CAPITOLUL 5
Fără a ţine seama de faptul că Arabia era un adânc de nelinişte şi un bastion al idolatriei şi politeismului, doar Mohammad singur era liber de viciu şi păcat, el neaplecânu-se niciodată în faţa vreunui idol. Chiar înainte de-a fi declarat formal că a venit să stabilească Regatul Cerului pe Pământ, propriul său comportament, propriul său caracter, erau o reflecţie a Coranului Majid—Cartea lui Allāh şi Manifestul islamului. Nici chiar inamicii săi nu fuseseră în stare să evidenţieze vreo divergenţă între comportamentul său şi preceptele Coranului—şi asta în nici un moment!—după sau înaintea Proclamaţiei asupra misiunii sale, ca Trimis al lui Allāh. După proclamarea misiunii sale ca Trimis al lui Allāh, el a plasat sub interdicţie practicile şi obiceiurile păgâne. Şi nu există nici o dovadă că înintea acestei interdicţii el să fi comis vreo acţiune de natură păgână ori vreo acţiune repugnantă Coranului.
Astfel, apare că sfântul Coran se găsea gravat în inima lui Muḥammad de la început şi până la sfârşit, şi apare de asemenea că el „a predicat” islamul chiar înainte de Proclamaţie, însă doar prin faptele sale şi nu prin cuvinte. Faptele sale erau tot atât de elocvente pe cât erau rostirile sale şi aceste fapte proclamau lumii ce fel de om era. În fond, păgânii erau aceia care îl numiseră Sadiq şi Amin, iar ei erau aceeaşi care, în anii următori, aveau să-l persecute, să-l urmărească, să-l interzică şi să pună un preţ pe capul lui.
Purtarea lui Muḥammad ţinea o tăcută predică!
Pe cât de depravaţi şi stricaţi erau arabii, chiar ei erau cei care îi admirau cinstea, autenticitatea, şi o admirau chiar şi la un duşman al lor. Ei îl admirau pe Muḥammad pentru autenticitatea sa, chiar dacă respectiva admiraţie nu–i putea reţine de la a conspira de a-l ucide când el denunţa idolatria şi politeismul lor. Nu iubeau alt gând decât acela de a–l ucide, şi aceasta chiar de când îi chemase la islam, însă aceeaşi nu chestionaseră niciodată integritatea şi încrederea ce-o inspira. La acest punct, nu poate exista o mărturie mai ireproşabilă decât cea dată de ei.
Cetăţenii din Mekka nu admirau doar integritatea lui Muḥammad, ci şi puterea sa de judecată. Odată, cei din Quraysh renovau Kaaba, iar într-unul dintre ziduri ei aveau de fixat Piatra Neagră. Ca urmare, Piatra Neagră trebuia adusă de către cineva la locul de construcţie, ridicată de la pământ şi pusă la locul ei în zidul respectiv. Cine avea să facă asta?!
Fiecare clan pretinse pentru sine însuşi această onoare, însă, în această problemă, alte clanuri nu erau dispuse a se supune nimănui. Neînţelegerea duse la disursuri violente şi nu mai era mult ca săbiile să fie scoase, (deoarece părea ca) sabia avea să decidă cine avea să pună în zid Piatra Neagră.
La acel moment (culminant) interveni un bătrân arab şi sugeră că, în loc să se lupte şi să se ucidă între ei, şefii de clanuri să stea în aşteptare ca să vadă cine va fi primul om ce avea să intre dimineaţa următoare în perimetrul Kaabei şi sa supună cazul judecăţii acestuia.
Fu o sugestie înţeleaptă, iar şefii e clanuri o acceptară şi ei cu înţelepciune. În imineaţa următoare, când fu deschisă poarta Kaabei, ei văzură că trecând prin poartă era bărbatul pe care-l numeau Sadiq şi Amin. Cu toţii se bucurară că era el acela şi căzură de acord să supună judecăţii lui disputa lor şi să se supună deciziei sale.
Muḥammad porunci să se aducă o pânza mare şi să o întindă pe pământ. Plasă apoi Piatra pe ea şi ceru şefilor să ridice pânza de colţuri şi să care astfel Piatra la baza zidului ştiut. Când această treabă fu realizată, el însuşi ridică Piatra şi o puse în locul ei.
Decizia lui Muḥammad satisfacu pe fiecare din cei prezenţi. Prin înţelepciunea sa, el salvă onoarea fiecăruia şi a preîntâmpinat vărsarea de sânge. Acest incident a demonstrat de asemenea că în momente de criză, arabii au ţinut cont de opinia lui Muḥammad. Ei ştiau că în scara lor de valori Muḥammad ţinea toate virtuţile la cote înalte.
Muḥammad era un inspirat conducător al oamenilor.
„Circumstanţele care au dus la decizia lui Muḥammad—când se reconstruia Kaaba şi el a pus Piatra Neagră la locul ei—ilustrează de-o manieră izbitoare absenţa oricărei autorităţi supreme în Mekka.” (William Muir, Viaţa lui Muḥammad)
La vremea respectivă, Muḥammad avea 35 de ani. Tâmplele sale erau uşor argintate. Era un bărbat foarte devotat familiei sale, cu o mare dragoste pentru copiii săi. Băieţii lui, Qasim şi Abdullah, muriseră de mici, iar după moartea acestora, el şi Khadīja adoptară pe ʿAlī, care era fiul cel mai mic al lui Abū Ṭālib, unchiul şi tutorele lui Muḥammad. ʿAlī avea 5 ani când a venit în casa lor, umplând astfel un mare gol din viaţa lor, a lui Muḥammad şi Khadīja. Ei l-au crescut şi l-au educat, ʿAlī crescând înconjurat de dragostea lor.
În anii ce aveau să vină, ʿAlī se demonstră ca fiind un minunat produs al creşterii şi educaţiei realizate de către Muḥammad şi Khadīja. ʿAlī era destinat a fi tănărul cel mai multilateral din întregul anturaj al lui Muḥammad, Trimisul lui Dumnezeu.
„Curând după reconstruirea Kaabei, Muḥammad avea să se consoleze pentru pierderea copilului său, Qasim, adoptându-l pe ʿAlī, copilul prietenelui şi tutorelui său, Abū Ṭālib. ʿAlī, care la vremea respectivă nu avea mai mult de 5-6 ani, avea să rămână pentru totdeauna cu Muḥammad, arătându-şi reciproc ataşamentul dintre părinte şi copil.” (William Muir, Viaţa lui Muḥammad)
Cum s-a arătat mai devreme, Muḥammad era dăruit cu o structură intelectuală contemplativă. Pe măsura trecerii anilor, el a devenit din ce în ce mai absorbit în contemplaţie. El descoperise o peşteră numită Hira, la 5 km distanţă, pe dealurile din nord-estul Mekkăi. Pentru a fi liber de distragerile străine, întâmplătoare, pentru a fi liber de orice posibilă interferenţă a reflecţiilor sale, el lăsa oraşul, se ducea pe dealuri şi îşi petrecea lungile zile de vară în peştera Hira.
Uneori, Muḥammad Mustafa venea la Hira singur, dar deseori el lua cu sine pe Khadīja şi pe micul ʿAlī. Cei trei petreceau ziua împreună pe culmea dealului, ca seara să se întoarcă la căminul lor.
De pe înălţimile de la Hira, Muḥammad putea să cerceteze imensitatea cerului şi pământului, să contemple într-o tăcută admiraţie linia de unire a lor. Cum ar putea cineva să cuprindă cu mintea măreţia Creatorului Carele a creat o asemenea necuprindere şi Carele toate le ordonează? Ce putea fi mai minunat ca stelele ce străluceau în liniştitul cer şi ce putea fi atât de uluitor ca Destinul Omului? Şi ar putea cineva imagina tauna celor două mari abstracţiuni care au ocrotit universul—Spaţiul (makan) şi Timpul (zaman)? Muḥammad a căutat răspunsuri la întrebările care materializau perenele mistere ale existenţei umane.
(Câţiva ani mai târziu, când Mhammad le-a spus arabilor că Dumnezeu îl trimisese între ei ca mesager al Său, ei i-au pretins să le facă un miracol. Un miracol?—a întrebat Muḥammad—pentru a vedea un miracol tot ce au ei de făcut este să deschidă bine ochii lor şi să privească jur-împrejur! Nu era universul plin de miracole? Ce miracole erau mai pline de minunăţie decât răsăritul şi apusul soarelui, luna plină navigând de-a curmezişul cerului, stelele aflate în rotaţiile lor, cerul cel strălucitor, schimbarea anotimpurilor, sânul ce se ridica al oceanului, ori iubirea de mamă pentru copilul ei?!)
Căci, dacă imensitatea şi maiestatea Creaţiei umpluseră de minunăţie mintea lui Muḥammad, ele umpluseră inima lui cu umilinţă. Si i-a trecut probabil prin gând că, dacă intelectul nu poate cuprinde pe Creator şi operele Sale pline de forţă, atunci iubirea ar putea. Ca urmare, el cedă intelectul în favoarea iubirii—iubirea pentru Creatorul său.
La fel, Muḥammad reflectase asupra situaţiei arabilor—asupra idolatriei lor, asupra plăcerii lor pentru sânge şi practica infanticidului, asupra goliciunii, lipsei de sens, asupra lipsei de rost şi pustiului vieţilor lor.
Însă pentru Muḥammad, lungii ani de „ucenicie spirituală” şi de explorări solitare în domeniul sufletului se îndreptau către un final. Poate să fi simţit ca venise timpul de-a întoarce spatele vieţii contemplative, de meditaţie, şi că avea curând să plonjeze într-o viaţă de acţiune şi conflict.
Următorul: CAPITOLUL 6 – Proclamarea Islamului
Anterior: CAPITOLUL 4 – Casătoria lui Muḥammad Mustafa şi Khadīja