Capitolul 20
Khadīja şi istoricii musulmani
Cel mai mare tribut pe care l-au plătit istoricii musulmani Khadijei în cărţile lor de istorie (este acela de-a fi afirmat cu toţii că) ea a întărit islamul cu averea ei. Ei plătesc acest tribut, trecând apoi la dezbaterea altor subiecte.
Adevăr este că bogăţia lui Khadīja a fost aceea carea făcut islamul viabil, însă este doar un adevăr incomplet, deoarece este doar o mică luare de cunoştinţă de către istorici a ceea ce a făcut sprijinul Khadijei—material şi moral—pentru islam şi pentru musulmani. Departe de-a recunoaşte marile ei servicii, mulţi dintre istorici, fie au distorsionat adevărul, fie l-au dat cu jumătăţi de măsură, fie au scornit cu de la ei putere istorii, prezentându-le apoi ca ‹‹fapte istorice››.
Nu toată istoria islamului timpuriu este una factuală; parte din ea este ‹‹sintetică››. Această istorie sintetică a fost scrisă pentru ori a fost dictată de interesele speciale ale unor grupuri; in acest fel, multe din băsnuirile şi-au găsit drumul în istoria islamului, făcându-i-se Adevărului, la modul tacit, înmormântarea.
Faptul de-a ţese poveşti, de-a le pune în circulaţie şi de-a înmormânta adevarul (au fost elementele unei) conspiraţii în care şi-au dat mâna conducători de rugăciuni colective, oratori aflaţi pe podiumul moscheelor, învăţători din şcoli şi profesori din instituţii de învăţământ, doctori ai legii, judecători de la curţile de judecată, curteni ai regilor, sultanilor şi califilor, ba chiar înşişi regi, sultani şi califi. În această privinţă, istoricii au avut un câmp restrâns de alegeri. Chiar dacă ar fi existat un om integru şi de principii, el nu şi-ar fi permis să se confrunte cu linia ‹‹prtidului›› căruia îi aparţinea, iar dacă totuşi ar fi făcut-o, ş-ar fi pus în pericol propria viaţă. Dacă ar fi scris ‹‹o istorie factuala›› [adică înfăţişând faptele aşa cum s-au petrecut], atunci soţia sa ar fi putut deveni văduvă, iar copiii lui, orfani. Ca urmare, istoricul a adoptat (de-a lungul timpului) ‹‹cursul pragmatic››[adica al binelui imediat, personal], îngropând adevărul şi scriind o istorie contrafăcută.
Maulana Shibli Numani, decanul istoricilor indieni ai islamului, scrie în cartea sa „Viaţa Profetului” (v. Vol.1, Azamgarh, India, 1976), că în timpul califatului lui Muawiya, 680 A.D., mii şi zeci de mii de aḥādīth au fost revizuite şi refabricate de fabricile generatoare de ahadith, ca apoi să fie puse în circulaţie.Aşa zişii istorici, aflaţi pe statele de plată a guvernământului, au adunat ‹‹fapte›› şi iar ‹‹fapte››, pe care le-au incorporat în cărţile lor de istorie. Pentru aproape 90 de ani, în lumea musulmană, numele lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib şi ale altor membrii ai clanului Bani Hashim au fost blestemate de la înălţimea fiecărui ‹‹amvon››, şi aceasta din Sind în India, şi din Spania în Europa. Limpede este că au existat copii care s-au născut, au crescut şi au murit (la bătrâneţe), auzind doar aceste blesteme şi neştiind niciodată adevărul adevărat.
În 750 A.D., Abbasizii au luat califatul şi au exterminat pe Umayyazi, în animozitatea lor nefiind mai puţin înverşunaţi împotriva familiei lui Muḥammad Mustafa decât fuseseră însăşi Umayyazii; de fapt, unii dintre Abbasizi s-au întrecut pe sine în persecutarea copiilor Profetului şi a partizanilor lui. Una din caracteristicile pe care ambele dinastii au avut-o în comun a fost duşmania genetică faţă de familia şi copiii lui Muḥammad Mustafa.
„Prigonitorii lui Muḥammad au uzurpat moştenirea copiilor lui, iar adepţii idolatriei au ajuns să fie conducatorii supremi ai religiei şi imperiului său.” (Edward Gibon, Declinul şi căderea Imperiului roman)
Nota. Un hadith este memoria unui presupuse acţiuni ori a unei spuse a Profetului islamului, aşa cum a fost transmisă pe linia unor povestitori/scriitori.
„…Vom găsi iarăşi şi iarăşi mahomedani destrugând fără milă pe descendenţii vii ai lui Muḥammad.” (pag. 84-85)
„Pentru 350 de ani, descendenţii lui Abu Sufyan şi cei care se declarau ca descendenţi abbasizi s-au aflat în război contra celor din carnea lui Muḥammad.” (pag. 193)
„De-a lungul tuturor secolelor islamice, o stranie soartă a plutit asupra descendenţilor lui Muḥammad. Era ca şi cum acea parte din lume care acceptase cu nerăbdare pe Trimisul lui Dumnezeu, se întorsese pentru totdeauna împotriva viilor lui descendenţi.” (pag. 306) (Robert Payn, Sabia cea Sfântă, 1959)
Campania Abbasizilor împotriva membrilor familiei Profetului ori a copiilor acestuia a durat cât a durat şi califatul abbasid, adică 500 de ani. În timpul califatului lor a fost când s-au scris istoriile islamului, când au fost adunate aḥādīth, editate şi publicate. (Sigur că) unele încercări timide au fost făcute de către erudiţi conştiincioşi, în separarea faptelor de ficţiuni, în recuperarea Adevărului din contextul de minciuni, însă aceasta cu prea puţin succes. Multe din cărţile de istorie şi de ahadith au în spate pentru totdeauna ‹‹fapte›› sau ‹‹aḥādīth›› (afirmaţii ale Profetului), care au fost sădite înlăuntrul acestora.
Pe bună dreptate s-a spus că istoria este propaganda părţii victorioase. În istoria islamului, partidele victorioase au fost, mai întâi, cel al Umayyazilor, iar mai apoi ai Abbasizilor, partide care au reuşit, în cuvintele lui Gibbon, „să uzurpe moştenirea lăsată copiilor lui Muḥammad.” Odată ce au avut instrumentele puterii în mâinile lor, au fost liberi să scrie ori să manipuleze după bunul lor capriciu istoria primelor zile ale islamului.
Odată ce mare parte din cărţile de istorie a islamului au fost inspirate de ceea ce comuniştii numesc ‹‹cercurile conducătoare››, aici, vom identifica pe autorii acestor istorii ca fiind ‹‹curtea istoricilor››. La un mod fraudulos, aceşti istorici au introdus în mintea cititorilor 3 mituri relative la viaţa lui Hadhrat Khadīja, Allāh să aibă de ea mulţumire şi s-o binecuvânteze! Aceste ‹‹mituri›› sunt următoarele:
- că ea avea 40 de ani când s-a măritat cu Muḥammad Mustafa;
- că fusese măritată de două ori inainte ca să se mărite cu Muḥammad Mustafa;
- că ea şi muhamad Mustafa au avut 6 copii, 2 băieţi şi 4 fete.
Vom discuta aceste mituri punct cu punct.
- Vârsta Khadijei
Mulţi dintre istoricii musulmani au afirmat că ea, Khadīja, avea 40 de ani când s-a măritat cu Muḥammad Mustafa. Atât de mulţi istorici au repetat această cifră, încât acum i se dă crezare precum unui adevăr religios. Cu toate acestea, cifra aceasta este pusă sub semnul îndoielii pe baza următoarelor argumente:
Nici un istoric nu ştie în ce an s-a născut în realitate Khadīja. Cifra ‹‹40›› este doar o estimare, ba, mai mult, chiar supraestimată. In timp ce este adevărat că era mai în vârstă decât Muḥammad Mustafa, Khadīja nu era mai bătrână cu 15 ani decăt el—aşa cum afirmă marea parte a istoricilor—ci cu doar câţiva ani.
Arabia este o zonă foarte călduroasă şi fetele arabe ajung la maturitate mult mai repede decât li se întâmplă fetelor dintr-un climat rece sau temperat. Se spune că Hadhrat Ayesha a fost măritată când avea doar 11 ani. Celelate fete arabe erau şi ele măritate destul de timpuriu.
Într-o arie climatică precum Arabia, o femeie nu-şi poate permite să petreacă 40 de ani din viaţă ca să fie măritată. La 40 de ani, cei mai buni ani ai vieţii unei femei se găsesc deja la spate, fie în Arabia, fie în oricare altă ţară. Iar chiar de s-ar mărita la 40 de ani, ea nu poate să întreţină vreo speranţă de-a mai avea copii. Chiar în zonele reci şi temperate, o femeie la 40 de ani, în majoritatea cazurilor, îşi are consumată vârsta de gestaţie; este probabil că în Arabia faptul acesta să se petreacă mai devreme chiar.
Khadīja şi-a trăit mare parte de viaţa ei ca necăsătorită. Cum s-a arătat mai devreme, ea a primit multe oferte de căsătorie de la diverşi conducători şi prinţi din Arabia, dar pe care le-a refuzat. Pretendenţii nu puteau s-o impresioneze cu bogăţia lor; dacă ei erau bogaţi, apoi ea era incomensurabil mai avută decât cel mai bogat dintre ei. Iar în privinţa unor atribute personale, cum cele ale capului, ale mâinii şi ale inimii, toţi pretendenţii erau asemeni colbului de pe picioarele ei. Oricine care încerca s-o impresioneze cu bogaţia avută sau cu puterea deţinută era într-adevăr un naiv, dacă nu un stupid. Ca urmare ea a marcat doar timpul până ce un bărbat ce avea să apară, impresionând-o cu adevărat, iar acesta fiind Muḥammad Mustafa, s-a măritat cu el.
- Pretinsele căsătorii ale Khadijei
Înainte de-a se căsători cu Muḥammad Mustafa, Khadīja nu a mai fost măritată. Căsătoria ei cu Muḥammad Mustafa a fost prima şi ultima ei căsnicie. Aceiaşi istorici care au pretins că ea fusese măritată de 2 ori înainte de-a se căsători cu Muḥammad, au transmis şi faptul că toţi stăpânii Quraysh, ori prinţi ai Arabiei, au căutat să-i obţină mâna, dar că ea nu a binevoit să ia în considerare pe nici unul dintre aceia, spre alianţa matrimonială. Dacă ea ar mai fi fost înainte căsătorită, atunci nu ar mai fi avut nici un fel de ezitare în a se fi căsătorit şi a treia oară.
- Copiii Khadijei
S-a pretins de către ‹‹curtea istoricilor›› din califatul Umayyazilor că ea, Khadīja, a avut cu Muḥammad 6 copii şi că respectivii copii aveau numele următoare: Qasim, Abdullah, Zaynab, Rukayya, Umm Kulthum şi Fāṭimah Zahra.
Muḥammad Mustafa şi Khadīja au fost părinţi doar pentru 3 copii, şi nu 6. Aceştia au fost Qasim, abdullah şi Fāṭimah Zahra.
Din aceşti 3 copii, primii doi, băieţi,—Qasim şi Abdullah—au murit de mici. Al treilea şi ultimul copil a fost fiica lor, Fāṭimah Zahra.
Cine au fost celelalte 3 fete—Zaynab, Rukayya şi Umm Kulthum? (Acestei chestiuni i se răspunde mai târziu în acest capitol.)
Toate aceste 3 clamaţii au dobândit valoarea unor fapte, dar sunt cu toate acestea numai nişte basme. Patina timpului le-a dat aerul de respectabilitate, astfel că mare parte din musulmani le cred ca fiind adevărate. Aceste povesţi care au căpătat statutul de fapte nu sunt sub nici un mod singurele ficţiuni pe care majoritatea musulmanilor să le fi adoptat; există multe alte invenţii care, în cele din urmă, au ajuns la valoarea de fapte.
Exemplele următoare vor arăta că asta se poate întâmpla chiar şi atunci când nu există intenţia deliberată de-a deforma faptele ori de-a denatura adevărul. Astfel:
- mulţi musulmani cred că—în Surat Kahf (Peştera, Coran, 18) în versetele 83, 86 şi 94—personajul indicat sub numele Zul-Qarnain, nu este altul decât Alexandru cel Mare al Macedoniei. Chiar şi Abdullah Yusuf Ali împărtăşeşte această părere. Autorul spune: „Personal, nu am nici un fel de îndoială că Zul-Qarnain îl indică pe Alexandru cel Mare, Alexandru cel istoric şi nu un Alexandru legendar…” Cu toate acestea, Zul-Qarnain ar fi putut fi oricine altcineva şi nu Alexandru cel Mare. Zul-Qarnain era unul dintre aleşii lui Allāh; probabil că era profet. Pe de altă parte, Alexandru Macedoneanul a fost un păgân: el se închina nu doar la zeii şi zeiţele Greciei, dar şi la cei ai Egyptului, ai Babylonului şi ai Persiei.
„Alexandru Macedon s-a închinat şi la zeităţi străine—nu doar lui Zeus, ci şi lui Ammon-Ra al deşertului egyptean, lui Marduk al turnurilor babiloniene, ci şi lui Ahura, cel ce tutela mormintele din Persepolis.” (Harold Lamb, Alexandru al Macedoniei, New York, 1946)
„Alexandru a comis multe crime, inclusă fiind aici uciderea a doi din cei mai vechi prieteni ai săi şi loiali conducători de oşti, Cleitus şi Parmenion. Cum tot el a pus la cale şi moartea propriului său tată, Filip. Este puţină îndoială că Alexandru a devenit rege prin uciderea tatălui său. În războaiele sale, Alexandru a ucis sute de mii de bărbaţi şi femei inocenţi şi aceasta la modul nenecesar. Probabil că era posedat de plăcerea sângelui. Un istoric modern afirmă că Alexandru, înainte de-a fi murit, devenise bolnav mental, iar cercetări recente au dezvăluit faptul că a murit având profilul psihologic al unui ‹‹megaloman alcoolic››.” (R.D. Milns, Alexandru cel Mare, New York, 1969)
- Numele adevărat al Hadhret Abdul Muṭṭalib—bunicul lui Muḥammad Mustafa, Apostolul luii Allāh—era Shaiba. O dată, adolescent fiind, călărea cu unchiul său Muṭṭalib pe partea din spate a şeii, de la Yathrib (Medina) la Mekka. Trecătorii care îl vedeau spuneau: „Priviţi! Muṭṭalib şi-a cumpărat un sclav nou!” La această remarcă, Muṭṭalib trase de frâie şi spuse: „Blestem asupra voastră! El nu-i sclavul meu. El este fiul fratelui meu, Hashim!” Însă numele de Abdul Muṭṭalib, adică „Sclavul lui Muṭṭalib”, l-a marcat definitiv. El a rămas cunoscut în istorie doar prin poreclă, Abdul Muṭṭalib, pe când numele său real—Shaiba–a fost dat uitării.
- Exemplul ce urmează este din istoria lui Yusuf (profetul Iosif). În Surat Yusuf apare următorul verset:
„Întru Iosif şi întru fraţii săi sunt semne pentru cei care întreabă, când spun: ‹‹Iosif şi fratele său sunt mai dragi tatălui nostru decât noi, cu toate că noi suntem o ceată! Tatăl nostru este într-o rătăcire vădită.››“ (Coran, 12: 8)
- Yusuf Ali a explicat acest verset astfel:
„Cei zece fraţi nu doar că invidiau şi urau pe fraţii lor mai tineri, Iosif şi Benjamin. Ei îl desconsiderau şi-l dezonorau pe tatăl lor, socotindu-l un bătrân ajuns la senilitate, neştiutor şi nebun. În realitate, Yacov avea înţelepciunea de-a vedea căfiii săi mai tineri şi inocenţi doreau manifestarea unei protecţii şi înţelepciunea să perceapă măreţia spirituală a lui Iosif. Dar această înţelepciune, pentru fiii cei mari, era doar nebunie, doar imbecilitate, deoarece zgândărise iubirea-de-sine tot aşa cum, adesea, o face adevărul. Fraţii mai mari se sprijineau pe forţa brută a numărului—ei zece contra bătrânului Iacov, a tânărului Iosif şi a copilului Benjamin.”
În acelaşi context, un alt verset spune:
„Ei spuseră: ‹‹Pe Dumnezeu! Nu vei înceta să te gândeşti la Iosif până ce nu vei ajunge la capătul puterilor ori până nu vei pieri.››“ (Coran, 12: 85)
Acest verset este explicat de către translator şi comentator astfel:
„Ei” vrea să fie oamenii din jurul lui Iacov, înainte ca fraţii lui Iosif să fi sosit din Egypt. Aceşti aceeaşi fraţi au fost aceia care practicaseră cu perseverenţă calomnia, cum că tatăl lor era un bătrân senil, până ce toţi din jur au ajuns a crede că era aşa, iar aceasta într-atăt, încât au continuat să creadă astfel, chiar şi când calomniatorii renuntăseră să mai spună ceva. Minciunile mor greu odată ce li s-a dat un impuls.” (A. Yusuf Ali)
Atât în istoria musulmană, cât şi cea nemusulmană, există multe alte exemple în care falsul a trecut drept addevăr.
Aceasta este tocmai ceea ce s-a întâmplat în „cazul celor 3 ştiri false”, caz conex la viaţa Khadijei; ştirile respective au găsit o recepţie generală în rândul musulmanilor. Odată ce nişte miniuni îsi încep drumul, refuza să moară.
Eeste de asemenea posibil ca istoricii—care au adunat material pentru a scrie istoria timpurie a islamului—să fi avut acces numai la acele istorii ce fuseseră sădite cu grijă de către „cercurile conducătoare”, în susele primare. Istoricii numiţi erau convinşi că materialul obţinut din aceste surse era unul autentic şi, ca urmare, l-au incorporat în lucrările lor.
Afirmaţiile referitoare la vârsta, casătoriile şi copiii Khadijei au fost determinate de două raţiuni:
Khadīja era mama Fatimei Zahra, soacra lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib şi bunică pentru Hasan şi Husain. Ca urmare, ea nu putea să scape de animozitatea pe care Umayyazii şi Abbasizii au cultivat-o impotriva tuturor membrilor familiei lui Muḥammad Mustafa, mai cu seamă împotriva lui ʿAlī şi a celor doi fraţi, Hasan şi Husain. În mare parte, istoricii au împărtăşit aceeaşi animozitate cu cei care îi plăteau; în cazul în care nu ar fi făcut-o, ar fi putut să-şi piardă mijloacele de trai ori chiar viaţa.
Ca urmare, aceşti istorici trebuiau să inventeze ceva ‹‹fapte››, care să minimizeze importanţa Khadijei. În selectarea faptelor pe care le inventaseră premergătorii lor, istoricii s-au considerat liberi în a-şi exercita discreţia (n.t.adică ocultarea adevărului) sau fantezia lor. Mai mult—pentru a-şi face istoriile lor convingătoare, se necesita ca ei să fie extrem de subbtili, astfel ca animozitatea lor să nu fie prea bătătoare la ochi, iar meritul lucrărilor lor în istorie să devină dubios.
- Istoricii-mercenari au dorit să spună cititorilor lor că între soţiile Profetului au existat unele care au fost tot atât de importante, sau chiar mai importante!, decât Khadīja, una dintre aceste fiind Ayesha. Ei trebuiau s-o glorifice pe Ayesha comparând-o cu Khadīja, pe seama Khadijei. Aceşti istorici nu au arătat nici un fel de teamă privitor la teza pe care încercau s-o dezvolte—chiar referindu-se la oricare altă soţie a lui Muḥammad Mustafa—însă nu au fost foarte siguri că eforturile lor de-a o arăta pe Ayesha superioară lui Khadīja aveau să aibă succes.Însă cum erau dedaţi la descoperiri norocoase, au făcut ‹‹descoperirea›› vârstei de 40 de ani a Khadijei, că mai fusese căsătorită de două ori înainte de-a se fi măritat cu Muḥammad Mustafa. Era o descoperire care, în opinia lor, putea să contraatace personalitatea Khadijei. Pe de altă parte, istoricii respectivi au afirmat nu doar ccă Ayesha era foarte tânără şi foarte frumoasă, ci şi că era virgină la căsătorirea cu Muḥammad Mustafa.
Prin exercitarea unei logici într-atât de arbitrare, istoricii-mercenari au construit propria lor teză a superiorităţii uneia dintre soţii asupra celorlalte. Însă întrebarea se pune—s-a căsătorit oare Profetul cu Ayesha pentru tinereţea, pentru frumuseţea şi pentru virginitatea ei? În cartea sa Avesha, Abbas Mahmud al-Akkad răspunde astfel acestei întrebări: „Pe cât cunoaştem, Profetul lui Allāh nu s-a căsătorit cu scopul de-a avea copii. Ca s-o spunem la modul general, două au fost motivele pentru care el s-a căsătorit:
- unele dintre femei devin îngrozitor de neajutorate după moartea soţului lor, iar multe nu au nici o rudă mai apropiată care să le susţină; Apostolul s-a căsătorit cu ele ca să le dea un cămin;
- Apostolul a dorit să spargă rezistenţa triburilor arabe fată de islam, iar una din căile de-a realiza aceasta a fost să se căsătorească cu femei aparţinând de aceste triburi.”
A existat şi un al treilea motiv privitor la unele din căsătoriile Profetului. Astfel, dacă el era învăţător pentru musulmanii bărbaţi, soţiile sale aveau să fie învăţătoare pentru femeile musulmane, în toate problemele legate de religiozitate, de religie. Ele aveau să explice femeilor musulmane înţelesul Coranului, aveau să le înveţe cum să aplice legile islamului în vieţile lor personale.
Exceptând-o pe Khadīja, Apostolul s-a căsătorit cu toate celelalte femei pentru unul ori pentru mai multe din aceste motive.
Căsătoria lui cu Khadīja a fost singura care s-a bazat pe afecţiune, pe iubire şi pe prietenie, iar pentru el, Khadīja a dus la împlinire toate scopurile mariajului lor.
Cum s-a arătat mai devreme, şi Khadīja a predat altor femei musulmane legile islamului, însă, în general, a făcut-o mai mult prin exemplul personal şi mai puţin prin precepte rostite.
Timp de secole, ‹‹curtea istoricilor›› musulmani a repetat o serie de falsuri şi jumătăţi de adevăr, iar prin această repeţiţie, istoricii falsificatori au reuşit să convingă comunitatea musulmană (umma) de faptul că înainte de căsătoria ei cu Muḥammad Mustafa, ea a fost de două ori văduvă.
Scriind pe tema căsătoriei Khadijei, utorul cărţii Raudhatus-Safa spune:”Principalele figuri ale tribului Quraysh vrură să se căsătorească cu Khadīja, îi cerură mâna, dar ea nu a vrut să se căsătorească cu nici unul din pretendenţi.” (vol. 2, pag.271) La fel:”Toţi nobilii din neamul Quraysh cautară s-o ia în căsătorie pe Khadīja, însă ea a refuzat să ia în considerar pe vreunul.” (vol. 1, pag 105)
După corupţii istorici, la căsătoria ei cu Muḥammad Mustafa, Khadīja văduvise de două ori deja şi avea 40 de ani. Dacă faptul este adevărat, atunci aceasta înseamnă că era deja o femeie de vârstă mijlocie ori, poate, într-o zonă precum Arabia, trecută bine de floarea vârstei, floarea tinereţii fiindu-i de multă vreme ofilită. Atunci—de ce erau conducătorii Quraysh şi prinţii arabilor într-atât de grăbiţi să se căsătorească cu ea? La urma urmei, pe cât erau de bogaţi şi puternici, ar fi putut să găsească cu multă uşurinţă multe femei tinere şi frumoase, între ele şi virgine, cu care să se căsătorească. De ce ar fi vrut să se căsătorească cu o văduvă care nu mai era de miultă vreme tânără?! Mai mult—ar fi cu totul incorect să spunem că erau ispitiţi de averea lui Khadīja, deoarece ei înşişi erau foarte bogaţi.
Allama ʿAlī Ahmed Abul Qasim al-Kufi pune la îndoială istoria celor două căsătorii ale Khadijei de dinaintea căsătoriei ei cu Muḥammad Mustafa. În cartea sa, Al-Isti Phatha, el scrie:”Khadīja nu se măritase cu nimeni înainte de-a se căsători cu Muḥammad Mustafa. Toţi istoricii au afirmat la un mod unanim ca fiecare din conducătorii Quraysh îi ceruse mâna lui Khadīja, dar că ea a refuzat cu dispreţ toate propunerile. După o vreme ea s-a măritat cu Muḥammad Mustafa, fapt care le-a înfuriat pe celelalte femei din neamul Quraysh, care comentau cum că atunci când i-a fost cerută mâna de către conducători şi prinţi, ea refuzase, iar când un tânăr oarecare din Bani Hashim, fără putere şi fără avere, o ceruse de nevastă, ea acceptase. Aceste femei nu puteau înţelege de ce Khadīja respinsese cu dispreţ cererile în căsătorie ale nbililor arabi bogaţi şi puternici şi a fost gata să se mărite cu un sărăntoc. Ori aceasta este o dovadă că ea, Khadīja, nu se căsătorise cu nimeni altcineva înainte de-a se mărita cu Muḥammad ibn Abdullah.
Unii oameni a pus chestiunea astfel: presupunându-se că ea, Khadīja, a fost căsătorită de două ori înainte de căsătoria ei cu Muḥammad şi că avea 40 de ani la vremea ultimei sale căsătorii, este acest fapt condamnabil? Nu, sigur că nu! Dacă un bărbat ori o femeie se căsătoreşte mai mult de o dată ori dacă are 40 de ani, nu este nimic condamnabil în asta. Chestiunea nu este dacă e adevărat sau fals ce se afirma—că ea a fost căsătorită de mai multe ori sau dacă avea vârsta de 40 de ani—ci, şi este singura chestiune, dacă a fost măritată de 3 ori sau dacă avea 40 de ani se constituie ca fapt istoric. Răspunsul este că nu, deloc.
Dacă oarecine este de acord cu istoricii corupţi în această problemă, atunci, chiar şi aşa, nu există nimic care să diminueze statutul ei, Khadīja rămânând sublimă în privinţa aceasta. Iar apoi—pur şi simplu nu este adevărat că era o văduvă de 40 de ani când s-a măritat cu Muḥammad Mustafa şi este lipsit de etică să se intepoleze neadevăruri în istoria vieţii ei, cum, în această problemă, ar fi cu totul lipsit de etică să se facă asta în cazul vreunui bărbat ori a vreunei femei. Fiecare persoană este îndreptăţită să-şi exprime opiniile, dar nu are autoritatea propriilor fapte. Dacă un căutător al adevărului vrea să separe faptele de opinii, atunci o poate face cu ajutorul analizei intelectuale, logice. Căutarea sa în a deduce din principiile inmutabile va fi astfel o experienţă plină de răsplată.
Zaynab, Rukayya şi Umm Kulthum
Înainte ca ea, Khadīja, să se fi măritat cu Muḥammad Mustafa, au fost 3 fete care au trăit în casa ei din Mekka, fete ce se numeau Zaynab, Rukayya şi respectiv Umm Kulthum. Ele erau fetele surorii decedate a Khadijei. La fel, tatăl lor murise mai înainte, iar când a murit şi mama lor, Khadīja le-a adus în propriul ei cămin.
După căsătoria lui Khadīja, cele 3 fete au rămas cu ea ca pupile; probabil că o numeau pe Khadīja mamă şi numeau pe Muḥammad Mustafa tată; conform uzanţelor arabe, cele trei erau cunoscute ca fiice ale lui, deoarece trăiau în casa lui şi el le era tutore legal.
Zaynab era cea mai mare din aceste trei fete. Ea a fost măritată cu un bărbat pe nume Abul-as ibn er-Rabi, care în 624 A.D. venise cu armata păgână din Mekka şi luptase împotriva lui Muḥammad Mustafa în bătălia de la Badr; luat prizonier, el îşi plătise răscumpărarea; mai apoi, s-a întors la Mekka şi a trecut la islam.
Celelalte două fete—Rukayya şi Umm Kulthum—a fost măritate cu Utba şi Utayba, fiii lui Abu Lahab şi ai lui Umm Jamīl. Tustrei fetele au fost măritate înainte de ivirea islamului, iar soţii lor fuseseră prin urmare idolatri.
După proclamarea islamului, Abu Lahab şi soţia sa, Umm Jamīl, ambii vehi inamici ai islamului, au ajuns a fi în Surat 111 subiecţii unui blestem. Acest fapt i-a făcut să se înfurie la culme şi să poruncească fiilor lor—Utba şi Utayba—să divorţeze de soţiile lor şi să le trimită la casa părinţilor. Astfel, cele două fete, Rukayya şi Umm Kulthum, fură divorţate şi returnate la casa Khadijei.
Ceva mai târziu, Rukayya a fost măritată cu Uthman bin Affan, un membru al clanului umayyad ţinând de Quraysh, viitor calif al musulmanilor. Rukkayya a murit la Medina în 624 A.D. După moartea ei, sora ei, Umm Kkulthum, a fost de asemenea măritată cu Uthman bin Affan.
„Muḥammad a măritat pe Rukayyah şi pe Umm Kulthum cu Utbah şi cu Utbayah, fiii unchiului său, Abu Lahab. Aceste căsătorii nu au durat deoarece curând după ivirea islamului, Abu Lahab a ordonat celor doi fii ai săi să divorţeze de soţiile lor. Uthman a fost acela care, mai apoi, s-a căsătorit cu ele, una după cealaltă.” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad, Cairo, 1935)
‹‹Curtea istoricilor›› menţinută de către Umayyazi, fiind ‹‹inspirată›› de către Muawiya bin Abu Sufyan—fondatorul dinastiei Umayyad—şi de către succesorii săi, a pretins cum că Rukayya şi Umm Kkulthum erau de fapt fiicele lui Muḥammad Mustafa şi ale Khadijei. Odată ce fetele au fost măritate cu Uthman, un umayyad, acesta a fost supranumit Dhawin-Nuravn, adică ‹‹posesorul a două lumini››, luminile fiind Rukayya şi Umm Kulthum. Doar cu puţin mai devreme, amândouă aceste ‹‹lumini›› apaţinuseră de doi idolatri din Mekka. Prin urmare, fiecare din aceşti idolatri fusese ‹‹Dhawin Nur››, posesor doar a unei ‹‹lumini››, care avea să treacă în posesia lui Uthman. La urma urmelor, ‹‹lumina›› ori ‹‹luminile›› rămăseseră la fel, schimbându-se doar proprietarul lor.
Au fost aceste fete fetele lui Muḥammad Mustafa şi ale Khadijei cum proclamă istoricii-mercenari? Răspunsul la această problemă trebuie căutat în Sfântul Coran şi în probele aduse de istorie. Răspunsul, ceea ce urmeaza mai jos, este inechivoc.
A. Mărturia din Quran al-Majīd
Dacă linia de călăuzire a Cărţii lui Allāh are vreo însemnatate pentru musulmani, atunci aceste 3 fete—Zaynab, Rukayya şi Umm Kulthum—nu a fost şi nu ar fi putut fi fiicele lui Apostolului lui Dumnezeu şi ale Khadijei. Ele erau orfane şi singura legătură pe care cele 3 au avut-o cu Muḥammad şi Khadīja a fost aceea că pentru o vreme au trăit în casa acestora. Chiar şi înainte de căsătorie, Khadīja a fost o patroană pentru orfani şi pentru văduve.
Dacă Muḥammad Mustafa şi Khadīja ar fi fost părinţii acestor 3 fete—Zaynab, Rukayya şi Umm Kulthum—ei nu le-ar fi dat în căsătorie unor închinători la idoli, aşa cum erau cei trei soţi. Este adevărat că respectivele fete fuseseră măritate înainte ca soarele islamului să se ridice deasupra orizontului, dar Muḥammad nu a violat nici unul din imperativele sfântului Coran—nici inainte şi nici după faptul de-a fi fost ridicat la rangul de trimis al lui Allāh. Muḥammad nu a comis niciodată vreun act păgân, în nici un moment al vieţii sale. Iar Coranul este explicit asupra prohibiţiei de-a căsători o femeie musulmană cu un păgân.
Comandamentul prohibitiv al căsătoriei dintre o femeie musulmană şi un politeist a fost revelat în următoarelle versete ale Cărţii lui Allāh:
„Nu vă daţi fetele de neveste închinătorilor la idoli, până ce ei nu cred!” (Coran, 2: 221)
„Dacă le aflaţi credincioase nu le înapoiaţi tăgăduitorilor — ele nu le mai sunt îngăduite, ei nu le mai sunt îngăduiţi.” (Coran, 60: 10)
Există alte versete în Coran care, deşi nu fac o trimitere specială la tema căsătoriei, prezintă imposibilitatea pentru musulman să-şi dea fiica ori fiicele ca soţii unor idolatri. Unele din aceste versete sunt după cum urmează:
„Blestemul lui Dumnezeu fie asupra tăgăduitorilor!” (Coran, 2: 89)
„Cel care este vrăjmaş lui Dumnezeu…să ştie că Dumnezeu este vrăjmaşul tăgăduitorilor.” (Coran, 2: 98)
„O, voi cei ce credeţi! Închinătorii la idoli sunt doar întinăciune.” (Coran, 9: 28)
Nici un musulman nu ar fi într-atât de necugetat, încât să presupună că Muḥammad Mustafa a contravenit prohibiţiilor din Coran, dând pe fetele sale acelor oameni pe care Allāh i-a blestemat, al căror inamic le este, oameni care sunt impuri.
Unui musulman, sus-citatele versete coranice dovedesc de-o manieră concludentă că Zaynab, Rukayya şi Umm Kulthum, măritate tustrei cu idolatri, nu erau fetele lui Muḥammad şi ale lui Khadīja.
Un musulman—oricare musulman, chiar şi unul ‹‹de margine››, chiar şi unul ‹‹ipotetic››—va rămâne îngheţat dacă i se va sugera să-şi dea fiica ori fiicele unui idolatru, ori chiar unui evreu sau unui creştin. Ori, acelaşi musulman—şi situaţia are iz de ironie—va crede, fără nici un fel de junghi la inimă, că propriul său Profet, Muḥammad Mustafa—Interpretul şi Promotorul Coranului—şi-a dat trei din fiice ca soţii unor închinători la idoli?!
B. Probele aduse de istorie
Muḥammad Mustafa iubea foarte mult copiii. Îi avea dragi mai ales pe copiii fiicei sale, Fāṭimah Zahra. Copiii ei—Hasan şi Husain—erau lumina ochilor săi. El le făcea toate hatârurile. Ei îl calareau, stându-i pe umeri, chiar şi atunci când Muḥammad coonducea rugăciunile colective, iar dacă veneau la moschee, Profetul îşi întrerupea chiar cuvântările ca să se joace cu ei. Când copiii Fatimei erau cu el, el îşi uita de toate greutăţille, de toate grijile şi de toate problemele de stat ori guvernare. Aceşti nepoţi i-au dat Profetului cele mai fericite clipe ale vieţii sale. Mai mult—părea că şi cum nu ar fi putut să reverse asupra lor şi asupra mamei lor destule elogieri. Ca urmare, este o problemă de curiozitate istorică de ce nu le-a menţionat niciodată pe Zaynab, pe Rukayya şi Umm Kulthum.
În general, părinţii dau aceeaşi iubire tuturor copiilor lor şi nu fac nici un fel de distincţie între aceştia. Judecând după tradiţiile şi literatura istorică a timpurilor acellea, Apostolul nu era nici măcar conştient că respectivele trei femei—Zaynab, Rukayya şi Umm Kulthum—existau.
Pentru Trimisul lui Allāh, anii de la Mekka ce au urmat Proclamării islamului au fost încărcaţi de pericole. Fiecare zi îi punea în faţă noi pericole şi noi provocări; cu toate acestea, Rukayya şi Umm Kulthum nu au fost niciodată menţionate ca făcând tatălui lor vreun serviciu. Pe de altă parte, fiica sa, Fāṭimah Zahra, da, l-a ajutat atât la Medina , cât şi la Mekka, în diferite şi stringente situaţii. Atât Rukayya, cât şi Umm Kulthum, erau cu mulţi ani mai bătrâne decât Fāṭimah. Ele ar fi trebuit să-l împace şi să-l liniştească pe tatăl lor ori de câte ori era persecutat de către infidelii din Mekka sau rănit în luptele de la Medina; însă ele nu au făcut-o niciodată!
Adevărul—exprimat atât de prohibiţiile prezente în Cartea lui Allāh, cât şi ca o consecinţă a logicii istoriei—este acela că Rukayya şi Umm Kulthum nu erau fiicele cuplului Muḥammad Mustafa-Khadīja.
Subiectul privitor la vârstă, la presupusele căsătorii şi la numărul de copii ai Khadijei, nu este un subiect de care să depindă credinţa unui musulman; cu siguranţă că nu! Dar un musulman trebuie să încurajeze integritatea istorică. Khadīja a fost binefăcătoarea islamului şi a musulmanilor. Lucrul minim pe care musulmanii trebuie să-l facă pentru a-şi mărturisi recunoştinţa lor faţă de Khadīja nu este acela de-a răsuci faptele „în covrigeii buni de mâncat” şi cu atât mai puţin să fabrice fapte cu de la sine putere, altfel spus, să distorsioneze simplele adevăruri făcându-le enigme. Adevărul trebuie sprijinit cu orice preţ, chiar dacă îi beneficiază pe duşmani ori le dă dureri de cap.
Un om poate fi gata de a-şi arăta loialitatea faţă de eroii săi, iar cultul unui erou poate să-l stimuleze în a-l glorifica pe eroul în cauză. Dar dacă omul este un musulman, atunci nu trebuie să facă asta pe seama pierderii adevărului; dacă totuşi o face, atunci va merita nemulţumirea lui Allāh, Care spune în Cartea Sa:
„Nu înveşmântaţi Adevărul în deşertăciune! Nu ascundeţi Adevărul, de vreme ce-l ştiţi!” (Coran, 2: 42)
„Cine este mai nedrept decât cel care doseşte mărturia de la Dumnezeu? Dumnezeu nu este nepăsător la ceea ce făptuiţi.”(Coran, 2: 140 )
„Să se teamă de Dumnezeu, Domnul său! Nu refuzaţi să depuneţi mărturie, căci cel care refuză păcătuieşte în inima lui. Dumnezeu este Cunoscător a ceea ce făptuiţi.”(Coran, 2: 283)
„Pe cei care ascund dovezile pe care le-am pogorât şi călăuzirea, după ce le-am lămurit oamenilor în Carte, Dumnezeu îi va blestema şi-i vor blestema toţi care îi pot blestema.”(Coran, 2: 159)
Allāh a poruncit musulmanilor să ia cunoştinţă şi să-şi exprime recunoştinţa pentru binefacerile pe care El le-a dăruit lor.
„De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!” (Coran, 93: 11)
Dacă musulmanii sunt sinceri în exprimarea recunoştinţei faţă de Khadīja, atunci trebuie să ţintuiască în cuie minciunile relative la viaţa ei. Aceste falsuri au fost pentru prea multă vreme în circulaţie. Nu există vreo cale mai bună pentru musulmani ‹‹de-a repeta şi de-a proclama›› darul primit de la Stăpân decât aceea de a-şi arăta loialitatea faţă de Adevăr—Adevărul Absolut—deoarece prin fidelitate faţă de Adevăr, vor dobândi de asemenea plăcerea lui Allāh.
Khadīja a fost sclava favorită a lui Allāh, cum şi prima soţie a prietenului şi trimisului Său, Muḥammad Mustafa. Ea a fost unică; ea era incomparabilă, a fost cineva deosebit în ochii lui Allāh care, prin Arhanghelul Gabriel, i-a trimis ei felicitările şi saluturile Sale.
Fie ca Allāh s-o binecuvânteze pe sclava Sa, Khadīja!
Următoarele versete din Quran Al-Majīd sunt adresate acelor slujitoare ale lui Allāh, sincere şi iubitoare, slujitoare care au pus mulţumirea Sa mai presus de propria lor mulţumire, care au căutat să dobândească bineplăcerea Sa în servicii cu totul dedicate Creaţiei Sale. Khadīja a fost una dintre cele mai importante slujitoare ale lui Allāh de acest fel: (Sufletului celor drepţi i se va spune:)
„Suflete ostoit! Întoarce-te la Domnul tău, mulţumit şi dând mulţumire! Intră dimpreună cu robii Mei! Intră în Raiul Meu!” (Coran, 89: 27-30)
Fie ca Allāh s-o binecuvânteze pe Khadīja şi fie ca El s-o ridice la rangul cel mai înalt în ierarhia adevăraţilor şi credincioşilor Lui prieteni.
Fie ca Allāh să binecuvânteze pe Muḥammad Mustafa şi pe Ahl ul-Bayt, căci prin el umanitatea a primit Binecuvântarea Luminii Islamului.
Epilog
Khadīja a făcut pentru islam sacrificii niciodată egalate. Aceste sacrificii s-au potrivit întocmai cu structura islamului. Ele au întărit edificiul islamului şi l-au făcut indestructibil.
Sacrificiile Khadijei au fost puse în blazonul istoriei ca fiind superioare calitativ şi cantitativ oricărui alt fapt pe care cineva din comunitatea musulmană să-l fi făcut pentru islam. Ea a făcut islamul viabil prin sacrificiile sale fără de număr. Există o clară corelaţie între sprijinul pe care l-a dat soţului ei şi succesele sociale, economice şi politice ale islamului. Nimeni altcineva nu ar fi putut juca rolul acesta cu atâta pricepere şi iubire, cu atâta consistenţă şi capacitate de percepţie, cu asemenea tact şi intuiţie, pe cât a făcut-o Khadīja.
Sacrificiile Khadijei au dat fructe după moartea ei. Islamul a ajuns să fie victorios în îndelungata sa luptă cu păgânismul. Inamicii islamului au fost decimaţi, aroganţa blasfemiatoare a Umayyazilor a fost umilită, iar ideologia lor pagână a fost demolată.
Khadīja a fost unul dintre arhitecţii principali ai victoriei monoteismului asupra politeismului, ai victoriei credinţei asupra materialismului, au victoriei islamului asupra păgânismului şi aceasta chiar dacă istoria rolului ei în acest conflict a rămas, în cea mai mare parte, undeva, în adâncime. Această istorie a existat pentru mulţi musulmani doar ceea ce s-a ştiut la suprafaţă.
În 630 A.D., Muḥammad Mustafa a mărşăluit către Mekka drept cuceritor. El şi vărul său, ʿAlī ibn Abī Ṭālib, au intrat în Kaaba, ştiutori de Porunca divină dată lui Abraham şi lui Ismael:
„Apoi am încheiat un legământ cu Abraham şi cu Ismail: ‹‹Curăţiţi Casa Mea…››“ (Coran, 2: 125)
Muḥammad şi ʿAlī au fundat Casa lui Dumnezeu care se găsea într-o stare de impuritate; aceasta devenise o casă a idolilor şi trebuia a fi sanctificată. Ca urmare, imitându-i pe Abraham şi Ismael—antecesorii lor profetici—în Kaaba, Muḥammad şi ʿAlī au dărămat toţi idolii şi au şters toate imaginile. Ei au sanctificat Casa lui Dumnezeu şi i-au restaurat puritatea. Khadīja ar fi egalat acest act de restaurare a purităţii Kaabei, act realizat de către soţul şi de către ginerele ei, cu realizarea propriilor sale speranţe şi vise, iar aceasta a fi făcut-o fericită şi mândră. Şi cât de mult ar fi dorit Muḥammad ca ea să fi fost acolo, stându-i alături. Experimentând şi împărtăşind fiorul acelei zile binecuvântate: ziua în care, după trecerea multor secole întunecate, Kaaba a fost rededicată serviciului lui Allāh.
Din momentul în care Khadīja a dat mărturie că Dumnezeu este Unul şi că Muḥammad este Trimisul Său, ea şi pus cuvintele sale şi faptele sale, viaţa sa şi moartea sa, pe aceeaşi lungime de undă cu Plăcerea şi Voinţa lui Allāh. Prin corelarea muncii ei şi a scopurilor ei cu Mulţumirea şi Voinţa lui Allāh, ea a găsit Supremul Triumf al vieţii ei sfinte.
Bibliografie
(în limba engleză)
- Quran Majid, translation and commentary, A. Yusuf Ali
- Quran Majid, translation, M. Marmaduke Pickthall
- Mohammed, the Man and His Faith,Tor Andre, New York, 1960
- The Eternal Message of Muhammad, Abd al-Rahman Azzam, London, 1964
- The Jew, the Gypsy and El-Islam, Sir Richard Burton, San Francisco, 1898
- The Decline and Fall of the Roman Empire, Edward Gibbon
- The Life and Times of Mohammed, Lt. Gen. Sir John Glubb, New York, 1970
- The Life of Mohammed, Washington Irving
- Mohammed and the Rise of Islam, D. S. Margoliouth London, 1931
- The Life of Mohammed, Sir William Muir, London, 1877
- A Literary History of the Arabs, R. A, Nicholson, Cambridge, 1969.
- A Study of History (Abridged), Arnold J. Toynbee, New York, 1958
- The Encyclopedia Britannica, 14th Edition
- The Encyclopedia of Islam
- The Cambridge History of Islam, Cambridge, 1970
(în limba arabă)
- Ayesha, Abbas Mahmud al-Akkad, Cairo, Egypt
- Noor-ul-Yaqeen fi Seerat Sayyed-ul-Mursaleen, Shaykh Muhammad Khidhri Buck, Cairo, 1953
- Khadija Tahira and Khadija Sayyedeten-Nisa’, Muhammad Ahmed Baranaq, Cairo, 1968
- Maymuna wa Mariya (Mary the Copt), Muhammad Ahmed Baranaq, Cairo, 1968
- Suwar Min Hayat-er-Rasul, Amin Dawidar, Cairo, 195
- Hayat Muhammad, Muhammad Husayn Haykal, Cairo, 1935
7. Seera Rasul-Allah, Muhammad Ibn Ishaq
Anterior: CAPITOLUL 19 – Khadīja şi Islamul