Capitolul 17
Khadīja şi celelalte soţii ale lui Muḥammad
Surprinzător, toate soţiile din casa lui Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, nu au fost cu totul libere de vreuna din slăbiciunile care se presupun a fi caracteristice femeilor. Unele din soţiile sale sufereau de gelozie şi nu erau foarte ipocrite ca să arate asta. Incidentul numit „al mierii” va lămuri ceea ce spunem aici.
Una din soţiile Trimisului lui Allāh era şi Zaynab bint Janash. Ea ştia că soţului ei îi plăcea mierea foarte mult. Ca urmare, ea reuşea să obţina o varietate de miere de care ştia că-i plăcea lui îndeosebi. Mai era şi faptul că Zaynab era cea mai frumoasă dintre soţiile Trimisului ui Allāh, care o preţuia nespus. Aceast fapt devenise un motiv de anxietate pentru Hadhrat Ayesha bint Abu Bakr, o altă din soţiile Profetului. Ea se temea ca nu cumva Muḥammad să îşi dăruie întreaga sa dragoste lui Zaynab, excluzându-le pe toate celelalte soţii. Ca urmare, ea şi Hafsa bint Umar, a treia soţie a Profetului, gândiră un plan cu scopul de a-l face pe Profet să-i displacă mierea.
Restul istoriei este relatat de către însăşi Hadhrat Ayesha. Imamul Bukhari a citat-o în carţile sale—Cartea Divorţului (Talaq) şi Cartea Tafsir (privitoare la Surat Tahrīm)–după cum urmează: „Eu şi Hafsa făcurăm acest plan ca atunci când Trimisul lui Allāh avea să viziteze pe una dintre noi, eu sau ea aveam să-i spunem lui Muḥammad că gura lui miroase a «maghafīr».(Maghafīr este dulce la gust, dar are o aromă acid-neplăcută. Muḥammad Mustafa era foarte sensibil la această chestiune, deoarece ura mirosurile puternice, înţepătoare). S-a intâmplat că Hafsa a fost cea care a fost vizitată prima de către Profet. De îndată ce Muḥammad intră în cameră, ea îi şi spuse: «O, Trimis al lui Allāh! Iţi miroase gura a maghafīr.» El, la aceasta, răspunse: «N-am mâncat deloc maghafīr. Dar cât am stat cu Zaynab, ea mi-a dat să mănânc nişte miere şi este posibil ca mierea să fi avut miros de maghafīr. De-acum înainte, n-am să mai mănânc miere.»”
Aici se poate vedea cum două dintre soţiile lui Muḥammad Mustafa—Ayesha şi Hafsa—fac împreună maşinaţiuni împotriva celei de-a treia soţii, Zaynab. Zaynab nu le făcuse nici un fel de rău celor două, Ayesha şi Hafsa. Ea era o verişoara Profetului, iar el era fiul unchiului ei matern. Ea îl iubea şi el o iubea, iar ca urmare, ea cunoştea ceea ce-i plăcea şi ceea ce nu-i plăcea lui Muḥammad. O consecinţă era că ea avea în casă o anumită varietate de miere ce era favorită lui Muḥammad.
Iubirea lui Muḥammad pentru Zaynab aprinsese flăcările geloziei în inima lui Ayesha. Ca să înăbuşe aceste flăcări, ea a făcut un plan cu Hafsa împotriva lui Zaynab şi l-a pus în aplicare. Aparent, cele două femei nu aveau un comportament cinstit, fairplay, faţă de soţul lor. Ele gândeau că Muḥammad era inclinat doar către Zaynab—dar aceasta, pe riscul lor. Dacă ar fi avut încredere în Muḥammad, ca soţ, atunci nu ar fi pus la cale un asemenea plan.
Abul Kalam Azad spune că gelozia este instinctivă în femei şi poate să învingă toate celelalte emoţii-sentimente prezente. Ayesha, spune el, era condusă tocmai de acest instinct uman în improvizarea unei lucrări care să-l determine pe soţul ei să stea cu Zaynab mai puţin timp decât o făcea de obbicei.
Muḥammad le-a spus celor două soţii că nu va mai mânca miere; acest fapt trebuie să le fi încântat pe amândouă, deoarece le făcea să creadă că intriga lor reuşise. Dar tocmai la acest punct a intervenit Revelaţia şi a punctat problema cu următorul verset:
„O, Profetule! De ce opreşti ceea ce Dumnezeu ţi-a îngăduit cu soţiile tale? Dumnezeu este Iertător, Milostiv.” (Coran, 66: 1)
Hadhrat Ayesha şi hadhrat Hafsa nu doreau ca soţul lor să mănânce miere şi el fu dde-acord să nu mai facă asta, însă apoi, însuşi Allāh Ta´ala i-a reamintit că a mânca miere era legiuit şi că nu trebuia să-si interzică faptul d o face.
Sigur că Muḥammad Mustafa s-a întors la locuinţa lui Zaynab şi ş-a continat plăcerea de-a mânca miere ca şi în trecut.
Maria Copta
În al X-lea an după Hegira, guvernatorul Egyptului, a trimis la Medina o sclavă tânără, numita Maria Copta, ca să fie sub ascultarea lui Muḥammad Mustafa. Maria şi-a câştigat destul de curând un loc în inima şi în casa lui Muḥammad. El o iubea şi ea, la fel, îl iubea. De altfel, de la ea, Profetul a avut un fiu, băiat pe care l-a numit Ibrahim. Cum Ibrahim s-a născut spre finalul vieţii li Muḥammad, acesta îl iubea nespus.
Ibrahim era un dar deosebit pe care Allāh l-a dat slujitorilor Săi, Muḥammad Mustafa şi Maria Copta.
„A lui Dumnezeu este împărăţia cerurilor şi a pământului. El creează ceea ce voieşte. El dăruieşte fiice cui voieşte El. El dăruieşte fii cui voieşte El. Ori îi dăruieşte perechi, fii şi fiice. El face sterp pe cine voieşte. El este Ştiutorul, Puternicul.” (Coran, 42: 49-50)
Astfel, Muḥammad Mustafa şi Maria Copta fuseseră binecuvântaţi cu naşterea fiului lor, Ibrahim. Ei I-au mulţumit Lui pentru marea binecuvântare care le umpluse viaţa şi casa, dar faptul, naşterea lui Ibrahim, nu adusese fericire unora din celelalte soţii ale tatălui său.
„Ultimii ani de viaţă ai Profetului au fost luminaţi pentru o vreme de naşterea unui fiu din partea concubinei (sic!) copte, Maria, fiu pe care l-a recunoscut ca fiind al său şi pe care l-a botezat după numele fundatorului mitic (sic!) al religiei sale, Ibrahim. Această concubină, fiind obiectul invidiei extreme din partea multora din soţiile lui Muḥammad, care nu născuseră, (a făcut neintenţionat ca) evenimentul plin de bune auspicii să le dea cele mai dureroase «arsuri de inimă», dureri ce-au fost cu repeziciune înlăturate de moartea copilului; Ibrahim nu a trăit decât 11 luni.” (D.S.Margoliouth, Muḥammad şi ridicarea islamului)
Una dintre soţiile Profetului căreia naşterea lui Ibrahim i-a cauzat invidie a fost şi Hadhrat Ayesha.
Sigur ca Hadhrat Ayesha era geloasă pe Maria Copta, noua ei concurentă între soţiile Profetului, şi o ura. Din păcate însă, ura ei faţă de Maria Copta nu s-a limitat doar la aceasta, ci era îndreptată şi către copilaş, Ibrahim. Nu-i trecuse vreodată prin minte că ar putea să-l iubească pe Ibrahim şi aceasta nu doar pentru faptul că-i era drag Profetului, ci şi pentru faptul că era vorba doar de un copilaş. Dacă Ayesha nu a fost în stare să depăşească gelozia şi ura, cum nu a fost în stare să arate vreun fel de dragoste pruncului, ar fi putut măcar să se prefacă, să pretindă că iubea copilul, măcar pentru a-i face plăcere tatălui; însă Ayesha nu a fost în stare nici măcar de asta!
Ayesha nu putuse să arate nici un fel de dragoste pentru Ibrahim, nici măcar de dragul aparenţelor. Cu toate acestea, a existat un fapt pe care l-a putut face şi anume să se abţină de la a-şi arăta ura faţă de Ibrahim.
Este de mirare că—în timp ce Ayesha era din abundenţă dăruită cu sentimente de ură, gelozie şi cu deplin resentiment—ea parea să fie la un mod singular lipsită de tandreţe, o universală caracteristica a femeilor. Ea nu arătase nici un fel de tandreţe (faţă de copil, ori în problema copiilor şi mai ales a acelora de vârstă cu totul fragedă, chiar şi cea mai crudă femeie devine calină, maternal-iubitoare. Însă nu a fost cazul lui Ayesha. Departe de a fi fost tandră cu iubitul fiu al soţului ei, ea l-a blestemat şi l-a împroşcat cu cuvinte veninoase.
Mulţumire lui Allāh că Ibrahim nu a trăit multă vreme!
„Când Maria dădu naştere lui Ibrahim, evenimentul i-a adus mare bucurie lui Muḥammad, bărbat trecut deja de 60 de ani. Având drept cauză naşterea copilului, poziţia Mariei (în ierarhia soţiilor) s-a îmbunătăţit. Muḥammad o privea acum ca pe o soţie liberă, ca una care se bucura într-adevăr de poziţia cea mai favorizată.” (Muḥammad Husayn Haykal)
„Era inevitabil ca naşterea lui Ibrahim să nu aprindă flăcările geloziei în inimile celorlaltor soţii ale lui Muḥammad, care erau cu toate sterpe. Era natural ca iubirea şi afecţiunea Profetului pentru noul-născut să răspândească flăcările acelei gelozii. (Cu ocazia naşterii) Muḥammad răsplatise din belşug pe Salma, soţia lui Abu Rafi. De asemenea, în Medina, împărţise săracilor grâne. El şi-a dat copilul în grija unei doici, Umm Sayf, care poseda 7 capre şi care avea să dea copilului laptele acestora. În fiecare zi Muḥammad vizita locuinţa Mariei Copta ca să vadă chipul strălucitor al copilului şi să-l ia pe băieţel în braţele sale. Toate acestea au incitat în inimile soţiilor ce nu născuseră o gelozie feroce. Întrebarea era câtă vreme aveau să îndure aceste soţii aceste dureri sufleteşti.”
„Într-o zi, noul şi mândrul tată, Muḥammad Mustafa, intră în camera lui Ayesha, ducându-l în braţe pe fiul său, ca să i-l arate. El îi atrase atenţia asupra marii asemănări pe care fiul o avea cu el. Ayesha a privit la copiluţ şi a spus că nu vede defel vreo asemănare. Iar când Profetul şi-a exprimat încântarea de cât crescuse fiul său, Ayesha i-a răspuns cu acreală că oricare copil care primeşte aceeaşi cantitate de lapte pe care-o primea Ibrahim ar creşte tot aât de mare şi puternic pe cât crescuse Ibrahim. Adevăr este că naşterea lui Ibrahim adusese atăta invidie în inimile soţiilor profetului, încât trecură dincolo de aceste caustice răspunsuri şi altele similare. Sentimentul lor a ajuns de asemenea proporţii, că şi chiar Revelaţia a exprimat o deosebită condamnare. Fără îndoială, întreaga chestiune a lăsat o impresie profundă în viaţa Profetului, cum şi în istoria islamului.
(Se înţelege că), odată ce Profetul concesionase soţiilor sale drepturi şi privilegii speciale şi asta la vremea când femeile arabe nu ajunseseră la nici un fel de beneficiu social, era firesc pentru ele să abuzeze de libertatea de care din egalele lor, femei, nu se bucurase vreodată mai înainte. Această libertate le-a dus pe unele dintre ele să-l critice pe Profet într-atăt de aspru, încât s-a ajuns la a-i strica bunăispoziţia pentru ziua întreagă. Se întâmpla adesea ca el să nu le ia în seamă pe unele dintre soţii, iar pe altele să le ocolească, pentru a le descuraja în a abuza de privilegiile lor. Însă chiar aşa, una dintre ele era într-atât de mânată de gelozie, încât ajunsese să întreacă limitele decenţei. Iar când Maria Copta dădu naştere lui Ibrahim, ele ajunseseră să-şi piardă tot calmul şi tot controlul de sine. Acesta era motivul pentru care Ayesha ajunsese atât de departe în negarea asemănării dintre Profet şi fiul Ibrahim, o negare ce aducea pe capul inocentei Maria o acuzaţie de adulter.” (xxxx,Viaţa lui Muḥammad, Cairo, 1935)
Allāh a salvat-o pe slujitoarea sa preaiubită, Khadīja, de chinurile de-a fi forţată, prin obiceiurile ţării, să împartă atenţia şi iubirea soţului ei cu celelalte soţii ale acestuia. Însă, de ar fi avut în preajma-i o altă soţie a Profetului, cum s-ar fi comportat cu aceasta? Ar fi fost geloasă pe aceea? Nu, niciodată! Gelozia era atât de departe de ea pe cât un pol pământesc faţă de celălalt. Ea nu ar fi ajuuns niciodată să rănească sufleteşte pe soţia parteneră ori pe celelalte soţii ale Profetului, deoarece n-o făcuse vreodată împotriva vreunui vecin, vreunei slujnice ori sclave, cum, la fel, nu rănise vreodată vreun animal, dá rămite vreo fiinţă umană. Khadīja trecuse prin viaţă binecuvântată cu calităţi angelice.
După moartea Khadijei, Muḥammad Mustafa se căsătorise cu multe alte femei. Însă în excelenţă, nici una dintre acestea nuu se poate măcar aproxima Khadijei. Între soţiile Profetului s-au aflat femei de origini diferite şi ele au fost foarte diferite în privinţa caracterului. Se pare că unele dintre ele nu au ajuns a înţelege vreodată că soţul lor era alesul lui Dumnezeu însuşi, că avea un rang şi un statut dincolo de puterea oricărui alt muritor. „” ‹‹››
Şederea soţiilor în haremul Profetului era de scurtă durată, din cauza incompatibilităţii de temperament; în unul sau mai multe cazuri, nou-venitele erau învăţate de către soţiile geloase ale Profetului expresii ce, rostite de către nou-venite în necunoştinţă de cauză, îl făceau pe Profet să le elimine din start. Una din aceste nou-venite a fost îndepărtată deoarece declarase în cazul morţii lui Ibrahim copilul că de ar fi fost (cu adevărat) profet tatăl său, atunci el, copilul, nu ar fi murit—un remarcabil exerciţiu al „puterii de-a raţiona” (D.S.Margoliouth, Muḥammad şi înălţarea islamului, London, 1931)
Lui Muḥammad Mustafa, comportamentul unora dintre femeile cu care se căsătorise la Medina va fi părut un ciudat contrapunct la comportarea Khadijei, deoarece atitudinea acesteia din urmă fusese mereu numai suavitate şi lumină. Fiecare cuvânt şi fiecare faptă a ei se potrivise cu scopul ei, acela de-a umple casa soţului ei cu binecuvântări, iar în privinţa aceasta, ea îl împlinise de-o manieră excepţională.
Muḥammad Husayn Haykal din Egypt şi Abul Kalam Azad din India au citat numeroşi înregistratori şi comentatori de aḥādīth ca relatând că, odată, hadhrat Abu Bakr şi hadhrat Umar căutau aprobarea Profetului de a-l vizita. Când fură admişi în prezenţa sa, îl găsiră aşezat în tăcere, înconjurat de către soţiile sale, soţii care îi cereau în momentul respectiv mai mulţi bani căci, ziceau, nu puteau să trăiască în sărăcie. Atunci Umar spuse: „O, Profet al lui Allāh, dacă propria-mi fiică ar fi fost vreodată văzută ori auzită cerându-mi bani, atunci sigur că aş fi tras-o de păr.” Profetul a râs la acestea şi a spus: „Păi, iată-le pe soţiile mele înconjurându-mă şi cerându-mi bani.” Imediat, Abu Bakr se ridică şi-o trase de păr pe fiica sa, Ayesha; la fel făcu şi Umar cu fiica sa, Hafsa. Apoi ambii, Abu Bbakr şi Umar, spuseră fiicelor lor: „Îndrăzniţi să-i cereţi Profetului lui Allāh ceea ce nu-şi poate permite să dea?” Atunci, cele două fiice spuseră: „Nu, pe Allāh, noi nu-i cerem un asemenea lucru.
Muḥammad Husayn Haykal spune că următoarele versete au fost revelate tocmai în legătură cu dialogul acesta dintre Abu Bakr, Umar şi fiicele lor:
„O, Profetule! Spune soţiilor tale: ‹‹Dacă vreţi Viaţa Lumii şi podoaba ei, veniţi, vă voi da bunuri şi vă voi da apoi drumul după cuviinţă. Dacă îl vreţi pe Dumnezeu, pe trimisul Său şi Lăcaşul de Apoi, să ştiţi că Dumnezeu a pregătit o mare răsplată celor, dintre voi, făptuitoare de bine.››” (Coran, 33: 28-29)
Deşi toate soţiile Profetului erau unite în a-i cere acestuia mai mulţi bani pentru mâncare şi pentru celelalte necesităţi, se pare că Ayesha şi Hafsa manifestaseră mai în fortă această cerere. În această privinţă, Abdullah ibn Abbas relatează că l-a întrebat o dată pe Umar bin al-Khattab care dintre femeile Profetului erau mai persistente în cererea de bani, iar că Abdullah i-a răspuns: „Ayesha şi Hafsa.”
În ce-l priveşte pe Profet, el trăia ca un ascet. El, fără excepţie, punea necesităţile celor săraci şi ale celor flămânzi înaintea propriilor nevoi. Stilul său de viată era preabinecunoscut în Medina şi acelea care îl ştiau mai bine decât oricine nu erau altcineva decât soţiile sale. Ca urmare, când i se plângeau că, pentru ele, viaţa cu el era prea austeră şi că el trebuie să le facă mai blândă această asprime, dăruindu-le mai mulţi bani, el rămânea (de-a dreptul) surprins. Probabil presupunea că soţiile îl vor imita şi că -şi vor trăi viaţa cu aceeaşi negare-de-sine cu care o făcea el. Drept aceea, manifestarea unită a soţiilor era dintre cele mai şocante şi el credea că era cauzată din prea multul ataşament al soţiilor faţă de mâncare şi binele material.
Abul Kalam Azad spune că soţiile Profetului, erau în ultimă instantă fiinţe umane, cu trebuinţele şi dorinţele lor şi că, prin urmare, demersul lor era foarte de înţeles.
Oricum, în această privinţă, Profetul a fost într-atât de nemulţumit de soţiile sale, încât s-a separat de ele pentru o lună întreagă.
Aşadar, Muḥammad se izolă de toate femeile sale pentru o lună întreagă şi refuză să mai vorbească cuiva despre ele, cum, la fel, nimeni altcineva nu mai îndrăzni să vorbească cu el pe acest subiect. Abu Bakr, Umar şi ceilalţi cumnaţi ai Profetului erau foarte îngrijoraţi de trista soartă ce le aştepta pe „Mamele Credincioşilor”, odată ce acestea se expuseseră măniei Profetului şi, drept consecinţă, pedepsei lui Dumnezeu.
Se spune chiar că Muḥammad a divorţat de Hafsa, fiica lui Umar, după ce aceasta divulgase secretul pe care se jurase să-l nu-l dezvăluie. Piaţa din Medina era plină de rumori privind iminentul divorţ al Profetului de soţiile sale. În ce le privea pe acestea, se căiau pline de teamă; regretau că fuseseră furate de gelozia lor reciprocă şi că abuzaseră de bunul lor soţ şi-l răniseră sufleteşte. În acest timp, Muḥammad işi petrecea timpul în prăvălia ce-o avea şi, câtă vreme se afla înăuntru, îl punea pe servitorul său Rabah să stea pe treptele din faţă. Şi tot acolo, în prăvălie, el dormea pe un pat tare, din crengi de curmal. (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
Atitudinea unora dintre soţiile Profetului era de-a dreptul îndoielnică şi această neîncredere a lor faţă de el nu-l va fi făcut prea fericit în viaţa conjugală. Pe această temă, în cartea sa despre înălţarea islamului, profesorul Margoliouth citează Musnad pe linia Imamului Ahmad bin Hanbal după cum urmează:
„Se spune că la un miez de noapte, Profetul s-a dus la cimitirul Al-Baki şi aici a cerut iertare pentru morţii ce erau acolo îngropaţi. El mai făcuse asta înainte, fiindcă o dată, Ayesha îl urmărise şi-l spionase, presupunând că era vorba de-o întânire amoroasă; însă văzu că destinaţia lui nu era decât cimitirul.”
Surat Tahrīm din sfântul Coran tratează exclusiv de subiectul acesta, al comportamentului avut de către soţiile Profetului. De altfel, am citat mai sus unul din versetele conexe la „incidentul mierii.”
„Dacă voi două vă căiţi înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că inimile voastre se supun. Dacă veţi unelti însă împreună împotriva profetului, atunci să ştiţi că Dumnezeu este Stăpânul Său şi drept ajutoare are pe Gabriel şi pe orice om drept dintre credincioşi şi chiar pe îngeri. Dacă el vă alungă, Domnul său îi poate da în schimb alte soţii mai bune decât voi, supuse lui Dumnezeu, credincioase, pioase, pline de căinţă, slujitoare ale lui Dumnezeu, gata să plece în bejenie, fie dintre cele ce au mai fost măritate, fie fecioare.”(Coran, 66: 4-5)
Între comentatorii sfântului Coran şi istorici nu există un consens privitor la incidentul particular la care se referă aceste două versete. Unii spun că Profetul i-a spus lui Hadhrat Hafsa ceva confidenţial şi că ea, nefiind în stare să ţină secretul, l-a dezvăluit lui Hadhrat Ayesha. Această nerespectare şi încălcare a încrederii a atras cenzura asupra uneia dintre ele „pentru a fi înşelat încrederea” şi asupra celorlate „pentru a fi încurajat trădarea”, instigându-se reciproc la rău.
Explicând versetele Surat 66 din Sfântul Coran, A.Yusuf Ali, traducătorul şi comentatorul Cărţii, scrie următoarele:”Mediul domestic al Profetului nu era precum cel din alte case. De la Consoartele Celui Pur era de aşteptat să arate, cu diferenţă faţă de femeile obişnuite, un nivel superior de comportament şi de cumpătare, odată ce aveau să obţină realizări într-un nivel mai înalt de acţiune. Însă, la urma urmelor, toate aceste soţii erau fiinţe umane, victime ale slăbiciunii caracteristice sexului lor şi, când şi când, supuse erorii. O dată, imprudenţa lui Hadhrat Ayesha a cauzat chiar serioase dificultăţi: (pentru aceasta), mintea sfântului Profet era cu totul tulburată şi, ca urmare, renunţă pentru o vreme la compania soţiilor sale… Fiica lui Umar, Hadhrat Hafsa, era câteodată îngâmfată în ce privea poziţia ei. Cănd cele două se aliau în sfătuiri tainice, vorbind fel de fel de probleme şi destăinuindu-se una celeilalte, atunci îi provocau Profetului multă tristeţe, odată ce inima lui era tandră şi trata întreaga lui familie cu o răbdare şi o afecţiune exemplară.”
Următorul: 12CAPITOLUL 18 – Khadīja şi Ayesha3
Anterior: CAPITOLUL 16 – Khadīja şi Muhammed Mustafa