţă. Ea este rezultatul necunoaşterii măreţiei lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). A te lăsa cuprins de deznădejde este la fel ca necredinţa în Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), care este un păcat major. De aceea, cineva trebuie să fie extrem de atent şi să se ferească de a ajunge într-o stare atât de jalnică. Nobilul Coran explică acest lucru în versetul următor:
„Nu deznădăjduiesc de la Duhul lui Dumnezeu decât tăgăduitorii.”
(Sura Yusuf 12:87)
Speranţa aparţine psihicului uman
Atotputernicul, în milostivirea Sa nemărginită, a înzestrat psihicul uman cu speranţă. Chiar şi în cele mai grele împrejurări există o slabă licărire de speranţă în inima omului şi aceasta îl ajută să-şi învingă sentimentul de deznădejde. El se întoarce asftel către Domnul său şi se roagă pentru îndurare, iertare şi ajutor, iar Dumnezeu Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu-l respinge niciodată pe cel care se Îi cere ajutorul.
Vindecarea deznădejdii
- Puterea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Slăvit fie Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pentru autoritatea Sa supremă şi absolută pe care o deţine asupra acestui mare univers, a pământului şi a celor şapte ceruri. El stabileşte traiectoria stelelor şi a planetelor şi nici măcar o frunză nu cade fără permisiunea Sa. El poate să facă tot ceea ce doreşte. Intelectul şi raţiunea rămân uluite încercând să înţeleagă puterea şi măreţia Sa. Oare Cel Atotputernic este incapabil să îndeplinească puţinele nevoi ale creaturilor Sale? Cu siguranţă că nu! Aşadar, cum ar putea fi justificată deznădejdea?
- Experienţele personale
Omul trebuie să cugete la multele binecuvântări ale lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) care i-au fost dăruite în trecut şi pe care le-a luat cu uşurinţă, considerând că i se cuvin. Atotputernicul ne-a scos în siguranţă, teferi, din întunecimea pântecelor mamelor noastre. El este conştient de nevoile noastre şi ni le cunoaşte mai bine decât le cuoaştem noi înşine şi le împlineşte fără să Îi cerem acest lucru. El ne-a salvat din multe situaţii periculoase, de multe boli şi dezastre. El ne-a dăruit multe binecuvântări fizice, materiale, intelectuale, sociale şi spirituale pentru ca noi să devenim încrezători şi siguri de poziţia noastră ca indivizi. Atunci de ce să existe deznădejde? Este El oare inconştient de condiţia noastră? Îmi cer iertare de la Atotputernicul Dumnezeu! Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este mult prea Înalt!
3.Exemplele altora
Să analizăm situaţia celor care s-au aflat în împrejurări extrem de grele şi care au fost plini de speranţă, nădăjduind în bunăvoinţa şi în milostivirea lui Dumnezeu. Ei au continuat să-L implore pe Dumnezeu până când rugăciunile lor au fost ascultate şi au primit ajutorul Său.
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) şi fiul său
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) avea o sută doisprezece ani, iar potrivit unei alte relatări, o sută două zeci de ani. Respectabila sa soţie avea nouăzeci şi şapte de ani. Ei nu aveau copii. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a trimis un înger pentru a le aduce la cunoştinţă că li se va dărui un fiu.
„Femeia lui stătea în picioare şi izbucni în râs. Noi i-l vestirăm pe Isaac şi după Isaac, pe Iacob. Ei spuseră: «Porunca lui Dumnezeu te miră? Milostivenia şi binecuvântările lui Dumnezeu fie asupra voastră. O, oameni ai acestei case! Dumnezeu este Lăudat, Slăvit!» Ea spuse: «Vai mie! O să odrăsluiesc acum că sunt bătrână şi bărbatul meu este bătrân? Aceasta este un lucru de mirare!»”
(Sura Hud 11: 71-73)
Pe scurt, îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) l-a binecuvântat pe Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) şi pe soţia lui, Sara, cu un fiu, Isaac / Işaq (Pacea fie asupra sa!), la o vârstă când acest lucru nu ar fi fost niciodată de aşteptat.
Profetul Zaharia (Pacea fie asupra sa!) avea nouăzeci şi nouă de ani, iar soţia sa era în vârstă de optzeci şi nouă de ani. Cu toate acestea, el a nădăjduit în îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi s-a rugat cu sinceritate:
„«Domnul meu! Oasele mi s-au înmuiat, iar capul îmi este încins de vâlvătăile cărunţiei. Domnul meu! Niciodată nu am fost năpăstuit când te-am chemat! Îmi este teamă de rudele mele, după mine, căci femeia mea este stearpă. Dăruieşte-mi Tu un urmaş de la Tine! El mă va moşteni pe mine şi va moşteni neamul lui Iacob. Domnul meu! Fă-l pe placul Tău!»
«O, Zaharia! Îţi vestim un fecior şi numele său va fi Ioan. Nicicând nu am mai dat acest nume cuiva.» Zaharia spuse: «Domnul meu! Cum aş putea avea un fecior? Femeia mea este stearpă, iar pe mine m-au slăbit bătrâneţele.» El spuse: «Aşa va fi să fie. Domnul tău spuse – Îmi este uşor, căci odinioară şi pe tine te-am creat pe când erai nimic.»”
(Sura Maryam 19:4-9)
Astfel, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a răspuns rugăminţii profetului Zaharia (Pacea fie asupra sa!) şi acestuia i s-a născut un fiu, profetul Ioan Botezătorul / Yahya (Pacea fie asupra sa!).
Dacă cineva suferă de o anumită boală pentru o perioadă lungă de timp şi se pare că nu există nicio speranţă de vindecare, persoana respectivă trebuie să considere această boală ca o plată pentru păcatele sale (kaffara).
Pe de altă parte, dacă prin rugăciunile sale şi prin plata milosteniei (sadaqah) boala se vindecă, acestea devin o cale de a fi salvat.
Profetul Iov / Ayyub (Pacea fie asupra sa!) şi nenorocirile prin care a trecut
Dacă cineva doreşte să ajungă la smerenie şi la o înţelegere adâncă a lucrurilor, trebuie să studieze viaţa profetului Iov / Ayyub (Pacea fie asupra sa!). După ce a fost atins de o boală îngrozitoare timp de şapte ani, iar potivit altor relatări, timp de optsprezece ani, el s-a rugat lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
„Şi Iov! El Îl chema pe Domnul său: «Nenorocirea m-a lovit, însă Tu eşti Cel prea Milostiv dintre milostivi!»”
(Sura al-Anbiya 21:83)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a răspuns rugăminţii sale şi l-a vindecat de boală şi i-a dăruit avere, la fel ca înainte.
Înţelepciunea ascunsă în spatele sărăciei şi a lipsurilor
Dacă cineva este lovit de sărăcie pentru o perioadă lungă de timp şi nu poate vedea nicio cale de ieşire din această situaţie, atunci acest lucru poate fi privit în două feluri. În primul rând, este posibil ca să existe o anumită înţelepciune ascunsă în spatele acestei sărăcii, iar dacă omul ar cunoaşte motivul pentru care i se întâmplă ceea ce i se întâmplă, s-ar putea ca să prefere această stare şi să fie fericit cu acest lucru.
În al doilea rând, cei care-şi petrec prima parte a vieţii în sărăcie, de obicei devin mai bogaţi mai târziu, pe parcursul vieţii lor şi de aceea, au o bătrâneţe liniştită.
Averea care vine atunci când omul nu are nimic
Ca exemplu, vom menţiona o întâmplare relatată în cartea Faraz Badaşşuda:
Un negustor bogat povesteşte: „Călătoream pentru a merge în pelerinajul Hajj şi aveam 3000 dinari şi bijuterii de aur şi de argint la mine. Le-am pus într-o taşcă pe care am prins-o de brâu. Dar mi-am dat jos taşca când m-am dus la toaletă. Mă aflam deja la mulţi kilometri distanţă când mi-am dat seama că mi-am pierdut taşca. Aveam multă avere, aşa că nu mi s-a părut necesar să mă întorc şi să caut banii şi nici măcar nu era posibil să mă întorc. Când m-am întors în oraşul meu natal am fost lovit de necaz după necaz. Treptat mi-am pierdut toată averea. Reputaţia şi respectul de care mă bucuram s-au transformat în ruşine. Din cauza jenei pe care o simţeam în faţa prietenilor mei, din cauza bârfelor duşmanilor şi a lipsurilor care au urmat am fost forţat să părăsesc oraşul natal. În timpul acestei călătorii am înnoptat într-un sătuc. În acel moment aveam doar o şesime dintr-o monedă de argint. Era o noapte întunecată şi ploioasă. Dintr-o dată, pe soţia mea au cuprins-o durerile naşterii şi ni s-a născut un copil. Soţia mi-a spus că avea nevoie de ceva de-ale gurii, altfel ar fi pierit de foame. Am luat moneda mică de argint pe care o aveam şi am bătut la uşa unui negustor de legume. După încercări repetate, el a deschis în cele din urmă uşa. I-am explicat situaţia în care mă aflam şi i-am dat moneda. El mi-a adus nişte caş şi nişte unt într-o strachină de lut. În timp ce mă întorceam, după ce am făacut câţiva paşi, am alunecat iar strachina mi-a căzut din mână şi s-a spart. Eram lovit de suferinţă şi nu mă puteam controla.
Am început să-mi lovesc faţa şi să urlu tare. Fereastra unei case învecinate s-a deschis şi cineva m-a întrebat cine sunt şi de ce făceam gălăgie, deranjând vecinii. I-am explicat pe scurt situaţia în care mă aflam şi am adăugat că eu, soţia şi copilul meu eram înfometaţi şi că această nenorocire se abătuse asupra mea. Bărbatul m-a întrebat: «Strigătul şi văicăreala ta este doar pentru o monedă de argint?» «Nu», i-am răspuns. «Niciodată nu am fost avar.» Apoi i-am spus despre anul în care mi-am pierdut taşca cu 3000 de dinari şi cu bijuterii. El m-a întrebat dacă exista vreun semn distinctiv pe taşca mea. M-am gândit că vrea să mă păcălească, aşa că am refuzat să-i răspund. Dar el a insistat şi i-am spus. Apoi el m-a invitat în casa sa şi l-a trimis pe sclavul său să-i aducă pe soţia şi pe copilul meu. Sclavul s-a întors cu soţia şi cu copilul meu, iar gazda noastră ne-a pregătit un loc unde să rămânem peste noapte. În dimineaţa zilei următoare mi-a dat câţiva dinari şi mi-a spus să stăm în casa sa până ce soţia mea se va înzdrăveni.
Aşa au trecut zece zile. În fiecare zi ne dădea câţiva dinari. Apoi, într-o zi, m-a întrebat despre îndeletnicirea mea. Când i-am spus că eram un negustor priceput, mi-a dat nişte bani şi mi-a spus să încep o afacere. După câteva luni de la începerea negoţului, i-am oferit acea parte din câştig care i se cuvenea. El s-a dus într-o altă cameră şi s-a întors cu taşca cu bani pe care o pierdusem cu ani în urmă. Am fost foarte bucuros să o văd şi am leşinat de emoţie. I-am multumit lui Dumezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi m-am întors în oraşul meu natal. Treptat, situaţia mea financiară a început să se schimbe şi am devenit din nou bogat.”
„S-ar putea să vă fie silă de ceva, însă să fie un lucru bun pentru voi. S-ar putea să iubiţi ceva, şi să fie un lucru rău pentru voi. Dumnezeu ştie, însă voi nu ştiţi.”
(Sura al-Baqarah 2:216)
„Dumnezeu nu împovărează pe nimeni decât pe măsura putinţei pe care i-a dat-o. Dumnezeu va face ca după greutate să vină uşurare.”
(Sura at-Talaq 65:7)
Remediul pentru deznădejdea din momentele grele
Dacă cineva are probleme legate de această lume, el ar trebui să-şi îndrepte atenţia asupra a două realităţi. În primul rând, această viaţă este un loc al încercărilor şi al testelor pentru fiecare. Nimeni nu poate să evadeze din strânsoarea ghearelor sale. În al doilea rând, el trebuie să privească starea acelor oameni care este mult mai rea decât a lui. În acest fel, omul poate să obţină pacea sufletească şi alinarea, comparându-şi situaţia în care se află cu cea a celor năpăstuiţi.
Chiar şi în timpul celor mai mari nenorociri trebuie să avem încredere în mila lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). De multe ori cei din trecut au fost loviţi de necazuri care păreau fără rezolvare, dar Milostivul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) i-a ajutat să izbândească.
În cartea Faraj Bad as Şiddah, apreciatul autor Husain bin Said Dabistani a consemnat mai mult de 500 de întâmplări în care Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) i-a alinat şi i-a scăpat pe cei care fuseseră împresuraţi de necazuri din toate părţile, după ce li se dărâmaseră toate speranţele. Pe lângă aceasta, chiar noi inşine suntem martorii multor cazuri în care rugile şi milostenia (sadaqah) celor evlavioşi îi ajută pe oameni să iasă din situaţii dificile.
În aceeaşi carte este menţionată o întâmplare în care un locuitor al oraşului Medina spune: „Eram bogat şi aveam toate lucrurile bune din această lume. În cele din urmă, am devenit sărac şi lipsit, aşa că am mers la Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) şi i-am spus despre problemele mele. El şi-a exprimat regretul pentru situaţia în care mă aflam şi mi-a recitat următoarele versuri: «Când te confrunţi cu momente grele să nu fii nerăbdător, pentru că ai trăit în confort o perioadă lungă de timp. Iar după fiecare necaz urmează alinare şi mângâiere. Iar cuvintele lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) sunt cele mai adevărate. Aşadar, nu deznădăjdui! Cu siguranţă, deznădejdea înseamnă necredinţă. S-ar putea ca Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) să te facă bogat în curând. După aceea, să nu-L uiţi pe Domnul tău. Cu siguranţă, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) Îsi ţine promisiunile. Dacă intelectul ar avea capacitatea de a produce hrană, averea lumii ar aparţine numai intelectualilor. Ai grijă să nu-ţi pierzi speranţa atunci când te confrunţi cu necazuri. În spatele vălurilor se ascund lumini orbitoare ale speranţei.»”
Naratorul spune: „Când am auzit aceste versuri, suferinţa mea s-a transformat în bucurie, iar deznădejdea în optimism. Foarte curând, mi s-au deschis porţile îndurării şi situaţia mea grea s-a schimbat în bine.”
Un lucru de care să ne amintim
În această carte este relatat un hadith de la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) care spune că petru a îndepărta nenorocirile, trebuie să se recite următorul verset:
„Nu este Dumnezeu afară de Tine! Mărire Ţie! Eu am fost dintre nedrepţi!” (Sura al-Anbiya 21:87). Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) este Domnul meu şi nu-I asociez nimic.
Trebuie să ne amintim că deznădejdea este cel mai rău păcat petru că ea implică o ruptură a legăturii dintre Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi creaturile Sale. Ea înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu, pentru că atunci când mai rămâne chiar şi o iotă de credinţă în inima unei persoane, aceasta nu poate întrerupe legăturile cu Cel Care o hrăneşte, o ocroteşte şi o susţine. Se poate întâmpla ca uneori să pătrundă în sufletul omului un fel de deznădejde, dar el trebuie să-şi revină repede şi să se căiascăv de păcatul său.
Orice păcat poate fi iertat
Potrivit versetului Sfântului Coran şi tradiţiilor (hadith-urilor) mutawatir (relatate de multe surse diferite), toate păcatele pe care le comite omul pot fi iertate, dacă el se căieşte cu sinceritate. Este greşit să spunem că un anumit păcat nu poate fi niciodată iertat. Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune în Coran:
„El este Cel ce primeşte căinţa robilor Săi şi le iartă lor faptele rele. El ştie ceea ce făptuiţi.”
(Sura Aş-Şura 42:25)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a spus că unele dintre numele Sale sunt:
1) Tawwabun (Cel Care acceptă Tawba – căinţa)
2) Gaffarun (Cel Care iartă)
3) Ghafurun (Cel Care iartă pe deplin)
4) Ghafir udh-Dhunuba (Cel Care iartă păcatele)
5) Qabil ut-Tawba (Cel Care acceptă căinţa)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a adresat o invitaţie generală tuturor oamenilor de a se întoarce la El pentru a-şi cere iertare pentru păcatele lor. Dacă studiem înţelesul versetului 53 din Sura az-Zumar, aflăm că păcătoşii nu au niciun motiv ca să-şi piardă speranţa. Acest verset este cunoscut sub numele Ayat al-Rahma („Versetul milei”).
„Spune: «O, robi ai Mei! Voi cei ce v-aţi întrecut măsura, nu deznădăjduiţi de la milostivenia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu iartă păcatele toate, căci El este Iertătorul, Milostivul.»”
(Sura az-Zumar 39:53)
Iertarea nemărginită a lui Dumnezeu
Trebuie să observăm câteva lucruri din versetul de mai sus. Mai întâi, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune: „O, robi ai Mei!” El nu spune: „O, păcătoşilor!” Chiar dacă li se adresează păcătoşilor, El îi numeşte „robi ai Mei”, pentru ca deznădejdea slujitorilor Săi să se transforme în speranţa că vor primi mila Sa.
Apoi, El spune: „Voi cei ce v-aţi întrecut măsura.” Acest lucru arată o atitudine blândă. Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu spune: „O, voi cei ce aţi făcut ceea ce este strigător la cer”, pentru ca păcătoşii să nu-şi piardă speranţa că vor dobândi iertarea.
Disperarea este interzisă (Haram)
Al treilea lucru pe care trebuie să-l observăm este că Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a spus păcătoşilor: „Nu deznădăjduiţi de la milostivenia lui Dumnezeu.” Folosirea formei negative a imperativului semnifică faptul că deznădejdea este interzisă. De asemenea, acest lucru înseamnă că este Haram să ne pierdem speranţa cu privire la mântuire.
Al patrulea lucru este că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu S-a oprit aici, ci El adaugă în continuare: „căci Dumnezeu iartă păcatele toate”, ceea ce înseamnă că această frază include toate păcatele.
Al cincilea lucru care trebuie observat este adăugarea cuvântului „toate” la sfârşit, ceea ce sugerează că afirmaţia se referă la toate păcatele, fără nicio excepţie.
Şi ultima observaţie este că la sfârşitul versetului, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) repetă: „căci El este Iertătorul, Milostivul”, pentru a accentua faptul că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) doreşte şi vrea să-i ierte pe cei care se căiesc.
Căinţa celui care a ucis un profet poate fi, de asemenea, acceptată
Jabir Ibn Abdullah Ansari (Allah să fie mulţumit de el!) relatează că odată, a venit la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) o femeie şi l-a întrebat: „Dacă o mamă şi-a ucis copilul, poate să ceară iertare?” Nobilul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a răspuns:
„Pe Dumnezeu / Allah, sub al Cărui control se află viaţa lui Muhammad, chiar dacă o femeie a ucis şaptezeci de profeţi, iar apoi îi pare rău şi se căieşte, iar Dumnezeu / Allah este convins de sinceritatea şi de adevărul vorbelor ei, căinţa sa va fi acceptată şi păcatele ei vor fi iertate, cu condiţia ca ea să nu repete păcatul. Cu siguranţă, Dumnezeu / Allah este foarte Iertător şi iartă peste măsură de mult. Într-adevăr, cel care se căieşte (cu sinceritate) este ca şi cum nu ar fi comis niciodată acel păcat.”
(Liyali Akhbar)
Nu este corect să deznădăjduim atunci când nu primim răspuns la rugăciunile noastre
Dacă ne rugăm lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pentru anumite beneficii lumeşti sau pentru binecuvântările din viaţa de apoi şi nu primim răspuns la rugăciunea noastră, atunci trebuie să ne gândim la două lucruri. Mai întâi, trebuie să ştim că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a promis că va răspunde tuturor rugilor noastre şi că Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) nu-Şi încalcă niciodată cuvântul.
Aşa cum este menţionat în Cartea Sfântă:
„Când robii Mei te întreabă despre Mine… Eu sunt aproape. Eu răspund la chemarea celui ce Mă cheamă, atunci când Mă cheamă.”
(Sura al-Baqarah 2:186)
În alt loc, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
„Domnul vostru spuse: «Chemaţi-Mă şi vă voi răspunde.»”
(Sura Ghafir, 40:60)
Al doilea lucru este că, datorită înţelepciunii Sale nemărginite, s-ar putea ca El să întârzie răspunsul la unele rugăminţi. Aşadar, dacă nu primim satisfacţie imediată, nu ar trebui să ne pierdem speranţa că ni se va răspunde la rugăciuni.
S-ar putea să nu primim răspuns la rugăciunile noastre din cauza păcatelor
Câteodată, păcatele unei persoane împiedică acceptarea rugăciunilor sale. Alteori, s-ar putea ca Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) să amâne acceptarea lor, din cauza unui motiv tainic în spatele căruia se află marea Sa înţelepciune. Acest lucru o va determina pe persoana respectivă să repete rugăciunile şi astfel, va fi îndreptăţită la mai mult Tawab (la o răsplată mai mare). Şansa de a te ruga este în sine o binecuvântare a lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
O altă posibilitate este că uneori, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) doreşte să audă rugăminţile creaturilor Sale de mai multe ori, înainte de a le îndeplini dorinţele.
Întârzierea îndeplinirii lucrurilor pentru care ne rugăm ne aduce mai aproape de Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Câteodată, răspunsul la rugăciunile noastre este întârziat, pentru că a-L implora pe Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) în mod continuu constituie cel mai bun act de adorare. Faptul că El doreşte ca noi să continuăm să ne rugăm Lui este o dovadă a îndurării lui Dumnezeu. Acesta este un mijloc prin care putem să ne apropiem de El. Celor cărora le doreşte binele, El le dă Tawfiq-ul (succesul, reuşita) de a-L implora pe El, amânând îndeplinirea rugăminţilor lor.
Allama Majlisi (Allah să fie mulţumit de el!) scrie în cartea sa, Hayatul Qulub, că Imamul Muhammad Baqir (Pacea fie asupra sa!) spune într-o tradiţie (hadith) demnă de încredere că:
„Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) obişnuia să viziteze oraşele populate şi pădurile pustii pentru a putea trage învăţăminte de la creaturile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Într-o zi, el a văzut un credincios rugându-se. Îmbrăcămintea sa era confecţionată din piele de animale, iar rugile sale răsunau în împrejurimi. Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a fost uimit de înfăţişarea sa. El s-a apropiat de el, s-a aşezat şi a aşteptat ca să-şi termine rugăciunile. Când acesta şi-a terminat rugăciunile, Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a spus: «Îmi place felul tău de a fi şi vreau să mă împrietenesc cu tine. Spune-mi unde locuieşti, ca să pot veni să te întâlnesc, atunci când voi dori.» El a spus: «Tu nu vei putea să mergi pe calea mea.»
«De ce?»
«Eu merg pe apă.»
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a spus: «Atotputernicul Dumnezeu / Allah, Care ţi-a dat puterea să mergi pe apă, poate să mă facă şi pe mine capabil să fac asta. Haide, ridică-te! Astăzi îmi voi petrece noaptea în locuinţa ta.»
Când au ajuns la malul râului, omul a spus: «Bismillah» şi a păşit pe suprafaţa apei râului şi a ajuns repede pe celălalt mal al râului. Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a recitat şi el «Bismillah» şi a trecut râul. Bărbatul a rămas uluit. Apoi au intrat amândoi în casa sa.
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) l-a întrebat: «Care este cea mai grea zi?» El i-a răspuns: «Ziua în care Dumnezeu / Allah le va răsplăti şi le va pedepsi pe toate creaturile Sale, potrivit faptelor lor.» Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a spus: «Să ne rugăm lui Dumnezeu / Allah ca să ne păzească de greutăţile acelei zile.»
Potrivit unei alte relatări, profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a spus: «Să ne rugăm pentru credincioşii care comit păcate!» Credinciosul a spus: «Nu voi lua parte la această rugăciune pentru că mă rog de treizeci de ani pentru un lucru care până acum nu s-a îndeplinit, aşa că nu are rost să mă rog pentru altceva.»
Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) a spus: «O, credinciosule! Când lui Dumnezeu / Allah Îi este dragă o creatură, El amână îndeplinirea rugilor sale, pentru ca ea să continue să se roage şi să-L implore. Pe de altă parte, când cineva nu este pe placul Său, El îi răspunde imediat la rugăciuni, sau aşează deznădejde în inima sa, astfel că acesta va înceta să se mai roage.»
Apoi, el l-a întrebat pe credincios despre rugăciunea la care nu primise răspuns până atunci. Acesta i-a spus: «Într-o zi, eram ocupat cu rugăciunile mele, când am văzut un tânăr chipeş care păstorea o turmă de oi şi capre. L-am întrebat ale cui erau animalele acelea. El a spus că sunt ale lui. Apoi l-am întrebat cine este. El a spus că este fiul lui Khalilullah (prietenului lui Dumnezeu / Allah) Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) şi că nunele său este Ismael / Ismail (Pacea fie asupra sa!). În acel moment, m-am rugat lui Dumnezeu / Allah să-mi îngăduie să-l văd pe prietenul (Khalil) meu Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!).» Profetul Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) i-a spus: «Acum ţi-a fost îndeplinită ruga. Eu sunt acel Avraam / Ibrahim.» Credincosul s-a bucurat foarte tare şi l-a îmbrăţişat pe Avraam / Ibrahim (Pacea fie asupra sa!). El i-a sărutat capul, ochii şi mâinile şi I-a mulţumit Atotputernicului Dumnezeu / Allah cu sinceritate. După aceea, amândoi s-au rugat pentru bărbaţii şi pentru femeile credincioase.
Următorul: Capitolul 5
Anterior: Capitolul 3