Poposind la Sharaf, Imamul Husein (as) le-a spus fiilor săi să încarce rezervele caravanei cu apă şi să ia mai multă apă decât aveau nevoie. Unul dintre însoţitorii săi a exclamat la un moment dat: „Dumnezeu este Cel Mai Mare!”. Imamul Husein (as) l-a întrebat de ce spune asta. „Văd palmieri în depărtare”, a răspuns acesta. „Dar nu sunt palmieri pe aproape în acest deşert”, au spus alţii. Când au privit mai atent, au văzut suliţe şi cai. Imamul Husein (as) a spus: „Până aici ne-a fost! Este vreun adăpost pe-aici?” I-au spus că este un loc numit Dhu-Hasm. Imamul Husein (as) şi-a aşezat tabăra acolo. În jurul prânzului, o armată de o mie de soldaţi, sub conducerea unui comandant faimos pe atunci, Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, purtând mesajul lui Ubaydullah, fiul lui Ziyad, de a-l împiedica pe Imamul Husein (as) să se întoarcă la Medina sau de a-l prinde şi aduce la Kufe, a întâlnit caravana Imamului Husein (as). În acel moment soldaților li se terminaseră proviziile de apă şi aproape că mureau de sete.
Când Imamul Husein (as) a văzut că armata lui Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, era însetată, le-a cerut însoţitorilor săi să le dea acestora apă din proviziile caravanei sale. Ei le-au dat apă soldaţilor şi animalelor acestora, cu excepţia unei cămile a cărui stăpân nu ştia cum să-şi adape animalul. Acest călăreţ neexperimentat a venit la Imamul Husein (as), neştiind cum să-şi adape animalul.
Imamul Husein (as) i-a spus: „Anikh al-Rawiyah”, care înseamnă, în dialectul hijazi: „Slăbeşte legăturile din jurul gâtului cămilei”, dar în dialectul kufi înseamnă: „Slăbeşte gâtul burdufului cu apă”. Soldatul a desfăcut burduful cu apă, iar apa s-a vărsat pe jos. Atunci Imamul Husein (as) însuşi i-a arătat cum se adapă cămila.
Apoi Imamul Husein (as) a spus: „Nu am venit aici decât după ce am primit toate scrisorile de la voi în care scrie că nu aveţi căpetenie şi că aveţi nevoie de ajutorul meu pentru a vă călăuzi. Dacă aceasta este încă dorinţa voastră, daţi-mi ceva care să arate că sunteţi sinceri în promisiunile voastre, iar dacă nu mă vreţi, mă voi întoarce de unde am venit.” Soldaţii au rămas tăcuţi, nimeni nu a spus nimic. Apoi Hajjaj, fiul lui Masraq, a făcut chemarea la rugăciune pentru rugăciunea de amiază. Imamul Husein (as) i-a spus lui Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi: „Tu eşti comandantul armatei tale. Du-te şi roagă-te împreună cu oamenii tăi!” Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, a răspuns: „Nu. Ne vom ruga cu tine.” Astfel, el împreună cu toţi oştenii săi s-au rugat în spatele Imamului Husein (as). După rugăciune, Imamul Husein (as) li s-a adresat: „O, oameni buni, temeţi-vă de Dumnezeu, găsiţi adevărul si urmaţi-l! Noi suntem membri ai casei (familiei) Profetului. Noi merităm încredere mai mult decât cei care săvârşesc nedreptate. Dacă nu ne aveţi pe plac sau dacă ne ignoraţi drepturile, sau dacă v-aţi răzgândit cu privire la ce ne-aţi scris înainte, atunci voi pleca de la voi.”
Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, a spus: „Ce am scris? Nu ştiu despre ce scrisori vorbeşti”. Imamul Husein (as) l-a rugat atunci pe unul dintre însoţitorii săi să aducă doi saci plini cu scrisori. Hurr a spus: „Eu nu sunt unul dintre cei care ţi-au scris. Mi s-a ordonat să nu te las până ce nu te aduc în Kufe la Ubaydullah, fiul lui Ziyad.” „Moartea va veni înainte de asta”, a răspuns Imamul Husein (as). „Ce vrei de la noi?”.
Hurr a răspuns: „Alege un drum care să nu ducă nici la Kufe, nici la Medina, până ce îi scriu lui Ubaydullah, fiul lui Ziyad, şi până ce voi afla care sunt ordinele lui. Fie ca Dumnezeu să mă elibereze de această năpastă! Jur că, dacă lupţi, vei fi ucis”. Imamul Husein (as) i-a răspuns: „Mă ameninţi cu moartea? Mă vei ucide? Astfel îl ajuţi pe Profetul lui Dumnezeu?” Când Hurr a auzit aceste cuvinte, l-a lăsat pe Imam, întrucât nu dorea o confruntare cu acesta.
Caravana Imamului Husein (as) şi-a continuat drumul spre o destinaţie necunoscută, în timp ce armata lui Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, o urmărea din spate. Când caravana s-a apropiat de Ninive, un sol al lui Ubaydullah, fiul lui Ziyad, a adus un mesaj pentru Hurr. Hurr, fiul lui Iezid Al-Riyahi, a venit la Imamul Husein (as) pentru a-i citi mesajul, mesaj în care se spunea: „Fii dur cu Husein. După ce îmi citeşti scrisoarea, nu-l lăsa să-şi aşeze tabăra decât în deşert, unde nu este apă şi nicio cetate.” Imamul Husein (as) a spus: „Atunci lasă-ne să mergem la Ninive (Nainawa) sau Ghadariyyah sau Shufayyah”. „Nu pot să fac asta, pentru că solul mă spionează”, a răspuns Hurr. Zuhayr, fiul lui Qayn, a spus: „O, nepot al Profetului, este mai uşor să-i ucidem pe aceşti oameni acum decât să luptăm cu întăririle care vor fi trimise mai târziu. Să începem lupta şi să terminăm cu ei. Mai târziu vor veni oameni cu care nu vom fi capabili să luptăm.” Imamul Husein (as) a răspuns: „Nu voi începe lupta.” Zuhayr a spus: „Este un sat aici, pe lângă Eufrat, care are fortăreaţă. Să mergem acolo.” Imamul Husein (as) l-a întrebat: „Cum se numeşte?”
„Se numeşte Aqr”, a răspuns acesta, cuvânt care în arabă înseamnă „tăietură”. Imamul Husein (as) a spus: „Caut adăpost la Dumnezeu de Aqr!”. Imamul Husein (as) i-a cerut apoi lui Hurr să-l lase să meargă puţin mai departe. Acesta a fost de acord, după care caravana a înaintat cu trupele lui Hurr în spate până în locul numit Karbala. Caravana Imamului Husein (as) a ajuns la Karbala pe 2 Muharrem, anul 61 Hijri. Ibn Ziyad din Kufe a primit veştile că Imamul Husein scapă de sub controlul lui Hurr şi că şi-a aşezat tabăra lângă Eufrat, în locul numit Al-Qama. Pe 3 Muharrem, Ubaydullah, fiul lui Ziyad, a trimis o armată de 4000 de ostaşi condusă de Umar, fiul lui Saad Abi Waqqas, pentru a-l determina pe Imamul Husein (as) să i se predea lui Iezid. Când acesta a refuzat să se predea, Umar, fiul lui Saad, a cerut întăriri. Ubaydullah, fiul lui Ziyad, le-a ordonat tuturor bărbaţilor din Kufe să se alăture armatei sale şi să lupte împotriva lui Husein (as). Oricine refuza, era ameninţat cu pedeapsa capitală. Cel care aducea capul lui Husein (as) urma să primească o recompensă mare şi să i se ofere funcţia de guvernator al provinciei Al-Ray. Regiment după regiment, oamenii au început să sosească în câmpul Karbala, Imamul Husein (as) fiind forţat să-şi mute tabăra de pe malul râului Eufrat în interiorul deşertului arzător.
Fratele Imamului Husein (as), Abbas, s-a împotrivit acestei cereri a inamicului, invocând faptul că ei au ocupat primii malul râului şi este dreptul nepotului Profetului (saawas) de a rămâne acolo unde şi-a aşezat tabăra prima dată. Răspunsul Imamului Husein (as) a fost: „Frate Abbas, să nu iniţiem noi vărsarea de sânge. Lasă-i să ocupe ce loc doresc. Ei pretind că-l urmează pe bunicul meu. Lasă-i să se bucure de confort. Vom suferi noi pentru ei, fiind departe de apă. Când Dumnezeu este cu noi, ce contează că Eufratul este departe?” Pentru a evita vărsarea de sânge, Imamul Husein (as) şi-a mutat tabăra la câţiva kilometri în interiorul deşertului. De asemenea, el nu a vrut ca oamenii să creadă că lupta de la Karbala s-a dat pentru apă. Dacă el ar fi rămas în Medina şi ar fi fost ucis acolo, oamenii s-ar fi întrebat de ce nu a emigrat la Mekka, să se adăpostească acolo. Dacă s-ar fi dus la Ka’ba şi ar fi fost ucis acolo, s-ar fi spus că de ce nu a părăsit locul sfânt pentru a evita vărsarea de sânge în marele sanctuar… Imamul Husein (as) a părăsit şi Mekka, chiar dacă era ajunul pelerinajului. Dacă s-ar fi dus la Kufe, s-ar fi spus că de ce a intrat în oraşul în care reprezentantul său, Muslim, fusese ucis, fiind conştient de situaţia de acolo. Imamul Husein (as) a evitat şi intrarea în Kufe, beneficiind de şansa acordată de Hurr. Iar acum, când dușmanul a devenit crud şi agresiv, Imamul Husein (as) a evitat vărsarea de sânge, mutându-și tabăra în interiorul deşertului, lăsând duşmanului malul râului Eufrat.
După sosirea întăririlor trimise de Iezid, tabăra Imamului Husein (as) a fost înconjurată, iar fiul lui Saad, comandantul trupelor lui Iezid, a cerut din nou ca Imamul să-şi prezinte jurământul de credinţă faţă de Iezid: „Dacă-ţi depui jurământul de credinţă faţă de Iezid, totul va fi bine pentru tine şi ţi se vor acorda orice privilegii şi beneficii vei dori. Altfel, se va termina cu un masacru de proporţii, în care tu şi cei dragi ţie vor fi ucişi aici.” Imamul Husein (as) a refuzat să depună jurământul, răspunzând: „Spune-i lui Iezid să-i ademenească cu bunăstarea lumească pe cei care caută lumea aceasta. Eu sunt Imamul, reprezentantul Profetului şi nu mă voi înclina niciodată în faţa celui care nu crede în Dumnezeu şi care a încălcat cuvântul Său, prin cuvintele şi faptele lui, şi care a împrăştiat fărădelege pe pământ. Lasă să mă lovească nenorocirea pe mine şi pe cei dragi mie, dar voia lui Dumnezeu trebuie să se împlinească. Husein va întâmpina orice necaz cu bucurie, dar nu va renunţa niciodată la adevăr pentru minciună.” În cele din urmă, pe 7 Muharrem anul 61 Hijri, comandantul armatei lui Iezid a primit ordin să izoleze tabăra Imamului Husein (as), astfel încât aceasta să nu poată avea acces la nicio sursă de apă şi să nu permită ca nici măcar o picătură de apă să ajungă în tabăra acestuia. Condiţia în care se afla tabăra Imamului Husein (as) a devenit greu de descris în cuvinte, în mijlocul deşertului arzător, sub soarele dogoritor al Arabiei. Faptul că apa nu era disponibilă, lipsa hranei, imposibilitatea de a hrăni copiii, plânsetele bebeluşilor care vroiau laptele pe care săracele mame nu-l puteau oferi, ele însele suferind de sete ucigătoare, toate aceste lucruri au provocat extenuare. E foarte greu pentru orice minte omenească să-şi închipuie cum a putut familia Profetului (saawas) să îndure aceste suferinţe cu atâta răbdare şi tărie morală.
În această situaţie, Hurr şi-a amintit cât de amabil a fost Imamul Husein (as) atunci când el a avut nevoie de apă şi i-a cerut lui Umar, fiul lui Saad, să ofere apă măcar copiilor din tabăra Imamului Husein (as). Umar, fiul lui Saad, nu a arătat însă niciun fel de milă.
Cu toate acestea, Abbas, fratele Imamului Husein (as) şi nepotul Profetului (saawas), Leul lui Dumnezeu, cum era supranumit datorită curajului său, a reuşit în timpul nopţii să se strecoare în tabăra duşmanului şi să facă rost de apă, fiind astfel numit şi Saqqa (Cel care poartă apa). Deşi accesul la apă a fost oprit pentru trei zile şi trei nopţi, totuşi au reuşit să obţină puţină apă, inclusiv în noaptea de Ashura, când au reuşit chiar să facă abluţiunea.
Pe 9 Muharrem, o ultimă avertizare i-a fost trimisă Imamului Husein (as) din partea lui Umar, fiul lui Saad, că, dacă nu se predă, va fi ucis. Imamul Husein (as) l-a trimis pe fratele său, Abbas, cu un mesaj în care cerea ca să i se permită să-şi petreacă o ultimă noapte în rugăciune, cerere la început refuzată, dar, în cele din urmă, acceptată. Imamul Husein (as) i-a trimis apoi mesaj lui Umar, fiul lui Saad, propunând următoarele: „Lasă-mă să plec şi voi părăsi imperiul musulman împreună cu întreaga mea familie şi cu copiii şi voi trăi într-unul din teritoriile neislamice. Voi pleca în Yemen sau în Iran, sau în îndepărtata Indie”. Umar a răspuns: „Asta nu se poate.” Imamul Husein (as) l-a întrebat: „Vei permite măcar să luăm nişte apă pentru femeile fără ajutor şi pentru bebeluşii nevinovaţi care mor de sete în tabăra mea?” Umar a răspuns: „Mai întâi depune jurământul de credinţă şi apoi poţi să iei apă din râu.” În cele din urmă, Imamul Husein (as) a spus: „Umar, fiu al lui Saad, de ce distrugi casa (familia) Profetului (saawas)? Chiar dacă mi s-ar da lumea întreagă să guvernez peste ea, niciodată nu m-aş înclina în faţa unui tiran.” Astfel, Imamul Husein (as) a făcut tot posibilul ca să evite vărsarea de sânge, dar orice propunere de pace a fost respinsă, insistându-se ca el i să se predea lui Iezid.
Imamul Husein (as) a decis apoi să lupte împotriva puterii răului, să lupte pentru adevăr şi să ofere totul pe calea lui Dumnezeu, demonstrând omenirii de ce fel de statornicie, curaj, răbdare şi tărie morală, trebuie să dea dovadă cei care-L iubesc pe Dumnezeu, pentru a apăra adevărul în cele mai grele suferinţe. „Eşti de acord ca bătălia de mâine să se dea în confruntări de câte doi, o persoană din fiecare tabără?”, l-a întrebat Imamul Husein (as) pe Umar. Acesta a răspuns afirmativ, dar nu avea să-şi ţină cuvântul. În cele din urmă, pe 9 Muharrem, după rugăciunea de seară (Ishaa), Imamul Husein (as) i-a adunat pe cei rămaşi în tabăra sa, adresându-li-se:
„Sunteţi cu toţii liberi, companionii mei, membrii familiei mele, fiii mei şi nepoţii mei, fiecare este liber să plece fără să fie răspunzător pentru nimic. Vă eliberez de jurământul pe care l-aţi depus faţă de mine şi vă absolv de acesta, puteţi pleca şi vă scutesc de îndatorirea voastră. Ei (forţele inamice) nu au nimic împotriva altcuiva decât a mea. Să nu vă simţiţi vinovaţi; noaptea este întunecată. Profitaţi de întunericul nopţii şi plecaţi. Fiecare să ia de mână pe cineva din casa mea. Lăsaţi-mă pe mine să-mi urmez destinul şi salvaţi-vă pe voi înşivă. Ei nu vă vor opri.”
La sfârşitul cuvântării sale, Imamul Husein (as) l-a rugat pe fratele său, Abbas, să stingă lampa din cort, astfel ca cei care vor să plece să o poată face în întuneric, fără să le fie ruşine că sunt văzuţi de Imam (as) cum îl părăsesc. Toţi cei care l-au însoţit din Mekka mânaţi de speranţele lor deşarte că se vor îmbogăţi în urma acestei bătălii au început să se retragă în grupuri, iar când lampa a fost din nou aprinsă, după un timp, numai câţiva mai rămăseseră, în număr de 72. „O, urmaş al Profetului, ce vom spune oamenilor? Că l-am abandonat pe Imamul nostru, pe fiul fiicei Profetului, fără ca să lansăm măcar o săgeată pentru el sau fără ca să scoatem măcar o sabie pentru el? Pe Dumnezeu, nu! O, urmaş al Profetului, nu te vom părăsi până la moarte şi permite-ne să avem parte de aceeaşi soartă ca şi tine, pentru că viaţa fără tine nu are sens. Ce răspuns vom da Profetului în Ziua Învierii? Ce se va întâmpla cu loialitatea, cu umanismul, cu dragostea şi cu ataşamentul faţă de el?”, au spus cei rămaşi.
Zeineb, sora Imamului Husein (as), le-a spus fiilor ei: „Copiii mei, mâine va fi o bătălie şi nu pot să vă cer să luptaţi, pentru că sunteţi prea tineri, dar dacă i se întâmplă ceva Imamului Husein (as), în timp ce voi sunteţi încă în viaţă, voi fi copleşită de ruşine!”
„Mamă, avem sângele lui Ali şi Jafar în venele noastre. Bunicii noştri au fost luptători a căror faimă va fi mereu amintită. Credeţi că-i vom face de ruşine? Mai mult decât atât, suntem ucenicii unchiului Abbas. Mamă, dacă ne permiţi, şi dacă nu ne opreşti să luptăm, vom merge pe câmpul de luptă şi le vom arăta duşmanilor Islamului cât de curajos pot să lupte musulmanii. Tot ce vrem de la tine este să ne promiţi că nu vei plânge după noi. Sufletele noastre nu se vor odihni niciodată în pace dacă vei plânge după noi.”
Abbas, neînfricatul „leu”, a fost alături de Imamul Husein (as) mereu, de la plecarea sa din Medina, fiind atât de devotat faţă de acesta, încât atunci când unchiul său, Shimr, fiul lui Zil Jawshan, al doilea comandant al armatei lui Iezid, a venit în tabăra Imamului Husein (as) întrebând: „Unde sunt nepoţii mei, Abbas, Abdullah, Jafar şi Uthman?”, Abbas a refuzat să răspundă. Numai după ce Imamul Husein (as) i-a spus: „Răspunde-i, pentru că, deşi este un om nemernic, este totuşi una dintre rudele tale!”, Abbas l-a întrebat ce doreşte. „O, nepoţilor, l-am rugat pe Ubaydullah, fiul lui Ziyad, să vă acorde protecţia. De ce vreţi să muriţi împreună cu Husein? De ce nu vă alăturaţi forţelor puternicului Iezid?” Abbas i-a răspuns: „Fie ca mânia lui Dumnezeu să cadă asupra ta şi asupra propunerii tale! Cum îndrăzneşti să ne sfătuieşti să-l părăsim pe Imamul Husein (as) şi să ne aliem cu coruptul şi rău-călăuzitul Iezid?”
Următorul: Ashura
Anterior: Muslim fiul lui Aqil