Capitolul 11
Asedierea celor ţinând de Bani Hashim
Anul al VI-lea al Proclamării se apropia de sfârşit şi păgânii din Mekka îşi petrecuseră deja 3 ani în campania lor contra islamului. Reuşiseră să dea naştere la multă ostilitate şi amărăciune împotriva musulmanilor, dar nu aveau încă nimic palpabil pentru a o evidenţia. Împotriva musulmanilor ei folosiseră fiecare armă din arsenal, mergând de la încercările de-a căuta să schimbe părerea (musulmanilor) la a corupe, a tenta, a insulta şi a ridiculiza. Ameninţaseră că vor folosi forţa şi, de fapt, o şi folosiseră pentru a extermina islamul sau, cel puţin, să-l oprească din înaintare, însă toate eforturile lor eşuaseră. Musulmanii rezistaseră tuturor atacurilor: tăria de credinţă a musulmanilor zădărnicise acţiunile celor ce-i persecutau.
Aceste repetate eşecuri i-a constrâns pe cei din neamul Quraysh, şi în mod particular pe membrii clanului Ummayyad, să reevalueze situaţia vis-à-vis de Muḥammad şi islam, iar unii dintre ei chiar încercară să vadă problema dintr-un nou unghi. În căutarea unei soluţii la enervanta problemă, fură luminaţi încet-încet de ideea că inamicul lor nu era, grupul de musulmani loviţi de sărăcie, din Mekka. Realizară că adevăratul lor inamic—duşmanul idolatrilor şi politeiştilor—era de fapt Abū Ṭālib! La urma urmelor Abū Ṭālib era acela care proteja pe Muḥammad şi islamul într-atât de consecvent, cu tenacitate. Pe de altă parte, musulmanii nu aveau nici un fel de putere pentru a-l proteja pe Muḥammad, fiind ei aceia aflaţi de fapt într-o nevoie disperată de apărare.
Lunga şi amara experienţă a celor din Quraysh nu a lăsat nici un dubiu în mintea lor că autorul frustrărilor lor în războiul dus împotriva islamului era doar Abū Ṭālib şi nimeni altul. Ca urmare, ei ajunseră la concluzia că nu vor reuşi niciodată să treacă de impasul în care se găseau prin vânarea şi persecutarea grupului de musulmani sărmani din Mekka, în timp ce inamicul lor real, Abū Ṭālib, era liber să se fălească în mijlocul lor, ca şi cum i-ar fi bătut joc de ei.
Quraysh reuşiseră cel puţin să-şi identifice adevăratul lor duşman!
Acest succes în „identificarea inamicului” avu impactul unei revelaţii asupra celor ce ţineau de Quraysh şi ei deciseră să schiţeze o nouă strategie în războiul lor contra lui Muḥammad şi contra islamului.
„În cele din urmă şi în disperare de cauză, oligarhia din Mekka decise să facă paşi în conflictul cu Abū Ṭālib. În opinia lor, el era adevăratul protector al blasfemiei, ciar dacă era încă un respectat susţinător al instituţiilor din Mekka şi încă neconvertit la credinţa lui Muḥammad. Căzură astfel de acord să-i trimită un ultimatum…” (‘Abd-al-Rahman ‘Azzam, Eternul mesaj al lui Muḥammad)
În trecut, Quraysh făcuseră multe încercări „de a-l izola” pe Muḥammad de tribul său şi speraseră că fie vor convinge, fie vor păcăli pe Abū Ṭālib pentru a-şi retrage sprijinul şi protecţia faţă de propriul nepot şi islam. Erau convinşi că de vor putea „izola” pe Muḥammad de Bani Hashim, atunci ar fi fost în stare să rezolve complexa şi spinoasa problemă prin simplul proces „de lichidare” a lui Muḥammad.
Însă Abū Ṭālib nu le permise celor ce ţineau de Quraysh să-l izoleze pe Profet. Nu doar că el însuşi î-şi proteja nepotul, dar îi adunase în spatele său clalanurile Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib. Aceste două clanuri erau monolitice în sprijinul lor faţă de Muḥammad şi infidelii se găsiseră lipsiţi de forţe în faţa acestora.
După lungi dezbateri şi deliberări, Quraysh ajunseră la acordul că „indocilitatea” şi „intransigenţa” celor din Bani Hashim reclama măsuri mai severe împotriva lor: ei deciseră să izoleze şi să ostracizeze nu doar pe Muḥammad, ci şi gardianul său, Abū Ṭālib, cum la fel şi clanurile Bani hashim şi Bani al-Mutalib.
Ar fi destul de logic să se presupună că oricare încercare de a-i ostraciza pe cei din Bani Hashim avea să ducă la polarizarea grupărilor din Mekka. Fiecare din Mekka avea să se declare pro sau contra de Bani Hashim. Curând deveni evident că în această confruntare, Bani Hashim va descoperi că întraga Arabie va lupta contra lor.
„Este aproape imposibil pentru noi să imaginăm intensitatea şi amplitudinea eforturilor pe care cei ţinând de Quraysh le-au depus în lupta lor împotriva lui Muḥammad sau perseverenţa de care au dat dovadă de-a lungul multor ani în lupta aceasta. Cei din Quraysh ameninţau atât pe Muḥammad, cât şi pe rudele sale, mai cu seamă pe unchii acestuia. Quraysh ridiculizau pe Trimis şi mesajul său, îl insultau atât pe el, cât şi pe adepţii acestuia. Quraysh au comandat poeţilor acoliţi să-l parodieze pe Profet cu ascuţitele lor glume şi să-şi îndrepte cele mai caustice «înţepături» împotriva învăţaturilor acestuia. Quraysh au provocat rău sufletesc şi fizic împotriva lui ş-al adepţilor; lui Muḥammad i-au oferit mită în bani, poziţie isocială înaltă, putere; de fapt, tot ce-ar fi mulţumit pe oamenii cei mai mofturoşi. Cei din Quraysh i-au sărăcit pe musulmani distrugândule negstoria ori meseria, punându-le interdicţii ori alungându-i din teritoriu. L-au avertizat pe Muḥammad şi pe coreligionari că asupra lor vor cădea toate ororile războiului. Iar ca ultimă soluţie, începură contra musulmanilor un boicot care să-i ducă la moartea prin foame.” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
La câteva zile înainte de începerea celui de-al VII-lea an, conducatori ai diferitelor clanuri ce aparţineau de Quraysh se întâlniră într-o adunare solemnă la locul-de-sfat din Mekka, unde redactară şi semnară un document ce stipula că până ce Bani Hashim nu-l va preda pe Muḥammad lor, ei îi vor supune pe cei din Bbani Hashim la un boicot economic şi social. Ei rostira jurământul comun de-a nu cumpăra nimic de la Bani Hashim şi de-a nu le vinde nimic şi puseră sub interdicţie eventualele casătorii.
Această înţelegere a fost trimisă spre ratificare triburilor celorlalte şi când acestea l-au confirmat, documentul a fost prins pe zidurile Kaabei.
Ori această reafirmare de către triburi a înţelegerii Quraysh era un act de provocare la război!
Abū Ṭālib avea de recalificat noua situaţie, deoarece vedea prea bine că un grup de furtuni se abăteau asupra celor ce ţineau de Bani Hashim. După aprobarea tribală a înţelegerii Quraysh, atmosfera din Mekka s-a schimbat la modul vizibil; atmosfera devenise într-atât de explozibilă, încât musulmanii şi susţinatorii s-au găsit deodată într-o strâmtoare cumplită. Abū Ṭālib realiză că va fi extrem de primejdios pentru clan să traiască în oraş, unde în fiecare moment inamicii ar fi putut da foc caselor clanului, astfel că, în interesul securităţii clanului, hotărâ să părăsească cu toţii Mekka şi ş-şi caute protecţia undeva, într-o râpă de la marginea oraşului. Râpa aveau elemente de apărare naturale şi, în orice caz, era mai sigur pentru Bani Hashim să trăiască în locul respectiv decât în propriile case, foarte vulnerabile la un atac.
În prima zi al celui de-al VII-lea an al Chemarii (Proclamării), cele două clanuri, Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib, se mutară din oraş şi se sălăşuiră în râpa care, mai apoi, avea să fie cunoscută ca Shi´b Abū Ṭālib. Cele două clanuri se aflau acum în stare de asediu! Şi avea să fie un asediu îndelungat.
„Pactul prin care clanurile Quraysh începură să-l boicoteze pe Muḥammad şi să-i blocheze pe musulmani a continuat să fie respectat pentru 3 ani consecutivi.” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
„Timp de 3 ani, Profetul a fost blocat cu toate rudele sale în fortăreaţa lor, ce era situată într-una din trecătorile aflate în drum spre Mekka.” (Marmaduke Pickthall, Introducere la traducerea Sfântului Coran)
Istoria asediului la care au fost supuşi cei din clanul Bani Hashim este un capitol tulburător în epica islamului şi a fost descris de către fiecare istoric dedicat temei, putând numi aici pe Muir şi Margoliouth.
„…Quraysh intrară într-o alianţă contra Hashemiţilor, (unde căzură de acord) de-a nu se căsători cu femeile hashemite şi de-a nu-şi da în căsătorie femeile bărbaţilor hashemiţi, de-a nu le vinde nimic şi de-a nu cumpăra nimic de la hashemiţi, cum şi de-a înceta orice fel de înţelegeri cu aceştia.
Interdicţia a fost redactată cu grijă în scris, confirmată prin trei sigilii, iar când toţi realizară legământul fată de cele hotărâte, documentul a fost atârnat la vedere în Kaaba, prin aceasta dându-li-se directivelor confirmarea religioasă.
Hashemiţii nu erau în stare să se opună valului opiniei publice care se stabilise cu violenţă împotriva lor şi dându-şi poate seama că toate acestea erau doar preludiul unor atacuri deschise ori al unor lovituri ascunse, cu mult mai mortale, se retraseră în partea izolată a oraşului, cunoscută ca Sheb Abū Ṭālib. Locul era format de nişte treceri ori piscuri ale munţilor, unde stâncile proeminente ale înalţimilor Abu Cobeis avansau asupra periferiilor estice ale Mekkăi. Acolo se putea pătrunde printr-o poartă joasă dintr-o parte a oraşului, poartă prin care o cămilă ar fi trecut cu dificultate. Toate celelalte părti ale locului erau separate de oraş prin pante abrupte sau clădiri.
În prima noapte a primei luni din anul al VII-lea al misiunii lui Muḥammad, Hashemiţii, incluzând pe Profet şi pe familia lui, se retraseră în tabăra lui Abū Ṭālib, însoţiţi de către descendenţii lui Al-Muṭṭalib, fratele lui Hashim. Interdicţia prin care se materializase separarea (Quraysh-hashemiţi) fusese pusă cu forţă şi rigurozitate în aplicare. Curând hashemiţii se găsiră separaţi de sursele de hrană şi de altele trebuincioase traiului, fapt urmat de o mare lipsă…reducerea stocului de provizii al hashemiţilor, stoc ce era refăcut doar prin intreprinderi ocazionale şi clandestine, îi făcu pe hashemiţi să ajungă la sărăcie şi suferinţă. Locuitorii oraşului puteau să audă dinspre Sheb scâncetele copiilor flămânzi…între rudele grupării izolate se găsiră unii care se aventurară—şi aceasta în pofida ameninţărilor formulate de Qurayh—să introducă în tabăra lui Abū Ṭālib, din vreme în vreme şi pe furiş, provizii. Hakim, nepotul lui Khuwaylid,—cu toate că încercarea era uneori periculoasă—obişnuia să -i aduca mătuşii sale, Khadīja, cele necesare traiului.“ (William Muir, Viaţa lui Muḥammad)
„O modalitate cunoscută de către păgânii arabi era şi excomunicarea, (iar în cazul conflictului menţionat, contituia) scopul pentru care se stabiliră alianţe speciale.Sulurile (cu înscrisuri) păreau să fi fost de uz comun în Mekka, la acea vreme, aşa că s-a depus un jurământ solemn şi s-a făcut o înţelegere, ce a fost scrisă pe un sul şi a fost atârnată la vedere în Kaaba, înţelegere prin care capii de familie din Kaaba se jurară să excluda clanurile Bani Hashim şi Bani Muṭṭalib de la drepturile publice până ce, putem bănui, Muḥammad avea să fie pus în afara legii şi predat răzbunării celor din clanul Quraysh.“ D.S.Margoliouth, Muḥammad şi ridicarea islamului)
Numărul total de membrii al celor două clanuri, Hashim şi Al-Muṭṭalib, adăugaţi fiind supuşii şi sclavii lor, membri care-şi părăsiseră casele lor din Mekka pentru a căuta sălaş în ascunzişurile muntelui, era de 400. Odată stabiliţi în ascunzătoarea lor şi după ce cercetară împrejurimile, ei îşi dădură seama că se confruntau cu o provocare de o superlativă complexitate şi magnitudine. În timp ce în trecut ei avură de luptat doar cu ostilitatea omului, acum trebuiau să lupte şi cu ostilitatea naturii. Hashemiţii observară că noua lor reşedinţă nu poseda ceea ce s-ar putea numi un sistem adevărat de întreţinere a vieţii. Ca urmare, ei înţeleseseră încă din prima zi că, pentru a se adapta la noile situaţii, va cere din partea lor toată tăria lor de caracter, toată priceperea şi inventivitatea, toată hotărârea. Ştiau aşa că supravieţuirea lor se va articula pe abilitatea lor de-a ajunge la o armonie cu acel mediu, care, de altfel, nu putea fi mai duşmănos.
Khadīja se născuse într-o familie aristocrată şi crescuse într-un cuib de lux; ca urmare, ea era cu totul străină de viaţa definită de auteritate şi lipsuri. Însă când în virtutea unei exigenţe, ea a fost chemată să abandoneze rezidenţa ei spaţioasă din oraş ca să meargă şi să trăiască într-o râpâ pietroasă, ea o făcu de bună voie şi cu bucurie. Locul era atât de dezolant că, la prima vedere, ar fi făcut ca sufletul unui observator să simtă o strângere, însă în ce-o privea pe Khadīja, ea nu se arătă rău suprinsă când ajunse acolo. Pe cât de inospitaliere erau împrejurimile locului, pe atât ea se adaptă cu rapiditate acestora. Ea se concentrase pe încercarea grea ce-o avea în faţă, adunându-şi puterile, curajul şi toate resursele ei interne. Flexibilitatea sufletului ei era într-adevăr uimitoare.
La începutul asediului, ʿAlī avea 16 ani. Era însărcinat cu datoria dificilă şi periculoasă de-a aproviziona cele două clanuri. El se achita de această datorie cu un mare risc pentru viaţa sa, aducând apă şi grâne de câte ori putea găsi ceva. Pentru un burduf de apă, trebuia să plătească o monedă de aur şi se considera norocos dacă reuşea să aduca la tabără apa cumpărată. Oricum, eforturile sale erau doar o parţială consolare pentru clanurile asediate.
Iar Abū Ṭālib însuşi nu dormea nopţile, deoarece pentru el, siguranţa fizică a lui Muḥammad avea întâietate faţă de oricare altă datorie. Când Muḥammad adormea, Abū Ṭālib îl ridica, îl punea în patul unuia dintre cei patru fii ai săi şi-i poruncea acestuia să doarmă în patul lui Muḥammad. Ceva mai târziu, îşi ridica din nou nepotul şi-l punea în patul altuia dintre fiii săi. El nu-şi făcea iluzii în privinţa inamicilor—ştia că erau plini de tenacitate, înşelători, plini de vicii şi răzbunători. Ca urmare, el nu făcea greşeala de a-i subestima. Dacă unul dintre duşmani avea să pătrundă la râpă cu intenţia de a-l ucide pe Muḥammad, atunci, cel mai probabil, ar fi ucis pe unul dintre fiii săi, luându-l drept Profetul. Abū Ṭālib şi soţia lui fură totdeauna gata să-şi sacrifice copiii pentru Muḥammad. De fapt, si-ar fi sacrificat fericiţi viaţa proprie pentru Muḥammad, dacă ar fi fost necesar. Şi noar că ei îl protejau pe Muḥammad, dar pe fiecare persoană matură de acolo, o făcură responsabilă pentru siguranţa Profetului.
Fură împrejurări în care ʿAlī, în pofida întregii sale îndrăzneli şi inventivităţi, nu fu în stare să găsească provizii, iar de găsise ceva, el nu putuse să aducă acestea la râpa unde se găsea tabăra, neputând să amăgească vigilenţa celor din Quraysh. În asemenea ocazii, copiii şi adulţii aveau de indurat setea şi foamea; însă acolo, la râpă, faptul de-a fi însetat şi flămând constituia norma. Când se dispunea de apă, mamele fierbeau frunze şi coaja copacilor pentru a-i linişti pe copiii ce plângeau de foame. Plânsul copiilor flămânzi se putea auzi dincolo de râpă şi cei ce ţineau de Quraysh răspundeau cu un râs batjocoritor. Ei se bucurau de „triumful“ lor, făcându-i pe copiii clanului Bani Hashim să plângă pentru apă şi hrană.
Cei din Quraysh erau astfel hotărâţi să facă blocada efectivă!
Pe timpul celor 3 ani, cel mai precios dar pentru clanurile asediate a fost apa. Atât ei, cât supuşii şi sclavii lor, primiră această apă de la Khadīja. Ea era aceea care-i dădea lui ʿAlī monezile de aur cu care tânărul cumpăra apa. Grija ei pentru cei din juru-i se manifestă în multe feluri. Ea căută ascultare de la Allāh pentru a invoca mila Sa asupra lor. Rugăciunea era pentru ea o activitate vitală şi era totodată strategia ei de-a administra adversităţile; curând avu să descopere că era o strategie simplă, dar eficientă.
Rugăciunea a făcut-o pe Khadīja capabilă să răspundă inevitabilelor provocari pe care le-a întâlnit în timpul asediului şi să le depăşească. Ea a fost îngerul-păzitor al tribului şi oricine care făcea parte din trib a simţit caracterul pozitiv al prezenţei sale, cum şi natura susţinătoare şi forţa vibrantului ei spirit.
„O, voi cei ce credeţi! Cereţi ajutor cu răbdare şi rugăciune, căci Dumnezeu este cu cei răbdători.“ (Coran, 2: 153)
Cu o perseverenţă răbdătoare şi cu rugăciune, Khadīja căutase ajutorul lui Allāh. Când se ruga, ea nu găsea doar ajutor, ci şi curaj, tărie, pace, linişte şi mulţumire sufletească.
„(Dumnezeu…călăuzeşte către El)…pe cei care cred şi ale căror inimi îşi află tihna în amintirea lui Dumnezeu — nu-şi află inimile tihna în amintirea lui Dumnezeu, oare? — pe cei care cred şi săvârşesc fapte bune. Ferice de ei, căci frumos este locul unde se vor întoarce (după moarte)!“ (Coran, 13: 28-29)
A.Yusuf a explicat ideea de „binecuvântare“ după cum urmează: „Binecuvântare: o stare interioară de satisfacţie, o bucurie-spre-înlăuntru care se reflectă în viaţa unei persoane bune printr-o soartă bună şi rea. Mai apoi, există totdeauna un ţel final către care sunt orientaţi ochii femei sau bărbatului în cauza, minunata Casă a odihnei din Viaţa de Apoi, unde toate luptele acestei vieţi sfârşesc definitiv. Țelul este Allāh însuşi.“
În faptul reamintirii-de-Allāh, Khadīja, sclava Sa devotată, a găsit mulţumire sufletească şi binecuvântare.
Când şi când, puţinii prieteni pe care membrii Bani Hashim îi aveau în Mekkă, încercau să introducă alimente pe furiş la râpă, în tabără, dar dacă păgânii îi prindeau, le confiscau.
Unul dintre prietenii nemului Bani Hashim în Mekka era şi Hisham bin Amr al-Aamiri. El le aducea mâncare şi apă cât de des putea. Ştia că aducerea de provizii la râpă trebuia să fie o operaţiune secretă—discretă, precisă şi lipsită de violenţă. Ca urmare, timpul pe care îl alesese ca să furnizeze hrană şi apă celor asediaţi era cu câteva ore înainte de ivirea zorilor. Însă se întâmplă că o dată infidelii îl prinseră şi-l ameninţară că-l vor ucide dacă va continua să-şi aducă încărcatele lui cămile pentru Bani Hashim în valea cea abruptă.
Un alt prieten al neamului Bani Hashim în Mekka era Hakim bin Hizam, nepotul lui Khadīja. El şi un prieten de-al său, Abul Bukhtari, aduceau pentru Bani Hashim cele esenţiale traiului. Odată, pe când conduceau la râpă o cămilă încărcată cu mâncare, apă şi îmbrăcăminte, fură surprinşi de către Abu Jahl, care le spuse că avea să le confişte cămila şi proviziile transportate. La început,, Abul Bukhtari încercaă să-l împace pe Abu Jahl, însă acesta nu vroia să aculte nici o vorbă; le blocă accesul către râpă şi refuză să-i lase să treacă. Atunci, Abul Bukhtari încercă să-şi forţeze trecerea, fapt care duse la o luptă violentă cu pumnii între el şi Abu Jahl. Încăierări cum aceasta izbucneau deseori în apropierea locului unde se găseau asediaţii, dar prietenii celor din Bani Hashim nu se pierdeau cu firea şi făceau orice puteau ca să-i ajute.
Hisham bin Amr al-Aamiri, Hakim bin Hizam şi Abul Bukhtari nu erau musulmani, dar ei nu doreau să vadă vreun copil orii chiar vreun sclav ce ţinea de Bani Hashim că pierea de foame şi sete, iar ca urmare, în rânduri repetate, ei îşi riscară viaţa ca să aducă provizii la tabăra Shi´b Abū Ṭālib. De-a lungul celor 3 ani ei fură de asemenea bucuroşi să plătească banii necesari pentru asemenea operaţiuni şi tot ce doreau în schimb nu era decâtsiguranţa clanurilor asediate.
Trebuie remarcat aici că în această particulară împrejurare, mânia şi ura clanului Umayyad ce ţinea de Quraysh era direcţionată nu catre musulmani, ci catre clanul Bani Hashim. Scopul lor era acela de-a distruge islamul, însă n-o puteau face fără să-l fi ucis pe Muḥammad. Ei făcură repetate încercări de a-l ucide pe Profet, însă de fiecare dată eşuară deoarece nu putuseră ajunge până la el. Muḥammad se gasea în siguranţă şi liniştit în spatele scutului creat de clanul său, Bani Hashim.
Cum s-a arătat mai devreme, Umayyazii îl indicară pe Abū Ṭālib, conducătorul clanului Bani Hashim, ca fiind responsabil pentru toate nereuşitele lor, în nesăbuitul război ce-l duceau împotriva lui Allāh şi al Trimisului Său, Muḥammad. Ei nu aveau să-l ierte niciodată pentru rolul pe care-l juca în această luptă.
În privinţa musulmanilor care nu aparţineau de clanul Bani Hashim, şi erau mulţi, aceştia locuiau cu toţii în oraş. Se vehiculează istoria că unii dintre aceştia ar fi fost cu influenţă, puternici şi bogaţi, şi că toţi clamau cum că îşi iubeau Profetul. Însă curios fapt, nici unul dintre aceştia nu a venit vreodată să-l vadă pe Muḥammad şi cu mult mai puţin, să-l ajute. Pe durata celor 3 ani, ei se bucurară de confortul şi siguranţa propriilor cămine, în vreme ce Profetul lor, Muḥammad Mustafa, trăia cu cei apropiaţi lui şi iubiţi pe pragul, sau mai degrabă, pe muchie de sabie, înconjuraţi de către duşmani însetaţi de sângele Profetului şi celor alor săi.
S-ar părea că mica familie a Khadijei—compusă din soţul ei, Muḥammad Mustafa, fiica ei mică, Fāṭimah Zahra, şi fiul ei adoptiv, ʿAlī ibn Abū Ṭālib—a trăit de-a lungul întregului asediu şi ca tot restul clanului, într-o stare de continuu şi necruţător suspans, neştiutori vreodată de teroarea ce ar fi putut să le aduca ziua ori noaptea următoare. Fiece zi era saturată de pericole, însă Khadīja nu s-a simţit niciodată pierdută în a găsi noi rezerve în propria ei Credinţă şi în propriul ei Caracter, rezerve care s-o fortifice ca fiinţă, ca entitate. Ea descoperi astfel că nu exista nimic care să-şi dorească mai mult ca simţirea şi fiinţarea în apropierea de Allāh, deoarece, prin simţirea şi trărea în proximitatea lui Allāh, ea era în stare să interzică suspansul respectiv.
Pentru Khadīja, sursa celei mai mari anxietăţi a constituit-o foamea şi setea copiilor. De câte ori ʿAlī, sau Hakim bin Hizam, sau Hisham bin Amr, aducea provizii în râpă, ea avea grijă de copii. Copiii se adunau în jurul ei şi ea le dădea mâncare şi apă. Copiii se uitau la ea cu bucurie şi mirare. Khadīja considerara nevoia copiilor înaintea nevoii părinţilor şi dădea întâietate nevoii acestora faţă de propria necesitate. Ea avea simţul acela al extinderii spiritului de familie peste întregul trib.
„Cel care vrea Viaţa de Apoi, face tot ce-i stă în putinţă să o capete, căci el este credincios. Pentru zelul lor, cei asemenea lui, vor fi mulţumiţi.“ (Coran, 17: 19)
Siguranţa, protecţia clanurilor erau ameninţate nu doar de către Umayyazi şi nu doar de spectrul foamei şi al setei, ci şi de caniculă şi excesivul frig. În lungile zile de vară, cerul arunca flăcări către pământ, iar stâncile şi înălţimile de piatră le reflectau, facând ca totul să fie interiorul unui cuptor:Khadīja dădea apă celor însetaţi cât de des putea. Iarna în schimb, lungile nopţi deveneau friguroase până la insuportabil. Mamele făceau eforturi din cele mai disperate ca să-şi apere copiii de ravagiile răcelii: Khadīja le distribuia lemne de foc şi haine.
Inevitabil, lungul asediu a stricat ritmul de viaţă al tuturor membrilor clanurilor Hashim şi Al-Muṭṭalib. Fiecare zi le aducea un sumbru chin ori o nouă ameninţare, dar cei din clanurile asediate nu au fost niciodată descurajaţi. De fapt, erau fericiţi. Prezenţa în mijlocul lor a lui Muḥammad, preaiubitul lui Allāh, era destul pentru ei ca să uite de toate temerile şi să-i păstreze într-o stare de mulţumire. Ei ştiau că Allāh îi alesese ca să-l apere pe Muḥammad, Trimisul Său, de inamici. Aceasta era o onoare pe care nu ar fi dat-o la schim nici chiar pentru un stăpânirea unui imperiu. Khadīja i-a inspirat cu exemplul său. Maiestatea şi puterea Credinţei sale le-a dat un impuls, iar ei, cu demnitate şi aplomb, au condus printre furtunile anilor de exil.
De la începutul şi până la sfârşitul asediului, Khadīja a fost tot timpul optimistă. Spiritul Adevărului şi Bunăvoinţei era acea magie invizibilă a personalităţii ei. Ea ştia că tribul seafla sub protecţia lui Allāh şi că se afla, prin urmare, în siguranţă. Secretul seninătăţii ei poate fi descoperit în următoarele sfinte versete coranice:
„Noi am spus: «Coborâţi cu toţii! Călăuzire vă va veni de la Mine. Nici teamă şi nici mâhnire nu vor cunoaşte cei care vor urma călăuzirea Mea.››” (Coran, 2: 38))
„Prietenii lui Dumnezeu nu vor cunoaşte teamă şi nu vor fi mâhniţi” (Coran, 10: 62)
„Cei care spun: ‹‹Domnul nostru este Dumnezeu!›› şi merg drept, nu vor cunoaşte nici teamă şi nici tristeţe.” (Coran, 46: 13)
Nota translatorului englez (A. Yusuf Ali). Devoţiunea şi serviciul faţă de Allāh duc către eliberarea sufletului de toată teama şi tristeţea, atât privitor la cele trecute, prezente cât şi viitoare, dacă facem analogia dintre Timp şi starea atemporală (n.n. timpul istoric şi eternitate). O asemenea devoţiune, o asemenea servire sunt indicate prin:
- a crede în Semnele lui Allāh, ceea ce înseamnă a înţelege şi-a accepta Voinţa Sa;
- a amesteca de-o manieră completă voinţa noastră, personală, cu Voinţa Sa universală, ceea ce înseamnă a fi pe aceeaşi lungime de undă cu Infinitul şi a proceda în toate ale noastre cu vederea către Împărăţia Sa.
Privitor la Khadīja, pentru ea nu exista teamă şi întristare. Ea exemplifica Mesajul lui Dumnezeu în munca de zi cu zi!
Credinţa, bunătatea şi caritatea Khadijei erau binecunoscute de oricine. Ceea ce nimeni nu a văzut până ce ea începuse să trăiască în exil a fost răbdarea ei în suferintă şi voinţa ei de-a lupta. Ea a îndurat suferinţa asemeni unui stoic, luptând împotriva disperării şi mâhnirii şi învingându-le, deoarece, întreţesută în textura vieţii ei exista speranţa. La modul dramatic, speranţa părea a fi străină contextului, în mediul în care le trăia Khadīja, însă nu şi-n cazul ei. Nădejdea ei era invicibilă, o nădejde contagioasă, deoarece ea a ridicat prin speranţa inimile descurajate.
„Ei se bucură de binefacerea şi harul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu lasă să se piardă răsplata credincioşilor.” (Coran, 3: 171)
Khadīja s-a glorificat în Mila şi Bunătatea lui Allāh, ea fiind cu supramăsură binecuvântată cu acestea.
Cele de mai sus reprezintă o tuşă îngroşată, obţinută prin punerea împreună, din variate surse, a unor date preluate din istoria despre Muḥammad şi Khadīja, istoria celor din neamurile Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib, atunci când s-au aflat sub asediu in Shi´b Abū Ṭālib, din 616 A.D. până în 619 A.D. Multe detalii importante lipsesc. Însă există speranţa că aprofundizarea de către istoricii şi învăţaţii dedicaţi subiectului va descoperi noi fapte. Aceste noi fapte îi vor face pe istoricii islamului să fie în stare să prezinte o completă şi coerentă istorie a anilor când islamul s-a aflat sub asediu!
Asediul asupra celor din Bani Hashim şi Bani Muṭṭalib a durat până în 619 A.D. În acel an, cele două clanuri s-au întors în oraş, în Mekka. Asediul exercitat asupra lor de către Quraysh a eşuat în privinţa rezultatului intenţionat. Membrii Bani Hashim erau sfidători ca totdeauna şi cu moralul ridicat. Era pentru ei de negândit, la sfârşitul asediului, aşa cum fusese şi la început, faptul de a-l preda pe Muḥammad—om care le era drag—inamicilor.
Dacă Abu Jahl şi Umayyazii abandonaseră asediul, aceasta nu era pentru că ş-ar fi schimbat modul de-a gândi; ei erau infideli incorijibili cu hotărârea de-a distruge islamul. Ei încercaseră să prelungească blocada şi să realizeze ruina clanului Bani Hashim, însă fuseseră obligaţi să renunţe la asediu pentru că existau şi forţe care se opuneau acestuia. In cele ce urmează este relatarea—dată de biografia cea mai timpurie, mai extinsă şi de autoritate, biografia Profetului, scrisă de Muḥammad ibn Ishaq—relativă la evenimentele care au culminat cu revenirea în Mekka (de la Shi´b Abū Ṭālib) a ambelor clanuri, Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib, revenire realizată după 3 ani de exil.
Anularea boicotării clanului Bani Hashim
Odată ce Quyrash făcuseră o înţelegere să-i ostracizeze pe cei din Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib, aceştia se aflau în ascunzătoarea muntelui, Shi´b Abū Ṭālib. Nu mult după aceea, unii dintre membrii Quraysh făcură paşi în direcţia nerespectării acestei înţelegeri. Nimeni nu a incercat mai serios să facă asta precum Hisham bin Amr, deoarece el era fiul unuia din fraţii materni ai lui Nadla bin Hashim bin Abd Manaf şi era foarte apropiat celor din Bani Hashim. Amr era foarte stimat de către oamenii săi. Când numitele două clanuri se aflau în Shi´b Abū Ṭālib, el obişnuia ca nopţile să aducă o cămilă încărcată cu alimente; atunci când ajungea la intrarea în defileu, îi lua cămilei căpăstrul şi, dându-i o lovitură puternică pe spate şi făcând-o să alerge spre launtrul defileului. A făcut astfel şi altă dată, aducând asediaţilor haine.
Odată, Hisham se duse la prietenul său, Zuhayr bin Abu Umayya bin al-Mughira, a cărui mamă era Atika, fiica lui Abdul Muṭṭalib, şi-i spuse acestuia: „Poţi fi mulţumit să mănânci şi să porţi haine bune, când ştii condiţiile în care trăiesc unchii tăi? E ştiut ca ei nu pot nici să vândă, nici să cumpere şi nici să se căsătorească cu femeile altor triburi. Pe Dumnezeu o spun, dacă ei ar fi unchii lui Abu´l-Hakam bin Hisham (Abu Jahl) şi tu i-ai cere să facă tot ce ţi-a cerut el să faci, el nu ar face-o în veci.
Zuhayr a răspuns atunci:„Sunt încurcat, Hisham, ce pot să fac (în cazul acesta)? Eu sunt un simplu om doar. Pe Dumnezeu, de aş avea pe cineva care să mă sprijine, aş anula cât de repede (cele fată de Abu Jahl).“ Hisham bin Amr spuse:„Am găsit un asemenea om pentru tine—eu însumi. „Găseşte un altul!“ spuse Zuhayr.„ Aşa că Hisham bin Amr se duse la Abu´l Bukhtari bin Hisham şi întrebă de un al V-lea bărbat; apoi se duse la Zama´a bin al-Aswad bin al-Muṭṭalib bin Asad, aducându-i aminte de rudenia lor şi de datoriile ce le avea faţă de familie. Intreba dăcă alţii avea dorinţa de-a coopera în această acţiune şi-i dădu lui Zama´a numele acelora alţii. Toţi spuseră că se vor întâlni noaptea lângă Hujun, mai sus de Mekka, iar atunci când se întâlniră, căzură de acord să reflecteze asupra conţinutului documentului şi să obţină anularea acestuia.
În ziua următoare, când se strânseră oamenii, Zuhayr îmbrăcă o robă şi dădu încojur de 7 ori Kaabei.
Apoi el privi către mulţime şi spuse:„O, oameni din Mekka, putem noi oare să ne îndestulăm şi să ne vestim bine în vreme ce oamenii din Bani Hashim ajung să moară fiindcă nici nu pot vinde, nici nu pot cumpăra? Pe Dumnezeu vă spun, nu voi avea pic de odihnă pănă ce documentul acesta al interdicţiei nu este distrus.“
Atunci Abu Jahl strigă: „Eşti în greşeală. Înţelegerea scrisă nu va fi vreodată distrusă!“
Iar Zama´a îi strigă drep răspuns: „Singurul care greşeşte eşti tu! Acest înscris al nedreptăţii va fi distrus. Noi nu l-am dorit nici atunci când a fost scris ca plan şi nici atunci când a fost semnat.“
La acestea, Abu Bukhari spuse: „Zama´a are dreptate. Acest document nu ne-a plăcut când a fost scris şi nu ne place nici acum.“
Al-Mutim adăugă: „Atât Zuhayr, cât şi Zama´a au dreptate şi oricine spune altcumva, se află în greşeală. Pe Allāh îl luăm Martor al nostru că ne separăm de întreaga idee şi de tot ceea ce este scris în document.“ Apoi, Hisham vorbi şi el, susţinându-şi prietenii.
Apoi al-Mutim s-a apropiat de document ca să-l smulgă de la locul unde era atârnat şi ca să-l rupă în bucăţi. Atunci văzu că viermii mâncaseră cea mai mare parte din înscris, cu excepţia cuvintelor In Numele Tău,o, Allāh,cuvinte care erau formula obişnuită de către Quraysh când începeau vreun înscris al lor. Scribul documentului fusese Mansur bin Ikrima.
Al-Mutim bin Adiy a fost acela care a rupt în bucăţi infamul document emis de către Quraysh. Acele bucăţi fură luate de vânt şi n-a mai rămas nimic din ele. Această acţiune de rupere a documentului a fost un act care a venit din convingere şi curaj—convingerea că Bani Hashim erau victime inocente ale nedreptăţii şi curajul de a-i înfrunta pe cei din clanul Quraysh. Acţiunea hotărâtă a lui Al-Mutim era semnalul că asediul asupra Bani Hashim se terminase şi că membrii săi puteau acum să se întoarcă în oraş. Însuşi Al-Mutim, împreună cu tinerii războinici ai clanului său, îmbrăcaţi de luptă, călariră în fugă către valea asediului şi escortară pe Muḥammad Mustafa, pe Khadīja şi pe toţi membrii celor două clanuri, Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib, înapoi, la Mekka, la casele acestora.
Dr. Muḥammad Hamidullah scrie la pagina 10 a cărţii sale—Introducere în islam, Salimiah, Kuwait, 1977, publicată de către Federaţia Islamică Internaţională a Organizaţiilor Studenţeşti—următoarele:
„ După 3 ani, 4 ori 5 nemusulmani, mult mai umani decât restul (celor din Mekka) şi aparţinând unor clanuri diferite, proclamară de manieră publica denunţul lor privind boicotul cel injust.“
(După cum se vede), dr. Hamidullah atribuie eşecul boicotului spiritului uman avut de „patru sau cinci nemusulmani“. Aceştia erau, spune, „mult mai umani decât restul“ şi are dreptate, aceia 4-5 erau mult mai umani decât restul de nemusulmani din Mekka. Însă—au fost ei mult mai umani decât chiar musulmanii ce trăiau în Mekka?
Surprinzător, incredibil, dar răspunsul istoriei la această inconfortabilă întrebare este afirmativ, iar situaţia abundă în ironie. La urma urmelor, în afară de aceşti 5 „protectori“, cu toţii nemusulmani—umanitatea nu îmboldea pe nimeni altcineva în Mekka, musulman ori nemusulman—să sfideze pe cei ce ţineau de Quraysh şi să acţioneze în apărarea clanului Bani Hashim!
Şi mai există o întrebare—de ce Zuhayr se consideră ca fiind singur, (când i se cere acţiunea sa de ajutor)?
Când Hisham a pus problema în discuţie faţă de prietenul său, Zuhayr, acţiune de anulare a Înţelegerii păgânilor privitoare la boicotarea clanului Bani Hashim, i-a reproşat acestuia faptul de-a fi insensibil la suferinţa celor asediaţi şi faptul de-a produce prin slabiciunea ce-o dovedea la eşecul acţiunii de-a pune punct suferinţei celor asediaţi; Zuhayr a răspuns: „Sunt încurcat, Hisham, ce pot să fac (în cazul acesta)? Eu sunt un simplu om doar. Pe Dumnezeu, de aş avea pe cineva care să mă sprijine, aş anula cât de repede (cele fată de Abu Jahl).“
Răspunsul lui Zuhayr este criptic. De ce se considera o minoritate, doar singur? Nu ştia de existenţa în Mekka a altor musulmani? De ce nu încercase să obţină sprijinul lor ca să termine cu asediul celor din Bani Hashim? El trebuie să fi solicitat sprijinul lor şi chiar dacă l-ar fi refuzat în acest ajutor, aceasta n-ar fi făcut rău nimănui.
Conform istoricilor, unii dintre musulmanii din Mekka, erau oameni de vază şi bogaţi şi aveau destulă influenţă în rândul celor din Quraysh. Dar dintr-o cauză misterioasă, nici lui Zuhayr şi nici unuia dintre prietenii săi nu le trecură prin minte să-i mobilizeze pe musulmani. Ei, (se pare), deciseseră să nu-i pună la socoteală pe musulmani, ci au mers mai departe, trecând la acţiune de-o manieră unilaterală pentru a pune capăt asediului.
Zuhayr şi prietenii săi au avut succes în eforturile lor de a-i aduce înapoi în oraş pe cei din clanul Bani Hashim. Astfel, Muḥammad Mustafa, Khadīja, ʿAlī, Abū Ṭālib şi toţi ceilalţi membri ai Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib reveniră la căminele lor. Însă prin acţiunea lor, Zuhayr şi tovarăşii săi demonstraseră că musulmanii ce trăiau în Mekka nu erau indispensabili lui Muḥammad ori islamului.
Acesta este unul din supremele paradoxuri din istoria islamului—mâna care s-a întins către zidul din Kaaba, măna care a dat jos documentul referitor la jurământul Quraysh de-a ostraciza clanul Bani Hashim, mâna care a rupt documentul în bucăţele aparţinea nu unui credincios, ci unui necredincios, Mutim bin Adiy! Nici Mutim şi nici unul dintre cei 4 prieteni ai săi— Hisham bin Amr, Zuhayr ibn Abu Umayya, Abu’l Bukhtari bin Hisham şi Zama’a bin al-Aswad—nu era musulman, însă toţi cinci erau protectori de-o înaltă conştiinţă, care nu puteau accepta nedreptatea făcută celor din Bani Hashim. Şi ei nu-şi găsiră odihna până ce nu restabiliseră justiţia în Mekka.
Aşa cum s-a arătat mai sus, tehnic vorbind, aceşti 5 protectori nu erau musulmani. Însă numai ei singuri au avut tăria de caracter şi îndrăzneala să susţină un principiu care este islamic (în natura sa), Principiul Justiţiei. Astfel, ei au susţinut Dreptatea şi prin acţiunea lor eroică şi-au câştigat nemurirea în saga islamului.
Pe de altă parte, musulmanii nu doar că nu au acţionat, dar nici nu au protestat împotriva neruşinării şi arongaţei demonstrate de către Quraysh. Timp de 3 ani, ei au păstrat o detaşare prudentă şi o tăcere neconvingătoare. (Păreau) a fi cu toţii oameni ai prudenţei şi, ca urmare, tot ce făcuseră fusese să tragă de timp şi să privească desfăşurarea evenimentelor.
Asediul celor din clanul Bani Hashim a durat mai bine de 1000 dde zile; ceea ce este cel mai surprinzător în epica asediului respectiv este că „atitudinea de monolit“ a clanurilor Hashim şi al-Muṭṭalib nu a demonstrat nici un fel de fisură, chiar dacă, de la început şi până la sfârşit, acestea au fost supuse unui stress, unei continui tensiuni. Cei ţinând de Quraysh nu putură găsi în cele două clanuri asediate nici un trădător, nici măcar un sclav care să fi voit să-şi trădeze stăpânul, cum, de asemeni, nici un semn de slăbiciune, de pierdere a curajului, nici măcar în cazul unui copil.
În Shi´b Abū Ṭālib fuseseră 400 de bărbaţi, femei şi copii. Ei se împărtăşeau deodată cu Muḥammad şi Khadīja din experienţa trăirii în exil şi nici unul dintre ei nu devenise „dezertor“—fie pentru a-şi salva viaţa, fie pentru a-i mitui pe păgâni ca să-şi potolească foamea ori setea, fie ca să scape de excesul de căldură şi frig, fie să scape dintr-o detenţie fără sfârşit. Ei nu avea nici o cale de-a şti cum şi când, dacă avea vreodată să fie!, avea să se termine asediul ori aveau să se întoarcă la casele lor. Zilele de exil se transformaseră în săptămâni, săptămânile ajunseră a fi luni şi lunile, ani. Şi nu existase nimic care să le susţină speranţa, deşi speranţa fusese unul dintre acele lucruri care îi susţinuse de la început până la sfârşit.
Se pare că hotărârea—colectivă, dar de la sine înţeles—a „eroicilor patru sute“ fusese „scufundă-te ori înoată împreună cu Muḥammad. Ei preferară să fie mai degrabă „prizonieri“ cu Muḥammad decât cetăţeni liberi fără el. Pentru ei, viaţa fără Muḥammad nu era demnă de trăit.
Abū Ṭālib şi ceilalţi membri ai Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib au considerat asediul ca pe un fel de test al iubirii lor faţă de Muḥammad. Asediul a fost de asemenea un test al moralităţii lor, al curajului lor fizic şi al curajului moral, al hotărârii înverşunate, al perseverenţei, al răbdării în suferinţă, al tăriei lor, test ale cărui etape ei le-au trecut cu toţii. Allāh işi pusese în ei încrederea protejării personale a lui Muḥammad Mustafa, Trimisul Său. Ei făcuseră un angajament de a-l proteja (pe Profet) şi aduserseă acestei obligaţii a lor glorie şi onoare.
În 3 ani de exil, averea Khadijei s-a topit încet-încet, ea cheltuind cea mai mare parte a ei pe cumpăratul apei. Era fericită că averea ei fusese mijlocul prin care Allāh salvase cele mai de preţ vieţi din Creaţie—vieţile lui Muḥammad Mustafa şi ale celor din Ahl ul-Bayt—fiind totodată recunoscătoare Lui pentru onoarea ce-o revărsase asupra ei. În mijlocul agitaţiei şi prefacerilor din jurul ei, credinţa Khadijei rămăsese constantă; o credinţă ce rămăsese o sursă de putere de neabătut atât pentru ea, cât şi pentru cei din juru-i. Aşa cum s-a mai arătat, credinţa ei fusese susţinută prin rugăciune. Credinţa Khadijei era ceva aproape „vizibil“ şi „tangibil“. Ea era tot timpul în contact cu Allāh, Sursa Credinţei, prin intermediul rugăciunii. Rugăciunea era de asemenea secretul curajului ei liniştit, tăcut. Felul ei de-ai fi liniştită şi prezenţa ei serenă în timpul asediului nu a lăsat niciodată ca moralul tribului să slăbească. În anii de agitaţie şi restrişte, ea fusese „o ancoră“ pentru întregul trib.
Eşecul asediului dus de către păgânii din Mekka împotriva celor două clanuri, Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib, cum şi revenirea celor două clanuri la casele lor, au constituit o linie de demarcaţie în istoria islamului. A fost o dovadă de capacitate de adaptare şi forţă a noii credinţe.
La începutul asediului, se simţiseră încrezători în faptul că, în cele din urmă, reuşiseră să înghesuie islamul şi că se găsea la buna lor voie. Eforturile lor de-a şterge orice urmă de islam nu fuseseră nehotărâte ori sporadice şi nu lăsaseră nici o opţiune. Ei agitară spectrul înfometării în faţa clanurilor asediate. Ei, păgânii, presupuseseră că în faţa celor două flagele, al foamei şi al setei constante, cum şi a stării permanente de alarmă, rezistenţa clanurilor asediate a ceda şi ele vor fi forţate să-l predea lor pe Muḥammad.
Fără îndoială, capacitatea umană de-a îndura are limitele ei şi foamea şi setea interminabile poate să înfrângă spiritul unui om, nu importă cât de eroic ar fi în natura sa. Însă păgânii nu ştiau că Credinţa în Allāh a celor din Bani Hashim, cum şi loialitatea lor faţă de Muḥammad, erau mai puternice decât foamea-şi-setea şi că, de fapt, mai puternice decât însăşi frica de moarte.
Membrii clanului Bani Hashim nu avuseseră nici un fel de frică faţă de moarte.
Când în Arabia, Muḥammad a înfipt Stindardul Unicităţii (Tawhid) şi a aprins Lampa Credinţei, el a fost pus la încercare deodată de către toţi ocrotitorii idolatriei. Închinătorii la idoli urau faptul de-a vedea steagul Unităţii fluturând la orizont şi, drept aceea, au trimis legiunile lor nenumărate, dese, ca să-l doboare. Însă legiunile respective au găsit stindardul înconjurat şi apărat de către fiii neamului Bani Hashim, care se strâneseră în juru-i spre a-l proteja; dar, ca să-l apere, ei trebuiau să se confrunte cu moartea în fiece clipă! Acele legiuni (ale păganilor) au făcut atacuri repetate şi îngrozitoare împotriva Steagului, însă fuseseră respinse de fiecare dată. Fiii Bani Hashim au învins şi alungat Legiunile Necredinţei.
Lampa Credinţei, aprinsă de Muḥammad Mustafa, a fost ameninţată de uraganele de păgânism şi politeism, dar fiii Bani Hashim au apărat victorioşi această Lampă. „Uraganele“ şi-au epuizat toate forţele lor şi toată furia lor ca s-o stingă, dar au dat greş.
În apărarea Stindardului-Tawhid şi a Lâmpii Credinţei, au fost ucişi mulţi dintre fiii Bani Hashim. Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, moartea nu le-a pus în faţă nici un fel de terori. Tawhid şi Credinţa le-au fost cu mult mai preţioase decât propriile vieţi. Ei au fost mândri să moară în apărarea Unităţii şi Credinţei, deoarece ei au crezut (tot timpul) că atât Stindardul, cât şi Lampa, se constituiau ca moştenirea cea mai preţioasă a lor; aceasta era datoria lor sacră şi ei au realizat-o până la capăt.
Abu Jahl şi Umayyazii au făcut nenumărate încercări să stingă Flacăra Islamului, însă nu au izbândit. Ba chiar, Flacăra Islamului a ars din ce în ce mai luminoasă, mai strălucitoare. Şi cum ar fi putu oare ei s-o stingă odată ce avea Păzitori vizibili şi invizibili? Căci, dacă Bani Hashim erau protectorii vizibili ai Flăcării Islamului, Allāh era Protectorul Invizibil al ei, aşa cum citim în următoarele versete din sfântul Coran: (v.32-33
„Ei ar vrea, cu gurile lor să stingă lumina lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu nu vrea decât să desăvârşească lumina Sa, în ciuda tăgăduitorilor. El este Cel care l-a trimis pe trimisul Său cu călăuzirea şi legea adevărată ca să fie mai presus de toate legile, în ciuda închinătorilor la idoli.” (Coran, 9: 32)
Următorul: CAPITOLUL 12 – Moartea Khadijei şi a lui Abū Ṭālib
Anterior:CAPITOLUL 10 – Convertirea lui Umar la Islam