Imamul Husein (as), rămas singur şi înconjurat de dușmani, sângerând din cauza rănilor numeroase, a făcut o ultimă invitaţie la omenie, chemându-i pe oameni să-l însoţească pe calea lui Dumnezeu: „Hal min Nasirin Yansuruna? / Este cineva care să ne ajute? Hal min Zabbin Yazubbu An Harami Rasulullah? / Este vreun apărător care să îndepărteze dușmanul de lângă corturile familiei Profetului?” Când nu a primit niciun răspuns din partea miilor de ostaşi care-l înconjurau, a spus: „Alam Tasma’u? Alaisa Fikum Muslimu? / Mă auziţi? Nu este nici măcar un musulman printre voi?” Nici de această dată nu a primit niciun răspuns din partea lor. „De ce vreţi să mă omorâţi? Am comis eu vreun păcat sau vreo crimă? Am jefuit eu pe cineva? M-am băgat eu în treburile cuiva?” Nimeni nu a răspuns. „Atunci de ce mă omorâţi? Ce răspuns veţi da lui Dumnezeu şi Profetului în Ziua Judecăţii? Mi-aţi ucis toţi companionii, copiii, fraţii, chiar şi bebeluşul meu. Acum vă spun să plecaţi, voi emigra în Yemen sau în Iran sau chiar în îndepărtata Indie, nu vă pătaţi mâinile cu sângele meu, care este sângele Profetului însuşi, nu veţi fi salvaţi! Pentru binele vostru vă spun, nu-mi vărsaţi sângele şi salvaţi-vă pe voi înşivă!”
Această ultimă propunere a fost o ultimă şansă oferită lor pentru a se salva de mânia lui Dumnezeu. Umar fiul lui Saad a strigat ostaşilor săi: „Nu vă lăsaţi păcăliţi de cuvintele Imamului Husein (as), atacaţi-l acum!” O ploaie de săgeţi au fost aruncate către Imamul Husein (as). Acesta s-a avântat în câmpul de luptă ca un leu, spunând: „Dacă sunteţi hotărâţi să luptaţi împotriva mea, atunci sunt gata de luptă. Priviţi cum luptă nepotul Profetului (saawas)! Priviţi cum luptă fiul lui Ali şi al Fatimei! Chiar şi după trei zile de foamete şi sete nu mi-e frică să mor. Pentru mine moartea este mai bună decât capitularea.”
Umar, fiul lui Saad, şi-a trimis cei mai curajoşi ostaşi să lupte cu Imamul Husein (as), în timp ce el însuşi privea de departe curajul cu care lupta Imamul Husein (as), în ciuda tuturor suferinţelor îndurate. Imamul Husein (as) şi-a ales locul de luptă aproape de corturile femeilor, din două motive: pentru ca duşmanii să nu atace aceste corturi cât timp el era încă în viaţă şi pentru ca membrii familiei sale să ştie că el este încă viu, să-i poată auzi vocea. După fiecare atac, Imamul Husein (as) striga: „Nu există putere sau forţă care să înlăture ceea ce provine de la Dumnezeu, Preaînaltul şi Atotputernicul!” Imamul Husein (as) le spusese femeilor să nu iasă din corturi cât timp este în viaţă şi să nu rostească nimic rău, care le-ar putea diminua răsplata de la Dumnezeu. Le-a mai spus că vor găsi eliberare, iar sfârşitul tuturor necazurilor va fi unul bun şi că Dumnezeu îi va pedepsi pe duşmani. În mijlocul nenorocirilor de nedescris, al durerii şi al tristeţii, Imamul Husein (as) a rămas mereu atent la poruncile lui Dumnezeu şi supus Lui, nedorind să părăsească această lume nici măcar cu o singură rugăciune lipsă. El şi-a pus sabia înapoi în teacă, să se pregătească pentru rugăciunea Asr:
„Suflete ostoit! Întoarce-te la Domnul tău, mulţumit şi dând mulţumire! Intră dimpreună cu robii Mei! Intră în Raiul Meu!” (Coran, 89: 26-30).
Când Umar, fiul lui Saad, l-a văzut pe Imam (as) în prosternare, le-a poruncit oamenilor săi să-l atace în forţă, cu săgeţi, cu pietre şi cu săbiile. Cel care s-a apropiat de Imam (as) pentru a-l decapita a afirmat: „Când m-am apropiat de Imamul Husein (as), fiul lui Ali, şi când mi-am aţintit privirea asupra sa, lumina şi luciul feţei sale mi-au captat într-atât atenţia, încât mi-am uitat intenţia de a-l ucide. Într-atât mi-a captat atenţia lumina feţei lui şi frumuseţea lui care inspira evlavie, încât am fost distras de la gândul de a-l ucide”.
Mai mulţi au încercat să-l decapiteze, dar atunci când se apropiau de el, îl auzeau pe Imam (as) rugându-se astfel: „O, Prea Milostive Dumnezeu al universului, acceptă sacrificiul umil al lui Husein! O, Doamne, o Doamne!” Auzind această ultimă rugăciune, nimeni nu a îndrăznit să-l decapiteze, cu excepţia lui Shimr, care a comis această crimă cu sânge rece. Pe vremea aceea caii arabi erau dresaţi pentru câmpul de luptă, având o reacţie specială când stăpânul lor era ucis. Membrii familiei Imamului Husein aşteptau în corturi, când calul său, numit Zul Jinah (care-i fusese dăruit de către Profet – saawas), a apărut nechezând cu şaua răsturnată. Atunci femeile şi copiii s-au adunat în jurul calului şi au început să-l jelească pe Imamul Husein (as). Zeineb a alergat la fiul Imamului Husein (as), Imamul Zainul Abidiyn (as), să-i spună ce s-a întâmplat. Din tabăra dușmanilor au început să se audă tobele bătând de bucurie, sărbătorind victoria. O victorie falsă, ipocrită, câştigată de o armată de circa 30 000 de ostaşi împotriva uneia de 72 de luptători curajoşi, care au murit flămânzi şi însetaţi.
Este bine de ştiut că Iezid a condus lumea islamică timp de numai trei ani, principalele lui realizări fiind: în primul an – l-a martirizat pe Imamul Husein (as), nepotul Profetului Muhammed (saawas); în al doilea an – a invadat Medina, capitala Profetului Muhammed (saawas), permiţând soldaţilor săi să ucidă şi să jefuiască timp de trei zile după ce şi-a ucis toţi opozanţii, iar în al treilea an – a invadat Mekka, distrugând Ka’ba folosind balista.
În ziua de Ashura, după rugăciunea Asr, Umar, fiul lui Saad, a primit o scrisoare de la Ubaydullah, fiul lui Ziyad, guvernatorul Kufei, în care acesta cerea ca trupul Imamului Husein (as) să fie călcat în picioare de copitele cailor, lucru pe care l-au făcut. La apusul soarelui, ostaşii s-au repezit în tabăra Imamului Husein (as) în căutarea prăzilor de război, jefuind fiecare cort, smulgându-i oricărei fete sau femei vălul. Fiicele Fatimei (fiica Profetului – saawas) au fost lăsate cu capetele descoperite. Cerceii Sekinei i-au fost smulşi din urechi, rupându-i lobii urechii, iar ea a fost pălmuită când a încercat să-şi protejeze vălul. Fiecare cort a fost incendiat.
Următorul: Zeineb
Anterior: Abbas