Capitolul 16
Khadīja şi Muhammed Mustafa
Pe timpul primilor 15 ani ai căsniciei sale, îndatoririle Khadijei au fost pur şi simplu ale unei gospodine şi mame.
În 610 A.D., Allāh l-a ales pe Muḥammad să fie trimisul Său, iar începând din acel moment înainte, pentru Khadīja a existat aderarea la noi îndatoriri. Acum, pe lângă faptul de-a fi soţul ei, Muḥammad Mustafa a devenit ghidul şi conducătorul ei în cele două lumi—cea de aici şi cea ce va să vină. Ca soţie şi ca mamă, Khadīja era extrem de conştiincioasă în îndatoririle ei, iar apoi a devenit extrem de conştiincioasă ca musulmană şi ca adevărată credincioasă (momina). Ea era fericită că Allāh alesese din întreaga creaţie pe soţul ei, spre a transmite mesajul islamului lumii întregi şi ea şi-a pus întreaga ei inimă, toată mintea şi tot sufletul în munca ei de-a face islamul câştigător.
Părinţii Khadijei, asemeni părinţilor lui Muḥammad Mustafa, au murit când ea era încă tânără. Ca şi Muhamad, ea a fost astfel lipsită de iubirea şi tandreţea părintească. Ea si soţul ei deveniseră orfani în începuturile vieţii, dar ambii erau destinaţi să dea iubirea şi tandreţea lor orfanilor acestei lumi. Ceea ce pierduseră în dragostea şi tandreţea pe care le-ar fi dat-o părinţii lor, ei au dobândit în infinita iubire şi milă a lui Allāh Ta´ala însuşi.
Atunci când Khadīja a intrat în casa lui Muḥammad ca soţie a lui, ea nu demonstră nici un fel de interes în podoabe, în cosmetice, în darurile scumpe şi exotice etc. După căsătoria ei, ea a demonstrat doar un singur interes major şi acela era de-a asigura binele şi fericirea soţului ei, lucru pe care l-a făcut folosind întreaga ei energie şi tenacitate. Ea se simţea bine numai dacă Muḥammad se simţea bine şi era fericită doar dacă şi el era fericit. Fericirea lui era fericirea ei. Ea era dăruită cu acel rar de găsit geniu şi acea sfântă mână, care făcea casa soţului ei să fie cerul coborât pe pământ.
După Proclamaţia făcută de către soţul ei privind misiunea lui ca Trimis al lui Allāh, în istoria islamului, rolul pe care l-a jucat Khadīja a fost de-o importanţă vitală. De îndată ce păşea dincolo de pragul căminului său, Muḥammad se punea în linia de foc a bătăliei. Păgânii îl necăjeau pe Profet cu invectivele lor şi îl răneau cu mâinile lor. Înfruntându-se cu dificultăţile presupuse de munca sa, munca sa devenea şi mai dificilă prin prezenţa unor vecini gălăgioşi şi necivilizaţi. Iar de îndată ce intra in propriul cămin, Khadīja îl saluta cu un surâs care punea pe fugă toate tristeţile lui. Ea îi vorbea cu vorbe de bucurie, speranţă şi alinare, iar toate neliniştile şi temerile lui dispăreau.
Zâmbetele Khadijei şi cuvintele ei acţionau asemeni unui balsam pus pe rănile pe care idolatrii i le produceau lui Muḥammad în fiecare zi. Şi în fiecare zi, Khadīja îi revitaliza starea de spirit ş-i restaura moralul. Atitudinea vesela a Khadijei juca rol de tampon faţă de devastatoarea presiune a evenimentelor externe şi el era astfel în stare să de-a piept cu inamicii, având o nouă încredere în sine. Singura fericire pe care Profetul a găsit-o în acei ani de oroare şi teroare a fost atunci când se afla în prezenţa Khadijei. Întristări şi suferinţe adânci veneau în valuri asupra lui, unul după altul, încercând să-l copleşească, dar Khadīja se afla mereu acolo pentru a-i reface curajul şi hotărârea necesare depăşirii lor. Pentru el, ea era un scut psihologic pus împotriva traumei produse de constanta escaladare a violenţei manifestate de către Quraysh.
Khadīja , asemeni lui Muhammed, poseda acelaşi sens al misiunii de realizat şi era la fel de nerăbdătoare ca Muḥammad în a vedea triumful islamului asupra păgânismului, iar acestei dorinţe vii de-a vedea triumful islamului, ea adăugase angajare (psihofizică) şi forţă. Acest fapt l-a realizat eliberându-l pe soţul ei de grija de a-şi asigura traiul. Astfel, i-a dat posibilitatea să-şi centreze atenţia întreagă, toată energia lui fizică şi tot timpul său în lucrarea de înaintare a islamului: aceasta este contribuţia ei cea mai semnificativă la lucrarea soţului ei ca Trimis al lui Allāh. Ea era punctul de sprijin de care el avea nevoie şi, în cuvintele lui A.Yusuf Ali, aceasta «de-a lungul tuturor anilor lui de pregătire», deoarece anii de dinaintea Proclamării islamului erau anii lui de pregătire pentru Darul Profeţiei.
„Muhammed şi-a petrecut zile şi nopţi în peştera de la Hira, Cu Dumnezeul său. Grele erau problemele ce le rezolvase în mintea sa, chiar mai grele şi mult mai colţoase decât granitul roşu al pietrei ce-l înconjura—dar probleme care nu erau ale sale, ci ale poporului său, da, şi ale destinului uman, ale milei lui Dumnezeu şi ale preavechiului război dintre rău şi dreptate, dintre păcat şi îmbelşugatul har.” (Yusuf Ali, Sfântul Coran—Introducere)
Este probabil că în peştera Hira, Muhammed, Profetul Numit, a sistematizat şi a optimizat islamul. Trăsăturile islamului au fost vizibile la modul clar şi fără de greşeală în viaţa sa personală cu mult înaint ca el, Muḥammad, sa proclame că era mesagerul lui Dumnezeu. Nu ştim cu exactitate căt au durat „anii de pregătire” pentru Muḥammad, dar la vremea respectivă el avea 40 de ani şi cadrul general al islamului exista deja în mintea sa.
Timpul a reprezentat un factor de bază în sistematizarea islamului şi Khadīja fusese conştientă de importanţa islamului pentru soţul ei în lucrarea ce-o săvârşea. Ca urmare, ea a creat un mediu optim în care Muḥammad să profite la maximum de timpul ce-l avea şi să-l facă productiv.
Khadīja era dăruită cu empatie la modul abundent. Ea anticipa dorinţele nerostite ale soţului ei, venea în întâmpinarea acestora şi făcea ceea ce el ar fi dorit să se facă. Cei 25 de ani de viaţă conjugală creaseră între ea şi soţul ei o exactă corespondenţă, punct-cu-punct.
În al X-lea an al Proclamării, Khadīja muri. Moartea unuia iubit arată vulnerabilitatea iubirii celor muritori. Dar iubirea dintre Muhammed şi Khadīja nu era dintre cele muritoare, ci nemuritoare. Când a murit Khadīja, iubirea lui Muḥammad pentru ea nu a murit; de fapt, iubirea sa pentru Khadīja nu doar că i-a supravieţuit acesteia, ci, după moarte chiar, a şi sporit. Nici chiar prezenţa în casa lui, a lui Mohammad, a celor 9 soţii, nu a putut inhiba creşterea acestei iubiri, doarece iubirea lui pentru Khadīja lupta mereu să-şi găsească expresia.
Dacă în timpul vieţii Khadīja arătase vreodată bunătate cuiva, şi chiar de asta fusese o singură dată, Muhammed Mustafa işi amintea şi făcea din asta un punct de importanţă—acela de-a arăta persoanei respective aceeaşi bunătate şi aceasta pe cât de mult posibil, chiar şi după moartea Khadiji.
O dată, în Medina, o bătrână veni să-l vadă pe Muḥammad cu oarece problemă. El o sălută cordial, arătând apoi multă solicitudine pentru binele bătrânei şi conformându-se solicitării acesteia în una şi-n alta. Atunci când fu să plece, Ayesha, care era una din soţiile lui Muḥammad, îl întrebă cine era bătrâna. Muḥammad răspunse: „Când eu şi Khadīja locuiam în Mekka, femeia aceasta venea din când în când s-o vadă pe Khadīja.”
Pe timpul vieţii, Khadīja a arătat generozitate şi bunătate către nenumăraţi oameni. După moartea ei, Muhammed Mustafa nu i-a uitat pe toţi aceşti oameni. Receptorii generozităţii şi bunătăţii Khadijei au devenit, după moartea ei, receptorii generozităţii şi bunătăţii soţului ei. În legătură cu aceasta, s-a transmis ca Ayesha a spus:
„Ori de câte ori era tăiată în casa noastră o capră sau o oaie, trimisul lui Allāh poruncea ca să fie trimisă carne femeilor care cândva fuseseră prietenele Khadijei. Într-o zi l-am întrebat de ce făcea astfel şi el mi-a răspuns: «Pentru că-i iubesc pe toţi aceşti oameni care i-a iubit Khadīja.»”
Allāh Ta´ala a onorat-o pe sclava Sa dragă, Khadīja, şi a salvat-o de la neliniştea dde-a împărţi iubirea soţului ei cu alte femei. Pe tot parcursul sfertului de secol de viaţă maritală a celor doi, însoţitoarea şi prietena soţului ei, Muḥammad Mustafa, a fost ea şi numai ea. Ei au trăit unul pentru celălalt , împărţind toate amărăciunile şi dulceţile vieţii în comun.
Asupra slujitoarei Sale, Khadīja, Allāh a revărsat multe deosebite atribute de caracter şi personalitate. Pe cât de bogată a fost în toate aceste atribute, Khadīja le-a „reîntărit” prin bune fapte în folosul islamului. Ea a îmbrăcat aceste atribute prin iubirea de Allāh, prin ascultare faţă de soţul ei şi prin slujire faţă de islam. Prin iubire şi serviciu, ea s-a ridicat la o poziţie ce-a rămas de neatins pentru oricare altă soţie a lui Muḥammad Mustafa.
După moartea lui Khadīja, în casa lui Muḥammad Mustafa au intrat ca soţii ale sale multe alte femei. Unele dintre ele au făcut puţin, dacă nu nimic, în a-i aduce Profetului bucurie, alinare şi pace. De fapt, ele au făcut tocmai contrariu a ceea ce făcuse Khadīja: ele au îndepărtat de la Muḥammad bucuria, alinarea şi pacea, dându-i în schimb arsuri de inimă.
Cu chimia caracterului ei, Khadīja a făcut casa lui Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, ea singură; a făcut „o insulă” de pace, de mulţumire sufletească şi fericire „într-o mare” de conflicte şi dispute.
În Cer se decretase că Muhammed Mustafa trebuie să se căsătorească cu cea mai bine-născută şi de mai înţeles femeie din Arabia toată şi nu exista nici o asemenea femeie în afară de Khadīja. De împlinit, Allāh avea pentru Khadīja un scop distinct; ca urmare, căsătoria lui Muḥammad cu Khadīja s-a făcut în Cer. În cartea sa, Avesha, Abbas Mahmud al-Akkad din Egypt spune: „A fost vorba de un decret special al lui Allāh—ca soţia Trimisului Său să fie o femeie într-atât de empatică şi pură pe cât era Khadīja.”
Khadīja a fost incarnarea pietăţii şi purităţii, păzitoarea supremelor idealuri şi a celor mai înalte valori prezente în această viaţă. Este foarte probabil că dacă Muḥammad Mustafa nu ar fi apărut pe scena (vieţii), Kkhadija şi-ar fi petrecut viată întreagă singură, necăsătorită. Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, a spus odată despre fiica lui, Fāṭimah Zahra, că în afară de ʿAlī ibn Abī Ṭālib, nimeni nu era demn de-a se căsători cu ea. Ar fi tot atât de drept să se spună că în afată de Muḥammad, nimeni altcineva nu fusese demn de-a se căsători cu Khadīja. „”
În această privinţă, A. Yusuf Ali, traducatorul şi comentatorul Sfântului Coran, scrie următoarele: „Singura căsătorie de tinereţe a sfântului Profet a fost prima sa căsătorie—aceea cu Hadhrat Khadīja, cea mai minunată dintre femei şi cea mai bună dintre soţiile sale. El s-a căsătorit cu ea 15 ani înainte de-a primi chemarea sa la Apostolat; viaţa lor în căsătorie a durat 25 de ani, iar devoţiunea lor reciprocă a fost cea mai plină de nobilitate, de este judecată după criteriile spirituale cum şi cele sociale. Pe timpul vieţii ei, Muḥammad nu a avut nici o altă soţie, fapt neobişnuit pentru un om de asemenea poziţie între oamenii săi. Atunci când Khadīja a murit, Muḥammad avea 50 de ani, dar ţinând cont de două consideraţii, el nu s-ar fi căsătorit din nou niciodată, odată ce în viaţa lui fizică era mai mult abstinent.”
Cele două consideraţii ce-au guvernat căsătoriile ce-au urmat sunt urmatoarele:
- compasiune şi clemenţă, ca atunci când a vrut să asigure traiul văduvelor aflate în suferinţă, văduve care, în situaţia dată a societăţii de atunci, nu putea fi aprovizionate în vreun alt fel; unele dintre ele, cum, de exemplu Sauda, cu o problemă din ultima căsătorie, văduvă ce necesita protecţie;
- ajutor în datoriile sale de conducător, cu femeile, femei care, în cadrul unei mari familii musulmane, trebuiau instruite şi ţinute împreună, odată ce femeile şi bărbaţii aveau drepturi sociale asemănătoare.
Muḥammad Mustafa, Apostolul lui Allāh, a salutat fiecare ocazie în care a putut să exprime admiraţia şi afecţiunea sa pentru Khadīja, fiecare ocazie în care a luat cunoştinţă de marile şi însemnatele ei servicii pentru islam. În primul rând, el a procedat astfel pentru a respecta comandamentul lui Allāh consacrat în următoarele versete ale Cărţii Sale:
„Amintiţi-vă de binefacerile lui Dumnezeu asupra voastră…” (Coran, 2: 231)
„De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!” (Coran, 93: 11)
Prin Khadīja, Muḥammad Mustafa, Slujitorul şi Trimisul lui Allāh, a primit multe privilegii şi daruri de la El, iar el, Profetul, le-a reamintit mereu şi le-a proclamat.
În al doilea rând, din iubire faţă de ea, lui Muḥammad Mustafa i-a plăcut să reafirme marile fapte ale Khadijei, fapte în beneficiul lui Allāh şi al islamului. Pentru el era o modalitate de a-şi exprima iubirea. Era de asemenea o cale de-a rememora timpurile pe care el şi Khadīja le trăiseră la Mekka. Cineva poate să vadă cu destulă claritate că în amintirile sale, el vizita ori, mai degrabă, îşi retrăia trecutul, cum, la fel, poate să-şi dea seama că, în aceste rememorări, există vagi urme de nostalgie. Trebuie să fi existat momente în viaţa lui, aşa cum în viaţa fiecăruia, când a fost potopit de nostalgie.
Autorii a două faimoase cărţi, Isaba şi Isti´ab, au citat-o pe Hadhrat Ayesha ca a spus: „De câte ori Trimisul lui Allāh părăsea casa pentru a se duce oareunde, o reamintea pe Khadīja; îi aducea laude şi o binecuvânta.”
Pe măsura trecerii anilor de viaţă maritală, iubirea celor doi, Muḥammad şi Khadīja, a dobândit profunzime şi putere. Cum am scris mai sus, cu iubirea ei, ea a expulzat toate neliniştile, temerile şi supărările. Ca să folosim o metaforă orientală, Khadīja a smuls toţi spinii din viaţa lui Mohammad Mustafa şi, în locul lor, ea a sădit trandafirii iubirii şi lalele ale afecţiunii. De atunci, aceste flori nu s-au ofilit vreodată, culoarea lor, mireasma şi prospeţimea lor sunt eterne. Dacă vreodată a existat vreo căsătorie care s-ar putea numi „perenă”, atunci aceea este căsătoria lui Muḥammad şi a Khadijei, căci în ultima zi era tot atât de proaspătă pe cât fusese în prima. Khadīja a rămas mereu vie în inima lui Muḥammad; numele ei era acela ce se afla tot timpul pe buzele lui şi iubirea ei era aceea care i-a umplut inima, iar doar vorbind despre Khadīja şi aducându-i omagii, îl făcea mereu fericit.
Fiecare cuvânt şi fiecare faptă a Khadijei au indicat înţelepciunea pe care-o poseda. În alegerea soţului ei, ea a demonstrat o intuiţie uimitoare şi o perspicacitate de cea mai înaltă clasă. Însă intuiţia şi perspicacitatea sunt daruri pe care şi alte femei le pot avea, iar Khadīja nu era singura femeie care era dăruită cu acestea. Singura explicaţie care se poate da că ea a luat o decizie inspirată prin căsătorirea cu Muḥammad este aceea că judecata ei a fost călăuzită de către însuşi Allāh Ta´ala. Drept aceea, ea nu putea niciodată să aibă erori de judecată. Atunci când l-a întâlnit pe Muḥammad, viitorul Profet, ea a putut recunoaşte în el Sublimitatea Ultimă, punându-şi desinul în mâinile lui binecuvântate. Iar aceste mâini i-au preaînălţat destinul şi i l-a făcut una cu Sublimul.
Următorul: 1CAPITOLUL 17 – Khadīja şi celelalte soţii ale lui Muḥammad23
Anterior: CAPITOLUL 15 – Generozitatea Khadijei