CAPITOLUL 6
Proclamarea Islamului
După o îndelungată vreme lucrarea de bază, pe care Muḥammad o avea de făcut pentru a lua asupra-şi sarcina datoriilor şi responsabilităţilor ca Trimisul ultim şi cel mai mare al lui Dumnezeu în lumea aceasta, se termină.
Noaptea păgânismului, erorii şi ignoranţei fusese lungă, neagră, pustie şi lugubră. Umanitatea era într-o situaţie disperată şi era incapabilă să ştie dacă va vedea vreodată lumina zorilor.
Tocmai infinita preamilă a lui Dumnezeu a fost aceea care a ascultat la nespusul dor al umanităţii. În răspuns la chemarea tăcută (a acestei bunătăţi), Soarele islamului s-a ridicat din valea Mekkăi pentru a învinge întunecimea politeismului prezentă în lume şi să proclame triumful doctrinei monoteismului (tawhīd).
Muḥammad avea 40 de ani când i-a fost poruncit de către Allāh, prin îngerul Său Gabriel, să declare tuturor idolatrilor şi politeiştilor din lumea întreagă Unicitatea Sa (tawhid) şi să dea unei umanităţi sfâşiate de conflicte mesajul unei noi speranţe şi de pace.
În conformitate cu acest comandament al Cerului, Muḥammad a pornit importantul program numit islam, ce avea să schimbe pentru totdeauna destinul umanităţii. Schiţa de bază a islamului, aşa cum a primit-o de la îngerul Gabriel, fusese perfectată în Cer, iar acum Muḥammad avea s-o prezinte familiei omului.
Aşa cum am mai arătat, înainte de-a primi misiunea sa profetică, Muḥammad a petrecut în rugăciune şi meditaţie zile şi nopţi, atât acasă, cât şi în peştera Hira. În peştera Hira era în dimineaţa când Arhanghelul Gariel i s-a înfăţişat şi i-a adus vestea că Allāh îl alesese a fi ultimul Său trimis în această lume şi i-a poruncit datoria de-a salva umanitatea din confuzia păcatului, a greşelii şi ignoranţei, şi s-o aducă în lumina Călăuzirii, Adevărului şi Cunoaşterii. Apoi Gabriel i-a poruncit lui Muḥammad „să citească” următoarele versete:
„În Numele lui Allāh, Preamilostivul, Preaiertătorul, citeşte în numele Domnului tău ce a creat! Cel ce a creat omul dintr-un cheag de sânge. Citeşte, căci Domnul tău este Mult-dăruitorul, El l-a învăţat pe om cu condeiul, l-a învăţat ceea ce nu ştia.” (Coran, 96: 1-5)
Aceste 5 versete au constituit cea mai timpurie revelaţie, rostindu-se lui Muḥammad Mustafa în „Noaptea Puterii/Sorţii”, numită şi „Binecuvântata Noapte” pe timpul Ramadhanului al celui de-al 40-lea an, al Elefantului.
Ramadhan este luna în care a fost pogorât Coranul, drept călauză a umanităţii; la fel, s-au arătat clare semne de călăuzire şi de judecare a ce este corect şi greşit. (vezi Coran, 2: 185—„În luna Ramadan a fost pogorât Coranul drept călăuzire oamenilor cu dovezi vădite ale călăuzirii şi Legii.”)
Noi am arătat cu adevărat acest mesaj în Noaptea Puterii (v. Coran, 97:1—„Noi l-am pogorât în Noaptea Sorţii!” )
Prin Cartea care desluseşte lucrurile cu adevărat; Noi am trimis-o într-o noapte binecuvântată (v. Coran, 44: 2-3—„Pe Cartea cea desluşită! Noi am pogorât-o într-o noapte binecuvântată. Noi suntem Cei care predicăm!”)
Noaptea Puterii/Sorţii sau Noaptea Binecuvântată este, conform tradiţiei, pe timpul ultimelor 10 nopţi din Ramadhan şi, (funcţie de calendar) poate să cadă în data de 21, sau 23, sau 25, sau 27 a lunii. Conform calendarului gregorian, prima revelaţie i-a fost dată Profetului pe 12 februarie, 610 A.D., (cel puţin după calculele făcute de către Mahmud Pasha al-Falaqi din Egypt).
Aceste 5 versete constituie începutul Surei 96 din Sublimul Coran (al-Majīd). Titlul capitolului este Iqrā (Citeşte!) sau Cheagul de sânge.
În respectivele lor explicaţii referitoare la primirea Primei Revelaţii de către Muḥammad Mustafa, musulmanii shiiţi şi sunniţi nu sunt de acord. Conform tradiţiei sunnite, apariţia lui Gabriel (Jabrīl) l-a surprins pe Muḥammad, iar când primul i-a poruncit să citească. Muḥammad a spus: „Nu ştiu să citesc!”. Ordinul s-a repetat de 3 ori şi de fiecare dată când Muḥammad a declarat incapacitatea lui de-a citi, arhanghelul l-a strâns tare la pieptul său. În cele din urmă, Muḥammad a fost în stare să repete cele 5 versete, iar arhanghelul l-a eliberat din strânsoare şi a dispărut.
Când arhanghelul Jabril dispăru, Muḥammad, care acum era „hirotonisit” ca Trimis al lui Allāh, descinse de pe înălţimile Hira şi reapăru la casa lui într-o stare de mare agitaţie. De o manieră aparentă, sosirea bruscă, neaşteptată, a lui Gabriel în viaţa sa reprezentase pentru Muḥammad o experienţă zguduitoare. Muḥammad tremura de frig şi, când intră în casă, îi ceru soţiei sale, Khadīja, să-l acopere cu o pătură, ceea ce ea şi făcu. Când se recuperă îndeajuns din şocul trăit, el îi povesti despre surprinzătoarea întâlnire cu Arhanghelul Gabriel în peştera Hira.
Perspectiva tradiţională sunnită asupra acestui eveniment este dată într-un articol numit „Ai speranţă”, scris de către Shaykh Ahmad Zaki Hammad şi publicat în magazinul Islamic Horizons (Plainfield, Indiana, mai-iunie 1987) al Societăţii Islamice din America de Nord. Istorisirea este după cum urmează:
„În etapele timpurii de la Mekka, Profetul (s.a,w.a.) se temea că experienţa revelaţiei era o atingere a răului ce-l luase pradă, care se juca mentalmente cu el, tulburându-i liniştea şi pacea minţii. Se temea că fusese atins de către un jinn şi îi spuse aceasta Khadijei. Teama sa crescu până la punctul în care—şi să nu fiţi surprinşi d autentica relatare a lui Bukhari—Profetul prefera să-şi curme viaţa decât să fi fost atins de catre rău, să fie manipulat de către acesta, corupt sau murdărit.”
Conform relatărilor musulmanilor shia însă, Muḥammad Mustafa, departe de-a fi fost surprins şi cu atât mai puţin, înspăimântat de apariţia bruscă a Arhanghelului Gabriel, l-a întâmpinat pe înger ca şi cum l-ar fi aşteptat. Abriel îi aduse veştile cum că Allāh îl alesese pe el, Muḥammad, ca Ultimul Său Trimis în Umanitate şi îl felicită pentru a fi fost ales ca să devină vasul celei mai mari dintre onoruri care se dau muritorilor în lumea aceasta.
Muḥammad nu a avut nici un fel de ezitare în primirea misiunii profetice şi nu a avut nici un fel de dificultate în repetarea versetelor Primei Revelaţii: el le-a citit sau repetat fără nici un efort, de-o manieră spontană. De fapt, Gabriel nu-i era străin şi, la fel, Muḥammad ştia că, în postura sa de slujitor al lui Allāh, a sa raison d´être era să împlinească misiunea ce i-o poruncise Allāh. Ca urmare, Muḥammad era „orientat conform misiunii, centrat pe aceasta”, chiar înainte de a-i fi apărut Gabriel; arhanghelul nu a făcut altceva decât să-i dea semnalul de începere.
Musulmanii shiiţi mai spun că singurul lucru pe care Gabriel nu a avut de făcut a fost să-l forţeze fizic pe Muḥammad ca să citească. Iar dacă a făcut-o, atunci ar fi într-adevăr un mod curios de a-i împărtăşi lui Muḥammad abilitatea de-a citi, prin strângere, prin sufocare aproape. Mai apoi, shiiţii susţin că lui Muḥammad Mustafa nu i-a trecut niciodată prin minte (de-a lungul întregii sale vieţi) să se sinucidă, nici măcar în cele mai disperate momente, şi că, la fel, nu i-a trecut vreodată prin minte că ar fi fost atins de rău, manevrat de către acesta, corupt sau murdărit.
În acest context, musulmanii shiiţi citează următoarele două versete, care par a avea o legătură logică cu episodul amintit:
„Allāh îi spuse lui Iblis: «Cât despre robii Mei, tu nu ai nici o împuternicire asupra lor. Domnul tău este de ajuns ca apărător.»” (Coran, 17: 65)
Însuşi Allāh este cel care-şi apără slujitorii Săi sinceri şi autentici de ghearele lui Iblis (Diavolul); el, Iblis, nu poate avea nici un fel de autoritate asupra slujitorilor lui Allāh, astfel că ei nu pot fi amăgiţi, corupţi sau murdăriţi.
„Dumnezeu îi va mântui spre fericirea lor pe cei care s-au temut. Pe ei nu-i va atinge răul şi nu vor fi mâhniţi.” (Coran, 39: 61)
Drept aceea, nici un rău nu ar fi putut să-l atingă pe Muḥammad, alesul lui Dumnezeu însuşi. Muḥammad a trăit sub jurisdicţia lui Dumnezeu în toat momentele vieţii lui.
Cu toate acestea, Muḥammad s-a simţit buimăcit de magnitudinea sarcinii ce-o avea în faţă. El şi-a dat seama că în realizarea datoriei sale va fi împiedicat de uriaşa, formidabila şi hotărâta opoziţie a păgânilor din întreaga lume. Starea de anxietate a lui Muḥammad era aproape palpabilă; părăsind peştera pentru a se întoarce acasă, el se gasea într-o sumbră stare de spirit, iar odată ajuns, el i-a cerut Khadijei să-l acopere cu pătură, atunci când s-a aşezat să recapituleze pentru ea evenimentele de la Hira.
Când Khadīja auzi istoria ce i-o relată Muḥammad Mustafa, începu să-l liniştească şi să-l încurajeze, spunănd: „O, fiu al unchiului meu, bucură-te! Allāh te-a ales să-I fii Trimis. Tu totdeauna eşti bun către vecinii tăi, de ajutor ccelor din neam, generos către orfani, către văduve şi cei săraci, prietenos către străini. Niciodată Allāh nu te va părăsi.”
„Dumnezeu este paza mea, o, Abul Qasim!” spuse Khadīja. „Bucură-te şi iarăşi bucură-te, căci El, în ale cărui mâini se află viaţa Khadijei, Martor îmi este că vei fi Trimisul poporului Său!” Apoi adăugă: „Nu ţi-ai iubit tu oare neamurile, nu fost-ai tu bun către vecini, darnic către săraci, ospitalier către străin, credincios cuvântului tău şi totdeauna apărător al adevărului? ( R.V.C. Bodley, Trimisul—viaţa lui Muḥammad)
Desigur—este posibil ca Muḥammad să fi fost pe moment copleşit de gândul răspunderii faţă de Allāh în purtarea enormei dificultăţi ale noilor sale responsabilităţi, dar când ascultă cuvintelele liniştitoare ale Khadijei, simţi de îndată eliberarea tensiunii simţite interior, deoarece ea l-a asigurat şi l-a convins că având pe umărul lui Mâna lui Dumnezeu, se va ridica la înălţimea datoriilor sale şi va depăşi obstacolele.
Muḥammad îşi veni astfel în fire şi ştiu din acel moment că soţia sa, Khadīja, era „instrumentul” prin care Dumnezeu avea să-i reîntărească curajul, de i-ar fi slăbit vreodată, şi să-i menţină moralul, de i s-ar fi încovoiat vreodată.
Următorul verset din Sfântul Coran pare a susţine şi el punctul de vedere shiit:
„Când am făcut legământul cu profeţii, cu tine, cu Noe, cu Abraham, cu Moise şi cu Iisus, fiul Mariei, am făcut un legământ puternic, ca El să-i cerceteze pe cei sinceri asupra sincerităţii lor, iar tăgăduitorilor le-a pregătit o osândă dureroasă.” (Coran, 33: 7-8)
Nota traducatorului englez (A. Yusuf). Există un legământ implicit ca toate createle să urmeze Legea lui Dumnezeu, care este de fapt legea fiinţei lor. Însa, de asemenea, există un legământ special cu toţi profeţii, un legământ strict şi solemn, acela că ei trebuie să-şi ducă la împlinire misiunea ce-o au, să proclame Adevărul lui Dumnezeu fără de teamă ori dorinţă de favoruri, să fie în toate împrejurările gata de a-l sluji pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce le dă poziţia şi demnitatea, cum şi grozava lor responsabilitate în privinţa oamenilor pe care ei îi înstruiesc şi îi conduc pe Adevărata Cale.
Musulmanii shiiţi evidenţiază faptul că Allāh a obţinut din partea lui Muḥammad Jurământul de-a împărtăşi Umanităţii Ultimul Său Mesaj. Ca urmare, ei nu sunt de acord cu acei istorici care pretind cum că Muḥammad a reacţionat cu surprindere, şocat şi temător, la vizita lui Gabriel; shiiţii spun ca asemenea reacţii nu cadrează cu temperamentul lui Muḥammad şi că nu sunt coerente la cracterul solemn al Jurământului său.
După nu multă vreme, Gabriel i s-a înfăţişat iarăşi lui Muḥammad când acesta se găsea în peştera Hira şi i-a făcut a doua Revelaţie, ce se citeşte ca în următoarele:
„O, tu cel acoperit cu mantie! Scoală-te şi previne! Preamăreşte-L pe Domnul tău!” (Coran, 74: 1-3)
Comandamentul venit de la Cer, acela de „a se scula în picioare şi a preveni”a fost pentru Muḥammad (care sta acopeit cu o mantie) semnalul de-a începe crarea sa. Gabiel îi expuse noile sale datorii, dintre care cea mai importantă era aceea de-a distruge închnarea la zeii ei mincinoşi şi de-a înfige steagul monoteismului (tawhid)—doctrina Unităţii Creatorului—în lume şi aceea de-a chema umanitatea la Adevărata Credinţă a Islamului. Islam înseamnă a se dărui cu totul lui Allāh şi a mărturisi că Muḥammad este slujitorul şi trimisul Său.
„Alif. Lam. Ra. Ţi-am pogorât ţie o Carte ca să-i scoţi pe oameni din întunecimi către lumină, cu îngăduinţa Domnului lor pe calea Puternicului, Lăudatului…” (Coran, 14: 1)
Muḥammad avea să călăuzească umanitatea dinspre adâncimile întunericului către lumină.
Iar cum avea să conducă Muḥammad umanitatea de la Întunecime la Lumină? Acestei chestiuni îi răspunde Sfântul Coran prin următorul verset:
„Astfel Noi v-am trimis vouă un profet dintre voi care să vă recite versetele Noastre, care să vă curăţească, care să vă înveţe Cartea şi înţelepciunea, care să vă înveţe ceea ce nu ştiaţi.” (Coran, 2: 151)
(La a doua revelaţie), când Muḥammad termină rugăciunea, Gabriel îşi luă rămas bun şi dispăru la cer. În acea seară, Muḥammad s-a întors acasă pe deplin conştient şi având conştiinţa noii sale datorii, aceea de-a se ridica şi preveni. El avea de predicat islamul, Religia lui Allāh, întregii lumi, iar pentru aceasta avea de început chiar din propria casă, predicând islamul soţiei sale.
Muḥammad i-a spus Khadijei despre a noua vizită a lui Gabriel, cum şi despre datoria pusă asupra-i de către Allāh, de-a o chema pe ea, Khadīja, la islam.
Pentru Khadīja, antecedentele şi integritatea morală a soţului ei erau o incontestabilă atestare că el era un trimis dumnezeiesc, astfel că primi islamul cu grăbire. De fapt, între ea şi islam, preexista „o afinitate ideologică” şi, drept consecinţă, când Muḥammad i-a prezentat islamul, ea „l-a recunoscut” dintr-o dată şi l-a acceptat cu bucurie. Ea crezu că era Unul Creatorul şi că Muḥammad era trimisul Său, iar drept aceea ea rosti: „Mărturisesc că nu există alt dumnezeu afară de Allāh şi mărturisesc că Muḥammad este slujitorul şi trimisul Său.”
Muḥammad, noul Trimis al lui Allāh, câştigă astfel primul său convertit—Khadīja—soţia lui. Ea a fost prima, prima între toţi în afirmarea credinţei în tawhid (Unicitatea Creatorului), şi a fost prima în a recunoaşte pe Muḥammad ca trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ea a fost prima musulmană.
Muḥammad i-a prezentat Khadijei islamismul: i-a explicat înţelesul acestuia, a iniţiat-o în islamism; i-a spus că ascultarea faţă de Allāh şi iubirea de Allāh erau centrale pentru întreg sistemul numit islam.
Apoi Muḥammad i-a arătat Khadijei cum să facă abluţiunile şi cum să rostească rugăciunile. Astfel, ea realiza spălările rituale şi ambii ofereau rugăciunile lor, avându-l drept conducător (al ritualurilor) pe Muḥammad. După rugăciuni, ambii aduceau mulţumiri lui Allāh pentru a fi revărsat asupra lor binecuvântarea islamului. Ei îi mulţumeau de asemenea lui Allāh pentru binecuvântarea (dată prin existenţa) rugăciunilor (salat), prin intermediul cărora Allāh le-a dăruit ascultători.
Khadīja avea să descopere curând că rugăciunea era „Poarta” către Judecata de har şi îndurare a lui Allāh. Umilii slujitori ai lui Allāh aveau de trecut prin această „poartă” pentru a avea acces la Judecata Sa şi pentru a obţine din partea Lui Har şi Iertare. Ea descoperi de asemenea că rugăciunea (salat) se constituia ca o reînnoire şi sanctificare continuă.
Alături de soţul ei, Khadīja a fost prima musulmană, prima care s-a supus lui Allāh, iar acum, neimportând cine va întocmi lista primilor convertiţi la islam, numele ei va apărea totdeauna în capul listei. (E sigur că) nici un istoric corupt poate să schimbe faptul acesta. Onoarea de-a fi fost prima musulmană aparţine Khadijei şi această onoare va fi a ei în eternitate.
După introducerea Khadijei în islam, ea a adoptat următorul credo:
„Spune: «Domnul meu m-a călăuzit pe o cale dreaptă: aceasta este legea cea dreaptă, credinţa lui Abraham, un drept credincios.» El nu a fost dintre închinătorii la idoli. Spune: «Rugăciunea mea, jertfele mele, viaţa mea, moartea mea, toate sunt de la Dumnezeu, Domnul lumilor ce nu are asemănare! Aşa mi s-a poruncit, iar eu sunt cel dintâi dintre supuşi.»” (Coran, 6: 161-163)
„După prima întâlnire cu arhanghelul Gabriel, Muḥammad s-a întors (acasă), la Khadīja, tremurând (din tot corpul) şi agitat. (Dar) ea a văzut totul cu ochiul credinţei. Ea exclamă:”Veşti de bucurie ţi-aduc prin El, în ale cărui mână este sufletul Khadijei, iar de-acum înainte te voi privi ca Profet al poporului nostru. Nu ţi-ai iubit tu oare neamul, n fost-ai bun către vecinii tăi, nu fost-ai tu darnic către cei săraci, ospitalier către străin, credincios cuvântului tău şi otdeauna un apărător al adevărului?”” (Washington Irving, Viaţa lui Muḥammad)
„La 25 de ani, Muḥammad era unit prin sfintele legături ale căsătoriei cu Măreaţa Khadīja, nobila sayyida care s-a împrietenit cu el atunci când nu poseda nici o resursă lumească, care a crezut în cuvântul lui atunci când Muḥammad era puţin cunoscut, care l-a încurajat şi l-a înţeles în luptele lui spirituale, care a crezut în el atunci când, cu paşi tremurători, a luat asupra lui Chemarea şi s-a opus calomnierii, persecuţiei, insultelor, relelor tratamente şi torturilor, şi care a fost pentru el un ajutor de cursă lungă până ce, în al cinzecişiunulea an al vieţii ei, ea s-a adăugat adunării sfinţilor: o femeie perfectă, mama celor care au credinţa.
Atunci când Muḥammad a fost hitoronisit ca trimis al lui Allāh, tânărul său verişor, ʿAlī ibn Abī Ṭālib, avea 10 ani. Iar pe cât de tânăr era, arătase până atunci o remarcabilă cuprindere (mentală) a evenimentelor din jurul său, fiind bogat dăruit cu capacitatea de-a participa la experienţa religioasă a tutorelui său. Ca urmare, el a declarat cu nerăbdare ceea ce de altfel credea—că Dumnezeu era Unul şi că Muḥammad era Trimisul Său. Şi nu putu să aştepte mai mult în a oferi rugăciuni deîmpreună cu Muḥammad şi Khadīja, căci dorea, în compania Trimisului Său, să se apropie prezenţei lui Allāh.” (Yusuf Ali, Introducere la traducerea şi comentariul Sfântului Coran)
Muḥammad Mustafa îl învăţă astfel pe ʿAlī cum să realizeze abluţiile şi cum să se roage. De atunci începând, Muḥammad nu a mai fost văzut rugându-se decât avându-l prezent pe ʿAlī. Băiatul memoriză şi el versetele Sfântului Coran exact aşa cum îi fuseseră revelate lui Muḥammad. În acest fel, la modul cel mai literal, ʿAlī a crescut în prezenţa Coranului. De fapt, (se poate spune că) ʿAlī şi Coranul „crescură împreună ca nişte gemeni” în casa lui Muḥammad Mustafa şi a lui Khadīja-tul-Kubra. ʿAlī a trăit într-o ambianţă vibrantă de ethosul islamului.
Prin asemenea acţiune osmotică, islamul a devenit o parte din curentul sanguin al lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, tânărul protejat al lui Muḥammad, islamul a devenit chiar textura fiinţei sale.
Muḥammad, Trimisul lui Allāh, a descoperit pe prima musulmana în Khadīja şi pe primul musulman, în ʿAlī ibn Abī Ṭālib.
„De parte bărbătească, când era doar de 10 ani, ʿAlī a fost primul care să creadă în Apostolul lui Dumnezeu, care să se roage împreună cu el şi care să creadă în mesajul lui divin. Iar Dumnezeu l-a favorizat prin aceea că a fost crescut în grija Apostolului înainte ca islamul să fi început.” (Muḥammad Ishaq, Viaţa Trimisului lui Allāh)
„Aşadar, ʿAlī a fost primul tânăr care a intrat în islam şi a fost urmat de către Zayd ibn Harithah, unul din clienţii lui Muḥammad. Islamul rămânea limitat la cei patru pereţi ai unei case. Afară de însuşi Muḥammad, convertiţii la noua credinţă erau soţia sa, vărul său şi clientul său.” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
„Prima dintre toţi convertiţii săi a fost soţia sa, Khadīja; al doilea convertit a fost vărul său primar ʿAlī, pe care îl adoptase; al treilea, servitorul său Zayd, un fost sclav.” (Mannaduke Pickthall, Introducere la traducerea Sfântului Coran)
„Vărului său ʿAlī, preaiubitul, născut când el (Muḥammad) era de 30 de ani, el i-a apărut ca modelul prin excelenţă al omului perfect, blând, pe cât era de înţelept, cinstit şi puternic. Unul în a cărui apărare şi ajutor, el (ʿAlī) şi-a dat puterea şi priceperea extremă, considerând viaţa ca nimic în susţinerea unei cauze atât de înalte şi punând cavalerismul său, fâră rezerve, priceperea, spiritul şi învăţătura, şi sabia sa în serviciul acestui puternic Trimis al lui Dumnezeu. Khadīja credea, mărită în credinţă, deasupra tuturor femeilor, iar ʿAlī, atunci copil de doar 10 ani, dar inimos ca un leu, se angajă zu credinţa sa şi deveni, din chiar acel moment, Mâna Dreaptă a Islamului.” (Abdullah Yusuf Ali, Introducere la traducerea şi comentariul Sfântului Coran)
Al treilea „martor” care a primit islamul a fost Zayd ibn Harithah, omul eliberat al lui Muḥammad, membru al casei acestuia.
„Zayd a fost unul dintre primii care au primit islamul, al treilea după Khadīja şi ʿAlī.” (Tor Andre, Muḥammad, Omul şi Credinţa sa)
ʿAlī ibn Abī Ṭālib a fost primul de parte bărbătească în primirea islamului; în ce priveşte precedenţă lui în primirea islamului, ea este dincolo de orice îndoială. Doctorul Muḥammad Iqbal, poetul şi filozoful indo-pakistanez, îl indică pe ʿAlī nu fiind doar primul, ci şi „musulmanul cel mai remarcabil”.
În ordinea timpului, ʿAlī a fost musulmanul cel dintâi, nici un bărbat precedându-l în adoptarea islamului. A fost de asemenea cel dintâi musulman în serviciul islamului şi al Trimisului-Profet (aşa cum au arătat anii ce-au urmat).
În a sa carte, Sīra, Muḥammad ibn Ishaq, biograful lui Muḥammad Mustafa declară următoarele:
„De la Yahya bin al-Ash´ath bin Qays al-Kindi, care a preluat de la tatăl său, care la rându-i a luat de la tatăl său, Afīf: „Al-Abbas bin Abdul Muṭṭalib era un prieten de-al meu care obişnuia să calatorească deseori către Yemen, ca să cumpere aromatice şi să le vândă apoi la târguri. În timp ce mă aflam cu el la Mina, a venit un barbat în floarea vârstei, a făcut toate riturile de purificare, după care s-a ridicat în picioare şi s-a rugat. Apoi o femeie a făcut şi ea purificările, s-a pus în picioare şi s-a rugat.
Apoi a apărut un băiat, care se apropia de vârsta bărbăţiei, şi-a făcut purificările, s-a pus în picioare şi s-a rugat alături de bărbat. L-am întrebat atunci pe Abbas ce făceau aceia, iar el îmi răspunse că era nepotul său, Muḥammad b. Abdullah b. Abdul Muṭṭalib, care proclamă că a fost trimis ca Apostol de către Allāh; că băiatul este fiul fratelui său, ʿAlī ibn Abī Ṭālib, care l-a urmat pe bărbat în religia sa; că a treia persoană, este soţia bărbatului, Khadīja, fiica lui Khuwayled, şi că de asemenea, ea îl urmeaza pe Muḥammad în religia sa…” După ce a devenit musulman şi în inima sa islamul s-a stabilit cu hotărâre, Afīf a spus: „Ar fi că am fost un al patrulea”.
Al patrulea „martor” care a primit islamul a fost Abu Bakr, un negustor din Mekka.
La început, Muḥammad a predicat în secret islamul. El a chemat la islam doar pe acei oameni în care putea avea încredere şi care îi erau asemeni prietenilor intimi. Mâna de neofiţi pe care i-a câştigat la acea vreme, a păstrat în Mekka o stare de anonimitate.
„ Temători de-a trezi duşmănia şi opoziţia celor din Quraysh pentru a se fi depărtat de la închinarea la idoli, noii musulmani obişnuiau să ascundă faptul convertirii proprii (la islam).” (Muḥammad Husayn Haykal, Viaţa lui Muḥammad)
Printre cei dintâi convertiţi la islam s-au aflat şi Yasar, soţia sa Sumayya şi fiul lor, Ammar. Ei se disting pentru faptul de-a fi fost prima familie care a trecut la islam toţi deodată, prin asta, exceptând familia Profetului, prin asta fiind prima familie musulmană.
Un alt dintre primii convertiţi a fost Abu Dharr el-Ghiffari din tribul Ghiffar, remarcat în anii din urmă pentru dragostea sa fără compromisuri faţă de Justiţie şi Adevăr.
Prin eforturile lui Abu Bakr, al patrulea musulman, câţiva alţi oameni din Mekka primiră islamul. Printre aceştia s-au aflat Uthman bin Affan, viitor calif al musulmanilor, apoi Talha, Zubayr, Abdur Rahman ibn Auf, Sād ibn Abi Waqqas şi Obaidullah Aamir ibn al-Jarrah.
Abu Abdulah Arqam bin Abil Arqam era un tânăr de 20 de ani. El aparţinea clanului Makhzum din linia Quraysh şi era un negustor de succes, locuind într-o spaţioasă casă din valea Safa. Auzise şi el Chemarea Islamului şi i-a răspuns, punându-şi în serviciul Profetului islamului casa ce-o avea, Dar al-Arqam. Cu gratitudine, Profetul a acceptat oferta lui Arqam, astfel că musulmanii se adunau în această casă pentru rugăciunile colective. Prin acest fapt, Dar al-Arqam a devenit Dar al-Islam, centrul misionar al islamului şi primul loc de întâlnire al musulmanilor.
Trecură în acest fel 3 ani, însă în al-IV-lea an al Chemării, lui Muḥammad i s-a poruncit de către Allāh să cheme poporul său la islam de-o manieră deschisă.
„Previne-i pe cei mai apropiaţi din obştea ta!” (Coran, 26: 214)
Apropiaţii lui Muḥammad însemna toţi membrii (clanului) Bani Hashim şi Bani al-Muṭṭalib. Muḥammad îi porunci tânărului său verişor, ʿAlī, să-i invite pe toţi bărbaţii conducători la un banchet, la care veniră 40. Oaspeţii se adunară în camera mare a casei lui Abū Ṭālib şi după ce luară masa, Muḥammad, Trimisul lui Allāh, se ridică în picioare pentru a le vorbi. Exista între oaspeţi un bărbat, Abu Lahab, ce era unchiul lui Muḥammad din partea tatălui. Auzise probabil ceea ce făcea în secret nepotul său şi ghici motivl pentru care Muḥammad invitase la petrecere pe ci din Bani Hashim. Muḥammad tocmai începu să vorbească, dar Abu Lahab îl întrerupse nepoliticos şi se adresă adunării spunând:
„ Fraţi, verişori şi unchi, nu ascultaţi la vorbele acestui renegat şi nu lăsaţi ancestrala voastră religie, de vă cheamă la alta nouă. Dacă o veţi face, atunci amintiţi-vă că prin aceata o să vă provocaţi mânia arabilor împotriva voastră, iar voi nu aveţi puterea de-a lupta împotriva lor. La urma urmei, sunteţi doar o mână de oameni şi ar fi în interesul vostru să rămâneţi neclintiţi în religia voastră tradiţională.”
Prin acest scurt discurs, Abu Lahab reuşi să semene confuzie în adunarea oaspeţilor. Fiecare se ridică de la locul său, mişcându-se jur-împrejur, înghesuindu-se unii în alţii, după care începură să părăsească adunarea, astfel că, nu după multă vreme, camera banchetului rămase goală.
Prima încercare a lui Muḥammad de a–şi converti proriul clan la islam eşuă. Insă, neafectat de acest recul, el îi porunci iarăşi lui ʿAlī, vărul său, să-i invite pe aceiaşi pentru a doua oară.
Câteva zile mai târziu, oaspeţii veniră şi, după ce mâncară, Muḥammad li se adresă astfel:
„ Mulţumiri dau lui Allāh pentru iertările Sale. Mă rog lui Allāh şi caut a Sa călăuzire. Cred în El şi-mi pun toată încrederea mea în El. El este Binefăcătorul şi Binevoitorul; şi este Cel plin de Har şi Îngăduitorul.”
După această glorificare, Profetul continuă să spună:
„Dau mărturie că nu există alt dumnezeu în afară de Allāh; el nu are nici un al doilea, iar eu sunt trimisul Său. Allāh mi-a poruncit să vă chem la religia Sa, islamul, spunând:” Previne-i pe cei mai apropiaţi din obştea ta!” Ca urmare, vă previn că trebuie să abandonaţi închinarea cea mincinoasă şi s vă îndemn să daţi mărturie că nu este alt dumnezeu decât Allāh şi că eu sunt trimisul Său. O, voi, fii ai lui Abdul Muṭṭalib, nimeni nu a venit vreodată la voi cu ceva mai bun decât ce v-am adus eu. Primind această credintă, binele vostru fi-va cu hotărâre în această lume şi-n Viaţa de Apoi. Cine dintre voi ma va sprijini pentru a duce la împlinire această datorie suprafirească? Cine împărţi-va cu mine greutatea acestei lucrări? Cine va răspunde chemării mele? Cine îmi va deveni viceregent, reprezentant şi wazir al meu?”
In camera cea mare erau 40 de oaspeţi, iar Muḥammad făcu o pauză pentru a evalua impactul cuvintelor sale asupra celor prezenţi; însă nici unul dintre ei nu dădu vreun răspuns, părând că nimeni nu fusese mişcat de cuvintele rostite. În cele din urmă, când liniştea deveni prea apăsătoare, tânărul ʿAlī se ridică în picioare şi spuse că el îl va sprijini pe Trimisul lui Allāh, ca va împărţi cu Muḥammad greutatea lucrării şi că va deveni viceregentul, reprezentantul şi wazirul al Trimisului.
Însă Muḥammad făcu un semn către ʿAlī ca să se aşeze, spunându-i: „Aşteaptă! Poate cineva mai vârstnic decât tine poate răspunde chemării mele!”
Muḥammad îşi reînnoi invitaţia, dar încă nu avea vreun răspuns: era întâmpinat doar de o incomodă tăcere. Încă o dată, ʿAlī se oferi în slujirea sa fată de Profet, însă Apostolul, încă dorind ca un membru mai în vârstă al clanului să accepte chemarea lui, îi ceru tânărului să aştepte. Apoi Muḥammad facu apelul către clan pentru a treia oară ca să ia în considerare chemarea lui, dar se petrecu acelaşi lucru. Nimeni din adunare nu arătă vreun interes pentru cele ce le spusese Muḥammad. El trecu cu privirea peste mulţimea oaspeţilor şi privi adânc i2n ochii fiecăruia, însă nici unul dintre ei nu schiţă vreun gest. În cele din urmă văzu figura solitară a lui ʿAlī ridicându-se deasupra chipurilor tăcute ale celor maturi, ca să-şi ofere voluntar serviciile, pentru a treia oară.
De astă dată însă, Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, acceptă oferta lui ʿAlī; îl trase mai aproape de sine, îl strânse la piept şi spuse adunării: „Acesta este al meu wazir, succesorul meu şi viceregentul meu. Ascultalta-ţi la vorbele sale şi supuneţi-vă poruncilor sale.”
„De-o manieră silenţioasă, 3 ani fură necesari în convertirea a 14 oameni în prozeliţi, primele fructe ale misiunii lui Muḥammad; însă în al-IV-lea an, el luă asupra-şi sarcina profetică şi, reuşind să împartă familiei sale lumina adevărului divin, pregăti iarăşi un banchet, o petrecere pentru 40 de oaspeţi din neamul Hashim. Muḥammad spuse adunării (acestora):”Prieteni si rude le mele, vă dărui—şi-i singurul lucru ce vi-l pot dărui—cel mai nepreţuit dintre daruri, comorile acestei lumi şi a celei ce va să vină. Dumnezeu mi-a poruncit să vă chem întru slujirea Sa. Care dintre voi va da sprijin la greutatea mea? Care dintre voi fi-va însoţitor al meu şi vizir?” Însă nici un răspuns nu fu întors şi aceasta până ce tăcerea de surprindere, îndoială şi oprobiu se sparse în cele din urmă prin curajul nerăbdător al lui ʿAlī, un tânăr aflat în al-XIV-lea an de viaţă.”O, Profetule, eu sunt bârbatul acela şi oricui se va ridica împotriva ta îi voi zdrobi dinţii, îi voi scoate ochii, îi voi rupe picioarele, îi voi rupe pântecele. O, Profetule, fi-voi eu vizirul tău peste ei! Muḥammad acceptă oferta lui ʿAlī cu bucurie şi, de-o ironica manieră, Abū Ṭālib fu pus în situaţia de-a respecta (noua) demnitate a fiului său.” (Edward Gibbon, Declinul şi căderea imperiului roman)
„O, copii ai lui Abd al-Muṭṭalib”, strigă cu entuziasm Muḥammad,” pe voi v-a învrednicit Allāh cu cele mai preţoase daruri. În numele Său vă dărui binecuvântările acestei lumi şi nefârşite bucurii în Viaţa de Apoi. Care împărţi-va cu mine greul acestei dăruiri? Cine-mi va fi frate, secund şi vizir?” Însă toţi rămaseră tăcuţi; unii dintre ei, mirându-se, alţii, zâmbind cu neîncredere şi în bătaie de joc. După o vreme, ʿAlī, sâltâ de la locul sâu cu un zel tineresc şi se oferi a fi la ordinele Profetului, deşi recunoscând, cu modestie, slabiciunea sa tinerească, a trupului. Muḥammad îşi aruncă braţele în jurul umerilor tânărului cel generos şi-l strânse la piept, exclamând:” Iată, (acesta-i) fratele meu, vizirul şi viceregentul meu! Ascultaţi-l cu toţii în cuvintele sale şi supuneţi-vă lui.” (Washington Irving, Viaţa lui Muḥammad)
„După îndelungate meditaţii, declanşate de mânia împotriva fanatismului absurd al evreilor, împotriva superstiţiilor întreţinute de creştinii sirieni şi arabi, împotriva oribilelor idolatrii ale conaţionalilor săi necredincioşi, şi fiind de asemenea cu totul entuziasmat—şi oare ce mare suflet nu a fost vreodată un entuziast!?—Muḥammad se hotărâ a să anuleze acele abuzuri care faceau revelaţia de dispreţuit învăţaţilor şi dăunatoare oamenilor de rând. În faţa prietenilor şi cunoştinţelor, în faţa celor din clan, se prezentă ca fiind un inspirat. Dar pasul acesta fu o înfrângere, cu excepţia faptului că în persoana lui ʿAlī, fiul lui Abū Ṭālib, el câştigă un prozelit în valoare de o mie de săbii.”(Richard Burton, Evreii, ţiganii şi islamul)
ʿAlī a oferit serviciile sale către Muḥammad, Trimisul lui Allāh, iar acesta din urmă le-a acceptat. Bătrânilor tribului, comportamentul lui ʿAlī li se va fi părut intempestiv, însă curând el dovedi că are tăria de caracter ca să împlinească mult mai mult decât alţii ar fi avut curajul să viseze măcar. În ce-l privea, Trimisul lui Allāh acceptă oferta lui ʿAlī nu doar cu expresii de mulţumire şi bucurie, dar declară că ʿAlī era din acel moment viceregentul şi vizirul său. Declaraţia lui Muḥammad a fost directă, inechivocă, şi este prostesc să se recurgă la imprecizii, aşa cum o fac unii, cum că viceregenţa lui ʿAlī în raport cu Muḥammad era limitată la tribul Bani Hashim din cauză că era vorba de o adunare doar a celor din Bani Hashim. (Pe de altă parte), Muḥammad nu a restrâns vicereregenţa lui ʿAlī doar la Bani Hashim; ʿAlī era viceregent pentru toţi musulmanii şi pentru toate timpurile.
Banchetul la care Muḥammad, Trimisul lui Allāh, l-a declarat pe ʿAlī ca succesor al său, este faimos în istorie ca „Banchetul Dhul-´Ashīra”; numele provine din Coran 26, versetul 214. Destul de ciudat, Sir William Muir a indicat acest eveniment istoric ca fiind „apocrif”, însă întrebăm, ce este apocrif ori improbabil în privinţa evenimentului? Poate fi ceva mai logic pentru Trimisul lui Allāh ca să-şi înceapă munca sa de propagare a islamului decât din propriul cămin, între membrii propriei familii şi ai propriului clan?…mai cu seamă, după ce i s-a poruncit în mod anume de către Allāh să prevină pe cei mai apropiaţi lui!?
Banchetul Dhul-´Ashīra, la care Muḥammad, Apostolul lui Allāh, l-a numit pe ʿAlī ibn Abī Ṭālib ca succesor al său, este un eveniment istoric şi autenticitatea acestuia a fost afirmată, printre alţii, de către următorii istorici arabi: Tabari (în a sa Istorie, vol.II, pag.217), Kamil ibn Athīr (în a sa Istorie, vol.II, pag.22) şi Abul Fida (în a sa Istorie, vol.I, pag 116).
Scriind despre ʿAlī de la acea epocă, William Muir spune:
„Vărul lui Muḥammad, ʿAlī, acum de 13 sau 14 ani, dăduse deja dovezi ale înţelepciunii şi judecăţii ce aveau să-l distingă mai apoi, de-a lungul vieţii sale. Cu toate că era posedat de un curaj intemperabil, îi lipsea energia mobilizatoare care l-ar fi făcut un propagator eficient al islamului. De copil crescuse în credinţa lui Muḥammad şi timpuriile sale asocieri cu ceilalţi îi întăriră convingerile din anii maturităţii.” (William Muir, Viaţa lui Muḥammad)
Noi avem multe rezerve în privinţa afirmaţiei lui William Muir cum că ʿAlī „era lipsit de energia mobilizatoare care l-ar fi făcut un propagator eficient al islamului.” ʿAlī nu era lipsit de energie şi de orice altceva. În toate crizele prin care a trecut islamul, Muḥammad Mustafa, Trimisul lui Allāh, tocmai pe ʿAlī l-a ales să ducă la îndeplinire cele mai periculoase misiuni, iar ʿAlī le-a împlinit pe toate.
La fel, ca misionar, ʿAlī era inegalabil; nu exista între toţi însoţitorii Profetului cineva care să fie promotor mai eficace al islamului decât ʿAlī. Ca prim misionar al islamlui şi ca unul reprezentându-l chiar pe Trimisul lui Allāh, ʿAlī a răspândit primele 40 de versete ale Surah Bera’at (Îngăduinţa), al IX-lea capitol din Coranul cel sfânt, între păgânii din Mekka. Şi ʿAlī a fost acela care a adus toate triburile din Yemen în cuprinsul islamului.
Muḥammad, Trimisul lui Allāh, crescuse pe ʿAlī ca pe propriul său copil, iar dacă lui ʿAlī i-ar fi lipsit ceva (din punct de vedere caracterial), el ar fi ştiut-o. Însă Muḥammad l-a declarat pe ʿAlī ca vizir, succesor şi viceregent al său la remea când nimeni nu ar fi putut prevedea viitorul islamului; şi numai acest fapt indică încrederea nemărginită pe care Profetul islamului o avea în acel tinerel de doar 14 ani.
ʿAlī simboliza speranţele şi aspiraţiile islamului. În marea revoluţie pe care Muḥammad, Apostolul lui Dumnezeu, o n1iase la banchetul Dhul-´Ashīra, ʿAlī a mobilizat dinamismul şi idealismul, fervoarea şi vigoarea tinereţii, el personificându-le pe toate acestea.
Două fapte avură loc la festin. Unul a fost acela că Profetul a făcut cunoscut islamul; nu mai era o mişcare „underground”, ci de suprafaţa, vizibilă. La banchetul dat celor apropiaţi, Muḥammad „trecuse Rubiconul” (punctul de la care), acum, nu mai exista întoarcere; venise timpul pentru el ş ducă mesajul islamului dincolo de lomitele propriului clan—o făcuse întâi pentru Quraysh din Mekka, apoi avea s-o facă pentru toţi arabii ca, în cele din urmă, s-o facă pentru restul lumii. Un al doilea fapt a fost acela că a descoperit pe ʿAlī, care era întruparea curajului, dovoţiunii şi hotărârii, de o valoare mult mai mare decât „o mie de săbii”.
Se povesteşte că la câteva zile după al doilea banchet, Dhul-´Ashīra, Muḥammad Mustafa a urcat pe înălţimea Safa, lânga Kaaba, şi a strigat: „O, fii ai Fehr! O, fii ai Loi! O, fii ai Adi! Şi voi toţi ţinând de Quraysh! Veniţi aici şi ascultaţi la mine! Am ceva foarte însemnat a vă spune.”
Mulţi din locuitorii Mekkăi, auzindu-i glasul, veniră să-l asculte (ce avea să spună). Adresându-li-se, el spuse: „M-aţi crede oare, dacă v-aş spune că oastea duşmanului stă ascunsă după înălţimile de-acolo, veghind să vă atace de îndată ce aţi dormi ori aţi fi lipsiţi de pază?” Ei răspunseră că l-ar crede fiindcă niciodată nu-l auziseră spunănd vreo minciună.
Spuse Muḥammad: „Dacă este aşa, atunci ascultaţi la acestea cu atenţie. Stăpânul cerurilor şi pământului mi-a poruncit să vă previn de vremurile îngrozitoare ce au să vină. Dacă însă daţi atenţie, atunci va puteţi salva de la pierzare…” Muḥammad apucă să spună doar acestea, când Abu Lahab, care era prezent printre ascultători, îl întrerupse a doua oară, zicând: „Moarte ţie! Ne faci să pierdem timpul numai penru a ne spune asta!? Nu vrem să te mai ascultăm! Nu ne mai chema iarăşi!”
Din acel moment înainte, Abu Lahab îşi făcu obiceiul de a-l eclipsa pe Profet ori de câte ori acesta făcea ceva public. De exemplu, dacă Muḥammad începea să citească din Coran ori zicea ceva, Abu Lahab îl întrerupea ori îl interpela. Ura şi ostilitatea lui Abu Lahab faţă de Muḥammad şi de islam a fost împărtăşită şi de către soţia lui Abu Lahab, Umm Jamil; (de altfel), ambii fură blestemaţi de către Allāh pentru perversitatea lor (fapt evident în surat 111 a Cărţii Sale).
Următorul: CAPITOLUL 7 – Persecutarea musulmanilor de către păgâni
Anterior: CAPITOLUL 5 – Personalitatea lui Muḥammad Mustafa