Predica Imamului Husein (as) în Mina
„O, oameni! Învăţaţi din sfatul pe care Dumnezeu l-a dat prietenilor Săi când i-a mustrat pe rabini spunând:
«Oare rabinii şi învăţaţii lor nu-i opresc de la rostirea vorbelor păcătoase şi de la mâncarea celor oprite? Ce mare rău săvârşesc!» (Sfântul Coran, 5: 63).
Şi Dumnezeu spune: «Blestemaţi au fost aceia dintre fiii lui Israel care nu au crezut, prin ce au spus David şi Iisus, fiul Mariei, şi asta pentru că s-au răzvrătit şi au călcat poruncile, nu s-au oprit unii pe alţii de la fărădelegile pe care le-au săvârşit!» (Sfântul Coran, 5: 78-79).
Dumnezeu le-a reproşat faptul că ei i-au văzut cu ochii lor pe asupritori comiţând ticăloşii, dar nu i-au oprit din cauza favorurilor pe care le-au primit de la aceştia sau din cauza fricii de a fi persecutaţi.
Totuşi Dumnezeu spune: «Ci nu vă temeţi de oameni, ci temeţi-vă de Mine. Şi nu vindeţi Semnele Mele pentru un preţ de nimic.» (Sfântul Coran, 5: 44).
Şi El spune: „Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea [As-Salat], aduc Dania [Az-Zakat] şi se supun lui Dumnezeu şi Trimisului Său. Cu aceştia Dumnezeu va fi Îndurător, căci Dumnezeu este Puternic [şi] Înţelept [‘Aziz, Hakim]”. (Sfântul Coran: 9: 71).
Dumnezeu menţionează datoria de a prescrie binele şi de a interzice răul (al-Amr bi al-Ma’ruf wa al-Nahy an al-Munkar) înaintea tuturor celorlalte datorii, pentru că El ştie că, dacă aceasta este practicată şi implementată în societate, toate celelalte obligaţii, grele sau uşoare, vor fi şi ele implementate.
Motivul pentru aceasta este că a prescrie binele şi a interzice răul (al-Amr bi al-Ma’ruf wa al- Nahy an al-Munkar) înseamnă a chema oamenii la Islam, dar şi a te opune în faţa nedreptăţii, a rezista şi a lupta împotriva asupritorilor, a te strădui pentru a te asigura ca averea publică şi prăzile de război să fie distribuite în conformitate cu legile drepte ale Islamului şi ca taxele să fie colectate şi percepute în mod drept.
O, învăţaţilor, care sunteţi glorificaţi şi vă bucuraţi de o reputaţie bună datorită învăţăturii voastre! Voi aţi dobândit renume în societate datorită hotărârilor voastre bune. Este din cauza lui Dumnezeu că oamenii vă venerează şi vă respectă, astfel încât chiar şi cei puternici vă ştiu de frică, iar cei slabi vă cinstesc, iar cei asupra cărora nu aveţi autoritate vă acordă favoruri pe care nu şi le acordă nici lor înşişi. Când oamenii nu primesc ceea ce li se cuvine, ei caută intervenţia voastră şi vă plimbaţi pe străzi cu fala regilor şi a prinţilor.
Nu aţi câştigat tot acest respect şi prestigiu datorită speranţelor oamenilor că voi veţi implementa legile lui Dumnezeu, chiar dacă, de cele mai multe ori, aţi eşuat să faceţi asta? Nu v-aţi luat în serios datoriile de conducători. Aţi neglijat drepturile asupriţilor şi celor de jos, dar v-aţi realizat ceea ce aţi considerat voi că sunt drepturile voastre personale. Nu v-aţi cheltuit banii voştri şi nu v-aţi riscat vieţile voastre de dragul Celui Care v-a dat viaţă, nici nu aţi luptat împotriva altor grupuri sau triburi de dragul lui Dumnezeu. Cu toate acestea doriţi şi consideraţi că vi se cuvine ca El să vă ofere Paradisul, compania Profetului (saawas) şi să vă protejeze de pedeapsa din viaţa de apoi. Mi-e teamă că furia Sa se va coborî asupra voastră, întrucât este prin puterea şi gloria Sa că aţi obţinut un rang înalt. Nu arătaţi respect faţă de cei care Îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat, în timp ce voi înşivă vă bucuraţi de respect între creaturile lui Dumnezeu, datorită Lui.
Mă tem pentru voi şi din alt motiv: voi vedeţi legile promulgate de Dumnezeu violate şi călcate în picioare şi totuşi nu vă îngrijoraţi, dar când vine vorba de legile promulgate de străbunii voştri, deveniţi foarte deranjaţi şi tulburaţi, chiar numai dacă acestea sunt călcate în parte, pe când promisiunile pe care le-aţi făcut Profetului (saawas) vă sunt complet indiferente.
Orbii, muţii şi invalizii sunt lipsiţi de protecţie pretutindeni în oraşe şi nu li se arată niciun fel de milă. Dar voi nu vă purtaţi în conformitate cu funcţia şi rangul vostru, nici nu-i sprijiniţi pe cei care o fac. Vă cumpăraţi siguranţa prin măguliri, linguşiri şi prin compromisuri de la puterile opresive care conduc.
Toate acestea v-au fost interzise de către Dumnezeu, Cel care, mai mult decât atât, v-a poruncit să vă opriţi unii pe alţii de la practicarea lor, dar voi nu acordaţi atenţie acestui fapt.
Nenorocirea care s-a abătut asupra voastră este mai mare decât nenorocirile altora, pentru că rangul şi statutul de ulema (învăţat) v-a fost luat. Administrarea ţării şi emiterea decretelor şi ordonanţelor ar trebui să fie încredinţată acelor învăţaţi religioşi care păzesc legile privitoare la cele interzise şi cele permise. Vi s-a anulat statutul din cauza faptului că aţi abandonat adevărul (al-haqq) şi aveţi păreri diferite cu privire la natura sunnah-ei, în ciuda argumentelor clare.
Dacă aţi avea răbdarea să înduraţi greutăţile şi nenorocirile de dragul lui Dumnezeu, atunci vi s-ar încredinţa vouă autoritatea. Dar voi aţi permis asupritorilor să ajungă la guvernare, astfel că ei administrează (treburile musulmanilor) făcând apel la despotism şi abuzuri, practica lor consecventă fiind de a-şi satisface poftele. Ceea ce le-a permis să obţină controlul conducerii a fost faptul că voi aţi fugit, temându-vă de moarte, și dragostea voastră pentru această viaţă, viaţă care oricum vă va părăsi în cele din urmă. Drept consecinţă a acestei mentalităţi aţi încredinţat masele de oameni lipsiţi de apărare în ghearele asupritorilor. În timp ce unii se ploconesc ca nişte sclavi sub jugul asupritorilor, iar alţii au fost puşi în faţa nevoilor şi sărăciei, guvernanţii conduc potrivit capriciilor lor, agonisind ticăloşii şi dezonoare pentru ei înşişi, prin imoralitatea lor, urmând sfaturile celor răi, şi arătând neruşinare faţă de Dumnezeu. Unul dintre purtătorii lor de cuvânt se urcă la amvon (minbar) în fiecare oraş. Ţara este neajutorată în faţa lor, iar mâinile lor apucă tot ce vor. Oamenii sunt sclavii lor, fiind fără putere de apărare. Unul dintre guvernatori este un dictator înnăscut, răuvoitor şi ranchiunos; altul refuză să-L recunoască pe Dumnezeu şi Ziua Învierii. Societatea este în ghearele unui asupritor viclean ai cărui strângători de taxe sunt asupritori şi ai cărui guvernatori nu au niciun fel de milă pentru credincioşii pe care îi conduc. Dumnezeu este Acela care va judeca disputa dintre noi şi care va da verdictul decisiv.
Dumnezeule! Tu ştii că tot ce am făcut nu a fost insuflat de rivalitatea pentru puterea politică, nici pentru a căuta bogăţia şi avuţia, ci a fost pentru a demonstra oamenilor principiile şi valorile religiei Tale, pentru a reforma legile teritoriului Tău, pentru a proteja şi asigura drepturile de netăgăduit ale slujitorilor Tăi asupriţi şi pentru a acţiona în conformitate cu obligaţiile mele. Tu ai stabilit normele, legile şi ordonanţele pe care le-ai poruncit.
Aşadar, învăţători ai religiei, trebuie să ne ajutaţi să atingem această ţintă, să ne recâştigăm drepturile de la acele puteri care au considerat că pot să vă nedreptăţească şi care au încercat să stingă lumina aprinsă de Profet. Dumnezeu ne este de ajuns, pe El ne sprijinim, la El ne întoarcem şi la El ne vom întoarce!”
Imamul Husein (as) a aflat despre planurile lui Iezid de a-l ucide în timpul pelerinajului. De aceea a decis să efectueze Umra (pelerinajul cel mic) şi nu Hajj (pelerinajul complet), părăsind Mekka pe 8 Thu Al Hijje, anul 60 Hijri îndreptându-se spre Kufe. Vărul său, Abdullah, fiul lui Abbas, l-a rugat să aştepte, avertizându-l: „Ai putea fi ucis, iar oamenii Iraqului nu sunt de încredere. Cel puţin îndreaptă-te altundeva, de exemplu, spre Yemen, unde tatăl tău are susţinători.”
Imamul Husein (as) a răspuns: „Vere, ştiu că eşti sincer, dar m-am hotărât să fac această călătorie”. Fiul lui Abbas i-a spus: „Atunci nu-ţi lua copiii şi familia cu tine. Mi-e teamă că te vor vedea murind”. La care Imamul Husein (as) a răspuns: „Pe Dumnezeu, ei nu mă vor părăsi! Dacă mă părăsesc, vor fi victime ale celui căruia nu-i va fi milă de ei”. Imamul Husein (as) dorea ca familia să fie unită şi orice avea să se întâmple, să li se întâmple împreună. Iar dacă el îi părăsea, ei nu ar fi fost sub protecţia nimănui.
Imamul Husein (as) a poposit la Al-Sifah în drumul său spre Kufe. Aici l-a întâlnit pe Al-Farazdah, fiul lui Ghalib, un poet faimos al vremii. Imamul Husein (as) l-a întrebat pe acesta ce ştie despre atitudinea oamenilor de acolo. Al-Farazdah a răspuns: „Inimile lor sunt cu tine, săbiile lor sunt omayazii, iar destinaţia finală e hotărâtă în ceruri”. Imamul Husein (as) a răspuns: „Adevăr ai grăit, totul este în mâinile lui Dumnezeu. El face ceea ce vrea El, iar noi cerem ajutor numai de la El.” Imamul Husein (as) a aflat că toate drumurile care duceau spre Kufe erau blocate şi păzite de gărzile duşmanilor.
Următorul: Muslim fiul lui Aqil
Anterior: Kufe