Capitolul 7
Persecutarea musulmanilor de către păgâni
Cu toate că Abu Lahab a reuşit deseori să împrăştie mulţimile care se adunaseră să asculte mesajul islamului, totuşi în Mekka se răspândise vorba despre acesta: oamenii vorbeau despre mesajul islamului. Cei mai interesaţi intre aceştia puseră următoarea chestiune: „Ce este această religie la care ne cheamă Muḥammad?” Această întrebare arătă că exista din partea lor curiozitatea şi câţiva dintre ei vrură să ştie mai multe despre islam.
În zilele care urmară, Muḥammad, Trimisul lui Allāh, făcu multe încercări de-a predica islamul celor din Mekka. Abu Lahab şi aliatul său, Abu Jahl, făcură tot ce le stătea în putinţă să saboteze munca Profetului, însă nu-l putură abate de la ţelul său.
Mesajul pe care Muḥammad îl adusese arabilor era un mesaj ciudat şi unic. Nimeni nu mai auzise în trecut ceva asemănator. Muḥammad, ca trimis al lui Allāh, le spuse arabilor să nu se mai închine la obiecte inanimate, pe care ei înşişi le ciopliseră şi care lucruri nu aveau puterea de-a le da ceva ori de-a le lua ceva, obiecte cărora ei le dăduseră tatutul de zei ori zeiţe. În loc de aceasta, le-a spus el, ei ar trebui să-şi dea iubirea şi supunerea lui Allāh, Stăpânul Unu al întregului univers. El le-a mai spus ca în privirea Sa—în privirea Creatorului lor—ei erau cu toţii egali şi dacă deveneau musulmani, ei ar fi devenit totodată fraţi unii altora.
Dar pentru arabi, idolatria era o veche „fixaţie”, iar ei nu erau tocmai gata să-şi arunce la gunoi idolii. Ei luară în nume de rău diatribele lui Muḥammad contra idolatriei şi nu erau foarte delicaţi în a-i arăta acestuia resentimentele lor.
Muḥammad chemă de asemenea pe arabii bogţi sa-şi împartă averea u săracii şi cei defavorizaţi de soartă. Săracii, spunea, au dreptul să-şi primească partea din avrea bogaţilor şi că o aemenea împărţire ar garanta o distribuţie echitabilă a averii în toată comunitatea. Mulţi dintre arabii din Mekka se ocupau cu împrumutul de bani, fapt care însemna mai degrabă că erau nişte rechini ai împrumutului; ajunseseră bogaţi împrumutând bani celor săraci la rate de interes exorbitante. Săracii nu puteau să-şi plătească datoriile niciodată şi astfel erau menţinuţi pentru totdeauna într-o servitute economică. Cei care împrumutau prosperau prin camătă aşa cum vampirii se energizează prin sânge, iar faptul de-a împărţi necinstitele bogăţii cu aceeaşi oameni pe care-i exploatau era pentru ei ceva asemănător unui sacrilegiu. Propunându-le să-şi împartă averea cu săracii a fost ca şi cum Muḥammad ar fi dat peste un cuib de viespi!
La fel, Muḥammad dorea să reorganizeze societatea arabă. În acest scop, noua doctrină pe care o înfătişa făcea din Credinţă (în loc de Sânge), axa comunităţii. Însă arabii erau crescuţi în obiceiurile şi convenţiile păgane şi credeau în structurile de bază, cea tribală şi cea a rudeniei. Astfel, pentru ei, „Sângele” (Legea sângelui) era singura bază de instrumentare a organizării sociale. În percepţia acestor arabi, dacă s–ar fi permis ca în această ecuaţie Credinţa să înlocuiască Sângele, aceasta ar fi făcut să naufragieze întreaga societate arabă. Muḥammad avea însă puţin interes în „societatea araba”, deoarece scopul său era să creeze şi să consolideze „o societate islamică”, societate a cărei coeziune este menţinută de Credinţă şi nu de Sânge. Ca urmare, el cultiva şi promova cu asiduitate puterea mântuitoare şi transcendentă a Credinţei.
Faptul de-a substitui vechea de secole legătură-de-sange, ce era baza coeziunii sociale, constituia într-adevăt o realizare îndrăzneaţă şi originală pentru Profetul Arabiei.
Pentru arabi, tot ce declara Mohhamed era o sumă de idei noi şi nefamiliare; de fapt, deile erau revoluţionare. Prin predicarea unor asemenea idei revoluţionare, Muḥammad a facut ca vechea organizare să demonstreze furie. Cei mai furios şi mai vehemenţi din vechea organizare erau cei din clanul Ummayyad, ţinând de Quraysh. Membrii acestui clan erau cămatarii de seamă, capitaliştii din Mekka, şi totodată marii preoţi ai panteonului păgan. Ei vedeau în Muḥammad şi în mesajul islamului o ameninţare la sistemul lor social, care se baza pe privilegii, elitism şi forţă. Ca urmare, ideile lui Muḥammad erau pentru ei cele mai respingătoare şi ei erau decişi să nu-l lase a schimba acest status quo.
„Quraysh—în mod particular clanul Umayyad—custozi pentru Kaaba şi Zamzam, controlori ai comerţului făcut cu caravanele, stăpânii oligarhici ai oraşului, aveau motive speciale în rezistenţa faţă de Muḥammad. Noua propăvăduire putea să pericliteze pelerinajul la Kaaba, cum şi negustoria, principala lor sursă de venituri. Mai mult de atât, orfanul odaţ sărac introducea asemenea învăţături economice periculoase cum era pretenţia înreptaţită a cerşetorilor ş nevoiăsilor la o parte din averea bogaţilor. În plus, Muḥammad pleda pentru o doctrină periculoasă, una care avea să înlocuiască sângele pentru credinţă, aceasta fiind legătura ocială în viaţa comunităţii. Dacă ‹‹credincioşii nu sunt altceva decât fraţi›› (Coran, 49: 10) era să se pună în aplicare, atunci întreaga unitate familială, de clan şi tribală ar fi fost determinată şi înlocuită de către unitatea religioasă…” (Philip K Hitti, Islamul, un mod de viaţă)
Ostilitatea Umayyazilor faţă de Muḥammad şi faţă de islam a fost marcată de o neîngrădită vehemenţă şi aceasta, în parte, pentru că era o vehemenţă primitivă. Reflexele arabilor erau condiţionate de generaţii de păgânism. Umayyazii simbolizau opoziţa dură faţă de Muḥammad, când acesta încă se afla la Mekka, şi au constituit vârful de lance într-un implacabil război împotriva islamului, când Muḥammad emigră la Medina: „centru al opoziţiei, Ummayyazii au rămas îndârjiţi în ostilitatea lor faţă de Muḥammad”.
Au existat însă şi câţiva indivizi care au găsit o chemare puternică în ideile noi pe care Muḥammad le prezenta, idei numite în mod colecti islam. De fapt, acei câţiva le găsiră tat de atractive, încât le acceptară: ei se lepădară de idolii lor şi începură să se închine la Allāh, Creatorul.
Islamul avea o atracţie deosebită pentru păturile nevoiaşe din Mekka, pentru acei care erau „săraci şi slabi”. Istoricii musulmani au remarcat faptul că primii adepţi ai apostolilor şi profeţilor din trecut au fost, de-o manieră invariablă, sărcii şi cei fara de putere. Când membrii unor asemenea paturi sociale au devenit musulmani, au devenit totodată conştienţi că, păgani fiind, ei erau dispreţuiţi şi respinşi de către aristocraţia din Mekka—avand o înaltă conştiinţa de clasă şi de rasă—şi că islamul le dădea o nouă stimă de sine; ca musulmani ei găsiră în ei înşişi un nou motiv de mândrie.
Mare parte dintre primii convertiţi erau „săraci şi slabi”, existând de asemenea şi unii bogaţi ce au devenit musulmani, cum de exemplu Hudhayfa bin Utba şi Arqam bin Abil-Arqam, ori cum toţi aceia pe care i-a adus la islam Abu Bakr şi care erau de asemenea bogaţi: Uthman, Talha, Zubayr, Abdur Rahman bin Auf, Sād bin Abi Waqqas şi Abu Obaidah Aamir ibn al-Jarrah, membrii ai diferitelor clanuri ce ţineau de Quraysh.
Putem presupune că, la început, aristocraţii păgâni din Mekka au fost martorii eforturilor islamului de a-şi câştiga recunoaşterea mai mult amuzaţi decât enervaţi, aceasta ca să nu vorbim despre ura şi isteria ce i-a cuprins puţin mai târziu. Însă cum mişcarea a început să se amplifice, păgânii şi-au dat seama că ideile pe care le delama Muḥammad erau înr-adevăr „periculoase” şi nu era nimic „distractiv” în ele. Ei argumentau că înainaşii lor se închinaseră de nenumărate generaţii la idoli şi că, prin urmare, idolatria fiind corectă, ei nu aveau s-o abandoneze doar pentru că Muḥammad o acuza în mod public. Muḥammad însă nu era însă mulţumit doar cu a condamna idolatria păgânilor; cu mult mai periculoase şi însăimântătoare pentru atoateapucătorii Umayyazi erau ideile sale de justiţie economică şi socială ce ameninţau să dărăme fortăreaţa privilegiilor lor; idei precum aceea de-a demonta păcătosul lor sistem al monopolurilor lor, aceea de-a demola vechea lor structură de autoritate şi ierarhizare ori aceea de-a sparge fosilizatele instituţii ale trecutului. Drept aceea, păgâni făcură clar faptul că privilegiile constituiau ceva la care ei nu aveau să renunţe cu nici un preţ, ie de-ar fi venit iadul ori potopul.
Însă idea e căpătâi pe care elita autoaleasă a neamului Quraysh a găsit-o ca fiind cea mai ruşinoasă era „noţiunea” nutrită de către Muḥammad, aceea că membrii păturilor nevoiaşe şi exploatate, mulţi dintre ei fiind sclavii celor din neam, erau egalii lor; egalii înalţilor şi puternicilor Quraysh!!! Şi ciar mai initor pentru ei era ideea că în cazul în care un sclav primeşte islamul, atunci sclavul respectiv devine superior tuturor conducatorilor din neamul Quraysh. Calitatea vieţii lor fiind aroganţa şi îngâmfarea, egalitatea cu proprii lor sclavi, cu foştii lor sclavi ori clienţi, era de-a dreptul de negândit pentru ei. Astfel, ei erau obsedaţi de iluzia propriei lor grandori, a propriei „superiorităţi” faţă de restul umanităţii. Pentru ei, egalitatea şi frăţia oamenilor cu oamenii erau idei totalmente străine şi odioase.
Prin răspândirea „heterodoxei” doctrine a egalităţii—egalitatea sclavului cu stăpânl, a săracului cu bogatul, a arabului cu nonarabul—şi prin repudierea pretenţiilor de superioritate venită pe linia de sânge, Muḥammad comitea un act de lèse-majesté la adresa celor din Quaysh!
Quraysh se închinau la mulţi idoli şi unul din aceştia era cel al gintei. Însă în sfântul Coran nu se ia în seamă mândria de neam, odată ce declară că toţi oamenii au descins din Adam şi că Adam era o mână de praf. Iblis (Satan, Diavolul) a devenit cel blestemat tocmai pentru a fi argumentat superioritatea mareţelor (dar presupuse) origini faţă de ceea cel el considera a fi inferioarele origini ale omului. Spunea el: „Omul a fost creat din colb în tim cel el era creat din foc”. Un asemenea simţ al exclusivităţii—care apare de asemeni la cineva numai din dorinţa de-a clama superioritatea sanguină din fiiţa lor—este condamnat de către islam în termenii cei mai puternici.
„El spuse: «Eu sunt mai bun decât el, căci Tu, pe mine, m-ai creat din foc, iar pe el, l-ai creat din lut.» Dumnezeu spuse: «Ieşi de aici şi cu pietre să fii bătut! Blestemul meu fie asupra ta până în în Ziua Judecăţii!»” (Coran, 38: 76-78)
Islamul a pus la pămant importanţa rasei, naţionalităţii, a culorii pielii ori a privilegiilor, şi a interzis musulmanilor să clasifice oamenii în grupuri pe bazele vecinatăţii sanguine ori geografice ori pe ale unui privilegiu anume pe care oamenii îl proclama ca fiind doar al lor. Din perspectiva Coranului, cea mai de slăvit persoană este muttaqiul, cineva care iubeşte pe Allāh şi îi dă ascultare. În islam, singurul test privitor la calitatea unei persoane este dragostea lui ori a ei pentru Allāh şi toate celelalte ornamente ale vieţii individuale sunt fără de rost.
„O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o femeie şi v-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. Dumnezeu este Ştiutor, Cunoscător.”( Coran, 49: 13)
Dar, aşa cum am arătat mai sus, Quraysh din Mekka nu se aflau la modul receptiv faţă de asemenea idei. Probabil că, intelectual, ei nu erau capabili de-a le înţelege sau le considerau ca un rag de blasfemíe. A fost astfel că au decis să se opună lui Mhammed, Profetul islamului, (Fie pacea şi binecuvântarea lui Allāh asupra lui şi a urmaşilor săi!) şi să distrugă „erezia” numita islam înainte de-a prinde rădăcini şi de-a deveni viabilă. Judecata lor era întunecată de perversitate, de rapacitate, de paranoia şi de percepţii denaturate. În aplicarea unei asemenea decizii faţă de Muḥammad şi islam, ei erau conduşi de hybris — păcatul-mândrie care supradimensionează eul dincolo de limitele umane permise — şi de materialismul lor grosier.
Cu această hotărâre luată, Quraysh declarară intenţi lor de-a lupta pănă la ultimul tranşeu întru apărarea idolilor şi fetişurilor lor, cum şi în apărarea sistemului lor economic şi social, ce le garanta privilegiile.
(Astfel) Mekka intră în stare de război!
Quraysh îcepură campania lor împotriva islamului prin hărţuirea şi persecutarea musulmanilor. La început, persecuţiile fură limitate la insulte, zeflemea şi ridiculizare, dar pe masura trecerii timpului, Quraysh trecură de la violenţa în cuvnte la violenţa faptelor. Ei sperau că prin violenţa lor vor distruge, ori, cel puţin, eroda credinţa musulmanilor. Din teama de represalii, ei se abţinură să-i provoace lui Muḥammad vreo vătămare personală, însă nu avură nici un fel de inhibiţii în rănirea musulmanilor de rang or obişnuiţi; Pentru o lungă perioadă de timp, aceştia din urmă au fost cei care au dus greul răutăţii şi furiei celor din Quraysh.
Apoi cei din neamul Quraysh îi incitară pe oameni împotriva însoţitorilor Apostolului, însoţitori care deveniseră deja musulmani. Fiecare trib se aruncă asupra membrilor care se făcuseră musulmani, bătându-i ori corupându-i de la religia lor. Dumnezeu protejă pe Apostolul Său prin intermediul lui Abū Ṭālib care, când văzu ce făceau cei din Quraysh, îi chemă pe cei ţinând de Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib să-i fie alături în apărarea Apostolului. Cu toţii căzură de acord să facă asta, cu excepţia lui Abu Lahab. (Muḥammad Ibn Ishaq, Viaţa Trimisului lui Dumnezeu)
Între victimele persecuţiei s-a aflat Bilal, sclavul etiopian al lui Umayya bin Khalaf. Stăpânul sâu şi alţi idolatri îl torturară sub strălucirea orbitoare, sălbatică a soarelui din Mekka, îl torturară dincolo de limitele îndurării omeneşti. Însă Bilal fu întărit de sursele interioare de putere şi curaj, caracteristici care niciodată nu-l părăsiseră. Dragostea faţă de Allāh şi dragostea faţă de Trimisul Său făcură posibil pentru el să indure cu moralul ridicat. Abu Bakr realiză eliberarea de tortură a lui Bilal, cumpărându-l de la stăpân şi eliberându-l de condiţia de sclav. Atunci când Apostolul lui Dumnezeu şi adepţii săi migrară la Medina, Muḥammad îl numi pe Bilal Muezin al Islamului. Astfel, vocea bogată şi puternică a lui Bilal a răsunat în aerul Medinei în strigarea Allāh-u-Akbar!, puternic este Dumnezeu. În anii ce-au urmat, când cucerirea Penisulei Arabice era încheiată, Apostolul îl numi trezorier al său.
Alt persecutat a fost Khabab ibn el-Arat. Era un tânăr de 20 de aniatunci când a primit islamul. Era un aderent al celor din Bani Zuhra. Cei din neamul Quraysh l-au torturat zile la rând pânâ ce reuşi să migreze la Medina cu Profetul islamului.
Un altul a fost Suhaib ibn Sinan. Suhaib a venit la Medina ca sclav. Atunci când a devenit musulman, stăpânul său l-a bătut cu brutalitate, însă nu a reuşit să-i înfrângă spiritul.
Un alt prigonit a fost Abu Fukaiha, sclavul lui Sawfan bin Umayya. Acest sclav a acceptat islamul cam în acelaşi timp cu Bilal. Asemeni lui Bilal, a fost târât de către stăpânul său pe nisipul fierbinte al deşertului, cu picioarele legate cu o funie. Abu Bakr l-a cumpărat, emancipându-l. Abu Fukaiha a migrat la Medina, însă a murit înainte de bătălia de la Badr.
Lubina a fost o sclavă ţinând de Bani Mumil bin Habib. În cartea sa, Imagini din viaţa Profetului (Cairo, 1968), Amin Dawidar scrie ca viitorul khalif al musulmanilor, Umar ibn al-Khattab, a torturat-o şi că, de câte ori făcea o pauză, îi spunea „M-am oprit din bătaie nu pentru că mi-ar fi milă de tine, ci pentru că am obosit” şi-şi relua bătaia după ce se mai odihnea.
Zunayra a fost şi ea tot o sclavă. Atunci când declară că primise islamul, fu torturată în schimburi de către Umar bin al-Khattab şi Abu Jahl. Aceştia o torturară până ce ea rămase oarbă. Amin Dawidar scrie că ea şi-a recuperat vederea după câţiva ani, dar că membrii Quraysh au atribuit această vindecare unei „vrăjitorii”făcute de Muḥammad. Abu Bakr a cumpărat-o şi i-a redat libertatea.
Nahdiyya şi Umm Unays au fost alte două sclave care au fost torturate de către stăpânii lor pentru a fi trecut la islam. Se spune ca Abu Bakr le-a cumpărat pe amândouă, emancipându-le.
„Abu Bakr a cumpărat mulţi dintre sclavii şi adepţi care erau torturaţi de către necredincioşi. Între aceştia se afla chiar o sclavă, pe care Abu Bakr a cumpărat-o de la Umar bin al-Khattab înainte de convertirea celui din urmă. Este cunoscut că o femeie a fost torturată până la moarte pentru ataşamentul ei faţă de islam şi refuzul de-a se întoarce la vechea credinţă.” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
Au existat şi alţi căţiva musulmani care, deşi nu erau sclavi, se aflau în condiţia de „sărac şi slab”, şi care au fost drept aceea expuşi răutăţii celor din neamul Quraysh. Unul dintre aceşia a fost Abdullah ibn Masūd. El se distingea printre însoţitorii Profetului prin vasta sa cunoaştere şi învăţătură; decât cei mai mulţi dintre însoţitorii Profetului, Abdullah avea probabil cea mai mare familiaritate cu ethosul islamului şi cu lucrurile esenţiale din sistemul legal islamic.
Abdullah ibn Masūd a fost unul dintre primii oameni în islam care ştiau Coranul pe de rost (huffaz). Pe măsură ce fiecare nou verset era revelat, el îl memoriza; a fost cel care şi-a compilat propria copie a Coranului. Această copie a fost luată şi arsă de către Uthman bin Affan, al treilea khalif, pe timpul guvernării sale.
Se relatează că atunci când a fost revelată Surah Rahman (Coran, 55), Apostolul lui Dumnezeu a întrebat pe însoţitorii săi cine dintre ei va merge la Kaaba ca s-o citească cu glas tare în faţa păgânilor. Însoţitorii au şovăit, însă acel care s-a oferit voluntar a fost Abdullah ibn Masūd; drept aceea, el se duse la Kaaba şi citi cu voce tare noul capitol. Alături de însuşi Muḥammad Mustafa, Abdullah ibn Masūd a fost primul care să citească Coranul în Kaaba de faţă cu mulţimea ostilă de idolatri. Ei îl maltratară—şi nu doar o singură dată—dar nu-l putură intimida astfel încât să tacă.
„Yahya bin Urwa bin al-Zubayr mi-a povestit preluat de la tatăl său că primul om, după Apostolul lui Dumnezeu, care a citit Coranul cu glas tare în Mekka, a fost Abdullah bin Masūd.” (Muḥammad ibn Ishaq, Viaţa Trimisului lui Dumnezeu)
În a sa carte, Sīra, istoricul indian M. Shibli spune că Abu Bakr era egal în rang şi bogăţie cu ceilalţi conducatori Quraysh, dar că el „ nu putea să citească Coranul cu voce tare” (în Kaaba).
Unul dintre primii însoţitori ai lui Muḥammad Mustafa a fost şi Abu Dharr el-Ghiffari. El aparţinea de tribul Ghiffar care-şi făcuse ca mod de viaţa jaful la drumul mare. De la călători el auzise că la Mekka a apărut un profet ce predica o nouă credinţă, numită islam, şi îi îndemna pe oameni să abandoneze idolatria, să adore doar pe Unul Dumnezeu, să spună numai adevărul, să aibă grijă de cei săraci, să-i hrănească pe cei flămânzi, să nu le critice pe femei şi să nu-şi mai îngroape fiicele de vii. Însă, de fapt, Abu Dharr trăia ca un ascet şi nu lua parte în incursiunile tribului său, ca să atace caravanele de negustori şi pelerini. El îşi ducea traiul ca păstor.
Abu Dharr îl trimise pe fratele său la Mekka ca să verifice ceea ce se auzise despre Muḥammad. Fratele se duse la Mekka, îl întâlni pe Muḥammad, vorbi cu el şi îi puse multe întrebări, îl auzi pe Muḥammad citind Coranul, ca apoi să se întoarcă pentru a-i povesti lui Abu Dharr ceea ce văzuse şi auzise. Între alte lucruri îi spuse lui Abu Dharr:„ Tu faci deja multe din lucrurile pe care Muḥammad le face şi le predică”
Din acel moment începând, Abu Dharr a fost atras precum o molie de Lumina Credinţei ce ardea în Mekka. În nerăbdarea sa de a-l vedea pe Profet cu proprii săi ochi şi să audă Coranul chiar de pe buzele acestuia, el decise să meargă la Mekka.
În Mekka, Abu Dharr era un străin, iar fratele său îi spusese că Mekka îl vedea cu ostilitate pe noul Profet. Ca urmare, neştiind cine ar fi putut fi prietenul ori duşmanul Profetului, el ezită să întrebe pe cineva despre Muḥammad. El îşi petrecu o zi întreagă în umbra zidurilor Kaabei, uitându-se la trecători. Pe seară se întâmplă să treacă pe lângă el ʿAlī ibn Abū Ṭālib, iar cel de-al doilea, observând că era vorba de un străin în oraş, îl invită în casa lui ca să cineze. Abu Dharr acceptă invitaţia, iar mai târziu îl informă pe ʿAlī de scopul vizitei sale la Mekka, acela de-a vedea pe Profetul islamului. Sigur că ʿAlī era bucuros să-şi conducă noul prieten în prezenţa învăţatorului său, Muḥammad Mustafa.
Întâlnindu-se, Abu Dharr şi Profetul făcură schimb de salutări. În doar câteva momente din întâlnirea sa cu Profetul,Abu Dharr se convinse că se afla în prezenţa adevăratului trimis al lui Dumnezeu. De la Trimisul lui Dumnezeu, Abu Dharr auzi mesajul lui Dumnezeu, Coranul, şi află despre înţelesul islamului, găsind atât pe mesager, cât şi mesajul, ca fiind ceva irezistibil şi fu pur şi simplu transportat de chemarea islamului. De fapt, el se întreba cum de putuse trăi fără de islam până atunci şi astfel el îngropă trecutul în care trăise fără islam.
După iniţierea sa la islam, prima acţiune a lui Abu Dharr a fost una de sfidare a infidelilor din Mekka; venind în preajma Kaabei, el strigă: „Nu este alt dumnezeu în afară de Allāh şi Muḥammad este trimisul său.”
Cum şi era de aşteptat, infidelii s-au repezit asupra lui şi începura cu o ploaie de lovituri. Din această păruială fu salvat de către Abbas ibn Abdull Muṭṭalib, un unchi de-al Profetului. El spuse celor din Quraysh ca Abu Dharr aparţinea de tribul Ghiffar, al cărui teritoriu se găsea de-o parte şi de alta a drumurilor de caravană ce mergeau către Nord şi, dacă îi făceau vreun rău, cei din tribul Ghiffar aveau să blocheze accesul caravanellor către Syria.
Abu Dharr el-Ghiffari a fost unul dintre cei mai remarcabili bărbaţi din istoria islamului. El şi-a arătat public oprobiul faţă de Quraysh şi infatuarea lor privitoare la puterea ce-o aveau—şi l-a arătat nu doar în Mekka, atunci când cei ce ţineau de Quraysh erau încă idolatri, ci şi la Medinna, când respectivii trecuseră la islam, însă reanimând capitalismul preislamic. El a fost cel mai sincer şi mai neînfricat bărbat dinttre însoţitorii lui Muḥammad Mustafa, acesta din urmă spunând odată că „cerul nu-şi desface baldachinul asupra nici unui bărbat care este mai cinstit decât Abu Dharr”
Abu Dhar era asemeni unei forţe elementare ce-şi caută scopul în viaţă—iar el a găsit acest scop în islam. Eel era Vocea Conştiinţei Islamului.
Teama de violenţa celora din tribul Quraysh nu le-a împiedicat pe aceste erroice şi nobile suflete în a primi la sine islamul şi fiecare din cei pomeniţi mai sus a lăsat o marcă prin sacrifiiciul lui ori al ei.
De asemeni notabil printre primii musulmani a fost Mas´ab ibn Umayr, un văr al tatălui lui Muḥammad Mustafa. Mulţi ani mai târziu, după iniţierea islamului, la Primul Juramânt de la Aqaba, locuitorii din Yathrib (Medina) i-au cerut Profetului să trimită cu ei un învăţător al Coranului, iar alegerea s-a făcut în favoarea lui Mas´ab. Acest fapt a făcut din el prima „oficialitate” a islamului. La fel, Mas´ab ibn Umayr a fost purtătorul de stindard în bătălia de la Uhud, bătălie în care de altfel a şi fost ucis.
Dacă membrul unei familii păgâne trecea la islam, atunci era ostracizat pentru totdeauna, fară să aibă speranţa unei reconcilieri. Mulţi dintre locuitorii din Mekka percepeau islamul ca pe „o forţă separatoare”, ce le rupea legăturile de familie, iar unii dintre aceşti locuitori gândeau că ar trebui să împiedice răspândirea acestei „diviziuni”. Însă dincolo de încercarea de-a utiliza forţa întru suprimarea noii mişcări, ei nu puteau gândi la ceva care s-ar fi dovedit mai eficient în stoparea progresului avut de islam. Gândeau de asemenea că, de nu vor acţiona cu înţelepciune şi destul de hotărât, atunci nu era departe faptul ca fiecare casă din Mekka să devină un câmp de luptă pe care protagoniştii vechilor şi noilor credinţe să fie forţaţi la o luptă sanguinară unul împotriva celuilalt. Existau între aceştia alţii care-şi imaginau că Muḥammad era îmboldit de ambiţie în învinuirea modului lor ancestral de realizare a cultului şi a idolilor ce-i aveau. Toţi îşi puseră capul la contribuţie şi încercară să găsească o soluţie neconvenţională problemei. După o lungă deliberare, ei deciseră să-l trimită pe Utba, unul din conducătorii Quraysh, ca să-l întâlnească pe Muḥammad şi să încerce a-l scoate de pe făgaşul misiunii sale. Utba era cunoscut pentru abilitatea sa de-a persuada.
Utba îl chemă pe Muḥammad Mustafa şi spuse:„O, Muḥammad! Nu planta seminţele discordiei între arabi şi nu blestema zeii şi zeiţele la care înaintaşii noştri s-au închinat secole de-a rândul şi la care şi noi ne închinăm astăzi. Dacă procedând astfel urmăreşti să devii un conducător politic, atunci suntem gata să te recunoaştem ca suveran în Mekka. Dacă vrei de fapt bogăţie, nu ai decât să spui asta, iar noi îţi vom da tot ceea ce putem. Iar dacă eşti doritor de o căsătorie în cadrul unei familii nobile, atunci numeşte-o, iar noi vom aranja faptele pentru tine.”
Utba işi încheie cuvântarea şi spera că avea să obţină de la Muḥammad un răspuns pozitiv, favorabil. Însă spre surprinderea sa, Muḥammad nu arătă nici un fel de interes pentru vreun rang, pentru bogăţie ori frumuseţea (unei nobile). În loc de răspunsul aşteptat, el îi citi lui Utba cea mai nouă din revelaţiile venite de la Cer, Surat Sajda (Coran, 32).
Muḥammad nu a permis niciodată un compromis relativ la vreun principiu al său, care sa-i slăbească autoritatea morală.
Utba ascultă totul în tăcere şi apoi se întoarse la cei din neamul Quraysh ca să le raporteze rezultatul misiunii sale. El îi sfătui pe Quraysh să-l lase în pace pe Muḥammad şi să nu se mai amestece în treburile lui.
Se spune că Utba le-ar fi spus că în cazul în care Muḥammad avea să eşueze în misiunea sa, atunci ei nu aveau nimic de pierdut, iar dacă Muḥammad avea să aibă succes, atunci vor fi cu toţii părtaşi la gloria şi puterea lui Muḥammad.
Însă Quraysh nu acceptară sfatul lui Utba de-a păstra moderaţia şi reţinerea în relaţiile cu Muḥammad şi adepţii acestuia.
Quraysh continuară să-l necăjească pe Profet şi să-i persecute pe musulmani. În campania lor contra islamului, încercară de asemenea să se gândească la un nou tertip care să dea randament, rezultate mai bune decât violenţa ce-o folosiseră până la acel moment.
Muḥammad Mustafa era protejat de către unchiul şi tutorele său, Abū Ṭālib, iar cât acesta era în viaţă, infidelii nu-l puteau necăji pe Profet. Câţiva dintre infideli ieşiră în faţă cu ideea că poate ar reuşi să-l influenţeze pe însuşi Abū Ṭālib ca, în numele solidarităţii tribale, să-şi retraga protecţia ce-o exercita asupra lui Muḥammad. Solidaritatea tribală este un fundament pentru supravieţuirea în deşert. Aceasta era într-adevăr o idee genială şi fu aplaudată de către toţi conducătorii de trib. La urma urmei, solidaritatea tribală era ceva prea important ca să fie tratată cu uşurinţă chiar şi de către Abū Ṭālib, în ciuda întregii sale iubiri pentru nepot.
Astfel, cei din Quraysh deciseră să trimită pe cineva la Abū Ṭālib. Ei selectară cu grijă membrii delegaţiei; aceştia îl chemară pe Abū Ṭālib şi, în numele solidarităţii tribale a celor din neamul Quraysh, îi ăcură cererea de a-şi retrage protecţia faţă de Muḥammad, care rupea această solidaritate.
Sigur că Abū Ṭālib nu avea nici o intenţie de a-şi retrage protejarea sau susţinerea lui Muḥammad. El domoli delegaţii Quraysh cu platitudini pioase şi cuvinte conciliatoare şi îi trimise înapoi. Delegaţii îşi dădură seama că se întorseseră acasă după o vânătoare de umbre. Însă nu fură deranjaţi de nereuşita lor şi după o vreme făcură altă încercare de a-l seduce pe Abū Ṭālib cu ideea de a-l părăsi pe Muḥammad. O nouă delegaţie veni să-l vadă pe Abū Ṭālib, însă de astă dată, membrii luară cu ei pe un tânăr chipeş, Ammarra bin Walīd, oferindu-l ca pe un fiu, în cazul de l-ar fi predat lor pe Muḥammad.
Abū Ṭālib trebuie să fi râs de naivitatea infidelilor. Chiar credeau că el avea să-şi dea propriul fiu ca ei să-l omoare şi să crească unul dintre fii lor ca fiind al său? Ideea era dintre cele mai absurde, însă încă o dată, Abū Ṭālib administra delicata situaţie cu obişnuita lui subtilitate, astfel că ei plecară.
Cea de-a doua încercare a liderilor Qurayash de-a convinge pe Abū Ṭālib în a renunţa la Muḥammad a eşuat şi ea. Atunci când înţelesul celui de-al doilea eşec le-a pătruns minţile, ei au început să argumenteze că încercările paşnice de-a rezolva problema fuseseră cu toatele nereuşite şi că ar trebui să încerce ceva cu totul drastic.
Aflaţi într-o adevărată exasperare şi frustrare, strategii Quraysh adoptară „o linie dură” şi trimiseră o a treia şi ultimă delegaţie ca să-l vadă pe Abū Ṭālib. Scopul delegaţiei era de a-l sili pe Abū Ṭālib să-l predea lor pe Muḥammad. Conducătorii delegaţiei îi dădură lui Abū Ṭālib un ultimatum: fie avea să-l predea pe Muḥammad ori va avea de suportat consecinţele refuzului său, în caz de-avea să refuze.
Abū Ṭālib era un om de caracter agreabil şi o dispoziţie psihică solară, însă ziua aceea era o zi sumbră în viaţa sa. Cei din Quraysh—iar el ştia asta—nu umblau cu gluma şi, ca urmare, îl chemă pe Muḥammad şi-l înştiinţă de scopul reprezentanţei Quraysh. Adăugă apoi: „O, viaţa unchiului tău! Nu pune pe umerii mei o greutate care aş găsi-o dincolo de puterea mea de-a o purta.”
Muḥammad răspunse: „O, unchi al meu! (Chiar) dacă oamenii din Quraysh îmi vor pune soarele în mâna dreaptă şi luna în cea stângă, eu nu mă voi opri de-a proclama Unicitatea lui Dumnezeu. În executarea acestei datorii, fie voi reuşi şi islamul se va răspândi, fie, de eşuez, voi pieri în încercare.”
Sigur că Abū Ṭālib nu avea nici o intenţie de a-l descuraja pe nepotul său în predicarea islamului. El doar îi încerca hotărârea, iar acum, convins şi mulţumit că Muḥammad nu ar fi şovăit, spuse: „Du-te, fiul meu, şi fă orice doreşti; nimeni nu va îndrăzni să-ţi facă vreun rău”
„…dar gândul abandonării de către bunul său protector, Abū Ṭālib, îl copleşi pe Muḥammad. El izbucni în lacrimi şi se întoarse cu totul ca să plece, dar Abū Ṭālib îi strigă cu glas tare:„Fiul al fratelui meu! Întoarce-te!” Iar Muḥammad se întoarse şi Abū Ṭālib spuse„Pleacă cu pace, nepoate, şi spune (lumii) orice tu doreşti. Căci pe Dumnezeu, nu voi renunţa la tine de nici un fel, vreodată” (William Muir, Viaţa lui Muḥammad)
„Abū Ṭālib a spus:«Du-te, nepoate, şi spune ce doreşti. Pe-acelaşi Dumnezeu, mă jur ca nu te voi trăda niciodată duşmanilor tăi.››”
Abū Ṭālib comunică hotărârea sa celor ţinând de Bbanu Hhashim şi Banu Muṭṭalib şi le vorbi acestora despre nepotul său, arătând o mare admiraţie şi o profundă apreciere pentru perfecţiunea din poziţia adoptată de Muḥammad, cerându-le tuturor să-l protejeze pe Muḥammad împotriva ceelor din neamul Quraysh. Toţi jurară să facă astfel, cu excepţia lui Abu Lahab, care-şi declară deschis adversitatea faţă de Muḥammad şi faptul că el, Abu Lahab, se va retrage în tabăra celor ce se opun profetului.
Cei din Quraysh le pricinuiră însoţitorilor lui Muḥammad tot felul de ofense şi răniri, de la care Profetul a fost salvat prin protecţia lui Abū Ṭālib, al celor din Banu Hashim şi Banu Muṭṭalib.” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
Dejucată şi pusă în mod repetat în şah de către Abū Ṭālib, răbdarea politeiştilor ajunsese la punctul de ruptură. Virulenţa acestora se construiseră ani de-a rândul, iar după eşuarea celei de-a treia întrevederi cu Abū Ṭālib, politeiştii deveniră disperaţi şi nechiibzuiţi, mult mai insolenţi şi ameninţători faţă de musulmani. Astfel, ei deciseră să lase libere frustrările şi furia înăbuşită asupra musulmanilor neprotejaţi (de cineva, precum Muḥammad) şi să zdrobească noua credinţă prin teroare şi brutalitate.
Părea ca Quraysh deveniseră frenetici, distructivi!
Primele victime ale uzurii şi agresiunii păgâne fură acei musulmani care nu aveau în Mekka vreo afiliere tribală. Yasar şi soţia sa, Summaya, fiul acestora, Ammar, de exemplu, nu aveau afiliere tribală, erau „străini” în Mekka şi nu era nimeni care să-i apere. Toţi trei fură torturaţi cu sălbăticie de către Abu Jahl şi alţi necredincioşi. Summaya, soţia lui Yyasar, muri în timp ce era torturată; prin aceasta ea a devenit Prima Martiră din islam. Ceva mai târziu, soţul ei, Yasir, a fost şi el torturat până la moarte, devenind astfel Al Doilea Martir din islam.
În acest fel îşi făcură alegerea soţia şi soţul ei în lupta eternă dintre lumină şi întuneric, dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre ce-i drept şi ce-i greşit, dintre islam şi păgânism. Alegerea a fost dificilă, dar ei nu demonstrară nici un fel de preocupare şi plătiră fericiţi cu viaţa lor pentru a fi fost musulmani! Ei au făcut astfel din vieţile lor o jertfă pentru islam, iar Quraysh şi-au mânjit mâinile cu sânge inocent!
În sala de onoare a martirilor, Summaya şi soţul ei, Yasar, se află printre cei superiori. Ei nu au fost ucişi pentru alt motiv decât devoţiunea lor pentru Allāh, pentru dragostea lor faţă de islam şi Muḥammad Mustafa. Acei musulmani care au fost ucişi în bătăliile de la Badr şi Uhud aveau o armată (în spatele lor) care să-i susţină, însă pe Summaya şi soţul ei, Yasar, nu era nimeni să-i apere. Ei nu aveau nici un fel de armă şi erau prin asta cei mai lipsiţi de apărare dintre toţi martirii islamului. Prin sacrificarea vieţilor lor, ei au pus în lumină adevărul islamului şi au dat tărie structurii acestuia.
Martirajul lor a fost triunful Credinţei asupra materialismului. Prieteni şi duşmani fură laolaltă consternaţi vazându-i înfruntând moartea. Summaya şi Yasar au iniţiat astfel „tradiţia” sacrificiului şi martirajului ca parte integrală a ethosului islamic.
„Printre credincioşi, sunt oameni ce au respectat legământul făcut cu Dumnezeu. Unii plătesc cu viaţa, alţii aşteaptă şi nu se schimbă deloc.” (Coran, 33: 23)
Nota traducătorului englez (A. Yusuf Ali). În lupta pentru Adevăr au existat (şi există) mulţi care şi-au sacrificat toate ale lor—resurse, cunoaştere, influenţă, chiar şi viaţa—pe drumul Cauzei şi care niciodată nu au ezitat: căci de câştigau coroana martirajului, ei erau astfel binecuvântaţi.
Am arătat mai devreme că Summaya, Yasar şi Ammar au dobândit distincţia de-a fi Prima Familie Musulmană a comunităţii (umma). Acum, aflându-le martirajul, ei au câştigat o altă distincţie: Summaya şi Yasar au devenit Primii Doi Martiri ai Islamului. Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, care a ştiut cum şi de ce erau cei doi torturaţi, i-a consolat, sfătuindu-i să aibă asupra lor răbdarea (sabr) adevăratului credincios, spunându-le că Allāh construise pentru ei un palat în Paradis. Fiul lor, Ammar, a fost şi el destinat să poarte Coroana Martirajului—cu toate că recunoaşterea a venit recent.
Dacă familia Yasar a fost Prima Familie de musulmani, ei au fost de asemenea şi Prima Familie de Martiri. Fiecare membru al acestei binecuvântate familii a murit pentru a justifica principiile de Justiţie şi Adevăr, ce sunt păstrate cu evlavie în islam. Lui Dumnezeu i-a fost bineplăcut să reverse asupra lor două dintre cele mai mari onoruri—Întâietate în Credinţă şi Întâietate în Martiraj.
Cum s-a notat spus mai sus, Bilal, Khabab ibn el-Arat, Suhaib Rumi şi alţi musulmani săraci şi neapăraţi, au fost făcuţi să stea în nisipul extrem de fierbinte, fiind biciuiţi de către necredincioşi. Li s-a refuzat apa şi mâncarea, cu speranţa deşartă ca foamea şi setea îi va forţa să abandoneze pe Muḥammad şi islamul.
În persecutarea musulmanilor, infidelii erau consecvenţi, persistenţi şi inventivi. În cazul în care Quraysh îl găseau pe Muḥammad singur, ei foloseau ocazia ca să-l supere; sigur că doreau să-l ucidă, însă trebuia să-şi înfrâneze această pornire, deoarece, de ar fi făcut-o, ar fi intrat sub legea vendettei sau ar fi stârnit un război civil.
Într-o dupăamiază, Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, veni la Kaaba ca să citească din Coran. El se afla în timpul citirii când, deodată, fu înconjurat de către politeişti. Se îmbulziră asupra lui şi ar fi putut să-i producă un mare neajuns, dar scăpă prin intervenţia lui Harith ibn Abi Hala, nepotul şi fiul adoptiv al lui Khadīja, ce sosise la întâmplarea respectiva tocmai la timp. Harith intră în mijlocul busculadei ca să-l apere pe Trimisul lui Allāh de violenţa idolatrilor şi politeiştilor din Mekka.
Harith ibn Abi Hala îi lovi pe păgâni cu picioarele şi luptă cu pumnii. Este foarte probabil că, aşa cum o faceau toţi arabii, el purta vreo sabie ori vreun hanger, dar nu dorea să facă vărsare de sânge în Kaaba. În încăierare însă, unul dintre idolatri îşi scoase pumnalul ş-l înjughie de mai multe ori pe Harith, care căzu în balta propriului sânge şi muri datorită multelor răni din piept, de pe umeri şi de la tâmplă. Harith ibn Abi Hala a fost primul musulman ce a fost ucis în chiar proximitatea Kaabei.
La momentul respectiv, Harith era un tânăr de 17 ani; el şi-a dat propria viaţă ca să salveze viaţa lui Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Dumnezeu; făcând astfel, el şi-a câştigat aureola martirajului, fiind Al Treilea Martir al islamului. Moartea lui, atât de vremelnică, îl întristă profund pe Profet, iar pentru Khadīja însemna o pierdere cu totul personală, căci îl crescuse ca pe propriul ei copil. (Nu mult după aceea), ea uită de propria mâhnire aşa, ca să-i poată da sprijin emoţional soţului ei, el însuşi profund mâhnit.
Cu toate că istoricii arabi păstrează tăcerea în privinţa acestui subiect, în anii ce au precedat migrarea Profetului islamului la Medina, mult mai amară războire trebuie să fi avut loc în Mekka, între musulmani şi necredincioşi. Atâta vreme cât a trăit, Abū Ṭālib şi-a apărat nepotul, iar după ce a murit, sarcina acestei protecţii a luat-o asupra sa ʿAlī.
ʿAlī era încă un tinerel atunci când s-a autonumit garda de corp a lui Muḥammad Mustafa. La Kaaba, după uciderea lui Harith ibn Abi Hala de către păgâni, ʿAlī l-a însoţit pe stăpânul său de câte ori acesta ieşea din casă, stând astfel între Profet şi inamicii acestuia; dacă vreun ticălos se apropia ameninţător de Muḥammad, ʿAlī deodată sărea să lupte cu acela. Scriind despre această perioadă din istoria islamului, istoricul britanic D.S.Margoliouth spune:
„Persoanele care erau cele mai binevenite la acceptarea islamului erau bărbaţii cu putere fizică şi multă luptă trebuie să fi avut loc la Mekka înaite de Migrare, căci atfel nu se poate explica uşurinţa cu care musulmanii de după hegiră au reuşit să producă dintre ei campioni încercaţi ai luptei. Un campion încercat trebuie să fi fost încercaţi în vreun fel, undeva, însă nu sunt înregistrate istoric nici un fel de lupte la timpul respectiv ori lupte care să fie subiectul oricăi mici aluzii.” (D.S.Margoliouth, Muḥammad şi înălţarea islamului)
Înainte de Hijra(Migrarea Profetului de la Mekka la Medina), nu au existat nici un fel de lupte externe, evidente, dar au existat multe încaierări de stradă şi în spaţiile deschise ale oraşului. Tineri din Mekka aruncau cu pietre sau cu sâmburi de curmală în Profet când acesta trecea pe lângă ei, iar ʿAlī le însângera nasurile, le spărgea dinţii şi le rupea mâinile sau picioarele. În aceste „câmpuri de bătaie” a fost unde ʿAlī, tânărul leu, a asimilat talentele sale războinice. Luptele din Mekka au constituit o repetitiţie cu costume a rolului pentru care ʿAlī fusese destinat să joace câţiva ani mai târziu la Medina, în lupta armată a islamului cu politeismul. Tot în aceste prime zile de dinainte de Hijra a fost când ʿAlī a devenit „prima linie de defensă a islamului”. De fapt, simultan, el a devenit a doua şi a treia linie de defensă a islamului; el şi doar el a fost să rămână aceasta pentru tot restul vieţii sale.
În Mekka, Quraysh torturară trupurile musulmanilor neprotejaţi cu nădejdea că-i vor constrânge astfel să renege islamul, însă eşuara. Nici unul dintre aceşti „săraci şi slabi” nu s-a dezis vreodată de islam. Sigur că împrejurări adeverse pot să conlucreze pentru a înfrânge pe oamenii cei mai puternici şi în ce-i privea pe musulmani circumstanţele nu puteau fi mai potrivnice de-atât; insă circumstanţele nu putură să-i infrângă, deoarece islamul i-a păstrat tari, uniţi.
Pentru aceşti musulmani săraci şi slabi, islamul a fost o experienţă de căpătâi, deoarece le-a dat aceeaşi viaţă, a pus un înţeles în aceasta, le-a animat un scop şi i-a dat jur-împrejur un orizont. Drept aceea, ei au respins cu dispreţ siguranţa personală, confortul şi cele de lux ale vieţii; şi unii dintre aceştia, precum Summaya şi soţul ei, Yasar, au respins cu dispreţ însăşi viaţa, menţinându-şi Credinţa. Ei au murit sub vioenţa feroce a inamicilor islamului, fără să facă un compromis cu înselăciunea, cu falsitatea.
Fie bineplăcut lui Allāh cu aceste suflete eroice şi nobile şi fie ca El să le binecuvânteze. Aşa cum au avut a descoperi cei din Quraysh, credinţa şi morala lor a fost tot atât de neînvins precum credinţa şi morala învăţătorului şi conducătorului lor, Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh. Cei martirizaţi au fost diamante pe care Trimisul le-a găsit în stâncile lumii. Deşi puţini ca număr, ei au fost în valoare de nepreţuit, iar ca s-o spunem totuşi, nu prin cantitate, ci doar prin calitate, calitate care a fost sublimă.
Următorul: CAPITOLUL 8 – Cele două migrări
Anterior: CAPITOLUL 6 – Proclamarea Islamului