Funcţia de conducere[1] în islam
Imamul este, raportat la masele de oameni care alcătuiesc ummah (naţiunea musulmană), liderul şi modelul de a cărui inteligenţă, discernământ şi bună cunoaştere beneficiază cei care se află în drumul lor spre Dumnezeu, pe a cărui conduită şi mod de viaţă îl urmează aceştia, supunându-se autorităţii şi poruncilor sale.
Noţiunea de imamat are un sens larg şi cuprinzător, care include atât autoritatea intelectuală, spirituală, cât şi conducerea politică. După moartea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), Imamului i s-a încredinţat rolul de a apăra şi păstra realizările sale şi de a continua să-i conducă pe oameni, învăţându-i adevărurile Coranului şi ale religiei şi de a emite decrete în ceea ce priveşte societatea. Pe scurt, el îi călăuzeşte şi-i îndrumă pe oameni în toate aspectele existenţei lor.
O asemenea autoritate, exercitată în forma sa autentică şi corectă, nu constituie altceva decât realizarea scopurilor islamului şi implementarea preceptelor sale, stabilite de Trimisul lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Ea dă o existenţă obiectivă idealului de a forma o comunitate şi de a reglementa o lege pentru guvernarea acesteia. Imamatul şi autoritatea sunt uneori înţelese într-un sens restrâns, ca referindu-se la persoana căreia i se încredinţează în mod exclusiv conducerea socială sau politică. Cu toate acestea, dimensiunea spirituală a omului este legată în mod intim de problema religiei, iar Imamul autentic şi adevărat este acea persoană care se află la un nivel spiritual superior şi în care se îmbină autoritatea spirituală şi conducerea politică. El se află în fruntea societăţii islamice, fiind autorizat astfel să transmită oamenilor legile divine aparţinând fiecărei laturi a existenţei şi să le implementeze; el este cel care păstrează identitatea colectivă şi demnitatea umană a musulmanilor, ferindu-i de declin şi pervertire. Pe lângă aceasta, Imamul este cel a cărui personalitate are deja în aceasta lume, un aspect spiritual. Prin raportarea sa la Dumnezeu şi la om, prin faptul că implementează toate preceptele devoţionale, etice şi sociale ale religiei lui Dumnezeu, el oferă un model complet şi un exemplu de urmat. Imamul este cel care ghidează evoluţia oamenilor către desăvârşire. De aceea, toţi credincioşii trebuie să-l urmeze în toate aspectele, întrucât el este un model viu pentru evoluţia individului şi a societăţii, iar modul său de viaţă este cel mai bun exemplu al virtuţii pentru comunitatea islamică.
Majoritatea savanţilor sunniţi sunt de părere că instituţia califatului (khilafah) şi cea a imamatului (imamah) sunt sinonime, ambele semnificând marea responsabilitate socială şi politică care-i revine califului, el dobândind această funcţie de a supraveghea treburile musulmanilor prin alegeri. Califul soluţionează problemele religioase ale oamenilor, asigură siguranţa publică şi protejează graniţele ţării, prin exercitarea puterii militare. Califul (sau Imamul) este de aceea, în acelaşi timp, un lider cu un caracter simbolic şi un conducător preocupat de bunăstarea societăţii, al cărui scop ultim este de a instaura dreptatea şi de a păzi frontierele ţării. El este ales în acest scop.
Potrivit acestui concept, aptitudinile necesare pentru conducere sunt competenţa de a guverna şi capacitatea de a cârmui. Pe de o parte, liderul trebuie să-i pedepsească pe cei care greşesc şi pe indivizii imorali, prin implementarea pedepselor hotărâte de Dumnezeu. El trebuie să-i ţină în frâu pe cei care încalcă drepturile altora şi să-i oprească pe ticăloşii anarhişti şi rebeli. Pe de altă parte, prin dobândirea echipamentului militar necesar şi prin organizarea unei armate puternice, el trebuie să protejeze atât frontierele statului islamic împotriva tuturor agresiunilor, cât şi să se implice în jihad şi în lupta armată, împotriva diferitelor forme de şirk (idolatrie) şi de depravare şi a factorilor ignoranţei şi necredinţei, dacă aceştia împiedică progresul sau implementarea religiei adevărate şi propagarea tauhid-ului (doctrina unicităţii lui Dumnezeu), atunci când căile propovăduirii şi ale călăuzirii se dovedesc a fi imposibile.
Din această perspectivă (sunnită), nu reprezintă o problemă majoră dacă liderul sau cârmuitorul nu are la baza erudiţia în ceea ce priveşte poruncile lui Dumnezeu, sau chiar dacă s-a îndepărtat de limitele evlaviei şi s-a murdărit de păcat. Oricine poate să aspire la titlul de succesor (khalifah) al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) dacă-şi asumă datoriile pe care le îndeplinea acesta. Nu este ofensator dacă un tiran asupritor îşi întăreşte puterea sa asupra societăţii islamice prin încălcarea drepturilor oamenilor, prin vărsare de sânge şi apelând la forţa armată, numindu-se liderul musulmanilor, sau dacă vreun politician făţarnic îşi asumă această funcţie de succesor al Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), iar apoi continuă să-i conducă pe oameni, în ciuda lipsei calităţilor spirituale şi morale, anulând orice noţiune de dreptate şi echitate. Într-adevăr, nu numai că nu este permisă împotrivirea faţă de acesta, ci este chiar necesar să i se dea ascultare.
Pe baza acestei viziuni privitoare la acest subiect, unul dintre marii savanţi sunniţi s-a exprimat astfel, referitor la califat:
„Califul nu poate fi înlăturat din funcţia sa pe din cauză că a încălcat legile şi poruncile lui Dumnezeu, nerespectând proprietatea indivizilor sau ucigându-i pe aceştia, sau pentru că a anulat legile hotărâte de Dumnezeu. Într-un asemenea caz, este datoria comunităţii islamice de a-i îndrepta greşelile şi de a-l aduce pe calea cea dreaptă a călăuzirii corecte.”[2]
Dar dacă în instituţia califatului predomină o astfel de atmosferă, iar califul renunţă la orice simţ al responsabilităţii, conducând societatea islamică pe baza propriei religiozităţi, cum ar putea atunci cei care doresc să schimbe situaţia să supravegheze în mod constant acţiunile unui lider corupt, să manifeste în fiecare situaţie reacţia potrivită şi să cureţe islamul de devieri? Oare stăpânitorii pot fi convinşi şi determinaţi să-şi schimbe metodele doar prin sfaturi?
Dacă Dumnezeu ar fi dorit să încredinţeze destinele comunităţii unor stăpânitori nedemni şi nevrednici, unor asupritori lipsiţi de evlavie şi egoişti, nu ar fi fost necesar să-i trimită Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) revelaţia şi misiunea profetică, prin care să dezvăluie legile necesare pentru stabilitatea societăţii. Oare acele suflete nobile cărora le-a pasat, care s-au sacrificat pe sine de-a lungul secolelor răzvrătindu-se împotriva stăpânitorilor asupritori şi răi, au acţionat împotriva voii lui Dumnezeu?
Dr. Abd al-‘Aziz al-Duri, un savant sunnit, scrie următoarele:
„În momentul în care a fost instaurată suveranitatea califatului, teoria politică a sunniţilor în ceea ce priveşte această instituţie nu se baza doar pe Coran şi pe hadith. Ci mai degrabă ea se baza pe principiul că atât Coranul, cât şi hadith-urile trebuie înţelese şi explicate în conformitate cu evenimentele care aveau să apară ulterior. Astfel, fiecare generaţie şi-a lăsat amprenta sa asupra teoriei califatului, pentru că această teorie a căpătat o formă nouă cu fiecare eveniment, fiind colorată de el. Un exemplu evident este cel al lui Qadi Abu ‘l-Hasan al-Mauardi, care a slujit ca cel mai mare judecător sub conducerea califului. Când acesta a scris cartea sa al-Ahkam al-Sultaniyyah, el avea în minte lucrurile care-l interesau pe calif, într-un timp când califatul decăzuse foarte mult. El şi-a folosit toată capacitatea sa intelectuală pentru a împăca punctele de vedere ale juriştilor de dinaintea lui cu situaţia existentă în timpul său şi cu evenimentele care s-au ivit atunci. Singurul său talent a fost de a evita orice fel de gândire liberă sau originală. El a scris:
«Îi este permis unui individ incapabil să fie lider, chiar dacă se găseşte o persoană potrivită. Din moment ce cineva a fost ales, el nu poate fi înlăturat doar pentru că există cineva mai bun şi mai capabil.»
El admite şi susţine acest principiu pentru a justifica stăpânirea multor califi incapabili. Este posibil de asemenea, ca să-şi fi dorit să respingă prin asta punctul de vedere şiit în legătură cu acest subiect. Concepţia teologică şi doctrinară pe care o prezintă el nu serveşte vreunui alt scop pentru sunniţi decât de a-şi justifica evenimentele politice din acel timp. Singurul scop a fost de a justifica tot ceea ce poate fi grupat sub noţiunea de ijma’ (consens).”[3]
Acestea sunt bazele intelectuale ale celor care se consideră pe sine ca urmând Sunnah (tradiţia) Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi care cred că sunt protectorii religiei şi ai şari’ah (legii islamice). Ei îi învinuiesc, spunând că sunt tăgăduitori şi trădători ai Sunnah-ei Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) pe o mulţime întreagă de gânditori musulmani şi de reformatori sociali şi de adepţi ai dreptăţii Imamilor, dovezile lui Dumnezeu şi călăuzele omenirii.
Dacă aceşti conducători care sunt înstrăinaţi de spiritul islamului şi care calcă în picioare legile lui Dumnezeu au dreptul de a stăpâni asupra credincioşilor şi dacă ummah (naţiunea musulmană) este obligată să se supună unor astfel de cârmuitori, interzicându-i-se să-i tragă la răspundere pentru a reforma califatul şi nepermiţându-i-se să se împotrivească poruncilor lor, ce se va alege de religia lui Dumnezeu?
Poate conştiinţa islamică să accepte acest lucru ca pe o formă corectă şi loială legii (shari’ah) Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!)? Rezultatul inevitabil al acestui mod de gândire nu este oare acordarea de drepturi nelimitate tiranilor puternici şi opresivi care au domnit de-a lungul istoriei?
Spre deosebire de aceasta, imamatul în viziunea şiită este o formă de guvernare spirituală, o funcţie care se bazează pe alegerea lui Dumnezeu, ca şi în cazul profeţiei, ceva oferit de Dumnezeu persoanelor alese. Diferenţa este că profetul este fondatorul religiei şi al şcolii de gândire care provine din aceasta, în timp ce imamul are menirea de a apăra şi proteja religia lui Dumnezeu, în sensul că oamenii au datoria de a urma valorile spirituale şi conduita imamilor, în toate aspectele vieţii lor.
După moartea Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), naţiunea islamică (ummah) a avut nevoie de o personalitate capabilă, de valoare, care să fie înzestrată cu ştiinţa şi cunoaşterea provenită din revelaţie, nepângărită de păcat şi de vreo impuritate şi capabilă să continue calea fondatorului legii islamice (şari’ah). Doar o astfel de persoană ar fi capabilă nu doar să supravegheze evoluţia politică a evenimentelor timpului său şi să protejeze societatea de elementele sale deviante, ci şi să ofere oamenilor cunoaşterea spirituală amplă care izvorăşte din sursa primară a revelaţiei şi care provine din principiile generale ale legii islamice şari’ah. Legile care provin din revelaţie vor fi astfel păstrate, iar lumina adevărului şi a dreptăţii va fi menţinută într-un loc de cinste.
Imamatul si califatul sunt inseparabile, în acelaşi fel în care atribuţiile de conducere politică ale Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) nu pot fi separate de misiunea sa profetică. Islamul spiritual şi islamul politic sunt două laturi ale aceluiaşi întreg. Cu toate acestea, în decursul istoriei islamice, puterea politică a fost separată de imamatul spiritual, iar dimensiunea politică a religiei a fost separată de dimensiunea sa spirituală.
Dacă societatea islamică nu este condusă de o persoană de valoare, demnă, corectă şi cu teamă de Dumnezeu, neatinsă de impuritatea morală, ale cărei fapte şi vorbe să servească drept model pentru oameni şi dacă din contră, cârmuitorul societăţii încalcă el însuşi legea şi-şi întoarce spatele către principiile dreptăţii, nu se va crea un mediu capabil să accepte dreptatea, nu va fi posibil nici ca virtuţile şi evlavia să crească şi să evolueze, iar scopul cârmuirii islamice nu va atins, acesta nefiind altceva decât orientarea oamenilor spre Principiul Suprem şi crearea unui mediu sănătos, stabil, în care să se propage valorile spirituale şi să se implementeze o lege bazată pe revelaţia divină. Conduita morală a cârmuitorului şi rolul guvernului au un efect atât de puternic şi de profund asupra societăţii, încât Ali, Căpetenia credincioşilor, (Pacea fie asupra sa!) l-a considerat mai important decât rolul educaţiei pe care îl are tatăl într-o familie. El a spus următoarele: „În ceea ce priveşte moralitatea lor, oamenii se aseamănă cu guvernanţii lor mai mult decât se aseamănă cu taţii lor.”[4]
Din moment ce există o anumită legătură şi afinitate între scopurile unui guvern şi atributele şi însuşirile liderului său, atingerea idealurilor islamice depinde de existenţa unui lider în care sunt cristalizate calităţile alese ale unui om desăvârşit.
Pe lângă aceasta, nevoia societăţii care se îndreaptă către propria desăvârşire, în ceea ce priveşte autoritatea şi guvernarea, este o nevoie inerentă şi în acelaşi fel în care islamul a prevăzut anumite lucruri pentru nevoile individuale şi colective ale omului, materiale şi morale, prin reglementarea şi ordonarea unui sistem coerent de legi, trebuie de asemenea să acorde atenţie nevoii fireşti a unei conduceri, într-o manieră care să se potrivească naturii esenţiale a omului.
Dumnezeu a pus la dispoziţia tuturor fiinţelor existente toate instrumentele şi mijloacele pe care le necesită acestea pentru a-şi depăşi limitele, slăbiciunile şi lipsurile, pentru a evolua către propria perfecţiune. Este oare posibil ca omul, care este crescut în sânul naturii să fie oarecum exclus în ceea ce priveşte acţiunea acestei legi inviolabile şi să fie privat de mijloacele evoluţiei spirituale?
S-ar putea spune oare că un Creator care a oferit multe daruri omului pentru dezvoltarea trupului acestuia, să-l lipsească de mijloacele cele mai fundamentale, necesare pentru evoluţia sa spirituală, fără să-i dea acest dar?
În momentul morţii Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), naţiunea musulmană nu ajunsese la nivelul cultural şi intelectual care să-i permită continuarea evoluţiei către desăvârşire, fără supravegherea şi protecţia cuiva. Programul instituit de islam pentru dezvoltarea şi evoluţia omului ar fi rămas incomplet şi lipsit de viaţă dacă nu ar fi fost însoţit de principiul imamatului; islamul ar fi incapabil să joace preţiosul său rol în eliberarea omului şi în înflorirea talentelor sale.
Textele fundamentale ale islamului declară că dacă principiul imamatului ar fi scos din islam, spiritul legilor islamice şi societatea progresistă monoteistă care se bazează pe ele ar fi distrusă. Nu ar rămâne decât o formă lipsită de viabilitate.
Profetul islamului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Cel care moare fără să-l cunoască pe Imamul timpului său moare o moarte a Jahiliyyah-ei.”[5]
Motivul acestui lucru este că în timpul Jahiliyyah-ei, al erei pre-islamice a necunoaşterii, oamenii erau politeişti. Ei nu cunoşteau nimic despre monoteism sau profeţie. Această declaraţie categorică a Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) arată importanţa pe care acesta a dat-o imamatului, până acolo că dacă cineva nu reuşeşte să-şi aşeze viaţa spirituală sub aripa protectoare a unui cârmuitor desăvârşit, el este la fel ca cel care şi-a petrecut întreaga viaţă în Jahiliyyah, iar apoi moare fără să fie salvat.
Următorul: Poziția Trimisului lui Dumnezeu față de viitorul islamului
Anterior: Despre autor
Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului
[1] Prin „conducere” se înţelege aici noţiunea de imamat. Un Imam este o persoană infailibilă desemnată de Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) ca succesor al său, prin porunca lui Dumnezeu.
[2] Baqillani: al-Tamhid, p. 186
[3] al-Duri: al-Nuzum al-Islamiyyah, Vol. I, p. 72-84
[4] al-Majlisi: Biharal-Anwar, vol. XVII, p. 129
[5] Ahmad b. Hanbal: al-Musnad, p. 96