În dimineaţa zilei de 10 Muharrem, după rugăciunea de dimineaţă, Umar, fiul lui Saad, a condus atacul împotriva Imamului Husein (as), poziţionându-i pe Amr, fiul lui Al-Haj Al-Zubaidi, în regimentul din partea dreaptă a armatei, iar pe Shimr, fiul lui Zil Jawshan, în regimentul din partea stângă. Conducerea infanteriei i-a fost încredinţată lui Shibthah, fiul lui Rubay, iar stindardul i-a fost încredinţat sclavului Durayd.
Imamul Husein (as) şi-a organizat mica armată formată din cei 72 de ostaşi în trei flancuri, încredinţând conducerea flancului din dreapta lui Zuhayr, fiul lui Al-Qayn, iar conducerea flancului din stânga lui Habib, fiul lui Mouzaher. Stindardul i-a fost încredinţat fratelui său, Abbas.
Apoi Imamul Husein (as), împreună cu câţiva companioni ai săi, s-au apropiat de armata inamică, iar Burayr, fiul lui Khudayr Al-Hamdani, s-a adresat acesteia: „Temeţi-vă de Dumnezeu! Familia Profetului Muhammed (saawas) este acum în mâinile voastre, iar aceia sunt copiii, copilele şi femeile casei sale. Ce aveţi de spus?” Răspunsul a fost: „Vrem să-i prindem şi să-l lăsăm pe Ubayd, fiul lui Ziyad, să decidă ce să facă cu ei”. Burayr a răspuns: „Nu acceptaţi ca să se întoarcă de unde au venit? Dezastrul să se abată asupra voastră, cetăţeni ai Kufei! Aţi uitat toate scrisorile şi jurămintele de credinţă făcute în faţa lui Dumnezeu? Voi aţi invitat familia Profetului. Fie ca Dumnezeu să vă pedepsească în Ziua de Apoi!” „Nu ştim despre ce vorbeşti”, a fost răspunsul şi au început să arunce săgeţi împotriva lui.
Văzând acestea, Imamul Husein (as) li s-a adresat el însuşi: „Locuitori ai Kufei, amintiţi-vă chipul meu şi vedeţi cine sunt, apoi treziţi-vă! Întrebaţi-vă dacă este drept ca să mă ucideţi şi să distrugeţi onoarea femeilor din casa mea. Nu sunt eu fiul fiicei Profetului vostru? Nu sunt eu fiul succesorului acestuia, (Imamul Ali – as), verişorul Profetului şi primul care a crezut în revelaţia sa de la Dumnezeu? Nu este Hamza, căpetenia martirilor, unchiul tatălui meu? Nu aţi auzit cuvintele pe care Profetul mi le-a spus, că eu, împreună cu fratele meu, suntem căpeteniile tinerilor din Rai? Aveţi ceva să-mi reproşaţi în legătură cu vreo persoană ucisă de mine, sau în legătură cu bani luați pe nedrept de mine, sau în legătură cu vreo pedeapsă pentru rănile cuiva?” Răspunsul a fost tăcerea. „În numele lui Dumnezeu, mă cunoaşteţi?” „Da, este nepotul Profetului (saawas)”, au răspuns ei. „Ştiţi că Muhammed este bunicul meu? Ştiţi că Ali, fiul lui Abu Talib, este tatăl meu? Ştiţi că Fatime, fiica Profetului, este mama mea? Ştiţi că Khadija, fiica lui Khuwayled, prima femeie care a crezut în Islam, este bunica mea? Ştiţi că aceasta este sabia Profetului? Nu este turbanul pe care îl port turbanul Profetului? Vai de voi! Aţi strigat după ajutor, iar noi ne-am grăbit să venim, dar voi v-aţi întors sabia credinţei împotriva noastră. V-aţi aliat cu duşmanii voştri, fără ca aceştia să vă fi oferit niciun fel de dreptate sau speranţă. Fie ca soarta voastră să fie la fel de tragică precum faptele voastre! Ne-aţi părăsit în mijlocul luptei şi aţi alergat după plăcerile acestei vieţi.”
Umar, fiul lui Saad, a început să se teamă că această cuvântare Imamului Husein (as) ar putea să-i facă pe oameni să se răzgândească şi i-a ordonat sclavului său, Durayd, să ridice stindardul: „Hei, Durayd, fii martorul meu în faţa prinţului că eu am fost primul care a luptat împotriva lui Husein”, el fiind într-adevăr primul care a aruncat săgeata împotriva taberei Imamului Husein (as). Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, comandantul regimentului lui Iezid, care blocase drumul Imamului Husein (as) spre Kufe, s-a simţit vinovat în tot acest timp, căindu-se de faptele sale.
În dimineaţa zilei de 10 Muharrem, Hurr şi-a chemat fiul şi i-a spus: „Suntem pierduţi şi ne aflăm pe drumul spre Iad. Încă mai este timp. Am decis să mă alătur Imamului Husein (as) şi să-i cer iertare. Vrei să mă însoţeşti sau rămâi unde eşti?” Acesta a fost de acord cu tatăl său, iar sclavul lui Hurr l-a însoţit şi el pe acesta. Hurr împreună cu fiul şi cu sclavul său s-au apropiat de Imamul Husein (as) puţin câte puţin. Al-Mouhajer, fiul lui Awss, l-a întrebat: „Ce vrei să faci? Vrei să lupţi cu Husein?” Hurr a început să tremure şi Mouhajer i-a spus: „Îmi stârneşti îndoieli. Jur pe Dumnezeu că nu te-am văzut aşa în nicio situaţie, iar dacă cineva m-ar fi întrebat cine este cel mai curajos om din Kufe, nu aş fi ales niciodată pe altcineva în afară de tine. Dar ce s-a întâmplat cu tine astăzi?” „Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să aleg între Rai şi Iad şi nu voi alege niciodată altceva decât Raiul, chiar dacă ar fi să fiu tăiat în bucăţi şi ars.” Hurr s-a înfăţişat în faţa Imamului Husein (as) cu lacrimi în ochi, cerându-şi iertare: „O, Imamul meu, îmi pare atât de rău, pentru că te-am forţat să vii la Karbala! Te rog, permite-mi să lupt alături de tine. Aş fi onorat dacă mi-ai permite să-mi dau viaţa înainte ca cineva dintre voi să fie ucis. Mi-am adus fiul cu mine ca să moară cu mine, apărându-i pe fiii tăi”. Imamul Husein (as) l-a primit pe Hurr cu mare căldură, iar atunci când lupta a început, Hurr a fost primul care s-a avântat în luptă, fiind ucis după ce s-a luptat cu curaj şi a doborât cam patruzeci de dușmani. Imamul Husein (as) s-a grăbit către acesta, găsindu-l cu o rană mare la cap, sângerând puternic. Imamul Husein (as) şi-a luat eşarfa, care aparţinuse mamei sale, Fatime, şi i-a bandajat rana, curăţându-i ochii de sânge. Hurr l-a întrebat pe Imamul Husein (as): „M-am descurcat bine? Eşti mulţumit?” Ultimele cuvinte pe care acesta le-a auzit au fost cuvintele Imamul Husein (as): „Mama ta a făcut alegerea corectă atunci când te-a numit Hurr (Cel liber)”.
Următorul: Wahab
Anterior: Hurr fiul lui Iezid Al-Riyahi