Capitolul 12
Moartea Khadijei şi a lui Abū Ṭālib
Cei cinci apărători reuşiseră să calce în picioare înţelegerea Quraysh de-a boicota pe Bani Hashim. Mulţumită cavalerismului şi vitejiei lor, Bani Hashim putură să se întoarcă în oraş şi să mai poată trăi în casele lor. Dar abia începură a se recupera de pe urma rigorilor de-a fi trăit în ascunzătoarea montană trei ani la rând, că soţia, partenera şi prietena lui Muḥammad Mustafa, binefăcătoarea islamului şi musulmanilor, Khadīja, căzu bolnavă. Boala ei a fost scurtă, agudă, însă fatală. Toată viaţa ei trăise în abundenţă şi lux, însă cei 3 ani fuseseră o perioadă de austeritate pentru ea, austeritate ce inevitabil şi-a luat partea.
Cum am arătat mai sus, Khadīja a fost prima femeie care să fi declarat că Făcătorul este Unul şi că Muḥammad era Trimisul lui Allāh. Gloria şi onoarea de-a fi fost Primul Credincios din întreaga lume îi aparţine în eternitate.
Când islamul ajunsese sub presiunea de nesuportat a inamicilor lui, Khadīja îşi sacrificase tot binele ei, bogăţia şi căminul ei pentru (noua credinţă); iar acum apărea cum că-şi sacrificase şi viaţa. Fără vreo îndoială, dacă ar fi continuat să trăiască în rezidenţa ei „împărăteasc㨠din Mekka, înconjurată de servitoarele ei, ar mai fi putut trăi mulţi ani în plus. Dar ea preferase să stea alături de soţul şi de clanul ei şi să împartă cu aceştia amărăciunile vieţii. În timpul asediului, ea nu avusese de îndurat doar naprasnicele suferinţe ale foamei şi setei, ci şi extremele caniculei, pe timp de vară, şi ale frigului, iarna, şi chiar aşa fiind, ea nu se plânsese niciodată de acestea soţului ei. Fie perioade bune sau rele, fie de-avea o grămadă sau nimic, ea fusese mereu bucuroasă, austeritatea şi privaţiunile nereuşind vreodată s-o amarască. Temperamentul ei a fost acela care s-a definit ca o sursă continuă de mângâiere, de curaj şi de putere pentru soţul ei, pe timpul celor mai mohorâte momente din viaţa Profetului.
În timpul anilor de asediu, Khadīja îşi cheltuise întreaga ei avere pe cumpărarea celor necesare traiului, mâncare şi apă, de exemplu, pentru clanul soţului ei, astfel că atunci când s-a întors acasă, şi ultimul bănuţ din avere era deja cheltuit; când Khadīja muri, nu erau bani de ajuns în casă, nici măcar ca să se cumpere giulgiul necesar; în locul acestuia, s-a folosit o mantie a soţului ei şi i s-a făcut înmormântarea înveşmânttată cu aceasta.
Câtă vreme trăise Khadīja, Muḥammad nu-şi luase altă soţie, iar de nu ar fi murit, cel mai probabil este că nu s-ar fi căsătorit cu o altă femeie.
„Pe timpul celor 24 de ani de mariaj al lor, soţul mai tânăr al Khadijei s-a oprit de la dreptul de poligamie, iar mândria sau tandreţea venerabilei matroane nu a fost niciodată jignită de compania vreunei rivale. După moartea ei, Profetul o ridică la rangul femeilor perfecte, patru la număr, deîmpreună cu sora lui Moise, cu mama lui Isus şi cu Fāṭimah, cea mai iubită dintre fiicele sale.¨ (Edward Gibon, Declinul şi căderea Imperiului Roman)
Muḥammad ibn Ishaq, biograful Profetului, spune că atunci când a avut loc o reînnoire a Divinei Revelaţii, după primele două vizite ale lui Gabriel, Khadīja a primit (prin Muḥammad) un omagiu şi un salut din partea lui Allāh Ta´ala. Mesajul a fusese comunicat lui Muḥammad de către Gabriel, iar când Muḥammad i-a transmis Khadijei mesajul, ea a spus:„Allāh este Pacea (as-Salam), şi de la El este toată Pacea, şi fie pacea asupra lui Gabriel!¨
Muḥammad avea să-şi reamintească mereu de Khadīja cu afecţiune, cu recunoştinţă şi cu iubire. Pe timpul bolii ei, el stătuse de veghe cât a fost noaptea de lungă, îngrijind-o, alinându-i sufletul, rugându-se pentru ea. El i-a spus că Allāh promisese pentru ea Binecuvântarea Eternă şi că ridicase în Paradis pentru ea un palat din perle. Iar când spre dimineaţă, trupul ei fragilizat de boală nu a mai putut îndura deloc atacurile de febră, sufletul ei sfinţit şi nobil a părăsit acest pământ pentru destinaţia lui în Cer, unde a intrat în tovărăşia celor nemuritori. Moartea ei a umplut de-o adâncă întristare sufletul lui Muḥammad.
Khadīja a murit în al X-lea Ramadan, în al X-lea an al Proclamării Islamului.
Khadīja a fost îngropată la Hujun, în partea de sus a Mekkăi. Pentru câteva momente, însuşi Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, a coborât în mormânt ei pentru a sta acolo, iar apoi, a ajutat pe ceilalţi îndoliaţi să coboare trupul Khadijei în mormânt. După îngropare, el a netezit, a bătătorit pământul de pe mormântul ei.
Aşa a murit Khadīja, prima femeie ce-a fost să creadă în Unitatea Creatorului.
Pacea fie asupra Khadijei, cea căreia Allāh Ta´ala a trimis omagiile şi salutările Sale.
Pacea fie asupra Khadijei, pentru care Allāh a construit un palat de perle în Paradis.
Pacea fie asupra Khadijei, cea mai bună dintre femei şi conducătoarea tuturor femeilor.
Khadīja a murit în 619 A.D. La o lună de la moartea ei, Muḥammad Mustafa avea să trăiască o altă lovitură sufletească prin moartea lui Abū Ṭālib, unchiul şi tutorele său, bastion al islamului. Moartea acestor doi prieteni—Khadīja şi Abū Ṭālib—a fost lovitura cea mai puternică pe care a îndurat-o Apostolul lui Dumnezeu în cei 50 de ani pe care-i trăise. Cele două lămpi ale vieţii sale se stinseseră, iar el a fost copleşt cu totul de întristare; el avea să numească anul morţii celor doi, „Anul Mâhnirii¨
Pentru Muḥammad, anul 619 avea să devină anul întristării într-un sens mai amplu decât cel iniţial. Sigur că moartea celor iubiţi este motiv de supărare, dar în cazul lui Muḥammad, moartea acestor doi prieteni nu fusese pentru el pur şi simplu o experienţă perrsonală; el, în urma unei serii de evenimente neobişnuite, avea să devină conştient de înţelesul mai de adâncime al morţii celor doi.
Khadīja şi Abū Ṭālib au murit în acelaşi an şi, odată cu moartea lui Khadīja, necazurile începură să vină unul după altul, cu repeziciune. În cele ale islamului, ea fusese un susţinător fidel pentru Profet, deoarece acesta obişnuia să-i spună despre problemele sale. Cu moartea lui Abū Ṭālib, în viaţa sa personală, Muḥammad îşi pierdu izvorul de putere cum şi apărarea, protecţia faţă de tribul său. Abū Ṭālib murise cu 3 ani înainte ca Muḥammad să migreze la Medina şi din acel moment au început cei ce ţineau de Quraysh să-l trateze pe Muḥammad de-o manieră ofensivă, fel de-a fi pe care nu îndrăzniseră să-l demonstreze cât trăise unchiul său. Un tănăr, bădăran, aruncase cu praf în capul lui Muḥammad.
Prin autoritatea tatălui său, Urwa, Hisham mi-a zis că Profetul a venit la casa lui şi i-a spus:«Cât a trăit Abū Ṭālib, Quraysh nu m-au tratat niciodată cum au făcut-o de data aceasta!»”(Muḥammad ibn Ishaq, Viaţa Trimisului lui Allāh)
„Curând, Muḥammad deveni afectat de moartea celui ce-l susţinuse în mod continuu, Abū Ṭālib, care nu fusese pur şi simplu o rudă plină de afecţiune către el, ci şi un protector hotărât şi puternic, datorită marii lui influenţe în Mekka. Ori prin moartea lui Abū Ṭālib, nu mai exista nimeni care să împiedice ori să contraatace ostilităţile unui Abu Sofian ori unui Abu Jahl.
În locurile lui natale, soarta lui Muḥammad devenea din ce în ce mai neagră. Khadīja, binefăcătoarea lui principală, devotatata lui parteneră de singurătate şi izolare, credincioasa cea zeloasă a doctrinei lui, era acum moartă, cum mort era şi Abū Ṭālib, cândva protectorul său credincios şi eficient. Privat de influenţa atotprotectoare a celui din urmă, de-o anumită manieră, Muḥammad deveni în Mekka un ne-legiuit, fiind obligat de situaţie să se ascundă şi să fie un fel de greutate pentru ospitalitatea acelora pe care chiar doctrina sa îi implicase în persecutarea de catre politeişti. (sic!). Dacă avantajul lumesc era obiectivul său, atunci—cum avea să fie atins?” (Washington Irving, Viaţa lui Muḥammad)
Washington Irvin greşea susţinând că Muḥammad devenise „o greutate în ospitalitatea acelora pentru care doctrina lui îi implicase în persecutarea (de către politeişti).” Muḥammad nu a fost niciodată şi pentru nimeni o greutate. Membrii clanului său—Bani Hashim—considerau o onoare şi un privilegiu faptul de a-l apăra pe Profet şi de-a apăra islamul—ambele fiindu-le cele mai mari comori. Ei erau conştienţi că avându-l pe Muḥammad în mijlocul lor, ei deveniseră receptori ai binecuvântărilor Cerului, iar ca urmare, cu nici un preţ, ei nu aveau intenţia să se priveze de acele binecuvântări.
Cine altcineva decât clanul Bani Hashim ar fi fost să-l apere pe Muḥammad şi să protejeze islamul? Muḥammad era carnea şi sângele celor din Bani Hashim, iar pentru ei, islamul le era viaţa şi iubirea.
O altă eroare pe care a făcut-o distinsul istoric este şi întrebarea pe care a formulat-o: „Dacă avantajul lumesc era obiectivul lui Muḥammad, atunci—cum fusese atins?”
Faptul de-a obţine avantaje lumeşti nu era obiectivul lui Muḥammad. Quraysh îi oferiseră lui Muḥammad toate binefacerile lumeşti, îi oferiseră bogăţii, conducerea regatului şi frumuseţea (femeilor cu care s-ar fi căsătorit). Toate acestea i-au fost oferite, dar tuturor Muḥammad le-a dat cu piciorul. Ar fi putut ei oare să-i ofere altceva?
Muḥammad avea doar un singur obiectiv şi acela era de-a duce la îndeplinire datoria pusă pe umerii săi de către Allāh, adică, de-a aduce la cunoştinţă islamul, Religia lui Allāh.
„Sacrificiile la care s-a supus Abū Ṭālib deîmpreună cu familia sa de dragul nepotului, chiar fiind încă ne încrezător în misiunea Profetului (sic!), marchează caracterul său ca fiind, la modul singular, nobil şi lipsit de egoism. În acelaşi timp, sacrificiile lui Abū Ṭālib furnizează o puternică dovadă a sincerităţii lui Muḥammad: Abū Ṭālib nu ar fi făcut ceva pentru un amăgitor interesat, căci avea mijloace ample de control (a firii lui Muḥammad).” (William Muir, Viaţa lui Muḥammad, Londra, 1877)
În legătură cu aceeaşi temă, William Muir mai scrie:
„Adevăr este că de nu ar fi fost influenţa şi hotărâta protecţie manifestată de către Abū Ṭālib, atunci este clar că intenţiile ostile ale Quraysh ar fi pus în primejdie libertatea lui Muḥammad, şi poate chiar viaţa acestuia.” (Ibid.)
„Motivul pentru care Abdul Muṭṭalib l-a făcut pe Abū Ṭālib să fie apărătorul lui Muḥammad era acela că Abū Ṭālib şi Abdullah erau copiii aceleiaşi mame. Fără îndoială, protecţia dată de către Abū Ṭālib a fost cauza majoră nu doar al succesului avut de misiunea lui Muḥammad, ci şi a supravieţuirii fizice a Profetului. Abū Ṭālib era un demnitar al neamului Quraysh şi totodată un om de prestigiu. Muḥammad trăise în casa lui Abū Ṭālib ca unul dintre copiii acestuia…” (Jurji Zaydan, Opere complete, vol.1, pag.96—Beirut, 1981)
În cartea sa, Viaţa şi vremurile lui Muḥammad, John Glubb scrie că Abū Ṭālib nu este considerat de către musulmani un erou din cauză că a murit în necredinţă. Adaugă însă:„Cu toate acestea, dacă nu ar fi existat curajul ferm, loial, cu care a stat în apărarea nepotului său, islamul ar fi putut muri încă din faşă.”
Atât William Muir, cât şi John Grubb—pe lângâ mulţi alţi istorici—au strecurat ideea cum că Abū Ṭālib a murit în necredinţă. De ar fi provocaţi să dovedească (insinuările acestea), atunci ar trebui să ia în seamă o autoritate precum cea a Imamului Bukhari. Într-una din «tradiţii», Bukhari spune că a captat istoria cum că atunci când Abū Ṭālib era pe patul de moarte, Apostolul l-a îndemnat să devină musulman, dar Abū Ṭālib i-a răspuns că de ar face astfel, asta l-ar face să se simtă stânjenit faţă de prietenii din neamul Quraysh.
Autorii «tradiţiei» au uitat însă un fapt. Abū Ṭālib era pe moarte şi ştia (prea bine) că nu mai avea să-şi vadă «prietenii» Quraysh deloc, cum la fel ştia că era pe punctul de-a merge în prezenţa Creatorului. Într-un asemenea moment (al părăsirii lumii acesteia) lui nu îi putea păsa prea mult de Quraysh, deoarece toată grija lui de-a lungul timpului fusese aceea de a-L bucura pe Allāh. Prin faptele sale, Abū Ṭālib a dovedit, mai mult decât oricine altcineva ar face-o prin cuvinte, că credinţa sa în Unicitatea lui Dumnezeu şi în misiunea lui Muḥammad ca Trimis al Său era asemeni unei stânci, de nemişcat.
Amin Dawidar, recentul istoric egiptean, spune că Abū Ṭālib era pentru Muḥammad asemeni unei fortăreţe care l-a adăpostit pe Profet de toată arşiţa şi de tot frigul, de toate contrarietăţile şi răutăţile lumii exterioare. Şi spune:„Iar când Abū Ṭālib a murit, Muḥammad, pentru prima oară în viaţa lui, s-a găsit faţă în faţă cu inamicul; fără îndoială că moartea lui Abū Ṭālib se constituia ca o mare tragedie pentru el.”
Abū Ṭālib nu putea fi decât musulman şi momin. Nici un om nu poate să-l iubească pe Muḥammad şi în acelaşi timp să iubească idolatria; cele două feluri de dragoste sunt reciproc exclusive. Şi nici un om nu poate să-l iubească pe Muḥammad şi simultan să urască islamul; dragostea faţă de Muḥammad şi urârea islamului nu pot coexista. Oricine îl iubeşte pe Muḥammad trebuie inevitabil să iubească islamul. Iar dacă există vreun lucru dincolo de orice îndoială în istoria islamului, atunci este iubirea lui Abū Ṭālib pentru Muḥammad. Cum am arătat mai devreme, Abū Ṭālib şi soţia lui îl iubeau pe Muḥammad mai mult decât pe proprii lor copii şi o asemenea iubire nu poate avea decât o singură sursă—convingerea lor că, în originile sale, islamul era de natură divină.
Abū Ṭālib era mândru că Allāh îl alesese din toată creaţia pe Muḥammad—fiul fratelui său, Abdullah—ca să fie pentru umanitate ultimul şi cel mai mare Trimis al Său. Muḥammad a fost cea mai mare iubire şi cea mai mare mândrie a unchiului său, Abū Ṭālib.
În Cartea Sa, Allāh Ta´ala (Preamăritul) a definit protecţia pe care Abū Ṭālib a exercitat-o pentru Muḥammad Mustafa ca fiind proria Lui Protecţie: „Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit?” (Coran, 93: 6). Allāh Ta´ala a dat adăpost şi s-a îngrijit de Trimisul Său, Muḥammad Mustafa, prin intermediul slujitorului Său, Abū Ṭālib.
Abū Ṭālib a făcut în Mekka o lucrare în folosul gloriei şi puterii islamului şi a fost gardianul valorilor islamice absolute şi incontestabile. Timp de 10 ani de zile, Abū Ṭālib a condus „corabia islamului pe întunecatele şi furtunoasele mări cu o pricepere, cu o viziune şi o credinţă ce-au devenit consternante pentru apărătorii idolilor păgânilor Arabiei. Faptele lui Abū Ṭālib sunt o parte integrală din istoria islamului şi, la fel, se constituie in cadrul islamului drept cea mai elocventă dovadă a credinţei sale în Allāh şi în Trimisul Său!
Fie ca Allāh să-i binecuvânteze pe iubiţii Săi slujitorii, Khadīja şi Abū Ṭālib! Amândoi au pus ascultarea faţă de El înaintea a orice altceva cât au trăit.
Următorul: CAPITOLUL 13 – Khadīja, Mama Credincioşilor
Anterior: CAPITOLUL 11 – Asedierea celor ţinând de Bani Hashim