Proclamarea lui Ali în funcţia de conducere de către Profet
După moartea celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi după plecarea acestui mare lider din mijlocul societăţii, interesele islamului şi ale naţiunii musulmane (ummah) au impus cu imperiozitate necesitatea existenţei unui lider deosebit şi destoinic şi ca o persoană evlavioasă şi erudită să-şi asume responsabilitatea guvernării noii mişcări islamice apărute, aceasta având în continuare nevoie de învăţătură şi de instruire. Acest lucru era necesar pentru a garanta continuitatea islamului, pentru a-l proteja de orice fel de deviaţie, pentru a preveni întoarcerea naţiunii musulmane (ummah) la obiceiurile sociale şi morale vrednice de dispreţ de dinainte şi pentru a consolida cât mai mult posibil orânduirea socio-politică islamică.
A lăsa problema conducerii naţiunii în seama unei comunităţi care scăpase doar recent din lanţurile Jahiliyyah-ei şi din al cărei spirit şi suflet nu dispăruseră încă urmele credinţelor Jahili, nu ar fi fost de ajuns pentru a garanta şi proteja scopurile măreţe ale Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), sau pentru a proteja religia de pericolul forţelor malefice.
Singura cale prin care se putea realiza acest lucru era deci ca o persoană capabilă, erudită în toate aspectele privitoare la mesaj, înzestrată cu inteligenţă şi cu o cunoaştere religioasă vastă, care deţinea o credinţă deosebită şi fără de greşeală, întocmai cum fusese fondatorul islamului, să ia frâiele în mâinile sale pentru a continua cu grijă şi cu subtilitate sarcina de a-i învăţa şi de a-i educa pe oameni, de a le rezolva problemele şi de a le răspunde la eventualele întrebări referitoare la shari’ah, care puteau să apară în timpul guvernării sale.
Dovezile istorice arată că Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) s-a îngrijit de această nevoie, la întoarcerea sa din la Pelerinajul de rămas bun, în ziua a optsprezecea a lunii Dhu’l-Hijjah, prin faptul că l-a ales pe reprezentantul şi pe succesorul său, în conformitate cu porunca divină, arătând astfel oamenilor calea care trebuia urmată de ummah pentru a dobândi fericirea.
În al zecelea an după hegira, care a fost şi ultimul an din viaţa iubitului nostru Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), el a hotărât să participe la marea reuniune islamică care avea să aibă loc în Mecca. Imediat după ce s-a anunţat faptul că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) va porni la drum spre Ka’bah, mulţimi mari de musulmani din apropierea oraşului, cât şi cei de departe, au pornit în direcţia oraşului Medina, pentru a avea cinstea de a călători împreună cu el, pentru a învăţa ritualurile pelerinajului de la el şi pentru a efectua acest ritual important al islamului chiar în prezenţa sa.
În cele din urmă, marea caravană, alcătuită din imigranţi (muhajirun), din ajutoarele şi protectorii acestora (ansar) şi din alţi musulmani care părăseau Medina însoţiţi de liderul lor, a pornit la drum îndreptându-se spre Mecca. După ce au intrat în oraş, ei au început să efectueze actele lor de adorare la Ka’bah. În timpul acelor zile, oraşul Mecca a fost martor la una dintre cele mai glorioase ceremonii islamice, efectuată de mii de musulmani adunaţi în jurul liderului lor, precum valurile răsunătoare ale unui ocean. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era şi el fericit şi recunoscător lui Dumnezeu că putea să vadă în această zi rezultatele eforturilor şi trudei sale perseverente.
După finalizarea pelerinajului din acel an – pelerinaj cunoscut sub numele de Pelerinajul de rămas bun – Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a părăsit Casa lui Dumnezeu împreună cu marea mulţime de pelerini (hujjaj), estimată de istorici ca numărând între nouăzeci sau o sută de mii şi o sută douăzeci de mii şi s-a pregătit să se întoarcă la Medina. Caravana a traversat mai multe văi şi a ajuns într-un câmp cunoscut sub numele de Ghadir Khumm.[1] Atunci s-a întâmplat că mesagerul revelaţiei a venit la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi i-a poruncit să poposească acolo. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a oprit caravana şi i-a aşteptat pe cei rămaşi în urmă să ajungă şi ei la caravana principală.
Acest popas neaşteptat în acel ţinut torid, sub soarele dogoritor al amiezii, i-a surprins pe călătorii osteniţi, dar nu cu mult timp în urmă, Gabriel (Jibril), îngerul căruia i s-a încredinţat revelaţia, îi transmisese neprihănitului Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) un mesaj divin şi porunca categorică şi clară a Creatorului, ca acesta să-l desemneze şi să-l anunţe pe moştenitorul şi pe succesorul său:
„O, trimisule! Propovăduieşte ceea ce ţi-a fost pogorât ţie de la Domnul tău. Dacă nu faci astfel, tu nu vesteşti solia Sa. Dumnezeu te va ocroti de oameni. Dumnezeu nu călăuzeşte un popor de tăgăduitori.” (Sfântul Coran 5:67)
O privire atentă la conţinutul acestui verset ne demonstrează marele adevăr că propovăduirea acestui mesaj divin special era de o asemenea importanţă şi gravitate, încât dacă Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi pregetat să-l transmită, acest lucru ar fi fost echivalent cu refuzul său de a îndeplini întreaga misiune profetică, în timp ce transmiterea sa naţiunii musulmane (ummah) era echivalentă cu îndeplinirea misiunii sale.
În acest verset, celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i se reaminteşte importanţa extraordinară a lucrării care i s-a dat spre îndeplinire şi i se garantează faptul că aceasta va fi protejată de orice pericol care ar putea să apară ca în urma proclamării acestui mesaj.
În acelaşi timp, mai rămăseseră doar puţine zile din viaţa glorioasă a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), întrucât el a murit la şaptezeci de zile după evenimentul de la Ghadir Khumm. Tot ceea ce realizase în decursul celor douăzeci şi trei de ani de la începutul revelaţiei, tot ceea ce avea nevoie omul pentru călăuzirea şi fericirea sa, era acum la dispoziţia omenirii. Rămăsese numai o anumită problemă, proclamaţia care urma să desăvârşească misiunea sa profetică şi care făcea ca lucrarea sa să aducă roade.
Probabil că Dumnezeu a dorit să-l întărească pe Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pentru că acesta fusese atacat şi jignit de cei care-i doreau răul, în timp ce îndeplinea poruncile pe care le primise, iar pentru a consolida hotărârea sa, Dumnezeu l-a anunţat că El îl va proteja şi-l va păzi de orice rău.
Conţinutul acestei porunci trebuie să fi fost deosebit de delicat şi special, pentru ca îndeplinirea ei să însemne desăvârşirea misiunii profetice, iar eşecul de a o propovădui să poată strica şi să ştirbească profeţia în sine. Mai mult decât atât, mentalitatea arabă care predomina în acel timp tindea să privească persoanele în vârstă ale fiecărui trib ca fiind cele mai potrivite pentru funcţia de conducere şi să-i considere pe cei tineri ca nefiind potriviţi pentru aceasta. Această trăsătură a societăţii de atunci nu constituia un climat favorabil pentru propovăduirea acestei porunci a lui Dumnezeu.
Sufletul Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era de asemenea tulburat şi cu siguranţă, îndurerat de anumite amintiri neplăcute. El nu uitase încă atitudinea negativă a unor persoane cu viziuni înguste, faţă de alegerea lui Usamah şi a lui Attab b. Usayb ca lideri, întrucât atunci când l-a ales pe primul în funcţia de comandant al armatei, iar pe al doilea în funcţia de guvernator al oraşului Mecca, unii dintre companioni şi-au ridicat vocile în semn de protest.
Toate acestea au constituit factori care au făcut ca proclamarea lui Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!) ca succesor al său, care era în vârstă de numai treizeci şi trei de ani, să constituie o sarcină grea şi chiar de natură să-l intimideze Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Pe lângă aceasta, mulţi dintre cei care nu deţineau funcţii de conducere în cadrul armatei musulmanilor şi care făceau parte din cercul companionilor Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), luptaseră înainte împotriva lui Ali (Pacea fie asupra sa!), iar acest lucru făcea ca situaţia să fie şi mai delicată. Inimile lor erau tulburate de amintirea acelor evenimente care stârneau flăcările urii în sufletul lor.
În ciuda tuturor acestor circumstanţe nefavorabile, Voia Divină hotărâse ca persoana cea mai bună şi cea mai aleasă, care dobândise, prin îndurarea lui Dumnezeu, cel mai înalt nivel spiritual după Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să fie aleasă ca succesor al acestuia, astfel ca prin desemnarea acestui mare om în funcţia de conducere a naţiunii musulmane (ummah), să se desăvârşească mesajul universal al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Potrivit nu numai savanţilor şiiţi în hadith, ci şi anumitor savanţi sunniţi[2], versetul coranic despre care vorbim a fost revelat în ziua de Ghadir Khumm, adică în ziua în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) – veridicitatea cuvintelor sale fiind garantată de Însuşi Dumnezeu – a primit porunca divină, prin intermediul revelaţiei şi în conformitate cu înţelepciunea dumnezeiască, de a explica ultimul şi cel mai important fundament al islamului, prezentându-l oamenilor pe Ali (Pacea fie asupra sa!), ca succesor al său.
Persoana a cărui fiinţă nu a fost niciodată pângărită de politeism sau de păcat, a cărui viaţă întreagă a fost dedicată propagării învăţăturilor religiei şi promovării islamului, care a fost o reflecţie desăvârşită a Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) era persoana potrivită ca să păstreze legile şi normele religiei, să-şi asume responsabilitatea conducerii omenirii, ajutând-o să evolueze către perfecţiune şi mântuire. Doar o astfel de persoană era demnă de a se înveşmânta cu haina imamatului şi cu funcţia de conducere.
Sosise timpul pentru rugăciunea de amiază şi mulţimea mare de oameni care venise la Ghadir Khumm a efectuat rugăciunea în spatele Profetului[3] (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a venit în mijlocul mulţimii care umplea întreg câmpul în aşteptarea acestui eveniment istoric, pentru a implementa porunca categorică a lui Dumnezeu. El a urcat la un amvon improvizat, ca să poată fi văzut şi auzit de toată lumea.
Apoi el s-a adresat oamenilor pe un ton clar, puternic şi hotărât, astfel ca fiecare să-l poată auzi, sau cel puţin să cunoască ceea ce vroia să exprime Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
După ce L-a lăudat şi I-a mulţumit lui Dumnezeu, Singurului Căruia Îi aparţine puterea, înţelepciunea şi înţelegerea absolută şi a Cărui suveranitate, cunoaştere şi vedere sunt fără defecte şi fără sfârşit, el a spus:
„O, oameni, în curând voi răspunde chemării Domnului meu şi voi pleca din mijlocul vostru. Mi se va cere socoteală, aşa cum şi vouă vi se va cere. Nu veţi depune oare mărturie că nu există nimeni care să merite să fie adorat în afară de Dumnezeu, Singurul şi Unicul? Nu mărturisiţi şi că Muhammad este robul şi Trimisul Său? Paradisul, focul Iadului şi moartea, nu sunt toate acestea realităţi? Nu este adevărat că Ziua Răsplăţii şi a Judecăţii va veni cu siguranţă şi că Dumnezeu îi va readuce la viaţă pe cei care se află îngropaţi în pământ?”
Mulţimea şi-a ridicat glasurile, răspunzând: „Într-adevăr, depunem mărturie despre toate acestea.”
Apoi el a continuat: „Acum, că Ziua Răsplăţii se află în faţa noastră şi deoarece credeţi în învierea morţilor pe Câmpul Învierii şi că vă veţi afla în prezenţa Profetului vostru în acea zi, să aveţi grijă la felul cum trataţi cele două lucruri de preţ (thaqalayn) pe care vi le las ca moştenire preţioasă, în timp ce plec pe lumea cealaltă.”[4]
„Cea mai importantă dintre cele două este Cartea lui Dumnezeu. Aceasta este în mâinile voastre, cât şi în ale Sale. Aşadar, să vă ţineţi de ea cu tărie, ca nu cumva să cădeţi în rătăcire. Moştenirea mai mică dintre cele două lucruri pe care vi le las sunt descendenţii mei şi cei din familia mea. Dumnezeu mi-a vestit că aceste două lucruri pe care vi le las ca moştenire nu vor fi niciodată separate unul de celalalt, până în Ziua Învierii.”
„O, oameni, să nu vă îndepărtaţi de aceste două lucruri. Atât timp cât veţi apela la ele, la Cartea lui Dumnezeu şi la familia mea, nu vă veţi rătăci niciodată.”[5]
În acel moment, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a chemat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) lângă el. El i-a luat mâna şi i-a ridicat-o, prezentându-l astfel cu toate calităţile şi meritele sale mulţimii adunate acolo. Apoi Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a întrebat: „O, oameni, cine are un drept mai mare asupra credincioşilor decât ei înşişi?” Ei au răspuns: „Dumnezeu şi Trimisul Său ştiu mai bine.” El a continuat: „Pentru cel al cărui stăpân sunt eu, Ali este acum stăpânul său.”[6]
„Dumnezeule, iubeşte-l pe cel care-l iubeşte pe Ali şi fii vrăjmaşul celui care este duşmanul lui Ali.[7] O, Dumnezeule, ajută-l pe cel care-l ajută pe el şi smereşte-i pe duşmanii săi.[8] O, Dumnezeule, fă-l să fie pivotul adevărului.”[9]
După ce şi-a terminat predica sa, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) le-a cerut oamenilor să transmită ceea ce le-a spus celor care erau absenţi.
Aşadar, cel care a fost aşezat în scaunul conducerii islamice în acea zi, potrivit poruncii divine şi în virtutea declaraţiei Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), cel căruia i s-a încredinţat călăuzirea naţiunii islamice (ummah), a fost Ali (Pacea fie asupra sa!). Cel mai vrednic şi cunoscut bărbat din comunitatea islamică, el, care era un tezaur de cunoaştere şi personificarea virtuţii, a fost ales ca lider al musulmanilor. Iar prin faptul că s-a proclamat chestiunea importantă referitoare la imamat şi la califat, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a dat naţiunii musulmane (ummah) o poruncă categorică şi obligatorie.
Mulţimea de oameni adunaţi acolo nu începuse încă să se împrăştie, când mesagerul revelaţiei i-a adus Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) următorul verset[10]:
„Astăzi am desăvârşit Legea voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi v-am dat Islamul ca lege.” (Sfântul Coran 5:3)
Potrivit lui al-Ya’qubi, „Acest verset, revelat la Ghadir Khumm, a fost ultimul verset revelat celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).”[11]
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a părăsit locul unde stătea, în timp ce peste tot în jurul său răsuna sunetul takbir-ului, prin care pelerinii îşi exprimau entuziasmul şi sentimentele lor de afecţiune faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!). Oamenii au venit la el în grupuri şi l-au felicitat cu ocazia alegerii sale ca lider al lor, adresându-i-se acestuia ca stăpânului lor şi ca stăpân al fiecărui credincios, femeie sau bărbat.
Renumitul poet Hasan b. Thabit, care a fost prezent la acest eveniment, a compus şi a recitat oamenilor, cu permisiunea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), o odă expresivă în onoarea acestui eveniment de bun augur.
Versetul pe care l-am citat mai sus, care spune că Dumnezeu a desăvârşit religia Sa şi a împlinit harul Său, ne permite să înţelegem întreaga semnificaţie a ceea ce s-a întâmplat. Trebuie să se fi întâmplat un eveniment foarte important pentru ca Sfântul Coran să-l descrie într-un asemenea mod, întrucât islamul pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a acceptat a fost islamul acelei zile. Religia adevărului a ajuns la desăvârşire prin alegerea lui Ali (Pacea fie asupra sa!), iar harul lui Dumnezeu asupra omenirii a fost împlinit prin desemnarea sa ca moştenitor (wasiyy) al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!).
Atât hadith-urile universal acceptate, cât şi cărţile de istorie serioase la care fac trimitere atât şiiţii, cât şi sunniţii, accentuează faptul că acest verset a fost revelat la Ghadir Khumm, în ziua în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-a încredinţat lui Ali (Pacea fie asupra sa!), responsabilitatea guvernării şi conducerii naţiunii musulmane (ummah), după plecarea sa. Surah al-Ma’idah – acest verset aparţinând începutului ei – este ultima sură care a fost revelată celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), conform părerii unanime a exegeţilor. Aceasta înseamnă că revelarea ei s-a produs în ultimele zile ale vieţii sale binecuvântate şi nicio altă poruncă nu i-a mai fost revelată după aceea, de către Dumnezeu.
Părerea unora, cum că acest verset s-ar referi la începutul misiunii sale profetice, însemnând că în acea zi a fost desăvârşită religia lui Dumnezeu şi că atunci a fost împlinit harul Său, este neîntemeiata şi absolut incompatibilă atât cu evenimentele istorice, cât şi cu interpretarea corectă a versetului. Ziua în care a început misiunea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a reprezentat debutul harului divin, nu apogeul său, aceasta fiind o diferenţă extrem de importantă. Ceea ce se accentuează în verset este împlinirea harului şi desăvârşirea religiei. Acum, pentru că fusese realizat acest lucru, islamul este ales şi omologat ca religie a omenirii. Nici istoria şi nici hadith-urile nu pot sprijini părerea contrară acesteia.
Evenimentul important care a avut loc la Ghadir Khumm şi lucrarea pe care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a împlinit-o în acea zi, a avut consecinţe de lungă durată în istoria islamului. În afară de cei care sunt prizonierii fanatismului şi ai stagnării intelectuale, niciun istoric preocupat de consemnarea evenimentelor şi de păstrarea realităţii istorice nu poate să ignore ceea ce a avut loc în acea zi, sau să ascundă lucrurile legate de acest eveniment. În timpul primelor secole ale istoriei islamice, ziua de Ghadir Khumm era bine cunoscută, fiind acceptată ca o zi de bun augur şi există multe indicii care arată că toţi musulmanii participau la celebrarea ei.
Aşadar, renumitul istoric Ibn Khallikan descrie ziua de optsprezece Dhu’l-Hijjah ca fiind Ziua de Ghadir Khumm[12], iar al-Mas’udi menţionează noapte aceleiaşi zile ca fiind noaptea sărbătorii de Ghadir Khumm.[13] Abu Rayhan al-Biruni, renumitul savant iranian al secolului al cincilea, menţionează sărbătoarea Ghadir Khumm printre sărbătorile celebrate de musulmani în timpul său.[14] În cartea sa, Matalib al-Su’ul, savantul şcolii de gândire Şafi’i, Ibn Talhah, scrie: „Ziua de Ghadir Khumm este o zi festivă şi reprezintă aniversarea unui eveniment istoric, întrucât atunci Trimisul lui Dumnezeu – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale! – l-a numit în mod clar şi explicit pe Ali – Pacea fie asupra sa! – Imam şi lider al musulmanilor după ce nu va mai fi el.”[15]
Să vedem acum ce a dorit să spună Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) prin cuvântul „stăpân” (mawla), atunci când a spus: „Pentru cel al cărui stăpân eram eu, Ali este acum stăpânul său.” Aceasta înseamnă oare că Ali (Pacea fie asupra sa!) este cel care are un drept mai mare de a hotărî, ca deţinător al funcţiei de conducere asupra celorlalţi, sau înseamnă că el este doar un prieten, un ajutor?
Dacă facem trimitere la Coran, vom vedea că primul înţeles este cel corect, întrucât Dumnezeu îi spune Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!): „Profetul este mai aproape de credincioşi decât sunt ei unii de alţii” (sau „Profetul are un drept mai mare asupra sufletelor credincioşilor decât credincioşii înşişi.”) (Sfântul Coran 33:6) Pe lângă acesta, există multe locuri în Coran, în care cuvântul mawla apare cu înţelesul de wali, sau de lider.[16]
Cel care are un drept mai mare asupra sufletelor celorlalţi, decât au ei înşişi, trebuie să aibă mai întâi un drept asemănător asupra proprietăţii acestora, având astfel, în mod necesar, un drept de guvernare absolută asupra lor, care nu admite vreo nesupunere faţă de ordinele şi de poruncile sale.
Această poziţie a fost mai întâi dată de Dumnezeu Profetului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Dumnezeu a fost Cel Care i-a dăruit acestuia autoritatea asupra vieţilor şi a averii credincioşilor şi i-a dat un drept mai mare de a hotărî, în toate privinţele.
Există multe indicii şi dovezi că sensul de wali în tradiţiile referitoare la Ghadir Khumm este identic cu cel de awla („are un drept mai mare”) în versetul pe care tocmai l-am citat. Întocmai cum Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), a avut o guvernare absolută, bazată pe Coran, la fel a avut şi Căpetenia credincioşilor, Ali (Pacea fie asupra sa!), care a avut aceeaşi poziţie şi atribuţie, singura diferenţă fiind aceea că prin pecetluirea profeţiei, prin încheierea misiunii Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), poarta profeţiei a fost închisă. Cu această singură excepţie, toate atribuţiile Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) i-au fost transferate lui Ali (Pacea fie asupra sa!).
Primul lucru care clarifică sensul de wali în acest hadith este propoziţia rostită de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) înainte de a-l proclama pe Ali (Pacea fie asupra sa!) drept succesor al său. El a întrebat: „Nu am eu oare un drept mai mare asupra voastră decât aveţi voi înşivă?”
Aici, în timp ce-şi proclama propria autoritate asupra musulmanilor, după ce a obţinut consimţământul lor în ceea ce priveşte faptul că el avea un drept mai mare asupra lor decât aveau ei înşişi, a adăugat: „Pentru cel al cărui stăpân sunt eu, Ali este stăpânul său.” Faptul că Ali este stăpân înseamnă în mod necesar că acest cuvânt include sensul de awla („de a avea un drept mai mare”), aceeaşi poziţie pe care o deţinea şi Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) faţă de credincioşi. Dacă Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi intenţionat altceva, nu ar fi existat niciun motiv ca mai întâi să obţină acordul lor în ceea ce priveşte propria sa poziţie, aceea că deţine un drept mai mare. Ar putea deci mawla să însemne doar simpla prietenie care există între musulmani?
La începutul cuvântării sale, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Mărturisiţi că nu există nimeni care să fie vrednic de a fi adorat, în afara lui Dumnezeu, Singurul şi Unicul şi credeţi că Muhammad este robul şi trimisul Său şi că Paradisul şi focul Iadului există cu adevărat?”
S-ar putea oare ca scopul acestor întrebări să fie altul decât acela de a-i pregăti pe oameni să accepte un principiu comparabil cu cele conţinute în aceste întrebări? Nu a fost oare scopul Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) de a-i face pe oameni să înţeleagă că acceptarea califatului şi a succesiunii lui Ali (Pacea fie asupra sa!), pe care urma să o anunţe, este la acelaşi nivel cu cele trei principii enunţate înainte şi anume: unicitatea lui Dumnezeu, profeţia şi învierea?
Dacă lucrul la care s-a referit Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) prin mawla nu este nimic altceva decât faptul că Ali (Pacea fie asupra sa!) era un prieten şi un protector, prietenia faţă de Ali ar fi exact la fel cu oricare altă prietenie care domina între credincioşi încă de la începutul islamului, făcând parte din frăţia islamică. Atunci nu ar fi fost nevoie să o proclame într-o adunare atât de numeroasă, precedată de tot felul de remarci introductive detaliate şi de dobândirea consimţământului oamenilor în legătură cu cele trei principii fundamentale.
Mai mult decât atât, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a menţionat propria sa moarte înainte de a-l prezenta pe Ali (Pacea fie asupra sa!) mulţimii adunate acolo şi i-a informat pe cei prezenţi că el urma să părăsească în curând această lume vremelnică. Făcând această afirmaţie, el a dorit de fapt să umple vidul care avea să apară în ceea ce priveşte conducerea comunităţii, după moartea sa, prin alegerea lui Ali (Pacea fie asupra sa!) ca succesor al său. Doar simpla prietenie şi dragoste faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) nu ar fi putut să joace un rol hotărâtor în societatea islamică. Ar fi fost oare necesar ca Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să ţină o predică lungă, sub soarele arzător, unei mulţimi alcătuită dintr-o sută de mii de oameni, doar pentru a exprima dragostea sa faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!)? Oare nu declarase deja Coranul că credincioşii sunt prieteni şi fraţi unii altora?
Având în vedere toate aceste considerente, nu putem accepta, din punct de vedere logic, că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a trebuit să vorbească în acea situaţie despre dragostea sa faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!).
Mai mult decât atât, după ce Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi-a terminat cuvântarea, un număr mare de companioni au venit la Ali (Pacea fie asupra sa!) şi l-au felicitat pe rând, lucru care a continuat până când a sosit momentul pentru rugăciunea de la apusul soarelui. Abu Bekr, Uthman, Talhah şi al-Zubayr au fost printre cei care l-au felicitat pe Ali (Pacea fie asupra sa!) pentru că fusese ales drept succesor. Umar a fost printre primii care i s-au adresat lui Ali (Pacea fie asupra sa!) spunând: „Bravo, fiu al lui Abu Talib! Felicitări pentru că ai fost ales. Ai devenit stăpânul tuturor credincioşilor peste noapte, atât al bărbaţilor, cât şi al femeilor.”[17]
Oare cu acest prilej Ali (Pacea fie asupra sa!) a fost ales în vreo altă funcţie, care să-l facă demn de aceste felicitări? Nu era Ali (Pacea fie asupra sa!) cunoscut până în acel moment? Era el un musulman oarecare care merita prietenia, la fel ca oricine altcineva?
Hasan b. Thabit, celebrul poet al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), a fost prezent acolo alături de ceilalţi pelerini şi a înţeles cuvântul mawla ca însemnând imamatul şi funcţia de conducere. El a spus într-unul din poemele sale: „Profetul s-a întors către oameni şi i-a spus lui Ali: «Ridică-te! Te fac, de azi înainte, lider şi călăuză a oamenilor.»”
Dacă cineva studiază predica Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) în întregime, cu o minte deschisă, fără niciun fel de prejudecată şi de idei preconcepute şi dacă analizează dovezile şi indiciile pe care le conţine aceasta, nu va putea să ajungă decât la un singur înţeles al cuvântului mawla, atribuit lui Ali b. Abi Talib (Pacea fie asupra sa!) şi anume: cel care are un drept mai mare de a hotărî şi dreptul la guvernare absolută.
Dacă Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a folosit cuvântul „comandant” (amir) la Ghadir Khumm, atunci când s-a referit la Ali (Pacea fie asupra sa!), să spună de exemplu: „După mine Ali va fi comandantul vostru”, este pentru că el a folosit în general cuvântul amir (comandant) în contextul treburilor militare şi atunci când era vorba despre organizarea pelerinajului, în timp ce cuvântul wilayah (autoritatea de a guverna) era folosit în legătură cu nevoile naţiunii musulmane (ummah) şi într-adevăr, el a spus despre sine că este wali al credincioşilor. Nici măcar Dumnezeu nu s-a referit la Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ca la un comandant (amir) în Coran, iar Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu s-a numit pe sine niciodată „comandant” (amir), în niciun hadith. De fapt, Coranul spune în mod explicit: „Cei care îi iau oblăduitori (wali) pe Dumnezeu, pe trimisul Său şi pe credincioşi sunt în tabăra lui Dumnezeu. Ei vor fi biruitori!”[18] (Sfântul Coran 5:56)
În realitate, legătura dintre Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), căruia i se încredinţase supravegherea musulmanilor şi naţiunea musulmană (ummah) este ca relaţia unui tată cu copiii săi, întrucât acesta este responsabil de administrarea celor necesare lor şi de protejarea interesului lor; nu este o relaţie dintre comandant şi cei conduşi.
De asemenea, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a folosit cuvântul calif, sau succesor, în ceea ce-l priveşte pe Ali (Pacea fie asupra sa!), întrucât supunerea faţă de un succesor devine obligatorie numai după moartea persoanei pe care o succede, în timp ce intenţia Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a fost de a exprima faptul că supunerea faţă de Ali (Pacea fie asupra sa!) este obligatorie pentru musulmani încă înainte de moartea sa. De aceea, el l-a numit stăpânul credincioşilor, ceea ce implică faptul că el avea această autoritate atât înainte, cât şi după moartea celui mai nobil Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Pe baza hadith-ului de la Ghadir Khumm, el era stăpânul musulmanilor, întocmai ca Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), având „un drept mai mare asupra lor decât ei înşişi.”
al-Tirmidhi relatează acest hadith în cartea sa, al-Sahih, descriindu-l ca pe un hadith nobil şi remarcabil, după care relatează faptul că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Ali este din mine şi eu sunt din Ali; nimeni în afară de Ali nu are dreptul să facă ceva în numele meu.”[19]
al-Hakim relatează şi el, în cartea sa al-Mustadrak, că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Oricine mă urmează pe mine, s-a supus lui Dumnezeu şi oricine nu ascultă de mine nu s-a supus lui Dumnezeu. Oricine i se supune lui Ali, mi s-a supus mie, iar oricine nu i se supune lui Ali, mie nu mi s-a supus.”[20] De aceea, atunci când Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a declarat în faţa musulmanilor că Ali (Pacea fie asupra sa!) are aceeaşi autoritate asupra musulmanilor ca el însuşi, astfel că ascultarea de el este echivalentă cu ascultarea faţă de Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), el l-a proclamat de fapt pe Ali (Pacea fie asupra sa!) ca lider al tuturor musulmanilor şi succesor în funcţia de conducere, invitându-i pe aceştia să i se supună lui.
Unul dintre savanţii şiiţi scrie:
„Mărturisesc cu toată sinceritatea că, dacă Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi stat în mijlocul oamenilor, în ziua de Ghadir, spunând: „Pentru cel al cărui stăpân sunt eu, Abu Bekr este stăpânul său. O, Dumnezeule, iubeşte-l pe cel care-l iubeşte pe el şi fii vrăjmaşul celui care-i este vrăjmaş lui” aş fi deplin convins că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) l-a desemnat pe Abu Bekr drept succesor al său. La fel, nu-mi pot imagina că marea mulţime de musulmani ar fi avut în acest caz vreun fel de îndoială că Abu Bekr a fost ales drept succesor. Dacă Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ar fi spus despre Abu Bekr că acesta are un drept mai mare asupra musulmanilor decât au ei înşişi şi că aderarea la Coran este o protecţie sigură împotriva rătăcirii, nu ar exista loc de îndoială.
Vreau să subliniez faptul că şovăiala musulmanilor în ceea ce priveşte a fi de acord asupra faptului că hadith-ul de la Ghadir Khumm arată alegerea lui Ali (Pacea fie asupra sa!), de către Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), drept succesor al său, nu se sprijină pe încăpăţânare şi fanatism. Ea provine mai de grabă din faptul că ei au crescut într-o societate în care se crede că Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu a ales niciun succesor. Este greu pentru ei să împace această credinţă cu sensul clar al acestui hadith.”[21]
Bineînţeles, nu se poate respinge posibilitatea ca unii companioni să nu i se fi supus Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), fără să o facă în mod deliberat, atunci când l-au ales pe succesorul acestuia. Aceştia au greşit pur şi simplu în calculele lor.
Ei şi-au imaginat funcţia de conducere şi de guvernare a naţiunii musulmane (ummah) ca fiind doar o chestiune lumească, crezând probabil că le era permis să nu ţină cont de cel pe care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) îl alesese şi să desemneze pe altcineva care să administreze chestiunile publice ale naţiunii musulmane (ummah).
Un grup al companionilor şi-a imaginat probabil că alegerea lui Ali (Pacea fie asupra sa!) de către Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) reprezenta doar una dintre acele chestiuni de natură socială, în care Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) se consulta uneori cu companionii săi. Dacă aşa stau lucrurile, ei nu au reuşit să înţeleagă toate scopurile pe care le-a avut în mintea sa Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi consecinţele pe care le-a dorit atunci când a făcut această alegere. De asemenea, ei nu au putut să înţeleagă consecinţele dezastruoase pe care urma să le aibă, în cele din urmă, alegerea şi hotărârea lor.
Următorul: Obiecția lui Ali față de decizia companionilor
Anterior: Poziția Trimisului lui Dumnezeu față de viitorul islamului
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p. 209-13; al-Haythami: Majma’ al-zawa’id, vol. IX, p. 163-5.
[2] al-Wahidi: Asbab al-Nuzul, p. 150; al-Suyuti: al-Durr al-Manthur, vol. III, p. 298; al-Qunduzi: Yanabi’ al-Mawaddah, p. 130; al-Alusi: al-Tafsir, vol. II, p. 172; al-Shawkani: Fath al-Qadir, vol. III, p. 57, Fakhr al-Din al-Razi: al-Tafsir al-Kabir, vol. III, p. 636; Badr al-Din al-Hanafi: ‘Umdah al-Qari, vol. VIII, p. 584; Abduh: Tafsir al-Manar
[3] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. IV, p. 281; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p.212
[4] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. V, p. 181
[5] al-Tirmidhi: Jami’ al-Sahih, vol. V, p. 328
[6] al-Muttaqial-Hindi: Kanz al-‘Ummal, vol. XV, p. 123
[7] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 118-19; al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 109; Ibn Kathir: al-Bidayah, v, p. 209, 213
[8] al-Haythami: Majma’ al-zawa’id, vol. IX, p. 104-5; al-Hasakani: Shawahid al-tanzil, vol. I, p. 193; Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. I, p. 119. Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. v, p. 212
[9]Hadith-ul referitor la Ghadir Khumm se găseşte cu diferite lanţuri de transmitere în sursele sunnite. A se vedea al-Ghadir, Vol. I, p. 14-72, unde acest hadith este relatat de 110 companioni ai Profetului – Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate! – printre care Abu Bekr, ‘Umar b. al-Khattab, Ubayy b. Ka’b, Usamah b. Zayd, Anas b. Malik, Jabir b. ‘Abdullah, Zayd b. Arqam, Talhah, al-Zubayr şi Ibn Mas’ud. A se vedea şi al-Tirmidhi: Jami al-Sahih, Vol. II, p. 297, al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 109; Fakhr al-Din al-Razi: al-Tafsir al-Kabir, vol. XII, p. 50; al-Wahidi: asbab al-Nuzul, p. 150; al-Suyuti: al-Durr al-Manthur, vol. II, p. 298; al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p. 95; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, al-Khatib al-Baghdadi: Tarikh Baghdad, vol. VII, p.377, al-Tha’labi: al-Tafsir, p. 120, Ibn Hajar: Sawa’iq, Capitolul 5
[10] al-Suyuti: al-Durr al-Manthur, vol. II, p. 256; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. II, p. 14; al-Hamawini: Fara’id al-simtayn, Capitolul 12; al-Khatib al-Baghdadi: Tarikh Baghdad, vol. VIII, p. 290; al-Suyuti: al-Itqan, vol. II, p. 31; al-Khwarazmi: al-Tarikh
[11] al-Ya’qubi: al-Tarikh, vol. II, p.36
[12] Ibn Khallikan, Wafayat al-a’yan, vol. I, p.60
[13] al-Mas’udi, al-Tanbih wa al-işraf, p. 32
[14] al-Biruni, al-Athar al-Baqiyah, traducerea în limba persană, p. 334
[15] Citat în al-Ghadir, vol. I, p. 267
[16] De exemplu în Sfântul Coran 57:15 şi 22:13
[17] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. 1V, p. 281; Ibn Hajar: al-Sawa’iq, p. 26; al-Tabari: al-Tafsir, vol. III, p. 428; al-Ghazali: Sirr al-‘alamin, p. 9, Fakhr al-Din al-Razi: al-Tafsir al-Kabir, vol. III, p. 636; al-Hamawini: Fara’id al-simtayn, Capitolul XIII; Ibn Kathir: al-Bidayah, vol. V, p. 209; Ibn Sabbagh: Fusul al-Muhimmah, p. 25; al-Muhibb al-Tabari: Riyad al-Nadirah, vol. II, p. 169
[18] Atât comentatorii sunniţi, cât şi cei şiiţi, sunt de acord că acest verset face aluzie la Ali – Pacea fie asupra sa!
[19] al-Tirmidhi: Jami’ al-Sahih, vol. V, p. 300. A se vedea si Ibn Majah: al-Sunan, vol. I, p. 44 şi Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, vol. IV, p. 164-5
[20] al-Hakim: al-Mustadrak, vol. III, p. 131
[21] Amir al-Mu’minin