Capitolul 2
Păcatele majore şi păcatele minore
Înfrânarea de la păcatele majore face ca cele minore să fie trecute cu vederea
Dacă cineva evită păcatele majore, păcatele minore îi vor fi trecute cu vederea. Dumnezeu/Allah, Atotputernicul, iartă, prin îndurarea Sa, păcatele minore. Aşa cum este menţionat în următorul verset din Sfântul Coran:
„Dacă vă feriţi de păcatele grele care vă sunt oprite, Noi vom şterge relele voastre şi cu cinste vă vom lăsa să intraţi în Rai.”
(Sura an-Nisa 4: 31)
Porţile Paradisului sunt deschise pentru cei evlavioşi
S-a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Jur pe Dumnezeu/Allah, Care are putere asupra vieţii mele, că nu există nicio persoană care să se roage de cinci ori pe zi, care să postească în timpul lunii Ramadan şi care să se înfrâneze de la păcate, iar porţile Paradisului să nu fie deschise pentru ea.”
După aceea, el a recitat versetul coranic menţionat mai sus.
(Tafsir Minhajus Sadiqin)
Mijlocirea
Cel care comite un păcat major şi care nu se căieşte, este păcătos. Nu este permisă efectuarea rugăciunii salat în spatele său (el nu poate conduce rugăciunea în grup). Mărturia lui nu poate fi acceptată. După moarte, el va fi supus pedepsei divine. Prin îndurarea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) o asemenea persoană mai poate încă să dobândească mântuirea; iar îndurarea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) care poate face acest lucru posibil este mijlocirea profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a descendenţilor săi (Pacea fie asupra lor!).
Aşa cum spune Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) într-una dintre tradiţiile sale:
„Intervenţia mea este păstrată pentru cei păcătoşi dintre cei care mă urmează pe mine.”
(Bihar al-Anwar vol.3)
El a mai spus:
„Mijlocirea mea este în mod special pentru cei păcătoşi dintre aceia care mă urmează pe mine. Dar privitor la cei care se înfrânează de la păcatele majore, în cazul lor nu există socoteală (a faptelor).”
Adică ei vor fi acceptaţi în Paradis imediat.
Posibilitatea mijlocirii nu ar trebui să determine pe nimeni să comită păcate
Nu există nicio îndoială cu privire la existenţa mijlocirii (şafa’at). De fapt, ea este dreptul oferit Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi Imamilor purificaţi (Pacea fie asupra lor!) de către Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), pentru a arăta importanţa şi statutul pe care-l deţin aceştia. Celălalt scop al mijlocirii este de a face ca respectul pentru de ei să fie evident. Oamenii care au comis păcate mari vor fi încredinţaţi lor. Prin harul mijlocirii lor, păcătoşii vor putea să urce înălţimile la fel ca celelalte grupuri de oameni. Acest lucru este evident în Sfântul Coran şi în relatările autentice. El este clar şi din tradiţiile mutawatir (cele mai des relatate). Ar fi inutil să relatăm toate aceste tradiţii în acest studiu atât de scurt.
Trebuie să subliniem doar un singur lucru aici. Mijlocirea nu trebuie considerată ca un permis pentru comiterea păcatelor, nici nu ar trebui să facă pe nimeni nepăsător în ceea ce priveşte căinţa.
Sinuciderea în speranţa mântuirii
A păcătui fără să te căieşti, în speranţa mijlocirii este ca şi cum ai consuma otravă, sau ca şi cum ai pune mâna în gura unui şarpe, în speranţa că va veni un doctor care te va vindeca. Acest lucru este împotriva logicii pentru că, după consumarea otrăvii, nu se poate anticipa corect dacă ajutorul medical va fi disponibil. Chiar dacă vine un doctor şi medicamentele ajung la timp, este greu de spus că acest lucru va salva viaţa acelei persoane. Înainte ca medicamentele să aibă vreun efect, otrava s-ar putea răspândi în tot organismul şi s-ar putea să intervină moartea.
În acelaşi fel, cel care săvârşeşte fapte indecente, în speranţa că va avea parte de mijlocire după moarte, nu poate fi sigur că mijlocirea va veni imediat să-l salveze.
Moartea este de trei feluri
Imamul Muhammad Taqi (Pacea fie asupra sa!) a relatat de la înaintaşii săi că Amirul Mu’minin / Prinţul credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a fost întrebat despre moarte. El a răspuns:
„Ai venit la cel care cunoaşte. Moartea vine la cineva într-unul din aceste trei feluri:
Cuiva i se da fie vestea bună a răsplăţii veşnice, sau i se va aduce la cunoştinţă vestea pedepsei eterne, sau va rămâne într-o stare permanentă de groază şi teamă.
Soarta sa va rămâne nedecisă şi imprevizibilă şi nu se va cunoaşte ce fel de viitor îl aşteaptă. Apoi (trebuie să ştiţi) că acelora care ne sunt nouă devotaţi şi care ascultă de poruncile noastre şi nu păcătuiesc, li se va da vestea bună a răsplăţii veşnice. Dar potrivnicii noştri vor rămâne sub pedeapsa divină pentru totdeauna. Iar cel care a fost nedrept faţă de sufletul său şi care a abuzat de el, se va afla într-o situaţie nesigură, necunoscând ceea ce-i rezervă viitorul. O astfel de persoană este un păcătos a cărui moarte va fi însoţită de groază şi teamă. Dar Dumnezeu/Allah nu-l va considera pe acesta la acelaşi nivel cu duşmanii noştri. Ci s-ar putea ca el să fie scos din Iad, datorită intervenţiei noastre.
Aşadar, să acţionaţi (cu dreptate) şi să vă supuneţi poruncilor lui Dumnezeu/Allah. Să nu consideraţi pedeapsa divină ca fiind un lucru mic. Şi cu siguranţă, există astfel de oameni, care nu vor putea primi mijlocirea noastră, decât după 300 000 de ani.”
(Bihar al-Anwar, vol.3 citat din Ma’aniul Akhbar)
Sunt îngrijorat cu privire la starea voastră în Barzakh
Umar Ibn Yazid spune că: „L-am întrebat pe Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!): „Te-am auzit spunând că toţi şiiţii vor intra în Rai, oricât de păcătoşi ar fi ei.” Imamul a răspuns:
„Pe Dumnezeu/Allah, am spus într-adevăr acest lucru, ei vor aparţine cu toţii Raiului.”
Apoi am întrebat: „Fie ca viaţa mea să fie sacrificată pentru tine, chiar dacă păcatele lor sunt mari şi multe la număr?” Imamul a spus:
„Fiecare dintre voi (şiiţi) va intra în Paradis prin mijlocirea Profetului sau a succesorilor săi, în Ziua Judecăţii. Dar, pe Dumnezeu/Allah, mă tem pentru voi în Barzakh.”
Am întrebat: „Ce este Barzakh?”
El a răspuns:
„Barzakh este mormântul. Acesta durează din momentul morţii până în Ziua Învierii.”
(al-Kafi)
Lacrimi de sânge
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a atenţionat pe Ibn Masud şi i-a dat câteva sfaturi. El i-a spus privitor la aceasta:
„Niciodată să nu-ţi închipui că un păcat este un lucru mic şi neînsemnat şi să te înfrânezi de la păcatele majore, pentru că în Ziua Judecăţii, când robul îşi va privi păcatele, lacrimi de sânge şi puroi vor curge din ochii săi. În acel moment, Dumnezeu/Allah va spune: «Aceasta este ziua în care toţi îşi vor vedea faptele lor, bune sau rele şi vor dori să existe o distanţă mare între ei şi păcatele lor.»”
(Bihar al-Anwar, vol.17)
S-a mai relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Cu adevărat, o persoană va fi ţinută închisă în Iad, timp de o sută de ani pentru fiecare păcat (pe care l-a comis).”
(al-Kafi)
Nu va exista niciun fel de mijlocire pentru cei care consideră rugăciunea Salat ca fiind neimportantă
A trata cu nepăsare rugăciunea Salat este socotit a fi unul dintre păcatele majore. Se menţionează în unele relatări faptul că cel care consideră că rugăciunile nu sunt importante nu va fi eligibil pentru mijlocire.
Astfel, Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Intervenţia noastră nu este pentru cei care consideră că rugăciunile sunt neimportante.”
Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Mijlocirea noastră nu este pentru cei care tratează rugăciunile cu neseriozitate.”
(Bihar al-Anwar, vol.3)
S-a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Cel care consideră rugăciunile ca fiind neimportante nu este de la mine. Pe Dumnezeu/Allah, nu este de la mine. Pe Dumnezeu/Allah, el nu va ajunge lângă mine, la Haudh al-Kauthar (Lacul din Paradis).”
(Bihar al-Anwar)
Cele de mai sus arată clar faptul că cel care nu evită păcatele, comiţându-le în mod deschis, iar apoi speră la mijlocire, face o prostie şi dă dovadă de aroganţă şi de neglijenţă.
Păcatele comise în exces distrug credinţa cuiva
În cele menţionate în discuţia referitoare la mijlocire am specificat faptul că mijlocirea va veni în salvarea cuiva, dacă respectiva persoană a murit având credinţa corectă. Se întâmplă uneori, ca datorită implicării excesive în păcate şi datorită amânării căinţei, credinţa în religie să fie ştearsă din inima cuiva. Prin urmare, el va intra pe hotarul îndoielii şi va ajunge pe punctul de a tăgădui (Kufr) religia. Dacă el este luat de moarte în acest moment, va fi precum cel care a consumat otravă în speranţa închipuită că va veni un doctor să-i salveze viaţa. Dar când soseşte doctorul, e prea târziu, întrucât moartea a ajuns înaintea sa. Ce ar putea să mai facă doctorul ca să-l vindece? În acelaşi fel, ruga mijlocitorilor va fi zadarnică şi nu va avea niciun efect, în cazul celui care a murit ca un necredincios.
„Atunci mijlocirea celor mijlocitori nu le va fi de folos.”
(Sfântul Coran, Sura al-Muddaththir 74:48)
Pentru a dovedi ceea ce am spus mai sus, vom cita un verset din Sfântul Coran şi două tradiţii:
„Sfârşitul celor care-au făcut rău a fost rău, căci ei au socotit semnele lui Dumnezeu minciuni şi le-au luat în derâdere.”
(Sfântul Coran, Sura ar-Rum 30:10)
Păcatele înnegresc inima
Prima tradiţie este de la Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!). El a spus:
„Nu există niciun om care să nu aibă un ungher alb în inima sa. Când acesta comite un păcat, apare o pată neagră în acest ungher. Dacă el se căieşte, negreala dispare, dar dacă se afundă în păcat şi continuă să păcătuiască, negreala continuă să se extindă până când învăluie complet albul inimii. Când colţul alb este complet acoperit de negreală, posesorul acestei inimi nu se va mai întoarce niciodată la ceea ce este bine. Această tradiţie este în armonie cu vorbele lui Dumnezeu/Allah:
«Nu! Inimile le-au fost pecetluite de ceea ce au dobândit.»”
(Sfântul Coran, Sura al-Muťaffifin 83:14)
Inima înnegrită este imună la sfaturi şi poveţe
Cei care au „inima înnegrită” nu sunt deloc impresionaţi sau atinşi de sfaturi, pentru că păcatele lor au făcut ca negreala să le cuprindă în întregime inima. Pierderea ochiului interior îi împiedică să perceapă adevărurile şi nu pot să recunoască adevărul nici atunci când îl văd. Ei nu pot să accepte niciun îndemn şi nu pot să revină la calea virtuţii. Cu privire la aceasta, Imamul Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) explică:
„Un om decide să săvârşească o faptă păcătoasă. Câteodată el nu acţionează conform acestei hotărâri, dar uneori el o săvârşeşte. Dumnezeu/Allah îl vede şi spune: «Pe slava Mea, după asta nu te voi ierta niciodată!»”
Potrivit unei alte relatări, păcătosul este ţinut la distanţă de Îndurarea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), datorită păcatului său. De asemenea, el nu are forţa sau imboldul de a se căi şi prin urmare, păcatul său nu este niciodată iertat. Allama Majlisi (Allah să fie mulţumit de el!) scrie în nota explicativă a tradiţiei de mai sus: „Înţelesul acestei tradiţii a Imamului Ja’far as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) este că Imamul ne-a poruncit să ne temem de toate categoriile de păcate, pentru că fiecare păcat s-ar putea să fie în aşa fel, încât să nu se califice pentru a fi trecut cu vederea.”
A fi temători din cauza păcatelor din trecut
Credincioşii ar trebui să fie întotdeauna temători din cauza păcatelor comise în trecut şi ar trebui să plângă pentru că le-au comis, pentru că nu ştim care dintre păcatele noastre pot să producă distrugerea noastră.
Imamul nu ne-a adus la cunoştinţă care este păcatul pe care să-l putem ignora, sau care este păcatul prin care vom rămâne lipsiţi de îndurarea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Cu toate acestea, este sigur faptul că păcatul de care nu ne-am căit va împiedica cu siguranţă mântuirea noastră. Aşadar, trebuie să intrăm pe tărâmul îndurării lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) deschizând poarta căinţei. Ar trebui să ne căim cu sinceritate de acele păcate pe care le-am uitat şi mai ales, să căutăm iertarea acelor păcate pe care ni le amintim. Metoda prin care ne putem căi va fi explicată mai târziu, insha’Allah / cu voia lui Dumnezeu.
Mijlocirea nu ar trebui să dea naştere unor speranţe false, nici să cauzeze aroganţă
Prin discuţia de mai sus am arătat că elementul mijlocirii nu trebuie să devină un motiv de aroganţă, sau de neascultare. Mai curând, mijlocirea oferă sprijin păcătosului care se află în starea de deznădejde. Ea creează obiceiul de a se căi în mod profund. În consecinţă, el va putea să atingă un nivel înalt şi va reuşi să se apropie de Domnul lumilor.
Teama şi spaima din cauza păcatelor comise este întotdeauna necesară
Nu ar trebui ca o persoană să fie plină de speranţă în ceea ce priveşte mijlocirea, iar în acelaşi timp să fie neglijentă, sau nepăsătoare faţă de păcate. Pe lângă speranţa la mijlocire trebuie să existe şi teama de Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) Pentru că teama nu vine în contradicţie cu mijlocirea. Cel care speră la îndurarea şi mila Atotputernicului Dumnezeu poate să simtă teamă. Altfel, el s-ar putea să nu poată dobândi mijlocirea căpeteniilor sale (Profetului şi a Imamilor – Pacea fie asupra lor!) un timp îndelungat. Cu alte cuvinte, o astfel de persoană va putea să aibă parte de mijlocire numai după ce a fost lovit de pedeapsa mormântului pentru o perioadă lungă de timp. În acest timp, teama, groaza, agonia, chinul şi suferinţa pe care le va experimenta, s-ar putea să-l facă să primească mijlocirea celor purificaţi din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!). S-ar putea ca acest lucru să-l îndemne să se ataşeze de ei cu fermitate.
Şiiţii (adepţii – şia) celor din Ahlul-Beyt / Familia Profetului (Pacea fie asupra lor!)
Una dintre tradiţiile privitoare la statutul şiiţilor şi al celor care iubesc Ahlul-Beyt / Familia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) spune că focul Iadului nu poate să-i ardă pe ei. Astfel, aceste tradiţii întăresc speranţele noastre. Dragostea noastră pentru Ahlul-Beyt Familia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) este cu certitudine o siguranţă pentru noi, dar aceasta nu ar trebui să ne facă să comitem păcate.
Şiiţii (şia) şi Muhib
Tradiţiile referitoare la acest subiect se bazează pe două lucruri importante. Primul se referă la şiiţi (adepţi – şia), iar al doilea la cei care sunt „muhib” (admiratori, cei care iubesc) ai Ahlul-Beyt / Familiei Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Poziţia şi statutul acelor şiiţi care au atins excelenţa în domeniul cunoaşterii şi al faptelor bune sunt categoric mai înalte. Chiar şi aşa, astfel de oameni nu au considerat ca potrivit să fie numiţi adepţi (şia) ai Ahlul-Beyt / Familiei Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Să dăm exemplul lui Muhammad bin Muslim Thaqafi. El a fost onorabilul companion (sahabi) al Imamilor Muhammad Baqir şi Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra lor!). Ambii Imami l-au recomandat pe el şiiţilor, spunându-le să se adreseze acestuia pentru rezolvarea problemelor lor religioase. Muhammad bin Muslim Thaqafi a fost menţionat ca cel mai important jurist al timpului său în cărţile de Rijal (referitoare la lanţurile de narare).
Cu o anumită ocazie, Muhammad bin Muslim a mers împreună cu Abu Karibatul Azdi să-l vadă pe Qazi Şarik. Şarik l-a privit cu mânie şi a spus: „Aceştia doi sunt jafariţi (jafari) şi fatimizi (fatimi)!” (şiiţi, adepţi / şia ai Ahlul-Beyt / Familiei Profetului, pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). La auzul acestor vorbe, amândoi au început să plângă cu amărăciune. Când Qazi i-a întrebat care este motivul tânguirii lor, ei au răspuns: „Ne-ai asociat cu o personalitate atât de nobilă (Imamul Jafar as-Sadiq, pacea fie asupra sa!)! Pot fi oare comparaţi cei ca noi, cărora le lipseşte evlavia şi înfrânarea cu personalităţi atât de elevate? Ce legătură este între praf şi natura spirituală? (Acesta este un proverb persan). Vă vom fi foarte recunoscători dacă acceptaţi cererea noastră (şi nu ne daţi titlul pe care nu-l merităm).”
Adevăraţii şiiţi (şia) sunt cei care-i urmează pe Imami (Pacea fie asupra lor!), ascultând de ei
Da, putem să-l denumim şiit (şia) pe cel care-i urmează pe Imami (pacea fie asupra lor!) în toate aspectele, atât în ceea ce priveşte conduita, cât şi vorbele sale. Astfel, Bab-ul-Hawaij, Imamul Musa al-Kadhim (Pacea fie asupra sa!) spune:
„Şiiţii (şia) noştri sunt doar cei care ne urmează pe noi (în toate privinţele), care calcă pe urmele noastre şi care urmează exemplul faptelor noastre.”
(Bihar al-Anwar)
Într-o seară, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) pleca de la moschee. Afară era lumină din cauza lunii strălucitoare. El a văzut în spatele său un grup de oameni care se îndreptau spre el şi i-a întrebat cine sunt. Ei au răspuns: „Noi suntem şiiţii (adepţii – şia) tăi.” Ali (Pacea fie asupra sa!) s-a uitat cu atenţie la feţele lor şi le-a spus:
„Cum se face că feţele voastre nu prezintă niciun semn că sunteţi şiiţi (şia)?”
„Maestre, care sunt semnele unui şiit (şia)?”
„Feţele lor sunt palide, în urma săvârşirii multor acte de adorare şi a evlaviei faţă de Dumnezeu/Allah, spatele lor este aplecat din cauza rugăciunilor prelungite, postul lor îndelungat face ca abdomenul să le atingă şira spinării, buzele lor devin uscate din cauza invocaţiilor repetate la nesfârşit, iar inimile lor sunt pline de teamă de Dumnezeu.”
(Bihar al-Anwar, Al-Irşad).
Acum vom cita trei tradiţii care sperăm să le fie de folos cititorilor.
Nu este de ajuns ca cineva să pretindă doar că este şiit
1) Jabir (Allah sa fie mulţumit de el!) relatează că Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Este oare suficient ca cineva să se asocieze cu şiismul şi să spună: «Sunt un iubitor al Familiei Profetului / Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!)?» Pe Dumnezeu/Allah, şiit (şia) de-al nostru nu este decât cel care se teme de Dumnezeu/Allah şi se supune poruncilor Sale.”
(al-Kafi)
2) Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) i-a spus lui Mufazzal bin Umar:
„Dacă doreşti să vezi pe unul dintre cei care ne sunt nouă devotaţi, atunci să-l cauţi pe cel care se înfrânează de la păcate, care se teme cel mai mult de Creatorul său şi care-şi păstrează speranţa în ceea ce priveşte răsplata Sa. Când găseşti pe cineva care este astfel, atunci să ştii că acesta este unul dintre adepţii mei.”
3) Isa bin Abdullah Qummi a venit la Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!). Imamul i-a spus:
„Nu este dintre ai noştri şi nici nu este apreciat de noi cel care trăieşte într-un oraş cu o populaţie de o sută de mii de locuitori, dacă există acolo chiar şi un singur om care nu este şiit şi care este mai evlavios decât el.”
(al-Kafi).
Aşadar, credinţa, faptele şi evlavia adepţilor (şiiţilor – şia) familiei Profetului / Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) trebuie să fie astfel încât ei să fie cei mai buni şi nimeni nu ar trebui să-i întreacă. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) i-a denumit pe astfel de oameni „khairul bariya” în Sfântul Coran:
„Cei care cred şi săvârşesc fapte bune, ei sunt tot ce este mai bun pe lume.”
(Surah al-Bayyina 98:7)
S-a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a explicat că „khairul bariya” se referă la şiiţii (adepţii – şia) lui Ali (Pacea fie asupra sa!):
„O, Ali, «khairul bariya» se referă la tine şi la şiiţii (adepţii – şia) tăi. În Ziua Judecăţii, ei vor fi mulţumiţi de ceea ce le-a dăruit Dumnezeu/Allah şi vor fi plăcuţi de Dumnezeu /Allah.”
(Tafsir Tabarsi, Manaqib Khwarazmi, Ibn Hajar).
Wilayat
Nu există nicio fărâmă de îndoială că cel care deţine Wilayat celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) merită mântuirea. De fapt, el va fi împreună cu Profeţii şi cu Imamii neprihăniţi. Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Dumnezeu/Allah îi va strânge pe şiiţii (adepţii) noştri în Ziua Judecăţii într-o astfel de stare, că feţele lor vor radia de strălucire. Argumentele lor vor fi scoase la lumină şi dovezile lor vor fi evidente în faţa lui Dumnezeu/Allah. Dumnezeu/Allah îi va aduna pe şiiţii noştri alături de profeţi, de martiri şi de cei sinceri, în Ziua Judecăţii. Aceste personalităţi sunt cele mai alese dintre supuşii loiali.”
(Bihar al-Anwar)
Înţelesul cuvântului „Wilayat”
În cartea Majmaul Bahrain scrie următorul lucru referitor la înţelesul cuvântului „Wilayat”: „Wilayat este dragostea pentru cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), a cărei consecinţă firească este de a-i urma pe aceştia în chestiunile religioase, de a îndeplini obligaţiile care ne-au fost date şi de a ne înfrâna de la lucrurile interzise. Wilayat înseamnă a călca pe urmele celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), urmându-le exemplul în ceea ce priveşte faptele, comportamentul şi modul de a vorbi.”
Wilayat înseamnă de aceea dragoste şi ascultare. Această concepţie este sprijinită de un hadith de la Imamul Muhammad al-Baqir (Pacea fie asupra sa!), în care neprihănitul Imam a făcut legătura dintre dragoste şi ascultare.
Wilayat lui Ali (Pacea fie asupra sa!) este o cetate întărită a lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
Tradiţia care explică acest concept se găseşte în hadith-ul Silsilatuz Zahab. Acesta este relatat de Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!), care l-a transmis de la Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!). Acest hadith sună în felul următor:
„Dumnezeu/Allah spune: «Wilayat lui Ali Ibn Abi Talib este Cetatea Mea. Cel care intră în Cetatea Mea este protejat de mânia (ghazab) Mea.»”
(Uyun al-Akhbar ar-Rida)
Nu există nicio îndoială că a intra în Wilayat celor purificaţi din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) înseamnă a te adăposti la cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), de a te înfrâna de la toate actele nepermise şi de a te depărta de duşmanii lor. Cuvântul „tahassum” înseamnă „a te adăposti într-o cetate recunoscută (corectă)” şi sugerează faptul că acest refugiu nu este doar unul fizic, de natură materială, ci are şi un aspect moral, spiritual. De aceea este necesar să ne adăpostim la aceste personalităţi alese care deţin un statut superior şi să le urmăm exemplul în toate aspectele, atât în ceea ce priveşte vorbele, cât şi comportamentul. Pe scurt, cel care îi urmează pe ei s-a adăpostit, de fapt, în cetatea lor.
Declaraţia verbală este insuficientă dacă nu este însoţită de acţiuni
După ce a descris calităţile şiiţilor, Imamul Muhammad Baqir (Pacea fie asupra sa!) a făcut următoarea observaţie:
„O, Jabir, nu este de ajuns ca cineva să spună «Îl iubesc pe Ali (Pacea fie asupra sa!) şi am dobândit Wilayat lui» în timp ce nu acţionează conform acestui lucru.”
„Cineva poate spune: «Sigur că-l iubesc pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), pentru că el i-a fost superior lui Ali (Pacea fie asupra sa!), iar eu sunt Şia al-Muhammad (adeptul lui Muhammad)», dar în ciuda acestui lucru, el nu-i urmează pe cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), pe care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a poruncit să-i urmeze. Este surprinzător că chiar şi după ce a afirmat că-l iubeşte pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), el nu-i urmează pe descendenţii săi purificaţi (Ahlul-Beyt – Pacea fie asupra lor!). Simpla declaraţie a dragostei nu este suficientă.”
Izbânda se obţine numai prin fapte
Tradiţia continuă astfel:
„O, Jabir, apropierea de Dumnezeu/Allah nu se dobândeşte dacă nu există ascultare de El. Dacă şiiţii (adepţii) noştri nu dau dovadă de ascultare şi nu săvârşesc fapte bune, noi nu avem nicio putere de a-i scăpa de Iad. Doar o declaraţie verbală: «Sunt şiit» nu este un argument suficient pentru Dumnezeu/Allah. (Dacă Dumnezeu/Allah doreşte, El îi va pedepsi; Dumnezeu/Allah nu a promis ca le va dărui mântuirea celor care susţin că sunt şiiţi, criteriul este supunerea şi faptele bune.) Aşadar, numai cel care I se supune lui Dumnezeu/Allah este Wali (iubitor) al nostru, iar cel care este păcătos este duşmanul nostru şi Wilayat a noastră nu poate fi dobândită decât prin evlavie şi fapte bune.”
(al-Kafi)
Tipurile de taqwa potrivit savantului Allama Majlisi
Potrivit savantului Allama Majlisi (Fie ca Allah sa fie mulţumit de el!) există patru tipuri de taqwa:
- „Wara at-Ta’biri”, care înseamnă a te înfrâna de la lucrurile interzise.
- „Wara as-Salihin”, a te abţine de la lucrurile asupra cărora există îndoieli, pentru a nu comite vreo faptă haram.
- „Wara al-Muttaqin”, a te înfrâna de la ceea ce este permis, pentru a fi complet protejat de ceea ce este haram.
- „Wara as-Sadiqin”, a evita tot ceea ce nu este religios (spiritual) pentru ca să nu se irosească timpul preţios săvârşind fapte nefolositoare, chiar dacă poate nu există niciun risc de a comite vreun păcat.
Iubirea pentru cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!)
Potrivit tradiţiilor (hadith-urilor), atât celor din surse şiite, cât şi celor din surse sunnite, este recunoscut faptul că iubirea îl protejează pe om ca să nu devină sclavul lui Şeitan şi al propriilor dorinţe. Aceasta se datorează faptului că iubirea noastră faţă de o persoană care deţine un statut înalt atrage după sine iubirea faţă de prietenii acesteia şi lipsa dragostei faţă de duşmanii ei. Prietenia cu Şeitan şi urmarea propriilor pofte sunt două dintre cele mai mari obstacole în calea dragostei pentru Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi pentru Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!).
Inşa’Allah / Cu voia lui Dumnezeu, cei care-l urmează pe Ali (Pacea fie asupra sa!), vor rămâne departe de calea lui Şeitan, prin binecuvântarea iubirii pentru Ali (Pacea fie asupra sa!). Aşadar, iubirea pentru Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) mai degrabă protejează o persoană de rău, decât să o facă predispusă la păcate. Pentru a explica această concepţie vom menţiona câteva tradiţii în cele ce urmează.
Iubirea este cea care-l face pe om statornic
Imamul Muhammad Baqir (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Aceluia căruia Dumnezeu/Allah i-a aşezat in inima sa dragostea faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) nu va fi inclinat să oscileze (de la calea cea dreaptă), ci va deveni statornic (pe calea lui Dumnezeu/Allah) şi în alte privinţe.”
(Bihar al-Anwar)
Mărturia depusă de Jabir Ibn Abdullah Ansari (Allah să fie mulţumit de el!)
Hazrat Jabir Ibn Abdullah Ansari (Allah să fie mulţumit de el!) a spus: „Dacă primul pas al celor care-i iubesc pe cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) este în direcţia greşită datorită mulţimii păcatelor, următorul lor pas va fi călăuzit corect, prin harul dragostei faţă de aceştia.”
(Safinat’ul-Bihar)
Îngerii cer iertare pentru cei care-l urmează pe Ali (Pacea fie asupra sa!)
Potrivit tradiţiilor celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), este un lucru recunoscut faptul că până şi îngerii cer iertare în numele celor care-l urmează pe Ali (Pacea fie asupra sa!). Referitor la aceasta, în cartea Bihar al-Anwar, este citată o tradiţie din surse sunnite. Anas relatează că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Dumnezeu/Allah a creat şaptezeci de mii de îngeri din lumina feţei lui Ali Ibn Abi Talib. Aceşti îngeri vor continua să ceară iertare (în numele lui şi în numele celor devotaţi lui) până în ziua Judecăţii.”
Devotamentul faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) mistuie păcatele
Dragostea şi devotamentul faţă de Hazrat Ali (Pacea fie asupra sa!) distruge păcatele cuiva, aşa cum o dovedesc numeroase relatări. Bihar al-Anwar conţine următoarea tradiţie de la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), transmisă de Ibn Abbas (Allah să fie mulţumit de el!):
„Dragostea faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) mistuie păcatele la fel cum focul mistuie lemnul.”
Există un poem persan (qata – poem alcătuit din patru versuri) care sintetizează acest lucru în felul următor:
„Dragostea pentru Ali (Pacea fie asupra sa!) îndepărtează întunericul (negreala) inimii aşa cum luna şi stelele luminează noaptea. Mântuirea se va baza pe dragostea faţă de el şi nu pe actele de adorare ale cuiva.”
Dar cei care îi sunt lui devotaţi, trebuie să se bazeze mai întâi pe Cel Milostiv (Dumnezeu). Nu trebuie să ne mulţumim doar cu devotamentul faţă de el şi să uităm de Dumnezeu (Slăvit fie Preaînaltul!).
Greutăţile şi necazurile anulează păcatele
Atotputernicul Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) trimite necazuri celor păcătoşi dintre cei care urmează Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!). Aceasta este pentru că El doreşte să-i cureţe de păcatele lor, pentru ca aceştia să nu fie pedepsiţi după moarte. Dacă păcatele cuiva sunt mai multe, atunci el va avea o moarte grea, iar dacă păcatele sunt şi mai multe, atunci el va fi pedepsit în Barzakh (mormânt) până în Ziua Judecăţii.
În tradiţii se mai afirmă şi că, în cazul unui păcătos ale cărui păcate sunt atât de numeroase, încât chiar şi după toată pedeapsa, acestea nu vor fi ispăşite, atunci acea persoană va fi închisă în focul Iadului până când îşi va ispăşi păcatele care i-au mai rămas de ispăşit. Cei devotaţi celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) nu vor rămâne în foc pentru totdeauna. Pedeapsa veşnică este doar pentru necredincioşi şi pentru duşmanii celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!).
Răsplata este proporţională cu intensitatea dragostei
Un alt lucru care trebuie menţionat este faptul că intensitatea devoţiunii cuiva constituie mijlocul prin care el poate fi iertat repede de păcatele sale. Dacă dragostea este mai mare, mijlocirea este mai rapidă. Chiar şi momentele chinuitoare ale morţii pot fi transformate în confort cu ajutorul celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!). Era un poet care se numea Sayyid Himyari, care a murit în anul 173 A.H. El era un adept înflăcărat al lui Hazrat Ali (Pacea fie asupra sa!) şi a compus un panegiric (qasida – elogiu) despre fiecare calitate a acestei personalităţi remarcabile. De fiecare dată când se organiza o reuniune (majlis) în onoarea celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) el insista mereu să recite unul dintre poemele sale. Mai multe cărţi, atât şiite, cât şi sunnite, îl menţionează pe acest poet, cum ar fi Al-Ghadir (vol.3), Kitab Aghani, Manaqib Sarwari, Kaşful Ghumma, Amali a şeicului Saduq, Başaratul Mustafa şi Rijal Kaşi. Iată esenţa întâmplărilor miraculoase care au avut loc în momentul morţii sale.
Sayyid era foarte chipeş şi alb la faţă. În momentul morţii sale, el era înconjurat de oameni. Printre aceştia se aflau şi cei care se împotriveau şiiţilor. Starea de sănătate a lui Sayyid s-a deteriorat şi deodată i-a apărut pe faţă o pată neagră. Pata s-a întins pe faţa sa şi întreaga faţă i s-a făcut neagră precum cărbunele. Potrivnicii lui se bucurau să vadă starea neplăcută în care se afla acesta. Durerea a făcut ca Sayyid să-şi piardă cunoştinţa. Când şi-a venit în fire şi şi-a recăpătat simţurile, s-a întors cu faţa către Najaf al-Aşraf şi a spus: „O, Ali, Amirul-Muminin / Căpetenia credincioşilor (Pacea fie asupra sa!). O, focarul speranţei pentru cei neajutoraţi! Astfel îi tratezi pe cei care-ţi sunt devotaţi?” El a mai repetat această frază de două ori. Imediat ce a terminat de rostit aceste cuvinte, pe faţa sa a apărut o pată albă. Aceasta s-a răspândit şi faţa i-a devenit din nou strălucitoare ca o lună plină. Sayyid era plin de bucurie şi a recitat imediat următoarele versuri:
„Cine a spus că Ali (Pacea fie asupra sa!) nu poate să-i scape de greutăţi pe cei care-l urmează pe el, a minţit. Jur pe Cel Ce m-a creat că am intrat în Paradis cu toate păcatele mele iertate. Dau această veste bună tuturor celor care-i sunt devotaţi lui Ali (Pacea fie asupra sa!) până la moarte şi care-i respectă pe cei unsprezece descendenţi ai săi, care sunt Imami după el.”
După recitarea acestor cuplete, el a mărturisit credinţa în Unicitatea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) şi în misiunea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi în Wilayat lui Ali, Amirul-Muminin / Căpetenia credincioşilor (Pacea fie asupra sa!). Apoi el a închis ochii şi a părăsit această lume.
Poftele reprezintă un obstacol în calea devoţiunii
Uneori, dorinţele pentru lucrurile acestei lumi şi pentru confortul ei material pot duce la diminuarea dragostei pentru Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) în inima cuiva. Un exces de astfel de dorinţe pot chiar să determine dispariţia dragostei pentru Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!). O astfel de persoană, când se va apropia de ultimele clipe ale vieţii sale, bineînţeles că nu va primi niciun ajutor de la lucrurile materiale pe care le-a nutrit în timpul vieţii, ci va fi foarte nefericit pentru că va pierde mijlocirea celor din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), neputând fi salvat de o moarte chinuitoare. În cărţile de hadith-uri se află mai multe tradiţii care se referă la acest lucru. Ar fi prea lung să le menţionăm aici şi ne-am îndepărta de la subiect. Va fi de ajuns să amintim aici doar câteva dintre ele.
Un proverb persan
Există un proverb în limba persană care spune că „Cei care cred ar trebui să-şi desăvârşească cât mai mult posibil dragostea pentru cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) din inimile lor.” Putem explica mai departe că cineva ar trebui să îndepărteze din inima sa toate celelalte obiecte ale dorinţelor lui şi mai ales, să se abţină de la comiterea păcatelor majore, astfel ca (Inşa Allah / Cu voia lui Dumnezeu) să fie ferit de o moarte îngrozitoare şi de spaimele vieţii de apoi.
Să nu folosim darurile care ni s-au dat pentru a comite păcate
Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a scris o scrisoare unor prieteni, în care spunea:
„Dacă doriţi ca viaţa voastră de aici şi viaţa de apoi să vă fie încununate de cele mai bune fapte şi ca sufletul să vă fie luat (moartea să se ivească) în această stare, atunci să recunoaşteţi supremaţia lui Dumnezeu/Allah. Să nu abuzaţi de darurile şi de binecuvântările pe care vi le-a dat Dumnezeu/Allah pentru a comite faptele pe care El le-a interzis şi să nu deveniţi neascultători de El. Să-i respectaţi pe toţi cei care îşi aduc aminte de noi, cei din Ahlul-Beyt şi care afirmă că ne iubesc. Este irelevant (pentru voi) dacă aceştia sunt sinceri sau nu, întrucât voi veţi fi răsplătiţi conform intenţiilor voastre, iar ei (cei mincinoşi) vor fi pedepsiţi pentru păcatele lor.”
(Bihar al-Anwar)
Întunecimea păcatelor şi lumina căinţei
Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a explicat următorul verset din Sfântul Coran:
„Dumnezeu este Stăpânul celor care cred, căci El îi scoate din întunecimi către lumină.” (Sura Al-Baqarah 2:257)
El a spus: „Aceasta înseamnă că Dumnezeu/Allah îi scoate din întunecimea păcatelor la lumina căinţei, pentru că au avut Wilayat tuturor Imamilor drepţi (toţi cei doisprezece Imami fiind aleşi de Dumnezeu/Allah).”
A doua parte a acestui verset este: „Cei care tăgăduiesc îi au stăpâni pe Taguţi (Răzvrătiţi) care îi scot de la lumină către întunecimi.”
Imamul a explicat în continuare: „Aceasta înseamnă numai că cei care au urmat lumina islamului la început, dar mai târziu au început să-i urmeze pe toţi uzurpatorii (liderii) care nu erau împuterniciţi de Dumnezeu/Allah, au părăsit lumina islamului şi au intrat în întunericul necredinţei (kufr). Aşadar, Dumnezeu/Allah le-a sortit necredincioşilor focul Iadului.”
Păcatele mari şi păcatele mici
Din cele spuse pană acum rezultă clar că păcatele sunt de două feluri: păcate majore şi păcate minore. Caracteristicile păcatelor majore şi efectele lor rele au fost şi ele explicate. Acum vom enumera mai multe păcate majore. Tradiţiile (hadith-urile) referitoare la numărul păcatelor majore sunt uneori în discordanţă unele cu altele. Nu este posibil să studiem toate aceste tradiţii din cauza faptului că există un volum foarte mare al acestora. Acest lucru nu este nici măcar scopul acestei cărţi. Cei care doresc un studiu detaliat pot consulta exegezele cărţilor al-Kafi sau Arbain ale şeicului Bahai (Allah să fie mulţumit de el!).
Toţi savanţii şi juriştii sunt de acord cu faptul că cea mai autentică tradiţie este cea citată de eminentul jurist al şcolii Ahlul-Beyt, Sayyid Muhammad al-Kadhim Tabatabai Yazdi. El menţionează patru moduri de a recunoaşte un păcat major.
Ce este un păcat major?
1) Sunt majore toate acele păcate care au fost în mod precis denumite ca fiind majore în Sfântul Coran şi în tradiţii. Numărul acestora depăşeşte patruzeci şi fiecare dintre ele a fost explicat în tradiţiile celor din Ahlul-Beyt / Familia Profetului (Pacea fie asupra lor!). Vom arăta explicaţiile acestor tradiţii mai târziu.
2) Sunt majore toate acele păcate despre care Coranul şi hadith-urile spun în mod explicit că cei care comit aceste păcate vor intra în Iad. Iar dacă acest lucru nu se spune în mod explicit, atunci ar trebui să însemne acelaşi lucru. De exemplu, tradiţia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!):
„Cu siguranţă, Atotputernicul Dumnezeu/Allah şi Trimisul Său îl dezmoştenesc pe cel care îşi neglijează rugăciunile în mod intenţionat.”
În această tradiţie pedeapsa Iadului nu este specificată în mod explicit, dar ceea ce se spune este echivalentul acesteia. O altă relatare confirmă această aserţiune. Imamul Muhammad Baqir (Pacea fie asupra sa!) şi Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) au spus:
„Sunt majore toate acele păcate, dacă celui care le-a comis i s-a promis focul (Iadului).”
Există o altă tradiţie de la imamul Zadeh Abdul Azim Hasani, pe care o vom menţiona mai târziu. Înţelegem astfel că nu există nicio diferenţă între faptul că promisiunea pedepsei divine a fost dată în Coran, sau în hadith-uri.
3) Orice păcat care este în mod evident mai mare decât un păcat menţionat ca fiind major în Coran şi în hadith-uri, este de asemenea major. De exemplu, uciderea unei persoane este un păcat şi acest lucru este clar din Coran şi din hadith-uri. Aşadar, tradiţia de la Ibn Mahbub afirmă în mod clar că uciderea unui „suflet” este un păcat major. Coranul a promis pedeapsa divină celui care ucide. Aşadar, dacă oricare alt păcat se dovedeşte că este mai grav decât uciderea unei persoane, printr-un verset din Coran, sau prin hadith-urile autentice, atunci acest păcat va fi considerat, de asemenea, ca fiind unul major. De exemplu, Sfântul Coran spune că a răspândi stricăciune în lume este un păcat mai grav decât crima.
„Iar (răspândirea) stricăciunii este mai gravă decât omorul.”
(Surah Al-Baqarah 2:191)
(Nota traducătorului: Traducerea acestui verset în limba engleză diferă de traducerile lui în limba română. Traducerea lui George Grigore sună astfel: „Ispita este mai aprigă decât uciderea.” Traducerea publicată de Liga Islamică din România oferă următoarea interpretare: „Iar schisma (în sensul de necredinţă) e mai rea decât omorul.”)
Prin urmare, putem deduce ca răspândirea stricăciunii trebuie considerată a fi unul dintre păcatele majore.
4) Orice păcat care a fost întotdeauna considerat ca fiind major de către savanţi şi jurişti trebuie să fie socotit ca major, cu precizarea că un astfel de păcat a fost considerat major din timpul celor care au fost Masumin, adică din timpul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi al Imamilor infailibili (Pacea fie asupra lor!) şi până în prezent. Exemple de astfel de păcate sunt: a profana Sfânta Kaba, sau o moschee, sau aruncarea unei copii a Coranului. Toate aceste fapte au fost considerate ca fiind păcate majore. În continuare, vom menţiona tradiţiile care explică păcatele majore.
Prima tradiţie
1) Saduq (Allah să fie mulţumit de el!) a consemnat în Oyune Akhbar că imamul Zadeh Hazrat Abdul Azim, fiul lui Abdullah Hasani, a spus: „Am auzit de la Abu Jafar al doilea, Imamul Muhammad Taqi (Pacea fie asupra sa!), care auzise de la respectabilul său tată, Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!), care l-a citat pe Imamul Musa al-Kadhim (Pacea fie asupra sa!):
«Un bărbat care se numea Umru bin Abid a venit la Abu Abdillah, Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!). După ce s-a aşezat, el a recitat următorul verset din Coran:
„Pentru cei care ocolesc păcatele grele şi faptele ruşinoase…”
(Sura Aş-Şura 42:37)
Apoi el (Umru bin Abid) s-a oprit.
„De ce ai tăcut?” l-a întrebat Imamul (Pacea fie asupra sa!).
„Aş dori să aflu din Sfântul Coran care sunt păcatele majore”, a răspuns el.
Imamul i-a spus:
„O, Umru, cel mai grav dintre păcatele majore este şirk (a-I atribui parteneri lui Dumnezeu/Allah). Atotputernicul Dumnezeu/Allah spune:
„Dumnezeu le opreşte Raiul celor care-i alătură pe alţii lui Dumnezeu…”
(Sura Al-Ma’ida 5:72)
2) După acesta urmează «a deznădăjdui cu privire la îndurarea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).» Aşa cum spune Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!):
«Nu deznădăjduiesc de la Duhul lui Dumnezeu decât tăgăduitorii.»
(Sura Yusuf 12:87)
(Nota traducătorului: Aceasta este traducerea realizată de George Grigore. Traducerea Ligii islamice este următoarea: „Nu-şi pierde nădejdea în îndurarea lui Allah decât neamul de necredincioşi.”)
3) Apoi, «a nu te teme de pedeapsa lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).» Dumnezeu/Allah Preaînaltul şi Atotputernicul spune:
«Numai cei sortiţi pierii se cred la fereală de vicleşugul lui Dumnezeu.»
(Sura al-Ar’af 7:99)
(Traducerea Ligii islamice: „Dar nu se poate socoti la adăpost de vicleşugurile lui Allah decât neamul celor pierduţi!”)
4) Unul dintre păcatele majore este neascultarea de părinţi, pentru că Dumnezeu/Allah Cel Slăvit a spus:
«…era bun cu părinţii lui şi nu era nici nestăpânit, şi nici neascultător. »
(Sura Maryam 19:14)
(Traducerea Ligii islamice: „…şi iubitor faţă de părinţii lui; şi nu era el semeţ, nici îndărătnic.”)
Aici neascultarea de părinţi este considerată o formă de insolenţă, sau de păcat.
5) Dumnezeu/Allah a interzis uciderea vreunui credincios. Pentru că Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne-a înştiinţat că:
«Cel care, voit, ucide un credincios va avea Gheena ca răsplată, unde va veşnici. Asupra lui vor cădea mânia şi blestemul lui Dumnezeu care îi va pregăti o mare osândă.»
(Sura an-Nisa’ 4:93)
6) A calomnia (defăima) un bărbat credincios sau o femeie credincioasă, acuzându-l / acuzând-o de adulter (sau sodomie) este un păcat major, aşa cum o dovedeşte afirmaţia lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
«Cei care învinuiesc femei cinstite, neştiutoare şi credincioase, blestemaţi vor fi în Viaţa de Acum, iar în Viaţa de Apoi vor avea o mare osândă.»
(Sura an-Nur 24:23)
(Traducerea Ligii islamice: „Aceia care defăimează femei evlavioase, preacurate şi drept-credincioase vor fi blestemaţi atât în această viaţă, cât şi în Viaţa de Apoi şi vor avea parte de chin mare.”)
7) Uzurparea averii unui orfan este un păcat major, aşa cum este clar din următorul verset:
«Cei care pe nedrept mănâncă averea orfanilor, ei foc înghit în burţile lor: curând vor cădea în Groapa cu jar.»
(Surah an-Nisa’ 4:10)
8) Este un păcat major dacă cineva care se sustrage Jihad-ului (războiului sfânt), aşa cum spune versetul divin:
«…căci cel care întoarce spatele într-o asemenea zi — dacă nu se duce la o altă bătălie ori dacă nu se alătură unei alte oştiri — acela va atrage mânia lui Dumnezeu asupra sa şi limanul său va fi Gheena! Urâtă devenire!»
(Sura Al-Anfal 8:16)
9) Unul dintre păcatele majore este a lua dobândă. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!), Atotputernicul, ne înştiinţează:
«Cei care se hrănesc din camătă nu se vor ridica în Ziua Judecăţii decât aşa cum se ridică acela pe care Diavolul l-a lovit cu străşnicie. Aceasta, fiindcă ei spun: “Negustoria şi camăta sunt deopotrivă.” Dumnezeu a îngăduit negustoria, însă a oprit camăta.»
(Sura Al-Baqarah 2:275)
(Explicaţie: Unii spun că a lua dobândă este la fel ca oricare altă afacere. Dar acest verset arată clar că dobânda este diferită de negoţ. Camăta este interzisă, în timp ce negoţul este permis.)
10) Magia este unul dintre păcatele majore. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
«Ei învaţă ceea ce păgubeşte şi nu ceea ce foloseşte. Ei ştiu că cel care cumpără aceasta nu va avea parte în Viaţa de Apoi. Pe lucru de nimic şi-au vândut sufletele! »
(Surah Al-Baqarah 2:102)
11) Unul dintre păcatele mari este şi adulterul (preacurvia). Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune în Sfântul Coran:
«…cei care nu cheamă alt dumnezeu în afară de Dumnezeu, cei care nu ucid pe nimeni, căci Dumnezeu a oprit acest lucru dacă nu este după dreptate, cei care nu preacurvesc…, iar cei care vor face altminterea vor păcătui şi în Ziua Învierii osânda lor va fi îndoită şi necurmat vor fi umiliţi. »
(Surah al-Furqan 25:68-69)
12) Unul dintre păcatele majore este a depune un jurământ fals. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune referitor la aceasta:
«Cei care vând pe preţ mărunt legământul cu Dumnezeu, precum şi jurămintele lor, nu vor afla iertare în Viaţa de Apoi, iar Dumnezeu nici nu le va vorbi, nici nu se va uita la ei, în Ziua Învierii, şi nici nu-i va curăţi. Ei, de o osândă dureroasă, vor avea parte. »
(Surah Al- ‘Imran 3:77)
13) Printre păcatele care sunt în mod special socotite ca păcate majore este „trădarea încrederii, sau a acţiona cu necredinţă. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) ne-a adus la cunoştinţă următoarele:
«Nu se cade unui profet să înşele, căci cine înşeală va veni cu înşelătoria sa în Ziua Învierii. Fiece suflet va fi răsplătit pentru ceea ce a agonisit. Nimeni nu v-a fi nedreptăţit. Cel care urmează mulţumirea lui Dumnezeu este oare deopotrivă cu cel care stârneşte mânia lui Dumnezeu şi care va avea Gheena liman? Urâtă devenire!»
(Surah Al-‘Imran 3:161-162)
14) Neplata zekat-ului este un păcat major. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune privitor la acesta:
«Vesteşte-le o osândă dureroasă celor care strâng aur şi argint şi nu cheltuiesc nimic pentru calea lui Dumnezeu. »
(Surah At-Tawba 9:34)
15) A depune mărturie mincinoasă este de asemenea un păcat major. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a spus:
«…feriţi-vă de vorba strâmbă…»
(Sura Hajj 22:30)
16) Să nu ascundeţi dovezile, pentru că acesta este un păcat major. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
«Nu refuzaţi să depuneţi mărturie, căci cel care refuză păcătuieşte în inima lui. Dumnezeu este Cunoscător a ceea ce făptuiţi. »
(Sura Al-Baqarah 2:283)
17) A bea vin este un păcat major pentru că Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) l-a interzis în următorul verset din Sfântul Coran:
«Când te întreabă despre vin şi jocul de noroc, spune-le: “În amândouă, oamenii află un mare păcat, însă şi un câştig, însă păcatul le este cu mult mai mare decât câştigul.»
(Sura Al-Baqarah 2:219)
18) A nu efectua rugăciunile, în mod voit, este un păcat major.
19) Neefectuarea oricărui act religios care este obligatoriu constituie un păcat major. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
«Cel care nu efectuează în mod intenţionat rugăciunile se află departe de protecţia lui Dumnezeu/Allah şi a Trimisului Său(Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).»
20) Nerespectarea unui jurământ este de asemenea un păcat major. Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a spus:
«Cei care încalcă legământul încheiat cu Dumnezeu, cei care rup legăturile pe care Dumnezeu le-a poruncit să le păzească, cei care seamănă stricăciune pe pământ, aceia sunt pierduţi!»
(Sura Al-Baqarah 2:27)
21) A rupe legăturile cu rudele este unul dintre păcatele majore. În versetul coranic următor Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) spune:
«…rupând ceea ce Dumnezeu a poruncit să se ţină…»”
(Sura Ar-Ra’d 13:25)
Când Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a terminat de spus aceste lucruri, cel care a relatat acest hadith, Umru bin Abid, s-a ridicat şi în timp ce ieşea, s-a oprit şi a spus: „Cu siguranţă, cel care nu urmează călăuzirea Imamilor (Pacea fie asupra lor!) şi urmează opiniile personale va fi osândit.” Asta înseamnă că cei care refuză să-i urmeze pe Imami (Pacea fie asupra lor!) se află pe o cale greşită.
A doua tradiţie
Ibn Mehbub a menţionat în cartea sa, Sahih, că împreună cu companionii săi a scris o scrisoare Imamului Rida (Pacea fie asupra sa!), în care-l întreba pe acesta care este numărul păcatelor majore şi care este modalitatea de a stabili „gravitatea” acestora. Respectabilul Imam a răspuns astfel:
„Păcatele majore sunt acele păcate în cazul cărora celor care le comit li s-a promis focul (Iadului). Dacă un credincios se înfrânează de la acestea, sau dacă se căieşte de acestea, Dumnezeu/Allah îi va ierta aceste păcate. Există şapte astfel de păcate pentru care s-a promis pedeapsa (divină).
- A-i omorî pe cei a căror ucidere este interzisă.
- Neascultarea faţă de părinţi.
- Acceptarea cametei.
- Reîntoarcerea la ignoranţă după emigrare (hijrat).
- Acuzarea unei femei cinstite (nevinovate) de adulter.
- Cheltuirea (folosirea) proprietăţii orfanilor în mod nedrept.
- Dezertarea de pe câmpul de luptă.”
(Wasa’il ul-Şia)
A treia tradiţie
Abu Samit a relatat că Imamul as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Păcatele majore sunt:
- A asocia pe cineva cu (a atribui parteneri lui) Dumnezeu/Allah.
- Omorârea unei persoane a cărei ucidere este interzisă de şari’a.
- Dobândirea în mod nedrept a proprietăţii orfanilor.
- Neascultarea faţă de părinţi.
- A acuza în mod mincinos o femeie nevinovată (cinstită) de adulter.
- A fugi (cu laşitate) de pe câmpul de luptă.
- A respinge oricare dintre obligaţiile religioase promulgate de Dumnezeu/Allah.”
Abdur Rahman Ibn Kathir a relatat că acelaşi Masum (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Nerecunoaşterea (nerespectarea) drepturilor noastre (ale celor din Ahlul-Beyt) este un păcat major.”
Abi Khadija a citat o tradiţie (hadith) care spune că:
„A-i atribui vreo minciună Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi Imamilor (Pacea fie asupra lor!) este socotit unul dintre păcatele majore.”
Saduq (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat că: „A priva pe cineva de drepturile sale (de acele lucruri la care are dreptul) prin nemenţionarea sa în testamentul cuiva este un păcat major.”
Cartea Kanzul Ummal a menţionat într-o tradiţie faptul că:
„Vărsarea de sânge în preajma Sfintei Kaba este un păcat major.”
Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a poruncit ca ea să fie un sanctuar împrejmuit şi apărat.”
A patra tradiţie
În cartea Uyun al-Akhbar ar-Riďa (Pacea fie asupra sa!) există o tradiţie citată de Fazl Ibn Şazan. El citează de la naratori de încredere şi care au autoritate, că Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!) i-a scris o scrisoare lui Mamun, în care interzicea următoarele fapte păcătoase, pentru că sunt păcate majore:
1) A-i omorî pe cei a căror ucidere este interzisă de Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
2) Adulterul
3) Furtul
4) Băutul vinului
5) Neascultarea de părinţi
6) Fuga de pe câmpul de luptă (în timpul Jihad-ului)
7) Uzurparea averii orfanilor
8) Consumarea animalelor moarte (animalele care nu au fost sacrificate în manieră islamică), a sângelui şi a porcinelor, fără a fi constrâns de ceva.
9) Acceptarea cametei atunci când aceasta este evidentă.
10) Folosirea averii interzise (haram)
11) Jocurile de noroc
12) Înşelătoria în negoţ prin folosirea cântarelor incorecte
13) Acuzarea femeilor cinstite (nevinovate) de adulter
14) Homosexualitatea
15) A deznădăjdui cu privire la îndurarea lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
16) A nu te teme de pedeapsa divină
17) Nerecunoaşterea darurilor primite de la Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
18) Cooperarea cu asupritorii
19) A te asocia cu cei asupritori
20) Depunerea unui jurământ mincinos
21) A bloca drepturile (cuiva) fără niciun motiv întemeiat şi fără a fi constrâns de ceva
22) Minciuna
23) Mândria (aroganţa)
24) Risipirea avutului
25) A cheltui într-un mod care este nepermis de Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
26) A trăda încrederea cuiva
27) A considera pelerinajul Hajj la Sfânta Kaba ca fiind neimportant
28) A lupta împotriva prietenilor (celor dedicaţi) lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!)
29) A te distra cu preocupări deşarte (cum ar fi muzica)
30) A persista în păcate
Inşa’Allah / Cu voia lui Dumnezeu, aceste tradiţii vor fi explicate la momentul potrivit.
O problemă dificilă şi soluţia pentru ea
Unii ridică următoarele obiecţii privitoare la subiectul păcatelor majore:
- De ce Coranul nu explică în detaliu un subiect atât de important cum este cel al păcatelor majore?
- De ce există relatări contradictorii rămase de la Masumin (cei infailibili – Pacea fie asupra lor!) cu privire la păcatele majore? Unele tradiţii menţionează că păcatele majore sunt în număr de cinci, altele prezintă un număr de şapte păcate mari, altele de nouă, de douăzeci şi unu, sau de treizeci şi unu. Una dintre tradiţiile relatate de Ibn Abbas spune că numărul total al păcatelor majore este de şapte sute şapte. Să analizăm aceste obiecţii pentru a putea oferi răspunsurile potrivite.
Răspuns la prima obiecţie
Este un har al lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) că nu a menţionat numărul total al păcatelor majore în Sfântul Coran. În spatele acestui lucru se ascunde înţelepciunea Sa. Să presupunem că numărul exact al păcatelor majore ar fi fost menţionat în Coran. Atunci oamenii s-ar fi înfrânat doar de la aceste păcate. Ei ar fi comis nestingheriţi alte păcate, gândindu-se că nu fac nimic împotriva Cărţii Sfinte. În acest fel, ei ar fi fost încurajaţi să săvârşească alte tipuri de fărădelegi. De aceea, Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a poruncit creaturilor Sale să evite chiar şi păcatele mici. Asta este pentru că, dacă cineva nu acordă atenţie păcatelor mici, încetul cu încetul el va fi atras către păcatele majore.
A persista în săvârşirea păcatelor mici este echivalent cu a comite un păcat major
Este cunoscut faptul că dacă cineva comite în mod repetat un păcat mic, el va deveni în cele din urmă predispus la o pedeapsă mai mare. Inşa’Allah / Cu voia lui Dumnezeu, vom explica în detaliu păcatele minore în capitolul „Persistenţa în săvârşirea păcatelor mici”.
Prin faptul că nu a specificat numărul păcatelor majore, Atotputernicul Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) Şi-a revărsat bunătatea Sa asupra oamenilor. Dacă numărul lor ar fi menţionat cu exactitate, oamenii ar avea tendinţa să se înfrâneze în special de la aceste păcate. Ei ar fi înclinaţi să nesocotească celelalte păcate şi să se complacă în ele, subestimându-le gravitatea. După o anumită perioadă de timp, complacerea în astfel de păcate îi va face pe oameni să capete destulă îndrăzneală pentru a săvârşi şi alte tipuri de nelegiuiri. Din această cauză Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a poruncit creaturilor Sale să evite toate tipurile de păcate, pentru că, nesocotirea păcatele minore îi va atrage treptat către păcatele majore. Este într-adevăr un har al lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) că prin faptul că ne încurajează să ne înfrânăm de la toate tipurile de păcate, El ne protejează de cele mai groaznice dintre ele.
Un alt lucru important şi subtil care ar trebui subliniat este faptul că a considera un păcat minor ca fiind mic este în sine un păcat major. Niciun păcat nu poate fi considerat neînsemnat şi lipsit de importanţă. Acest lucru va fi de asemenea explicat mai târziu.
Lipsa răsplăţii divine (Tawab)
Cel care comite un păcat mic este lipsit de răsplata (tawab) pe care ar fi meritat-o, dacă s-ar fi înfrânat de la el. De asemenea, fiecare păcat are anumite repercusiuni dăunătoare. Aşadar, ceea ce se întâmplă este că cel care comite în mod repetat păcate mici va deveni încetul cu încetul predispus la săvârşirea păcatelor majore. Pe de altă parte, cel care se înfrânează de la asemenea păcate devine beneficiarul binecuvântărilor lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!). Pe lângă aceasta, celui care evită păcatele majore, păcatele minore îi vor fi iertate în mod firesc. Aşadar, cel care persistă în păcate minore va fi nefericit de două ori. El nu va avea parte de răsplata (tawab) care este acordată pentru evitarea acestor păcate şi în al doilea rând, va fi privat de dreptul de a primi iertarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pentru aceste păcate.
Acest adevăr a fost enunţat în următoarea tradiţie (hadith) de la un Masum (Pacea fie asupra sa!):
„Fie ca Dumnezeu/Allah să ierte păcatele păcătoşilor. Aceşti oameni sunt cu siguranţă lipsiţi de răsplata (tawab) pentru faptele bune.”
Trebuie să ne raportăm la cei din Familia Profetului / Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!)
Putem menţiona aici că un alt subiect care este tratat pe scurt în Coran, dar care este dezvoltat şi aprofundat de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi de Imami (Pacea fie asupra lor!) se referă la autoritatea pe care o au cei din Familia Profetului / Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!), ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) pe pământ, pentru a-i învăţa pe oameni şi pentru a le arăta acestora legile lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) cu privire la ceea ce este corect şi la ceea ce este greşit.
Chiar Dumnezeu / Allah Atotputernicul spune:
„Noi am pogorât asupra ta amintirea ca tu să spui desluşit oamenilor ceea ce le-a fost pogorât. Poate vor chibzui!”
(Surah An-Nahl 16:44)
Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a făcut ca urmarea Familiei Profetului / Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) să fie un lucru obligatoriu. El porunceşte în Sfântul Coran:
„Dacă voi nu ştiţi, întrebaţi-i, atunci, pe oamenii Amintirii.”
(Surah An-Nahl 16:43)
Cei din Familia Profetului / Ahlul-Beyt (a.s.) sunt oamenii amintirii (Ahl‘ul-Zikr)
Ne-au fost transmise numeroase tradiţii care afirmă în mod explicit faptul că „oamenii amintirii” (Ahl‘ul-Zikr) menţionaţi în Coran sunt cei din Familia Profetului / Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!). O astfel de tradiţie (hadith) este afirmaţia pe care Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!) a făcut-o la curtea lui Mamun:
„Noi suntem Ahl‘ul-Zikr.”
Savanţii sunniţi prezenţi la acea reuniune au obiectat împotriva acestei afirmaţii şi au spus că expresia „oamenii amintirii” (Ahl‘ul-Zikr) din Coran se referă la creştini şi la evrei, iar Zikr se referă la Biblie (Injil) şi la Tora (Taurat). Imamul Rida (Pacea fie asupra sa!) le-a răspuns:
„Slăvit fie Dumnezeu / Allah! Cum este posibil aşa ceva? Cum ar putea Dumnezeu / Allah să le poruncească musulmanilor să-i urmeze pe învăţaţii creştini şi evrei? Dacă-i urmăm pe aceştia, ei vor considera că religia lor este cea adevărată şi că este mai bună decât islamul şi ne vor chema să urmăm punctul lor de vedere. Veţi accepta această invitaţie?”
(Uyun al-Akhbar ar-Riďa)
Mamun a intervenit cu întrebarea: „Poţi să-ţi susţii afirmaţia cu o dovadă coranică?” Imamul i-a răspuns:
„Da, Zikr se referă la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), iar noi suntem oamenii săi (Ahl). Pentru a-mi dovedi punctul de vedere, citez următorul verset (ayat):
„Temeţi-vă de Dumnezeu, voi cei dăruiţi cu minte şi care credeţi! Dumnezeu a pogorât asupra voastră o amintire (zikr), un trimis vă recită versetele desluşite ale lui Dumnezeu…”
(Sura at-Talaq 65:10-11)
Şahristani, un savant sunnit, a relatat că Imamii Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) şi Hazrat Ali (Pacea fie asupra sa!) au spus:
„Noi suntem oamenii amintirii (Ahl‘ul-Zikr).”
Un alt argument este că, din moment ce Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) a menţionat în Coran doar pe scurt multe subiecte importante, El trebuie să fi ales un punct de referinţă pentru călăuzirea oamenilor, care să ofere o explicaţie detaliată a acestui subiect. Iar acest punct de referinţă este, fără îndoială, reprezentat de acei descendenţi ai lui Muhammad (Ali Muhammad) cărora Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!) le-a încredinţat cunoaşterea şi tainele Sale, care nu sunt cunoscute de nicio altă creatură de-a Sa. Cei care doresc să găsească cunoaşterea şi adevărul vor depinde întotdeauna de Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) şi vor rămâne ataşaţi de ei, cu dragoste şi devotament. Iar acest devotament pentru cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) este în sine o binecuvântare care atrage după sine răsplata şi îndurarea lui Dumnezeu / Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
Răspuns pentru a doua obiecţie
Din tradiţiile (hadith-urile) Imamilor neprihăniţi (Pacea fie asupra lor!) este clar faptul că ei nu menţionează numărul exact al păcatelor majore, nici nu le descriu în detaliu pe acestea. Faptul că ei arată modalitatea de stabilire dacă o anumită faptă este un păcat major sau nu, este exemplificat prin tradiţia pe care am menţionat-o deja, transmisă de Imamul as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!):
„Păcatele majore sunt acele păcate în cazul cărora Dumnezeu/Allah i-a promis focul Iadului celui care le comite.”
Motivul pentru care Imamul (Pacea fie asupra sa!) nu a specificat care sunt acestea este acelaşi pe care l-am spus mai devreme, când am răspuns la prima obiecţie.
Unele păcate majore sunt incluse în altele
Cei din Ahlul-Beyt (Pacea fie asupra lor!) nu au specificat unele păcate, pentru că ele sunt incluse în sfera mai largă a unui păcat despre care au spus că este păcat major. Prin urmare, acestea nu sunt menţionate separat. Abid bin Zorara relatează că Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Păcatele majore care sunt menţionate în cartea lui Ali (Pacea fie asupra sa!) sunt şapte:
1) A nu crede în existenţa lui Dumnezeu/Allah (Slăvit fie Preaînaltul!).
2) A ucide un credincios pe nedrept.
3) A nu asculta de părinţi.
4) Acceptarea cametei, când aceasta este evidentă (clară).
5) A lua în mod nedrept averea care aparţine orfanilor.
6) A fugi de pe câmpul de luptă în timpul Jihad-ului.
7) Întoarcerea la necredinţă după acceptarea islamului.”
Naratorul a întrebat: „Acestea toate sunt cele mai mari păcate?”. „Da”, i-a răspuns Imamul (Pacea fie asupra sa!). Apoi naratorul a întrebat: „Ce este un păcat mai mare: să iei cu forţa un dirham (monedă de argint) de la un orfan, sau să neglijezi rugăciunea?” Imamul (Pacea fie asupra sa!) i-a răspuns:
„Neglijarea rugăciunilor este, prin comparaţie, un păcat mai mare.”
„De ce nu ai inclus neglijarea rugăciunilor printre păcatele majore?” Ca răspuns, Imamul (Pacea fie asupra sa!) l-a întrebat:
„Care a fost primul mare păcat pe care l-am menţionat? Necredinţa în Dumnezeu / Allah.”
El a continuat:
„Omiterea rugăciunilor este la fel ca necredinţa.”
Aşadar, el nu a menţionat separat neglijarea rugăciunilor, ca un păcat major.
(Wasa’ilul-Şia)
Este clar din discuţia precedentă că nu există nicio tradiţie (hadith) de la Ma’sumin (Pacea fie asupra lor!) care să limiteze numărul păcatelor majore. Prin urmare, putem spune că niciuna dintre tradiţii nu este exhaustivă în specificarea numărului total al păcatelor majore.
Cu toate acestea, dacă studiem cu atenţie cartea Sahifa, a lui Abdul Azim Hasani, putem trage concluzia că în tradiţia relatată de Umru bin Abid, Imamul Jafar as-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) a vorbit de un număr de douăzeci şi unu de păcate majore menţionate în Sfântul Coran. Umru ibn Abid a plecat în grabă după întâlnirea cu Imamul (Pacea fie asupra sa!). Dacă ar fi avut răbdarea să asculte, poate că Imamul (Pacea fie asupra sa!) ar fi continuat să dezvolte acest subiect, explicându-i mai mult.
Aş vrea să le aduc la cunoştinţă cititorilor că vom explica în detaliu doar acele păcate despre care s-a dovedit că sunt majore. Asta nu înseamnă că toate celelalte păcate, care nu sunt menţionate în această carte, nu sunt majore. Ci păcatele care nu sunt decretate ca fiind majore sunt menţionate pe scurt.
Nici măcar nu este dovedit faptul că acestea sunt păcate mici. Aşadar, oamenii evlavioşi trebuie să fie prevăzători şi să se înfrâneze chiar şi de la aceste păcate. Există întotdeauna posibilitatea ca păcatul pe care noi îl considerăm mic, să fie, în realitate, unul major. Noi suntem însă amăgiţi de faptul că gravitatea sa nu ni s-a dovedit. Vom continua explicând în detaliu acele păcate despre care s-a dovedit că sunt păcate majore.
Următorul: Capitolul 3
Anterior: Capitolul 1