Capitolul 18
Khadīja şi Ayesha
Hadhrat Ayesha nu era geloasă doar pe acele soţii ale lui Muḥammad Mustafa care trăiau odată cu ea şi în aceeaşi casă, ci şi pe acea soţie care de multă vreme era moartă, Khadīja. Dde fapt, era cu mult mai geloasă pe Khadīja, soţia decedată, decât era pe soţiile vii din harem; era într-atât de geloasă pe Khadīja, încât păstra pentru soţia moartă cele mai amare blesteme.
În cartea sa, Avesha, Abbas Mahmud al-Akkad spune:
„Ayesha nu hrănea sentimente de gelozie atât de puternice către oricare din soţiile Profetului lui Allāh pe cât o făcea împotriva lui Khadīja. Cauza acestei gelozii era faptul că fosta soţie, Khadīja, îşi dobândise un loc al ei în inima soţului, Profetul, un loc pe care nimeni nu i-l putea lua; Muḥammad Mustafa rememora zi şi noapte meritele Khadijei.
Muḥammad Mustafa ajuta în mod constant pe cei săraci şi pe cei bolnavi. O dată, Ayesha l-a întrebat pe Profet care era motivul pentru care o făcea şi el a răspuns:‹‹Khadīja mi-a spus să tratez aceşti oameni cu bunătate şi iubire—a fost ultima ei dorinţă.››
Când Ayesha auzi una ca aceasta, izbucni de mânie şi ţipă:‹‹Khadīja!Khadīja! Se pare că pentru tine nu există altă femeie pe faţa pământului în afară de Khadīja!›› Apostolul era un om de-o răbdare fără de limite, însă când văzu izbucnirea lui Ayesha, el încetă să mai vorbească cu ea.”
Incidentul acesta evidenţiază iubirea pe care Khadīja o arătase săracilor şi bolnavilor, iar simultan demonstrează înalta stimă pe care o avea Muḥammad Mustafa pentru ea. În acest caz, el nu făcuse altceva decât să acţioneze conform dorinţelor Khadijei, fără a ţine seama de reacţia făţişă şi resentimentele lui Ayesha. Se poate spune că de fapt el acţionase în linia dorinţelor Khadijei pe tot parcursul vieţii ei, (împreuna fiind). Atunci—nu ştia el că orice referire la Khadīja o indigna pe Ayesha? Raspunsul este că, desigur, el ştia. Drept aceea, când Ayesha l-a întrebat de ce hrănea pe cei sărmani, de ce îi îmbrăca pe cei goi, de ce îi alina pe cei lipsiţi de bucurii, el ar fi putut să dea un răspuns ‹‹mai indirect, mai discret››, un răspuns ce nu i-ar fi măcinat Ayeshei nervii. Însă el nu a procedat astfel, ci a spus doar:‹‹Duc la împlinire dorînţele lui Khadīja.››
Se trata oare de o coincidentă că ultimul gând pe care Khadīja îl avusese în această lume fusese bunăstarea celor săraci, celor bolnavi, celor orfani, a văduvelor şi a celor ologi? Nu, nu era o coincidenţă, căci fiecare lucru pe care Khadīja îl rostise ori îl făcuse, fusese premeditat ca obţinere a plâcerii pentru Allāh. Sşi ea ştiuse că putea să câştige mulţumirea lui Allāh prin dăruirea de iubire şi prin servicii aduse celor mai vulnerabili dintre servitorii Lui umili.
Generozitate Khadijei ajungea la cei flămânzi, la cei săraci şi la cei bolnavi, chiar şi după moartea ei. Binefacerea ei nu s-a oprit niciodată, nici pe timpul vieţii ei şi nici după moartea ei!
Numele şi imaginea Khadijei era gravat în inima lui Muḥammad Mustafa: nici mâna timpului şi nici accesele de furie ale Ayeshei nu puteau să le eclipsese, să le şteargă.
Hadhrat Ayesha era conştientă că nu-l putea opri pe Muḥammad Mustafa în laudele către Khadīja ori în faptul de-a vorbi despre Khadīja. Dar această luare de cunoştintă nu a făcut-o să se îndoiască privitor la atitudinea ei anti-Khadīja.
În cartea sa, Avesha, Abbas Mahmud al-Akkad din Egypt relatează un alt incident, după cum urmează:”Într-una din zile, Trimisul lui Allāh o lăuda pe Khadīja, iar Ayesha spuse deodată:‹‹O, Trimis al lui Allāh! De ce vorbeşti mai tot timpul de-o femeie bătrână, care avea gingiile inflamate? La urma urmelor, Allāh ţi-a dat soţii mai bune decât ea.››
Muḥammad Mustafa răspunse atunci:‹‹Nu, Ayesha! Allāh nu mi-a dat vreodată o soţie mai bună decât Khadīja. Ea a crezut în mine la vremea când oamenii mă negau. Ea mi-a pus la dispoziţie întreaga ei avere, când alţii au refuzat să mă ajute cu a lor. Iar mai mult de-atât, Allāh mi-a dăruit copii numai prin Khadīja.››“
Pare că ura Ayeshei faţă de Khadīja, ură pe care ea o exprima atât de viu, s-a întors asupra ei însăşi. Soţul îi spune că Allāh i-a dăruit copii numai prin Khadīja, în timp ce soţiile celelalte nu-i putuseră da nici un copil.
A fi fără de copii este o experienţă foarte dureroasă pentru o femeie, iar dacă i se spune că este stearpă, atunci această durere devine pentru ea o tortură. Mai mult—dacă propriul soţ este acela care îi reproşează infertilitatea, atunci durerea aceasta devine o agonie.
Dar ayesha nu şi-a putut niciodată stăpâni ura ei faţă de Khadīja. Chiar ea a fost aceea care o dată a spus:‹‹Niciodată nu am fost într-atât de geloasă pe o femeie um sunt pe Khadīja.››. Ea şi-a demonstrat gelozia de nenumarate ori şi de fiecare dată nu i-a provocat Trimisului lui Allāh devcât mânie şi supărare.
Ultimul copil al lui Muḥammad Mustafa şi al Khadijei a fost fiica lor, Fāṭimah Zahra. Ea fusese născută în al V-lea an al Proclamării, cu 8 ani înainte de Migrare. Fraţii ei, Qasim şi Abdullah, au murit înaintea ei. Aa fost mulţumirea lui Allāh ca linia de descendenţă a trimisului şi prietenului Său, Muḥammad Mustafa, să înceapă cu fiica, Fāṭimah Zahra. Fāṭimah a fost bucuria inimii tatălui său, lumina ochilor lui, iar el a nutrit duioşie atăt pentru ea, cât şi pentru copiii ei, cele mai de preţ comori ale lui. Zahra şi nepoţii au fost pentru el esenţa celei mai curate dintre bucurii—mundane şi cereşti.
Din când în când, Muḥammad Mustafa trebuia să lase Medina pentru campaniile sale. O practică invariabilă era aceea de a-şi trimite înainte oastea, el fiind ultimul ce părăsea oraşul. Ultimul lucru pe care-l făcea Muḥammad Mustafa înainte de-a lăsa Medina era acela de a-şi vizita fiica, Fāṭimah Zahra, cea binecuvântată, şi pe copiii acesteia. El îi încredinţa pe toţi pazei lui Dumnezeu şi-şi lua apoi rămas-bun.
Primul lucru pe care Muḥammad Mustafa îl făcea întorcându-se la Medina era acela de-a vizita căminul fiicei sale. Invoca binecuvântările lui Dumnezeu asupra ei şi asupra familiei ei. În timpul frecventelor absenţe din Medina, nu era nimic care să-i lipsească mai mult cât îi lipseau copiii fiicei sale. Iar când îi vedea, se saluta cu ei, îi săruta, îi sălta pe genunchii săi şi se juca cu ei. Odată ce era cu ei, ingrijorarea lui pentru campaniile ce le avea şi pentru lungile marşuri în praful şi sub arşiţa Arabiei dispărea cu totul, iar el se simţea împrospătat şi refăcut.
Acesta a fost unul din tiparele vieţii lui Muḥammad Mustafa, iar el nu s-a abătut niciodată de la acesta, deoarece viaţa lui emoţională gravita în jurul casei fiicei sale.
Hadhrat Ayesha nu a împărtăşit aceeaşi iubire faţă de Fāṭimah, cum cea a soţului ei, Muḥammad Mustafa. În cartea sa, Avesha, Abbas Mahmud al-Akkad spune:”În primul rând, Fāṭimah era fiica lui Khadīja, iar Trimisul lui Allāh o iubea atât de mult pe Khadīja, că tot timpul o lăuda şi o vorbea de bine. Ori Aayesha lua în nume de rău faptul acesta. În al doilea rând, Ayesha nu născuse copii de la Muḥammad Mustafa, iar când vedea pe soţul ei alintându-i şi răsfăţându-i pe copiii Fatimei—lucru ce el îl facea mai tot timpul—ea se amăra şi mai tare pentru că, dureros, îşi amintea de propria sterilitate. Ca urmare, se poate spune că relaţiile dintre Ayesha şi Fāṭimah nu erau tocmai prieteneşti.
Următorul: CAPITOLUL 19 – Khadīja şi Islamul
Anterior: CAPITOLUL 17 – Khadīja şi celelalte soţii ale lui Muḥammad