Legătura dintre Coran şi descendenţii Profetului
Hadith-ul referitor la „cele două lucruri de preţ”, cunoscut sub numele de hadith al-thaqalayn este una dintre tradiţiile cele mai larg acceptate şi mai puternice, dintre toate tradiţiile relatate de la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a fost consemnat în cele mai importante cărţi sunnite de tradiţii. El are cel mai înalt nivel de autenticitate şi acceptare. Iată textul acestui hadith:
„Vă las două lucruri preţioase şi importante, unul este Cartea lui Dumnezeu, iar celălalt sunt descendenţii mei. Aceste două moşteniri nu vor fi niciodată separate una de cealaltă, iar dacă vă bazaţi cu tărie pe ele, nu vă veţi rătăci niciodată.”[1]
Unii savanţi sunniţi adaugă chiar următoarea frază la sfârşitul hadith-ului: „Ali este întotdeauna cu Coranul şi Coranul este cu Ali; nici ei nu se vor despărţi niciodată unul de celălalt.”[2]
Savanţii în Hadith atribuie transmiterea acestei tradiţii unui număr de aproximativ treizeci de companioni ai Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).[3]
Potrivit multor istorici şi savanţi în ştiinţa hadith-urilor, atât şiiţi, cât şi sunniţi, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a încetat niciodată în momentele dificile ale vieţii sale, nici chiar în ultimele momente ale vieţii, sa le atragă atenţia oamenilor cu privire la legătura profundă între aceste două surse importante şi autoritare ale islamului, Coranul şi descendenţii săi (Ahl al-Beyt), trasând astfel un program complet pentru viitorul islamului, într-o singură frază plină de învăţăminte. Există mici diferenţe în ceea ce priveşte forma tradiţiilor importante, unele fiind detaliate, iar altele concise, depinzând de situaţie, dar conţinutul şi înţelesul lor sunt mereu aceleaşi: legătura profundă şi indisolubilă între Coran şi descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi absoluta interdependenţă a celor două.
Savantul sunnit Ibn Hajar scrie:
„Am menţionat mai devreme mai multe variante diferite ale acestui hadith. Unele dintre ele se referă la cuvântarea ţinută de Profet la Arafah, în timpul pelerinajului de rămas bun. Altele reprezintă afirmaţiile făcute în timp ce se afla pe patul de moarte, în Medina, înconjurat de companioni; un altul se referă la predica de la Ghadir Khumm; şi încă unul se referă la declaraţiile făcute în timp ce se întorcea de la Ta’if.”
Apoi el adaugă: „Niciuna dintre aceste versiuni nu le contrazice pe celelalte, întrucât nu există niciun motiv pentru care să nu fi repetat acelaşi adevăr în toate aceste situaţii, cât şi în alte situaţii, având în vedere marea importanţă pe care o au atât Coranul, cât şi descendenţii săi.”[4]
Într-o altă tradiţie cunoscută sub numele hadith-ul adevărului (hadith al-haqq), Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) spune: „Ali este cu adevărul şi adevărul este cu Ali; oriunde este adevărul, Ali va tinde spre el.” [5]
Ştim că versetele Nobilului Coran alcătuiesc un compendiu de porunci divine şi de legi ale islamului; învăţăturile conţinute în ele reprezintă o garanţie pentru fericirea şi mântuirea omului. Cu toate acestea, interpretarea şi exegeza Coranului trebuie să fie făcută de persoane care sunt familiarizate cu limbajul revelaţiei şi care posedă pe deplin competenţa necesară în ceea ce priveşte cunoaşterea, cât şi conduita. De aceea, şiiţii cred că cei care au această atribuţie de a administra problemele oamenilor şi de a-i călăuzi pe aceştia trebuie identificaţi şi desemnaţi chiar de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Ei sunt cei care înţeleg limbajul revelaţiei şi-şi pot îndeplini aşa cum trebuie datoria de a interpreta şi de a explica versetele lui Dumnezeu. Juxtapunerea celor două, a descendenţilor Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a Coranului, se datorează astfel faptului că este nevoie de o exegeză coranică, care să prezinte scopurile şi regulile Coranului.
Dacă privim cu atenţie la conţinutul hadith-ului, vom vedea că a separa Coranul de descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi a urma afirmaţiile şi opiniile unor persoane nefamiliarizate cu simbolurile şi adevărurile sale, este un lucru sortit să conducă la greşeală şi rătăcire. De aceea, tradiţia sugerează că doar descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pot stabili care este înţelesul hotărât şi categoric al versetelor alegorice ale Cărţii lui Dumnezeu.
Faptul că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) aşează Coranul şi pe descendenţii săi unul lângă altul arată că ambele se îndreaptă în aceeaşi direcţie şi spre acelaşi ţel: Coranul este o carte şi o lege divină, iar descendenţii sunt exegeţii, executanţii şi păzitorii lui. De aceea, separarea şi distanţarea de descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) va atrage după sine pierzarea.
Declinul şi devierea musulmanilor a debutat atunci când a început să se întâmple această separare, iar oamenii au încercat să se susţină unul pe celălalt, dezbinându-se. Concepţia „Cartea lui Dumnezeu este suficientă pentru noi” a început să domine gândirea lor religioasă, conducând la apariţia unor şcoli de gândire precum Aş’ari şi Mu’tazilah. Ca şi cum ei ar fi cunoscut mai bine valoarea Cărţii lui Dumnezeu decât Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) însuşi şi ar fi înţeles mai bine semnificaţia sa!
Este posibil să înţelegem Coranul şi să explicăm ştiinţa pe care o conţine el, făcând trimitere doar la afirmaţiile acelor persoane cărora li s-a dăruit cunoaşterea direct de către Dumnezeu, sau cel puţin a căror cunoaştere provine din învăţătura unei anumite surse. Astfel de persoane pot fi doar acei Imami Infailibili (ma’sum) dintre descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Ibn Hajar mai citează următoarea frază rostită de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!):
„Să nu încercaţi să treceţi dincolo de aceste două lucruri strâns legate unul de celălalt (Cartea lui Dumnezeu şi descendenţii Profetului), pentru că asta vă va duce la pierzare şi să nu eşuaţi în a adera la ele, pentru că şi asta înseamnă distrugerea voastră. Să nu vă închipuiţi că cei din Casa Profetului sunt ignoranţi, pentru că ei sunt infinit mai cunoscători decât voi şi înţeleg limbajul revelaţiei.”[6]
Căpetenia credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!), a spus:
„Nu veţi rămâne niciodată credincioşi legământului vostru faţă de Coran, dacă nu recunoaşteţi cine este cel care şi-a trădat legământul şi nu vă veţi baza niciodată cu tărie pe Coran, dacă nu-l identificaţi pe cel care l-a părăsit. Să căutaţi calea cea dreaptă a loialităţii şi mijloacele prin care să aderaţi la Coran, dintre oamenii Coranului, pentru că ei sunt cei care menţin vie cunoaşterea şi învăţătura şi cei care stârpesc ignoranţa. Ei sunt cei care, prin ascultarea de ei, veţi deveni conştienţi de ştiinţa pe care o deţin ei. Tăcerea lor vă va arăta cuvântarea lor, iar felul lor de a fi pe dinafară vă va dezvălui lăuntrul lor. Ei nu se împotrivesc niciodată poruncilor religiei şi nu se ceartă niciodată asupra ei. Religia este un martor vrednic şi un grăitor tăcut care sălăşluieşte în mijlocul lor.” [7]
Ceea ce vrea să spună aici Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) este că descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) sunt lipsiţi de păcate, de impurităţi şi chiar de greşeli minore, pentru că este evident că ceea ce este legat indisolubil de Coran, până când aceste două lucruri de preţ vor fi aduse împreună în faţa Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), în Ziua Învierii, trebuie urmat cu supunere de omenire, alături de Coran. Dumnezeu nu le porunceşte oamenilor să se supună unei persoane care este pătată de păcate sau greşeală, nici nu creează o legătură indisolubilă între Coran şi o astfel de persoană. Numai cei care sunt cu totul în afara atingerii oricărei impurităţi pot fi aşezaţi alături de Coran, întrucât cei ale căror porunci Dumnezeu a spus că este obligatoriu să fie ascultate de toţi musulmanii, trebuie să fie lipsiţi de orice defect.
Nefiind pe deplin satisfăcut de celelalte afirmaţii ale sale privitoare la acestui subiect, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a menţionat numărul succesorilor (khulafa‘) care vor veni după el:
„Această religie va dăinui până în Ziua Judecăţii, atât timp cât vor domni doisprezece persoane din tribul Qurayş, ca succesori ai mei.” [8]
„Succesorii mei vor fi în număr de doisprezece, asemenea căpeteniilor triburilor lui Bani Isra’il, toţi vor fi din tribul Qurayş şi (potrivit unei versiuni a acestui hadith) din Bani Haşim.”[9]
Abdullah relatează că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Atât timp cât vor exista doi oameni pe pământ, funcţia de conducere va rămâne la Qurayş.”[10]
Această menţiune a celor doisprezece succesori se poate referi numai la Imamii Infailibili dintre descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), întrucât primii califi nu au fost în număr de doisprezece şi nici stăpânitorii umayzi, sau abbasizi, nu au fost doisprezece la număr. Mai important decât acest lucru este faptul că, delictele comise de aceşti stăpânitori, departe de a asigura bunăstarea şi fericirea ummah-ei, au dus la decăderea religiei, astfel că este imposibil să-i consideram în vreun fel succesori ai Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Cei care nu au putut să nege autenticitatea hadith-ului referitor la cei doisprezece succesori, dar şi-au dorit totuşi să evite recunoaşterea celor doisprezece Imami dintre descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), au fost obligaţi să ofere explicaţii întortocheate, care erau absolut incompatibile cu textul şi cu conţinutul acestei tradiţii, pentru că, atunci când îi socotim pe primii califi, împreună cu stăpânitorii umayzi şi cu cei abbasizi, aceştia sunt în total în număr de aproximativ 30, astfel că numărul total al pretendenţilor la califat din tribul Qurayş depăşeşte numărul specificat în hadith. Dacă refuzăm să interpretăm hadith-ul ca referindu-se la Imamii şiiţilor, nu ne rămâne niciun fel de explicaţie pentru el.
Şeicul Sulayman al-Qunduzi, un savant al şcolii Hanafi, scrie următoarele, într-un spirit lipsit de orice fel de fanatism:
„Potrivit savanţilor, tradiţiile care specifică faptul că succesorii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) sunt în număr de doisprezece sunt bine cunoscute şi au fost relatate prin diferite lanţuri de transmitere. A devenit clar cu trecerea timpului că Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) s-a referit în acest hadith la cei doisprezece Imami dintre descendenţii săi. Este imposibil să se fi referit la primii califi, pentru că aceştia au fost doar patru la număr. Nu se poate referi nici la umayzi, pentru că aceştia au fost mai mulţi de doisprezece, iar pe lângă aceasta, cu excepţia lui Umar b. Abd al-‘Aziz, ei au fost cu toţii tirani şi asupritori şi nu au aparţinut de Bani Haşim, aşa cum a specificat Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), că cei doisprezece succesori ai săi vor fi din Bani Haşim. Jabir b. Samarah menţionează că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a rostit această ultimă parte a tradiţiei cu voce înceată, întrucât nu toţi erau bucuroşi că funcţia de calif va merge la cei din Bani Haşim. Totodată, acest hadith nu se poate referi la abbasizi, pentru că numărul lor a fost de asemenea, mai mare de doisprezece; ei nu au acţionat în conformitate cu versetul care ne porunceşte să iubim familia Profetului[11] (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi au ignorat hadith-ul mantalei (hadith al-kisa’). Acest hadith trebuie atunci să se refere exclusiv la cei doisprezece Imami dintre descendenţii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), pentru că ei au fost superiori tuturor celorlalţi, în ceea ce priveşte cunoaşterea, virtuţile morale, evlavia şi descendenţa. Ei au fost un neam care a moştenit cunoaşterea de la Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), nobilul lor strămoş. Acest lucru este întărit de hadith-ul privitor la cele două lucruri de preţ şi de numeroase alte tradiţii care au ajuns la noi, de la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).” [12]
Următorul: Atitudinile iresponsabile ale unor companioni
Anterior: Poziția lui Ali așa cum reiese ea din alte tradiții ale Profetului
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Muslim: al-Sahih, vol. VII, p. 122; al-Tirmidhi: Jami’ al-Sahih, vol. II, p. 308; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 109. Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. III, p. 14-17. Ibn al-Sabbagh: Fusul al-Muhimmah, p. 24; al-Ganji: Kifayat al-Talib, p. 130; al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 17-18; al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 92; Fakhr al-Din al-Razi: al-Tafsir al-Kabir, vol. III, p. 18; al-Naysaburi: Ghara’ib al-Qur’an, vol. I, p. 349.
[2] al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 32-40; Ibn Hajar: al-Sawa’iq, p. 57; al-Irbidi: Kashf al-Ghummah, p.43.
[3] al-Halabi: al-Sirah, vol. III, p. 308
[4] Ibn Hajar: al-Sawa’iq, p. 89.
[5] Ibn Qutaybah: al-Imamah wa al-Siyasah, vol. I, p. 68; al-Hamawini: Fara’id al-simtayn, Capitolul 37. al-Khatib al-Baghdadi: Tarikh Baghdad, vol. IV, p. 21; Fakhr al-Din al-Razi: Fusul al-Muhimmah.
[6] Ibn Hajar, al-Sawa’iq, p. 153
[7] al-Radi: Nahj al-Balaghah, Predica 145, a se vedea şi traducerea George Grigore: Predica 147, p195-196
[8] Muslim: al-Sahih, vol. XIII, p. 202
[9] Muslim: al-Sahih, vol. VI, p. 2; al-Bukhari: al-Sahih, Capitolul XV din Kita’b al-Ahkam. Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 397, vol. V, p.86; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. VI, p.245; al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 373
[10] Muslim: al-Sahih, vol. XIII, p. 202
[11] Sfântul Coran 42:23
[12] al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p.446