Capitolul 8
Cele două migrări
Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allah, s-a împărtăşit din toate supărările şi nenorocirile adepţilor săi, care au fost torturaţi pentru a fi crezut în doctrina unităţii (tawhid), însă nu a avut nici un fel de mijloace de a-i proteja. Când a fost limpede că nu va avea loc nici o scădere a violenţei împotriva musulmanilor şi nici a persecutării acestora de către păgâni, Profetul le-a sugerat să abandoneze Mekka şi să caute adăpost în Abyssinia, ce la vremea respectivă era condusă de către un rege creştin, binecunoscut pentru a fi fost un om drept şi cu teamă de Dumnezeu.
Urmând această sugestie, un grup de musulmani compus din 11 bărbaţi şi 4 femei a părăsit Mekka pentru Abyssinia. Grupul îi includea pe Uthman bin Affan, ce avea să fie unul din califii musulmanilor, şi Zubayr bin al-Awwam, unul din verii Profetului. Drept conducător al grupului, Profetul l-a numit pe unul din însoţitorii lui mai de seamă, Uthman bin Mazūn.
„Atunci când Profetul a văzut prin ce nenorociri treceau însoţitorii lui şi că—deşi era ferit e acestea deoarece era protejat de către Allah şi unchiul său, Abū Ṭālib—nu poate să-i şi protejeze, le-a spus:«Dacă aţi merge în Abyssinia, aceasta ar fi mai bine pentru voi, pentru că regele de acolo nu va tolera nedreptatea ce vi se face şi pentru că Abyssinia este pentru noi o ţară prietenoasă, iar aceasta până ce Allah vă va elibera de situaţia aceasta dificilă.» Drept consecinţă, însoţitrii săi plecară în Abyssinia temându-se, pe de o parte, de-a fi acuzaţi de apostazie, iar pe de alta, dorind cu religia lor să meargă către Dumnezeu.”( Muḥammad ibn lshaq, Viaţa Trimisului lui Dumnezeu)
Prima Migraţie a avut loc în al V-lea an al Chemării (al Proclamaţiei), adică în 615 A.D.
Regele Abyssiniei i-a bineprimit în regatul său pe refugiaţii musulmani din Mekka; regele le-a dat adăpost, astfel că refugiaţii au găsit pace şi siguranţă, bucurându-se de libertate în adorarea lor.
Se spune că aproape un an mai târziu refugiaţii musulmani din Abyssinia au auzit rumori cum că neamul Quraysh din Mekka trecuseră la islam. Dacă lucrurile stăteau astfel, atunci nu mai exista nici un motiv pentru ei să trăiască în exil, mai ales că aveau dor de casă. Ca urmare, se întoarseră la Mekka unde nu numai că aflară cum că veştile privitoare la convertirea celor din neamul Quraysh erau false, ci şi că respectivii avansaseră în acţiunea lor de persecutare a musulmanlor. Consecinţa a fost că au părăsit din nou Mekka, de data aceasta însă nu singuri, deoarece mulţi alţi musulmani i-au însoţit către Abyssinia. Acest nou grup, care cuprindea 83 de bărbaţi şi 18 femei, includea atât emigranţi din cei vechi, cât şi noi; printre aceştia se aflau Abdur Rahman ibn Auf, Abu Salma Makhzūmi şi Abdullah ibn Masūd. Drept conducător al acestui grup, Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allah, l-a numit pe vărul său Jāfer ibn Abi Talib, fratele mai vârstnic al lui Ali.
A doua Migraţie a musulmanilor către Abyssinia a avut loc în anul al VI-lea al Chemării, adică în 616 A.D.
Migrarea musulmanilor şi primirea lor în Abyssinia i-a pus în stare de alarmă pe Quraysh din Mekka. Ei işi întreţineau teama că musulmanii din Abyssinia ar putea spori în putere sau că ar putea găsi noi aliaţi, ca mai apoi,într-un oarecare viitor, să se întoarcă la Mekka şi să-i provoace la luptă. Ca urmare, ca să taie din rădăcină această potenţială ameninţare—cel puţin aşa cum o percepeau ei—ei deciseră să trimită o solie la curtea regelui Abyssiniei, solie care să-i ceară să-i extrădeze pe musulmani refugiaţi.
Refugiaţii musulmani care până atunci se aşteptaseră să fie lăsaţi în pace au fost cu totul surprinşi şi îngroziţi de sosirea în capitala Abyssiniei a solilor din Mekka, ambasadori conduşi de către un anume Amr bin Ass. Amr adusese pentru rege şi pentru curtenii acestuia cadouri scumpe şi aceasta ca să le intre în graţii primitorilor.
Când regele îi primi în audienţă pe emisarii Quraysh din Mekka, Amr spuse acestuia ca musulmanii din Abyssinia nu erau refugiaţi în urma vreunei persecuţii, dar că erau fugari din faţa jutiţiei şi a legii, şi îi ceru regelui să-i extrădeze. Oricum, regele dorea să asculte şi cealaltă versiune a istoriei, astfel că, înainte de-a formula vreo judecată, l-a convocat pe Jāfer ibn Abi Talib, conducătorul refugiaţilor, să răspundă acuzaţiilor ce li se aduceau musulmanilor.
Jāfer a rostit apărarea cea mai memorablă. Ceea ce urmează este un sumar al cuvântării sale, rostită la curtea abyssiniană, ca replică la întrebările formulate de către regele creştin.
„O, rege! Noi am fost nişte neştiutori şi am trăit precum sălbăticiunile, cel mai puternic dintre noi vănându-l pe cel mai slab. Nu ascultam de nici o lege şi nu recunoşteam nici o autoritate afară de forţa brută. Ne închinam la idoli de piatră şi lemn şi nu ştiam nimic despre demnitatea umană. Apoi, în preamila Sa, Dumnezeu ne-a trimis nouă pe mesagerul Său, carele era unl dintre ai noştri. Noi aveam cunoscută cinstea sa de-a fi crezut şi integritatea sa. Caracterul său era exemplar şi era între arabi cel mai bun dintre cei ce se născuseră între noi. El ne-a interzis să ne mai închinăm la idoli şi ne-a chemat să adorăm doar pe Unul Dumnezeu. Ne-a dat poruncă să rostim doar adevărul şi să ajutăm pe cei slabi, pe cei săraci, pe cei umili, pe văduve şi pe orfani. Ne-a poruncit de asemenea să arătăm femeilor respect şi să nu le ponegrim vreodată. Noi ne-am supus lui şi i-am urmat învăţăturile. În ţara noastră mulţi dintre oameni sunt încă politeişti şi iau în nume de rău convertirea nastră la noua credinţă; aşa că au început să ne persecute, iar ca noi să scăpăm am cautat adăpost în regatul tău.”
Când Jafer şi-a terminat discursul, regele a declarat că era convins de veridicitatea acestuia şi-a adăugat—spre marea dezamăgire a lui Amr bin Ass—că musulmanii pot locui în regatul său câtă vreme vor dori şi fără să se teamă de ceva.
Însă Amr bin Ass îşi aminti de un nou argument care—şi se simţea sigur pe sine—ar prezenta interes pentru regele care era creştin. Dacă avea să reuşească—era sigur—argumentul avea să încline balanţa în defavoarea musulmanilor , iar ei aveau să fie extrădaţi.
Ca urmare, în ziua următoare, Amr s-a întors la curtea regelui şi i-a spus acestuia că ar trebui să renunţe la a-i proteja pe musulmanii refugiaţi, deoarece aceştia respinseseră natura divină a lui Isus, declarând că Isus era un muritor ca oricare alt om. Atunci când Jāfer fu întrebat de către rege asupra acestei probleme, el răspunse astfel: „Judecata noastră asupra lui Isus este egală cu ceea ce i-a fost revelat Profetului nostru, faptul că Isus este slujitorul lui Dumnezeu, că este Profetul Său, Spiritul Său, Porunca Sa ce-a fost pusă în Maria, fecioara cea curată la suflet.”
Atunci regele i-a spus lui Jāfer: „Isus este întocmai ceea ce ai afirmat că este şi nimic mai mult.” Apoi, întorcându-se către musulmani, a spus: „Duceţi-va la casele voastre şi trăiţi cu pace, fiindcă eu nu vă voi da niciodată pe mâna duşmanilor voştri.” Astfel, regele refuză să-i extrădeze pe musulmanii refugiaţi, îi dădu înapoi lui Amr bin Ass darurile aduse de acesta şi îndepărtă din adunare pe emisarii Quraysh.
„Între refugiaţii din Abyssinia, se afla Jāfer, care era fiul lui Abū Ṭālib şi fratele lui Ali, prin urmare, văr de-al lui Muḥammad. Era un bărbat de-o elocvenţă persuasivă şi de-o aparenţă dintre cele mai atrăgătoare. El a stat în faţa regelui Abyssiniei şi a expus doctrina islamului cu mult zel şi multă forţă. Regele, care era un creştin nestorian, găsi ideile din această doctrină atât de asemănătoare cu cele susţinute de secta sa şi într-atât de opuse celor din idolatria grosolană susţinută de către Quraysh că, pe lângă faptul de-a nu-i îndepărta pe refugiaţi, el îi lua şi mai mult sub protecţia şi favorurile sale. (la sfârşitul adunării), regele le-a returnat lui Amr bin Ass şi lui Abdullah darurile pe care le aduseseră şi i-a indepărtat de la adunare.” (Washington Irving, Viaţa lui Mohammad)
Musulmanii refugiaţi au trăit mulţi ani în Abyssinia. Treisprezece ani mai târziu, ei s-au întors, dar nu la Mekka, ci la Medina; aceasta s-a petrecut în anul 7 A.H. (628 A.D.), 7 ani după migraţia Apostolului lui Dumnezeu de la Mekka la Medina. Sosirea lor la Medina a corespuns temporalmente cu cucerirea de către musulmani a localităţii Khyber.
Jāfer ibn Abi Talib a fost conducătorul tuturor acelor musulmani care au migrat în Abyssinia în anii 615 şi 616 A.D. Pare că el a fost singurul membru al clanului Bani Hashim care a părăsit Mekka pentru Abyssinia împreună cu ceilalţi refugiaţi şi că toţi ceilalţi membri Bani Hashim au rămas în Mekka.
Următorul: CAPITOLUL 9 – Hamza acceptă islamul
Anterior: CAPITOLUL 7 – Persecutarea musulmanilor de către păgâni