CAPITOLUL 3
Muḥammad Mustafa—viitorul Profet al Islamului
Cu toate ca Arabia nu avea nici un fel de guvernare—naţională, regională sau locală—oraşul Mekka era dominat de tribul Quraysh, cum s-a spus mai înainte. Quraysh era compus din 12 clanuri şi aceste clanuri împărţeau responsabilitatea păstrării unei legi modice, a ordinii, în oraş.
Unul din clanurile Quraysh era şi Bani Hashim. Fiecare clan avea propriul său conducător. Conducătorul clanului Bani Hashim era Abū Ṭālib ibn Abdul Muṭṭalib ibn Hashim ibn Abd Manaf ibn Qusayy. Ca şi înaintaşii săi, Abū Ṭālib era comerciant. Pe lângă faptul de-a fi conducătorul clanului, el era păzitor pentru Kaaba—Casa lui Allāh—construită secole înainte în Mekka de către profeţii Ibrahim şi Ismael şi dedicată de către ei slujirii Allāh Ta’ala.
Abū Ṭālib avea un frate mai tânăr numit Abdullah. În 570 A.d., Abdullah a plecat în Syria cu o caravană; cu câteva luni înaintea plecării către Syria, el se căsătorise cu Amina bint Wahab din Yathrib (Medina).
La revenirea din Syria, Abullah s-a îmbolnăvit şi-a murit. La moartea sa avea doar 17 ani. Atunci când părăsise Mekka, soţia sa era deja gravidă şi locuia în casa cumnatului ei, Abū Ṭālib. La două luni după moartea lui Abdullah, se născu copilul ei, un băiat. Bunicul, Abdul Muṭṭalib, îl boteză Muḥammad. Astfel, în 8 iunie, 570 A.D., în casa unchiului său, Abū Ṭālib, la Mekka, se născu Muḥammad.
Copilul Muḥammad avea să fie cândva ales de către Allāh Ta’ala să fie Trimisul Său pentru întreaga lume şi avea să schimbe destinul şi istoria umanităţii pentru totdeauna.
Muḥammad avea 6 ani când mama sa, Amina, fica lui Wahab, a murit după o scurtă boală. După moartea ei, bunicul Abdul Muṭṭalib l-a luat pe Muḥammad în casa lui, însă trecură doar 2 ani şi, de asemenea, Abdul Muṭṭalib muri.
Abdul Muṭṭalib avea trei fii. Când era pe patul de moarte, i-a chemat la el şi a numit pe unul din fii, Abū Ṭālib, ca nou conducător al clanului Bani Hashim, făcându-l de asemenea tutorele lui Muḥammad. Ambii, Abū Ṭālib şi Abdullah, tatăl lui Muḥammad, erau fiii aceleaşi mame, în timp ce ceilalţi fii ai lui Abdul Muṭṭalib erau născuţi din celelalte soţii ale sale.
Abū Ṭālib îl aduse astfel pe Muḥammad în casa sa; Muḥammad veni, văzu şi cuceri. Totul. Abū Ṭālib şi soţia sa îşi revărsară întreaga lor iubire asupra lui Muḥammad; ei îl iubeau mai mult decât îi iubeau pe proprii lor copii. Muḥammad fusese născut în casa lor; naşterea lui în casa lor făcuse din aceasta o casă a binecuvântărilor, iar acum, după moartea lui Abdul Muṭṭalib, el revenise.
Când Muḥammad era un copil, nu arăta nici un fel de interes în jucăriile şi zbenguielile specifice copiilor. În copilăria sa, nu arăta nici un fel de interes în jocuri şi sporturi, ori în a fi în compania băieţilor de vârsta sa. Pe cât de tânăr era, el prefera singurătatea oricărei companii.
Ca şi alţi membri ai tribului Quraysh, Abū Ṭālib îşi trimitea marfa către Syria şi Yemen în fiecare an. Uneori pleca el însuşi cu caravanele, iar alteori, el angaja un reprezentant care îi vindea mărfurile în pieţele acelor ţări.
În anul 582 A.D. Abū Ṭālib hotărâ să meargă În Syria cu caravana lui. Nepotul său, Muḥammad, era atunci în vârstă de 12 ani. Abū Ṭālib îl iubea atât de mult că nu suporta gândul de-a nu fi în aceeaşi companie, chiar şi pentru câteva luni şi, drept urmare, îl luă cu sine pe Muḥammad în Syria.
Muḥammad era un băiat precoce şi fără a se ţine seama de tinereţea sa extremă, era un observator dăruit. In cursul calătoriei şi şederii în Syria, el observa cu atenţie oamenii şi obiceiurile acestora, moravurile, modurile de-a fi religioşi, îmbrăcamintea, felul lor de-a vorbi şi dialectele în care vorbeau. Iar tot ceea ce vedea, el rememora. Astfel, la întoarcerea sa la Mekka, el putu să recreeze experienţa trăită de la un cap la celălalt şi putu să-şi reamintească toate observaţiile sale cu detalii pline de viaţă si foarte explicite. El nu uita niciodată nimic; de fapt, el avea darul „reamintirii depline”. Şi cu toate că era puţin la ani, el era matur în înţelepciune şi în bunul simţ comun. Abū Ṭālib era conştient că Muḥammad era înţelept şi inteligent dincolo de vârsta şi experienţa avută. Ca urmare, Abū Ṭālib nu-l trata ca pe un minor, ci îi arăta, ca în societatea arabă, respectul cuvenit unui adult.
Curând Muḥammad ajunse fecior. Deşi aflat acum pe pragul tinerei bărbăţii, el încă nu acorda nici un interes pentru plăcerile căutate de alţi tineri. Cum am mai spus, el evita toate felurile de frivolităţi, preferând să fie singur cu gândurile sale. El avea ocazia să-şi satisfacă predilecţia (pentru singurătate şi meditaţie) atunci când păştea oile unchiului său. Stătea singur sub imensa boltă a cerului. Tăcutul şi meditativul deşert se desfăcea spre zări şi părea să-l încurajeze şi să-l invite să reflecteze asupra minunilor creaţiei, tainelor Cerului şi Pământului, asupra înţelesului şi sensului vieţii. El cerceta peisajul din orizont în orizont şi i se părea că ar fi fost ca şi cum o singurătate vastă, cosmică, era singura prezenţă care-i să-i ţină de companie. Solititudinea îi apăru atunci ca fiind „o nouă dimensiune” a lumii sale.
La vremea când Muḥammad ieşea din adolescenţă, oamenii din Mekka începură să-şi dea seama de prezenţa lui. Ei ştiau că el nu se abătuse niciodată de la cele drepte şi că niciodată nu greşise. Ei observaseră de asemenea că Mohammed nu vorbea prea mult, însă că atunci când o făcea rostea numai adevărul şi numai cuvinte de înţelepciune. Odată ce oamenii din Mekka nu-l auziseră rostind ceva mincinos, ceva fals, ei l-au numit „sadiq” (Cel Cinstit).
În cursul câtorva ani, locuitorii din Mekka aveau să dăruiască un alt titlul asupra lui Mohammed. Ştiind că avea o conştiinţă înaltă, mulţi dintre ei începură să-şi depoziteze banii, bijuteriile şi ornamentele, cum şi alte lucruri de valoare la el, pentru a fi păstrate în siguranţă. De câte ori cineva îşi dorea înapoi cele depozitate, Mohammed i le returna, neexistând vreodată împrejurarea de-a răscumpăra vreo greşeala (în administrarea bunurilor date la păstrare). După o asemenea experienţă cu el, după câţiva ani, ei începură să-l cheme „Amin” (Demnul de Încredere). El şi numai el a fost acela numit de către cei din Mekka Sadiq şi Amin.
- Yusuf Ali, un translator şi comentator al Coranului Majid, a explicat cuvântul „amin” astfel:
„amin = cineva căruia i s-a acordat încrederea; cu câteva nuanţe de înţeles, cuvântul implică: 1. demn de încredere; 2. Obligat de-a conferi încrederea sa, aşa cum un profet este jurat să împărtăşească Mesajul său; 3. obligat de-a acţiona în întregime ca fiind călăuzit de încredere, cum un profet este obligat să dea numai Mesajul lui Allāh şi să nu adauge nimic de la sine; 4. de-a nu căuta nici un fel de interes personal.”
Arabii preislamici ţineau în fiecare an „un anotimp al târgurilor” în diverse părţi ale ţării. Unele din aceste târguri erau ţinute la Mekka ori în împrejurimile acesteia. Faimoase între acestea erau cele ţinute la Ukkaz, la Majanna şi la Dhul-Majaz. Muḥammad vizita aceste târguri ori de câte ori era convenabil pentru el să o facă.
Conform unei tradiţii arabe antice, toate aceste târguri erau ţinute în cei 4 munţi sacri, Rajab şi Dhil-Qāda, Dhil-Hajj şi Moharam. Pe timpul celor patru luni de ferii exista interzicerea totală a oricarui fel de violenţe, razboi ori jefuiri. Chiar la începutul acestui „anotimp de pace” intra în vigoare un armistiţiu general, armistiţiu care era recunoscut şi respectat de către toate triburile arabe.
Negustori, lucrători ai pământului şi meseriaşi se adunau de pretutindeni la aceste târguri ca să vândă, să cumpere şi să facă schimburi (troc). Ei aduceau ce era mai bun din produsele lor şi le expuneau cu mândrie. În timpul suspendării ostilităţilor erau cultivate celelalte arte ale păcii, printre care şi poezia.
Poezia era prima iubire a arabilor. Dacă în vreun trib se descoperea vreun talent poetic, feriile erau ocazia pentru fiecare dintre ele să sărbătorească. Celelalte triburi, prietenoase poeziei (şi talentului), prezentau felicitări tribului respectiv pentru a fi produs un asemenea om talentat. Arabii erau mari pasionaţi ai cuvintelor arabe şi ale multiplelor nuanţe din înţelesul cuvintelor. De altfel, arabii se numeau pe ei înşişi „fii ai limbii arabe”. În aceste târguri poeţii citeau ultimele lor creaţii şi ţineau audienţa ca vrăjită de „pirotehnicele” elocvenţei lor. Elocvenţa era un atribut pe care arabii îl preţuiau ca primordial în importanţă. Una din maximele lor era aceea că frumuseţea unei femei se vede pe faţa acesteia, dar că frumuseţea unui bărbat se află în elocvenţa acestuia. Ei admirau priceperea din construcţia unei ode tot atât de mult cât găsirea de către poet a unei expresii fericite, adecvate. Misticii deşertului, cei de stranie înfăţişare, ghicitorii de aparenţă sălbatică şi prezicatorii din felurite triburi dăruiau audienţa cu discursuri criptice, cu parabole şi pronosticurile lor ezoterice, chiar dacă numai puţini, în caz de exista vreunul, putea să înţeleagă limbajul lor plin de simboluri.
Mulţi dintre arabi credeau că influenţa astrală determina soarta omului. Ca urmare, în întreaga ţară, prezicatorii se bucurau de-o înaltă veneraţie; se credea că ei aveau puterea de-a comunica cu stelele. Cântăreţi, dansatori, comici, acrobaţi şi magicieni se întreceau cu toţii pentru captarea publicului.
Aceste târguri erau de asemenea frecventate de către sfinţi, preoţi şi oameni religioşi care îşi predicau doctrina. Ei erau liber cu toţii să-şi răspândească credinţele şi ideile, fără teama, pe parcursul celor 4 luni, de-a fi fost importunaţi. Pacea şi artele păcii înfloreau pe fondul acestei vitalităţi umane nedomesticite.
La aceste târguri, Mohammed a găsit ocazia să observe o secțiune transversală a locuitorilor Peninsulei Arabice. A studiat de asemenea, la modul direct, obiceiurile şi credinţele oamenilor aparţinând unor arii diferite sociale, culturale şi geografice.
În primăvara anului 595 A.D., neguţătorii din Mekka formară caravana lor de vară pentru a transporta marfă către Syria. Khadīja avea şi ea pregătită deja marfa, dar nu găsise încă un bărbat care să se fi responsabilizat de ea ca agent. Îi fură sugerate câteva nume, dar nu le considerase mulţumitoare.
Prin intermediul unora din partenerii săi din breasla neguţătorilor din Mekka, Abū Ṭālib află că ea, Khadīja, avea nevoie de un reprezentant care sa-i ia marfa în Syria şi să i-o vândă acolo.
Lui Abū Ṭālib îi trecu prin minte că Muḥammad, care avea acum 25 de ani, ar fi calificat pentru sarcina aceasta şi Abū Ṭālib era nerăbdător să găsească o muncă pentru tânăr. Cu toate că ştia ca Muḥammad nu avea deloc experienţa ca agent, ştia la fel că tânărul va compensa o asemenea lipsă prin talentele sale excepţionale. Avea încredere în capacităţile şi facultăţile nepotului său şi, la fel, avea încredere că avea destul simţ practic pentru a-şi administra responsabilităţile şi datoriile ca agent, spre satisfacerea totală a angajatoarei lui. Drept aceea, cu acordul tacit al lui Muḥammad, ea chemă pe Khadīja şi abordă cu ea subiectul canditaturii ca nou agent al ei, canditatura lui Muḥammad.
Ca mulţi alţi locuitori ai Kaabei, Khadīja auzise de asemenea de Mohammed. Un fapt pe care ştia că nu avea de ce să-l pună la îndoială era integritatea lui Muḥammad; simţea că putea să se încreadă în Muḥammad implicit şi explicit, iar ca urmare, ea fu degrabă de acord să-l numească pe tânăr agentul ei. Ea nu consideră lipsa lui de experienţă ca pe un handicap şi spuse că, oricum, avea s-o trimită cu el pe sclavul ei Maysara—un călător experimentat—pentru a-l ajuta în îndatoririle lui.
Khadīja era o admirabilă adminstratoare şi o organizatoare desăvârşită. Dar, la fel, era şi foarte norocoasă. Ea fusese totdeauna norocoasă în găsirea unor buni agenţi pentru afacerea ei. Şi chiar de era o „orientată-către-succes”, avea curând să fie surprinsă, descoperind că, avându-l pe Muḥammad ca agent, norocul ei creştea cum niciodată nu se mai petrecuse. Pentru Khadīja nu existase vreodată în trecut şi n-avea să existe în viitor un agent precum Muḥammad. Dacă ea avea în mână „atingerea de aur”, apoi el avea „atingerea binecuvântată”.
Khadīja şi Abū Ṭālib lucrară asupra detaliilor noului aranjament. Iar când Muḥammad chemă pe noul său angajator ca să semneze contractul, ea îi explică specificul meseriei. El înţelese imediat ceea ce-i spunea ea şi nu puse nici o întrebare clarificatoare. Aşa fiind, Khadīja îi spuse lui Abū Ṭālib că recompensa ce i-o va da lui Muḥammad pentru serviciile lui va fi dublu decât plătise în trecut celorlaltor agenţi ai ei.
Ceea ce Khadīja nu ştia la vremea respectivă era că în spatele acestui aranjament cea care lucra era mâna destinului: destinul avea alte planuri pentru ea şi pentru Muḥammad. Acele planuri depăşeau cu mult problemele atât de mundane şi de mică valoare cum era facerea de profit într-o afacere, fapte pe care le vom înfăţişa curând.
Între timp, „caravana de vară” a negustorilor din Mekka fusese echipată şi era gata de plecare în lunga ei călătorie. Negustorii scoseseră încărcătura lor din depozite pentru a fi încărcată pe cămile. Documentele fuseseră pregătite şi semnate. Proviziile fuseseră luate, calăuzele şi escortele fuseseră deja angajate. La vremea hotărâtă, Muḥammad sosi cu Abū Ṭālib şi ceilalţi unchi ai săi. Ei fură salutaţi de către un unchi al Khadijei, unchi care-i aştepta având cu sine „chitanţa încărcăturii” şi celelalte documente.
Muḥammad avea să ia inventarul mărfurilor pe care avea să le vândă în Syria. Împreună cu Maysara, el verifică numărul tuturor mărfurilor conform înscrisului (inventarului) şi găsi că totul era în ordine. Myasara avea să facă actele relative la vânzări şi achiziţii, fiind dealtfel cel ce ţinea registrele.
Abū Ṭālib dădu lui Myasara indicaţii speciale, iar conducătorului caravanei, indicaţii privind confortul şi siguranţa lui Muḥammad. Cei doi promiseră că vor face orice pentru a face călătoria plăcută şi sigură pentru Muḥammad. Abū Ṭālib şi fraţii săi le mulţumiră celor doi pentru a fi arătat grijă pentru fericirea lui Muḥammad. Apoi, ei se rugară pentru succesul său în riscanta acţiune şi pentru întoarcerea lui în siguranţă; îl încredinţară pe tânăr protecţiei lui Allāh şi-şi luară rămas bun de la el.
Pe timpul verii, cele mai multe dintre caravane călatoreau noaptea ca să scape de ucigaşa arşiţă a zilei şi se odihnea pe timpul nopţii. Călătoria pe timp de zi putea fi extrem de obositoare, atât pentru călăreţi, cât şi pentru cămile şi cai. Ca urmare, majoritatea caravanelor părăseau Mekka odată cu „scăderea zilei”, cum spun arabii, ori când soarele era trecut de zenit şi căldura era mai puţin apăsătoare.
Îndată unul dintre călători sună un clopot. Clopotul alertă pe toţi călătorii că respectiva caravană era gata de plecare. Cămilele rumegătoare fură făcute să se ridice în picioare, multe—împotriva voinţei lor, iar ele îşi arătară neplăcerea dând înapoi ori sforăind, dar luându-şi locul totuşi în lungul şir. Cu aproape 3 ore înainte de apusul soarelui, conducătorul caravanei dădu un semnal şi caravana fu pusă în mişcare.
Caravana se îndrepta către Nord. Oamenii şi prietenii călătorilor zăboviră pentru încă o vreme, făcând cu mâna şi privind, pe măsură ce caravana se depărta în zare. Când ultima cămilă dispăru după dune, privitorii se dispersară şi ei, întorcându-se la casele lor.
Noii călători mergeau împreună cu cei experimentaţi, care le arătară priveliştele ce le erau familiare, explicându-le totodată caracteristicile acestora. Astfel, Maysara îi indică lui Muḥammad multe locuri interesante; Muḥammad recunoscu şi el toate însemnele pe care, împreună cu unchiul său, cu 13 ani în urmă, le văzuse pe drum; nimic nu se schimbase în cei 13 ani. Maysara se dovedi a fi un însoţitor plin de viaţă, care putea să spună multe istorii relevante şi putea povesti în amănunt numeroase întâmplări, interesante, din călătoriile lui anterioare. Muḥammad descoperi că şi ceilalţi călători se purtau cu cordialitate şi că erau prietenoşi.
După aproape o lună, caravana ajunse la destinaţia ei, în Syria. Pentru obosiţii călători, aranjamentele de cazare fuseseră deja făcute la un loc de popas, iar ei cu toţii doreau să se odihnească după ce înduraseră rigorile unei călatorii de-o lună pe un teren dificil de parcurs şi pe-o căldură mistuitoare. Asta le putea lua o săptămână ca să-şi recupereze vitalitatea.
După ce negustorii şi-au odihnit membrele obosite şi s-au răcorit încă o dată, ei au venit la locul unde avea să se ţină târgul pentru a-şi aranja bunurile pe care le aduseseră de la Mekka. Parte din aceste bunuri o vindeau pe bani, iar altă parte o dadeau la schimb pentru bunuri din Syria. Aveau de cumpărat de asemenea pentru piaţa de acasa, din Mekka, pentru aceasta căutând şi găsind multe chilipiruri profitabile, însă aceste tranzacţii puteau dura de la două până la patru luni.
Muḥammad vându de asemenea încărcatura de mărfuri a sa şi cumpără o alta. Deşi pentru el era prima cutezanţă comerială, el nu a ezitat, din lipsa de experienţă, în a-şi conduce afacerile, surprinzându-l pe Maysara prin „profesionalismul” său în cele ale negustoriei. Maysara observă de asemenea perspicaciatea lui Muḥammad ca negociator, sagacitatea şi probitatea lui ca vanzător. Muammad proteja atât interesele angajatorului său, Khadīja, cât şi cele ale clienţilor ce-i avea. Mai mult de-atât—în Syria el făcu mai mult profit petru Khadīja decât făcuse aceasta vreodată, de la preluarea afacerii de la tatăl ei, iar mărfurile pe care le cumpărase din Syria pentru ea erau de-o înaltă calitate, fapt care era sigur că va aduce preţuri ridicate la Mekka, cum s-a şi întâmplat de alfel.
În Syria, oricine a întâlnit pe Muḥammad a fost impresiont de acesta. Muḥammad avea o aparenţă frapantă care-l făcea de neuitat oricui îl vedea şi o singură dată.
Deşi Muḥammad era ocupat cu vânzarea, negocierea, cu investigarea pieţii şi cumpărarea, Myasara îşi dădu seama că totuşi el găsise timp să fie singur cu sine însuşi. Pentru Myasara, aceste „sesiuni” tăcute ale lui Muḥammad erau mai degrabă misterioase, dar nu le întrerupsese niciodată; Maysara nu ştia că tânărul său stăpân avea obiceiul de-a reflecta la starea şi destinul omului.
În Syria, Muḥammad întâlni mulţi creştini şi evrei. (Ipotetic) el a acceptat gândul ca fiecare din aceste două grupuri era monolitic, dar spre surpriza sa, nu erau: ambele erau împărţite în multe subgrupuri şi modul de realizare a ritualurilor religioase a unui subgrup era diferit de al altuia. Care, între aceste grupuri, avea dreptate şi care greşea?—era întrebarea ce-l intriga pe Mohammed. Când toţi ceilalţi se duseseră deja la culcare, cercetarea întru găsirea unui răspuns la această întrebare şi la altele asemănătoare îl ţineau treaz nopţile pe Mohammed.
În cele din urmă, când se terminară toate tranzacţiile de vânzare şi cumpărare şi când toate darurile pentru familii şi pentru prieteni fură luate, caravana se întoarse la Mekka.Pentru călătorii cu dor de casă, revenirea la căminele lor era totdeauna prilej de bucurie, deoarece (revenirea) este o ocazie plină de anticipări cum aceea a unui iubit care urmează să-şi întâlnească iubita care i-a lipsit pentru multe luni. Călătorii obosiţi nu mai pot să aştepte ca să audă fericitele râsete ale copiilor lor, cum ştiu că, odată sosit acest moment celest, nu vor fi în stare să-şi reţină lacrimile şi, cu atât mai puţin, să le ascundă. Ei ştiu dintr-o lungă experienţă ca va fi mult râset, dar şi multe lacrimi, lacrimile de bucurie. Râsul şi Lacrimile se amestecau cu libertate în asemenea ocazii binecuvântate şi fericite.
Sosirea caravanei provoca totdeauna multă agitaţie în oraş; de fapt, pentru fiecare locuitor din Mekka şi din împrejurimi era o ocazie festivă. „ Docurile” unde „ flotele de vase (cămilele, adică) ale deşertului” descarcau pasagerii şi încărcătura lor erau scene ale unei mari animaţii. Cei mai mulţi dintre cetăţeni, chiar şi rătăcitorii oameni ai diverselor triburi nomade, găseau agitaţia caravanei nou-venite ca fiind o binevenită schimbare în ritmul vieţii.
„Sosirile şi plecările caravanelor erau evenimente importante în viaţa locuitorilor din Mekka. Aproape fiecare locuitor al Mekkăi avea vreun fel de investiţie în averile de mii de cămle, de sute de oameni, cai şi catâri care plecau cu piei, stafide şi lingouri de argint şi se întorceau din Syria, Egipt sau Persia cu uleiuri, parfumuri, manufacturi ori din Sud, cu mirodenii şi aur.” (R.V.C.Bodley, Trimisul—Viaţa lui Mohammed)
Oamenii veneau să-i salute pe cei dragi lor, care se întorceau acasă după o abenţă de 6 luni. Mulţi intre cei ce întâmpinau trăiau sentmente amestecate—speranţă amestecată cu teamă—deoarece când cineva lăsa oraşul cu caravana, nu exista nici o manieră pentru ai săi de-a şti dacă îl vor vedea iarăşi în viaţă. Unii dintre călători mureau în lunga călătorie şi erau îngropaţi în locuri depărtate, inaccesible; rudele şi vecinii lor n-ar fi putut niciodată să le viziteze mormintele.
Faptul era că numai atunci când caravana sosea la Mekka, puteau locuitorii ei să audă noutăţi din lumea de afară, din Peninsula Arabică. În acele zile, arabii trăiau în aproape o totală izolare faţă de restul lumii, lume cu care ei aveau o legătura tangibilă prin intermediul caravanei.
Aproape fiecare locuitor din Mekka investea bani în negustoria cu caravana. Cei mai bogaţi dintre ei puteau să viziteze ţări străine pentru extinse perioade de timp, de multe luni, iar oamenii cu mijloace limitate de trai trebuiau să stea acasă. Ca urmare, ei îşi dădeau bunurile de vânzare pe mâna unui agent de încredere şi totodată bani ca să cumpere bunuri ce erau la cerere în Arabia, dar care se găseau numai în Syria, Yemen, Abyssinia şi Egipt. Când reprezentanţii lor aduceau acele bunuri la Mekka, cei ce investiseră le vindeau şi făceau profit. Era un sistem care, după mulţii lor ani de experienţă, ei îl găsiseră ca funcţionand rezonabil.
Comercianţii şi reprezentanţii care mergeau cu caravanele aduceau cu ei—pentru ai lor şi pentru prieteni, conform unui obicei străvechi—şi daruri exotice. Fiecare era nerăbdător să vadă acele daruri care le evocau în faţa ochilor bogăţiile Syriei şi luxul imperiilor persan şi roman.
Întrând în Mekka, Muḥammad veni întâi în preajma Kaabei, unde făcu obişnuitul înconjur de 7 ori, iar apoi se duse să-şi vadă angajatorul. El îi dădu lui Khadīja un raport detaliat al călătoriei şi al tranzacţiilor făcute în numele ei, ca mai târziu, să se întâlnească cu unchiul său, Abū Ṭālib, caruia îi prezentă punctele importante ale experienţei sale de comerciant.
Maysara, sclavul Khadijei, avea propria lui istorie de spus stăpânei sale. Îi povesti despre calatoria spre şi dinspre Syria, cum şi despre profiturile pe care le făcuse Muḥammad pentru ea. Însă pentru el, cu mult mai interesantă decât istoria afacerii pline de succes, era caracterul şi personalitatea lui Muḥammad însuşi. Maysara era plin de admiraţie pentru talentele de afacerist ale lui Muḥammad. Îi spuse Khadijei că puterea de previziune a lui Muḥammad era liberă de eroare, ca judecata lui Muḥammad era infailibilă şi că, la fel, percepţia lui Muḥammad era fără de greşeală; şi îi menţionă de asemenea Khadijei despre farmecul, curtoazia şi bunăvoinţa lui Muḥammad.
Khadīja găsi istorisirea fascinantă şi puse lui Myasara multe întrebări despre noul ei slujitor, Muḥammad. Probabil ca nu ar fi fost defel surprinsă dacă Myasara i-ar fi spus că Muḥammad era individul cel mai extraordinar pe care el îl întâlnise vreodată şi că era capabil de-a făptui lucrurile cele mai extraordinare.
În ziua următoare, veni s-o vadă pe Khadīja Waraqa bin Naufal, căci şi el dorea să audă noutăţile pe care le aduseseră de departe călătorii, iar veştile care-l interesau cel mai mult erau despre vechiul conflict dintre imperiul persan şi cel roman. Fiecare din cele două imperii dorise să-şi stabilească propria hegemonie asupra întregii regiuni ce se numea „Fertila Semilună”. Era de asemenea probabil că, asemenea altor locuitori din Mekka, Waraqa investise bani în activitatea de export şi import şi vroia să să ştie de avusese caravana o evoluţie înţeleaptă a afacerii.
Khadīja îi spuse vărului ei întreaga istorie, aşa cum o auzise din gura lui Muḥammad şi a lui Myasara, menţionând şi faptul că noul ei reprezentant realizase pentru ea profituri fără precedent.
Mai apoi, Waraqa discută şi cu Myasara despre călătorie şi despre Muḥammad. În orice caz, Myasara dorea să vorbească numai despre Muḥammad; nimic altceva nu părea să-l intereseze şi, cel mai puţin, tranzacţiile realizate.
Când Waraqa auzi lunga istorie, se spune că deveni foarte gânditor şi că, după o lunga pauză, i-a spus Khadijei: „Judecând după cele ce mi-aţi spus voi, tu şi Myasara, despre Muḥammad, judecând de asemenea din cele ce ştiu despre el, îmi pare că are toate atributele, toate caracteristicile şi potenţialităţile unui trimis a lui Dumnezeu. De fapt, în vremurile ce stau să vină, el poate fi destinat a deveni unul dintre trimişi.”
Cercetând cu mintea în întunericul Arabiei păgâne, Waraqa era împuternicit, poate prin preştiinţa lui, să perceapă stralucirile Luminii Islamului, ce-avea curând să apară în orizont, cum poate, în Muḥammad, să recunoască pe Aducătorul acelei Lumini.
Multe din cărţile despre viaţa lui Muḥammad Mustafa—viitorul Profet al islamului (s.a.w.a.)—au înregistrat un număr de miracole care se pretinde că ar fi avut loc pe timpul calătoriei şi al şederii lui Muḥammad în Syria. Traducătorul şi comentatorul Coranului Majid, A. Yusuf Ali scrie următoarele în această privinţă:
„Nici unul din apostoli nu a realizat vreun Miracol ori nu a arătat vreun Semn afară de ceea ce-a vrut Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu (mashiyat) este un Plan atoate-înţelept, universal, un plan care nu este pus în aplicare spre beneficiul unui singur trib ori ideologii (millat), nici spre beneficiul unei epoci anume ori al unei ţări. Cel mai mare Miracol din istorie a fost şi este Coranul. Astăzi putem pricepe frumuseţea şi grandoarea Coranului tot atât cât au înţeles oamenii din vremea lui Mustafa, ba chiar mai mult, odată ce cunoătere noastră generală despre natură şi despre creaţia lui Dumnezeu a crescut.”
Într-altă parte, A.Yusuf Ali spune:„Semnele trimise Sfântului Profet Muḥammad au fost acestea: 1. versetele Coranului şi 2. viaţa şi opera sa, în care s-au desfăşurat Planul şi Scopul lui Dumnezeu.”
Se pare că farmecul, carisma lui Muḥammad, lucraseră şi asupra lui Khadīja. Ca şi Myasara, ea a devenit admiratoarea lui Muḥammad; cum s-ar putea oare ca unul să nu devină admiratorul său? Khadīja îl cunoscuse ca pe un tânăr moderat, modest, ca fiind liniştit şi discret, cum la fel ştia că locuitorii Mekkăi îl numeau Sadiq şi Amin. Acum, de asemenea, el îşi revelae abilitatea de neguţător. Competenţa şi priceperea făceau parte din carisma lui. Ca urmare, noua ei evaluare a lui Muḥammad era aceea că nu era un visător de ochi strălucitori, ci şi un om de afaceri foarte practic. Aceasta evaluare grăbi atfel decizia Khaijei de a-l recruta pe Muḥammad ca aministrator al afacerii ei în toate expediţiile viitoare.
Următorul: CAPITOLUL 4 – Casătoria lui Muḥammad Mustafa şi Khadīja
Anterior: CAPITOLUL 2 – Viaţa timpurie a Khadijei tul Kubra (r.)