CAPITOLUL 81 – REFLECTAREA ASUPRA MORŢII
Reflectarea asupra morţii ucide poftele, taie rădăcinile nepăsării şi întăreşte inima prin amintirea promisiunii lui Dumnezeu (Allah) în ceea ce priveşte viaţa de apoi.
Ea îţi purifică caracterul, distruge urmele patimilor, stinge focul lăcomiei şi face ca această lume să pară fără valoare. Aceasta este semnificaţia cuvintelor Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!): „A medita timp de o oră este mai bine decât să te închini timp de un an.” Acea oră de meditaţie este momentul când luaţi frânghiile care vă leagă de această lume şi le legaţi de lumea de apoi. Pogorârea îndurării din Cer nu încetează niciodată, dacă moartea este amintită în acest fel. Dacă cineva nu reflectează asupra morţii şi asupra faptului că nu există niciun mijloc prin care să poată scăpa de ea, dacă nu cugetă la neputinţa sa, dacă nu se gândeşte la perioada lungă de timp pe care o va petrece în mormânt şi la groaza pe care o va simţi în momentul învierii, nu există nimic bun în el.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Să vă aduceţi aminte de cea care distruge plăcerile.” Când a fost întrebat la ce se referă, el a răspuns: „Moartea. Ori de câte ori un rob al lui Dumnezeu (Allah) îşi aduce aminte de ea atunci când este înstărit, această viaţă i se va părea scurtă. Ori de câte ori el îşi aduce aminte de moarte în timpul greutăţilor, viaţa i se va părea lungă.” Moartea este primul popas al lumii de apoi şi ultimul popas al acestei lumi. Binecuvântat este cel care este generos şi care-şi petrece cu folos tinereţea şi binecuvântat este cel care face cât de mult bine poate la bătrâneţe.
Moartea este cel mai apropiat lucru care-l însoţeşte pe fiul lui Adam, deşi el o consideră ca fiind lucrul cel mai îndepărtat. Cât de mult îşi dăunează omul lui însuşi! Ce creatură este mai slabă decât el? În moarte stă salvarea celor sinceri şi nimicirea nelegiuiţilor.
De aceea unii aşteaptă cu ardoare moartea, în timp ce alţii o urăsc. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Dacă o persoană iubeşte întâlnirea cu Dumnezeu (Allah), Dumnezeu (Allah) va iubi întâlnirea cu el. Iar dacă o persoană urăşte întâlnirea cu Dumnezeu (Allah), atunci Dumnezeu (Allah) va urî întâlnirea cu el.”
CAPITOLUL 82 – PĂREREA BUNĂ DESPRE FRAŢI SI DESPRE DUMNEZEU (ALLAH)
Părerea bună pe care o are cineva despre ceilalţi provine din credinţa sa şi din sănătatea sufletului său; semnul prin acre se recunoaşte cel care are o părere bună despre ceilalţi este acela că oriunde priveşte, el vede cu ochii purităţii şi ai virtuţii, oriunde ar merge, iar modestia, încrederea, protecţia şi sinceritatea sunt pecetluite în inima sa.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Să aveţi o părere bună despre fraţii voştri! Prin ea veţi câştiga puritatea inimilor voastre şi tăria de caracter.” Iar Ubay ibn Ka’b a spus: „Când vedeţi o trăsătură de caracter pe care o dezaprobaţi la unul dintre fraţii voştri, atunci să-i daţi şaptezeci de interpretări (scuze) şi vedeţi dacă inima voastră se simte împăcată cu vreuna dintre ele. Dacă nu este aşa, atunci învinuiţi-vă pe voi înşivă pentru că nu-l puteţi scuza pe fratele vostru. Dacă voi înşivă aveţi o trăsătură de caracter care dă naştere cu uşurinţă la şaptezeci de interpretări, atunci ar trebui să o dezaprobaţi mai mult decât o faceţi în cazul fratelui vostru.” Aşa cum i-a revelat Dumnezeu (Allah) profetului David (Pacea fie asupra sa!): „Aminteşte-le robilor Mei de binecuvântările şi de darurile Mele. Ei au văzut din partea Mea doar o bunătate imensă. Aşadar, ei ar trebui să se aştepte că ceea ce va urma va fi la fel ca ceea ce au văzut deja din partea Mea.” O părerea bună despre Dumnezeu (Allah) atrage după sine o bună îndeplinire a actelor de adorare. O persoană care se înşeală, continuă să rămână răzvrătită (împotriva lui Dumnezeu / Allah), chiar şi atunci când speră să fie iertată. Cea mai bună părere o au cei care I se supun lui Dumnezeu (Allah), aceasta fiind pusă deoparte pentru ei, pentru cei care nădăjduiesc că vor primi răsplata Sa şi care se tem de pedeapsa Sa.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) a spus, citându-L pe Domnul Său, „Eu sunt alături de părerea bună pe care o are robul Meu despre Mine, o, Muhammad.” Cel care nu reuşeşte să fie vrednic de existenţa darurilor care vin din părerea pe care o are despre Domnul său, şi-a întărit dovada împotriva lui însuşi şi este printre cei care sunt amăgiţi de poftele în care sunt încătuşaţi.
CAPITOLUL 83 – SĂ NE ÎNCREDINŢĂM LUI DUMNEZEU (ALLAH)
Cel care-şi încredinţează treburile lui Dumnezeu (Allah) este mereu liniştit, în permanenţă împăcat şi lipsit de griji în ceea ce priveşte această viaţă. Nivelul la care se află el este dincolo de a-i păsa de altceva în afară de Dumnezeu (Allah), aşa cum a spus Prinţul credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!): „Sunt mulţumit cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu (Allah) şi mi-am încredinţat treburile Creatorului meu. Aşa cum Dumnezeu (Allah) a fost Bun în ceea ce a trecut, El va fi Bun şi în ceea ce va urma.”
Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah), citând cuvintele unui credincios din poporul faraonului:
وَأُفَوِّضُ أَمْرِي إِلَى اللَّهِ إِنَّ اللَّهَ بَصِيرٌ بِالْعِبَادِ. فَوَقَاهُ اللَّهُ سَيِّئَاتِ مَا مَكَرُوا وَحَاقَ بِآلِ فِرْعَوْنَ سُوءُ الْعَذَابِ
„«Eu îmi încredinţez soarta lui Dumnezeu. El este Văzător al robilor Săi.» Dumnezeu l-a păzit de relele pe care ei le-au urzit, iar răul osândei a învăluit casa lui Faraon.” (Sfântul Coran 40:44‑5)
Cuvântul arab pentru „încredinţare” (tafuid) este alcătuit din cinci litere, fiecare literă constituind o poruncă. Cel care ia aminte la aceste porunci aduce litera ta a renunţării (tark) la planurile sale lumeşti; litera fa a nimicirii (fana) tuturor năzuinţelor în afară de Dumnezeu (Allah); litera waw a îndeplinirii (wafa) legământului cu Dumnezeu (Allah) şi a întăririi promisiunii faţă de El; litera ya a detaşării de (ya’s) sine însuşi (de egoul său) şi certitudinea credinţei (yaqin) în Domnul său; şi litera dad a conştiinţei (damir) care este numai pentru Dumnezeu (Allah) şi a nevoii (darurah) de Dumnezeu (Allah). Cel care-I încredinţează totul lui Dumnezeu (Allah) se trezeşte dimineaţa eliberat de toate relele, iar noaptea doarme păzit de credinţa sa.
CAPITOLUL 84 – TĂRIA CREDINŢEI
Siguranţa credinţei îl va duce pe robul lui Dumnezeu (Allah) la cele mai înalte nivele şi la cele mai minunate trepte. De aceea, Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a făcut cunoscută importanţa imensă pe care o are certitudinea credinţei, când a menţionat faptul că Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!) a umblat pe apă. El a spus: „Dacă ar fi avut şi mai multă siguranţă în credinţa sa, el ar fi putut să meargă pe aer.” El a arătat astfel, că în ciuda măreţiei poziţiei pe care o deţin profeţii în faţa lui Dumnezeu (Allah), ei se află la nivele diferite, potrivit credinţei lor. Credinţa creşte mereu, iar apoi rămâne aşa în veşnicie. Credincioşii sunt, de asemenea, diferiţi în ceea ce priveşte tăria sau slăbiciunea credinţei lor. O persoană a cărui credinţă este puternică, poate fi recunoscută prin faptul că ea se consideră neputincioasă şi lipsită de putere fără ceea ce i-a dat Dumnezeu (Allah) şi prin faptul că respectă porunca lui Dumnezeu (Allah) şi Îl adoră pe El, atât în exterior, cât şi în adâncul sufletului. Ea consideră la fel situaţiile în care are, sau în care nu are, în care are parte de mai mult, sau de mai puţin, în care este lăudată, sau acuzată, în care are putere, sau în care este umilită, pentru că ea consideră toate aceste situaţii ca fiind la acelaşi nivel. Cu toate acestea, cel a cărui credinţă slăbeşte, se ataşează de lucrurile materiale şi-i dă frâu liber egoului său, lăsându-l să domnească asupra fiinţei sale. El urmează obiceiurile şi ceea ce spun oamenii fără să aibă dovezi şi se străduieşte pentru lucrurile acestei lumi, acumulând bogăţia ei şi ţinându-se strâns de ea, preţuind-o şi susţinând-o prin vorbele sale.
Numai Dumnezeu (Allah) dă sau opreşte, nu există altcineva în afară de El care să facă acest lucru, iar robul poate dobândi numai cât i-a orânduit şi i-a dat El. Eforturile şi străduinţa nu-i vor mări câştigurile, dacă el tăgăduieşte credinţa prin faptele sale şi în inima sa. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
يَقُولُونَ بِأَفْوَاهِهِم مَّا لَيْسَ فِي قُلُوبِهِمْ وَاللّهُ أَعْلَمُ بِمَا يَكْتُمُونَ
„Ei spun cu gurile lor ceea ce nu este în inimile lor. Dumnezeu cunoaşte prea bine ceea ce ascund.” (Sfântul Coran 3:167)
Dumnezeu (Allah) a fost Îndurător faţă de robii Săi, când le-a permis să-şi câştige traiul, oricum şi l-ar câştiga, atât timp cât nu încalcă limitele lui Dumnezeu (Allah), sau cât timp nu renunţă la obligaţiile pe care le au faţă de El şi cât timp nu renunţă la urmarea exemplului Profetului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), în fiecare acţiune pe care o întreprind şi cât timp nu renunţă la spiritul încrederii sau cât timp nu se lasă pradă lăcomiei. Dar când ei uită acest lucru, ataşându-se de contrariul a ceea ce a fost orânduit pentru ei, ei se vor număra printre cei care vor fi nimiciţi, care în final nu vor rămâne decât cu afirmaţiile lor mincinoase. Nu toţi cei care-şi câştigă traiul sunt neapărat de încredere: din câştigurile lor, unii dobândesc numai ceea ce este interzis sau îndoielnic. Ei sunt recunoscuţi după efectul pe care îl are câştigul asupra lor, prin lăcomia lor nemăsurată şi după felul cum cheltuie pentru această lume, fără să dea.
Cel căruia i se dă permisiunea să câştige bani, în timp ce inima sa se încrede în Dumnezeu (Allah), este o persoană al cărei suflet va avea de câştigat. Dacă are mulţi bani, el este ca un administrator care ştie că a deţine avere sau a nu avea este acelaşi lucru. Dacă el nu o cheltuie, el face acest lucru pentru Dumnezeu (Allah), iar dacă o cheltuie, el face acest lucru în modul în care a poruncit Dumnezeu (Allah). Ambele sunt pentru Dumnezeu (Allah).
CAPITOLUL 85 – TEAMA ŞI SPERANŢA
Teama este păzitorul inimii, iar speranţa este mijlocitorul sufletului. Cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu (Allah) se teme de El şi-şi pune speranţele în El. Acestea două sunt aripile credinţei cu care zboară adevăratul slujitor spre bunăvoinţa lui Dumnezeu (Allah). Ele sunt ochii raţiunii sale cu care vede promisiunea şi avertizarea lui Dumnezeu (Allah); teama ne face să medităm asupra dreptăţii lui Dumnezeu (Allah) prin conştientizarea atentă a avertizării Sale. Speranţa face ca să se reverse binecuvântările lui Dumnezeu (Allah) asupra noastră şi dă viaţă inimii, în timp ce teama de Dumnezeu (Allah) ucide egoul. Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Credinciosul are două feluri de teamă: teama cu privire de ceea ce a trecut şi teama cu privire la ceea ce va veni”.
În moartea egoului se află viaţa sufletului nostru, care duce la statornicie în practică. Cel care-L adoră pe Dumnezeu (Allah), păstrând echilibrul între teamă şi speranţă, nu se va rătăci şi va dobândi ceea ce speră. Cum ar putea să fie robul altfel decât temător, când nu ştie în ce măsură va trebui să dea socoteală pentru faptele consemnate, când nu are nicio faptă care să-l poată ajuta, nicio putere să facă ceva, niciun loc în care să se adăpostească? Cum ar putea să înceteze să spere, când ştie că în ciuda incapacităţii sale, el este cufundat în oceanul binecuvântărilor şi darurilor lui Dumnezeu (Allah), care nu pot fi numărate sau enumerate? Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu (Allah), Îl adoră pe Domnul său plin de speranţă, meditând cu atenţie la propria condiţie; iar cel care se înfrânează şi care este cumpătat Îl adoră pe Dumnezeu (Allah) plin de teamă.
Uways al-Qarani i-a spus lui Haram ibn Hayan, „Oamenii acţionează cu speranţă, dar tu acţionezi cu teamă.” Haram a răspuns: „Există două feluri de teamă: teama permanentă şi teama schimbătoare. Teama permanentă este aducătoare de speranţă, în timp ce teama schimbătoare este aducătoare de teamă permanentă. În mod asemănător, există două feluri de speranţă: speranţa ascunsă şi speranţa vizibilă. Speranţa ascunsă cauzează teamă permanentă, care întăreşte legătura dragostei; în timp ce speranţa care se vede împlineşte aşteptările omului referitoare la incapacitatea lui şi la greşelile pe care le-a făcut în viaţa sa.”
CAPITOLUL 86 – MULŢUMIREA
Mulţumirea este atunci când cineva este mulţumit cu ceea are, fie că este vorba de lucrurile pe care le iubeşte, sau că este vorba despre ceea ce urăşte. Ea este o rază din lumina gnozei (cunoaşterii). Cel care este mulţumit nu mai are preferinţe personale. El este, într-adevăr, cel de care Dumnezeu (Allah) este Mulţumit. Mulţumirea este o noţiune care conţine înţelesurile slujirii lui Dumnezeu (Allah) şi poate fi descrisă ca bucurie a inimii.
L-am auzit pe tatăl meu, Muhammad Al Baqir (Pacea fie asupra sa!) spunând: „Când inima cuiva se ataşează de ceea ce are el, înseamnă că-I face asociaţi lui Dumnezeu (Allah) (şirk), iar când ea se ataşează de ceea ce nu are, aceasta este necredinţă (kufr): acestea sunt cele două aripi ale nepăsării.” Sunt uimit de cel care pretinde că este robul lui Dumnezeu (Allah), iar apoi se împotriveşte hotărârilor Sale. Cei care deţin cunoaşterea (‘arifin) şi sunt mulţumiţi, sunt departe de a fi aşa.
CAPITOLUL 87 – NECAZURILE ŞI SUFERINŢA
Suferinţa este o podoabă pentru credincios şi un semn al onoarei pentru omul raţional, întrucât, pentru a-i face faţă, este nevoie de stăruinţă şi de statornicie, acestea două dovedind credinţa sa. Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Noi, profeţii, suntem oamenii care avem de îndurat cele mai grele încercări, apoi după noi urmează credincioşii, apoi ceilalţi asemenea lor.”
Cel care gustă din hrana suferinţei în timp ce se află sub paza lui Dumnezeu (Allah), o savurează (se bucură de ea) mai mult decât savurează (se bucură de) binecuvântările lui Dumnezeu (Allah). El tânjeşte după ea când nu o are, întrucât lumina binecuvântărilor se afla sub cumpăna suferinţei şi a încercărilor, iar cumpăna suferinţei şi a încercărilor se afla sub lumina binecuvântărilor. Mulţi sunt feriţi de suferinţă, iar apoi sunt distruşi în timp ce au parte de binecuvântări. Dumnezeu (Allah) nu a lăudat pe niciunul dintre robii Săi, de la Adam până la Muhammad, până când nu l-a pus la încercare şi până când nu a văzut cum şi-a îndeplinit acesta datoria de a-L adora pe El, atunci când s-a aflat în suferinţă şi în necazuri. De fapt, semnele onoarei pe care o dă Dumnezeu (Allah) vin la sfârşit, iar suferinţa şi necazurile sunt cele care vin la început.
Cel care renunţă la calea suferinţei ignoră felinarul credincioşilor, făclia celor care sunt aproape de Dumnezeu (Allah) şi lumina călăuzitoare a celor care sunt pe calea cea dreaptă. Nu există niciun bine într-un rob care se plânge şi este nemulţumit de o singură încercare, după ce aceasta a fost precedată de mii de binecuvântări şi urmată de mii de mângâieri. Cel care nu are răbdarea necesară în timpul necazurilor şi suferinţelor, nu va fi recunoscător pentru binecuvântările pe care le primeşte. În acelaşi mod, cel care nu este recunoscător aşa cum ar trebui pentru binecuvântările primite, nu va avea răbdare, aşa cum se cuvine, în vreme de necazuri. Cel căruia îi lipsesc ambele (răbdarea şi recunoştinţa) este un paria.
Profetul Iov (Ayub) (Pacea fie asupra sa!) a spus în ruga sa: „O, Dumnezeule (Allah), cu adevărat, nu au venit la mine şaptezeci de bucurii şi mângâieri până când nu mi-ai trimis şaptezeci de suferinţe.”
Iar Wahb ibn Munabbih a spus: „Suferinţa este pentru credincios cum este zăbala pentru cal şi căpăstrul pentru cămilă”. Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Statornicia este pentru credinţă aşa cum este capul pentru trup. Izvorul statorniciei este suferinţa, dar numai cei care îndeplinesc ceea ce este drept înţeleg acest lucru.”
CAPITOLUL 88 – STĂRUINŢA ŞI RĂBDAREA
Răbdarea scoate la iveală toată lumina şi puritatea care se află în adâncul sufletului slujitorilor lui Dumnezeu (Allah), în timp ce nerăbdarea arată întunericul şi lipsurile din lăuntrul lor. Fiecare pretinde că este răbdător, dar numai cei smeriţi şi supuşi sunt statornici în răbdarea lor. Fiecare neagă faptul că ar fi lipsit de răbdare, deşi nerăbdarea este destul de evidentă în cazul celor făţarnici, întrucât atunci când oamenii sunt asaltaţi de încercări şi de necazuri, se vede cine este sincer şi cine este mincinos.
Răbdarea este un simţământ care predomină permanent în conştiinţa cuiva, iar tulburarea care apare în cazul unui necaz neaşteptat nu se poate numi răbdare. Nerăbdarea şi neliniştea tulbură inima şi aduc mâhnire în sufletul omului, schimbându-i culoarea feţei (înfăţişarea) şi starea de spirit. Persoana nerăbdătoare începe fiecare lucru fără să dea dovadă de smerenie, de căinţă, fără să se roage smerit Lui Dumnezeu (Allah). Nu aşa procedează cel care este răbdător. Începutul răbdării este amar, dar sfârşitul ei este dulce pentru unii; iar pentru alţii, atât începutul, cât şi sfârşitul ei sunt pline de amărăciune. Cel care este răbdător până la sfârşit, a rămas alături de ea. Cel care este răbdător numai la început, a părăsit-o. Cel care cunoaşte valoarea răbdării nu va suporta să fie fără ea.
În istorisirea despre Moise şi Khidr, Dumnezeu (Allah) a spus:
وَكَيْفَ تَصْبِرُ عَلَى مَا لَمْ تُحِطْ بِهِ خُبْرًا
„Şi cum ai avea răbdare la ceea ce nu cuprinzi cu ştiinţa?” (Sfântul Coran 18:68)
Cel care este răbdător fără să-i facă plăcere, care nu se plânge în faţa oamenilor şi care nu devine nerăbdător când îi este rupt vălul, se numără printre oamenii obişnuiţi. El va avea parte de ceea ce a spus Dumnezeu (Allah):
وَبَشِّرِ الصَّابِرِينَ
„Dă vestea cea bună celor răbdători.” (Sfântul Coran 2:155)
Adică vestea bună a Grădinii (Paradisului) şi a iertării. Cel care înfruntă necazurile şi suferinţa cu inima deschisă, dând dovadă de răbdare, cu calm şi demnitate, face parte dintre cei aleşi şi va avea parte de ceea ce a spus Dumnezeu (Allah):
إِنَّ اللّهَ مَعَ الصَّابِرِينَ
„Dumnezeu este cu cei răbdători.” (Sfântul Coran 8:46)
CAPITOLUL 89 – MÂHNIREA
Mâhnirea este unul dintre semnele celor cunoscători, provenind din însemnătatea lucrurilor nevăzute, pe care aceştia le află atunci când practică izolarea şi din intensitatea cu care Îl slăvesc ei pe Dumnezeu (Allah). În exterior, cel îndurerat pare mic, dar în adâncul sufletului său el este mare.
El trăieşte mulţumit alături de ceilalţi oameni, ducând o viaţă în ascultare de Dumnezeu (Allah). Cel care este mâhnit nu este un om al reflecţiei, pentru că cel care meditează este nevoit să fie mâhnit, în timp ce cel mâhnit este aşa datorită firii sale. Mâhnirea vine din interior, iar meditaţia începe prin observarea fenomenelor exterioare – există o diferenţă între ele.
Dumnezeu (Allah) l-a citat pe Iacob:
إِنَّمَا أَشْكُو بَثِّي وَحُزْنِي إِلَى اللّهِ وَأَعْلَمُ مِنَ اللّهِ مَا لاَ تَعْلَمُونَ
„Eu numai la Dumnezeu mă plâng de nenorocirea şi mâhnirea mea. Pe Dumnezeu, eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi.” (Sfântul Coran 12:86)
Aceasta este aşa deoarece ştiinţa care este dobândită în starea de amărăciune îi este specifică lui (celui mâhnit), iar Dumnezeu (Allah) l-a ales pe el să aibă parte de ea, în timp ce i-a lăsat pe ceilalţi oameni să fie lipsiţi de ea. Când Rabi ibn Khuthaym a fost întrebat de ce este mâhnit, el a răspuns: „Pentru că se pretind atâtea de la mine. La dreapta mâhnirii stă căinţa, iar în stânga ei se află tăcerea. Mâhnirea este un semn al celor care deţin cunoaşterea (gnoza) privitoare la Dumnezeu (Allah).”
Gândirea şi reflecţia aparţin atât celor aleşi, cât şi oamenilor obişnuiţi. Dacă mâhnirea ar fi îndepărtată de inimile celor cunoscători timp de o oră, ei ar căuta ajutorul lui Dumnezeu (Allah); dar dacă ea ar fi aşezată în inimile altora, aceştia nu ar putea să o suporte. Prima dată vine mâhnirea, iar apoi vine siguranţa şi veştile bune. Meditaţia este a doua, urmată de statornicia credinţei şi de nevoia mărturisită şi conştientizată de Dumnezeu (Allah), prin faptul că omul caută adăpost la El. Cel mâhnit cugetă, iar cel care cugetă, observă şi înţelege. Fiecare dintre aceştia are un anumit statut, o anumită ştiinţă, o cale, o răbdare şi o onoare a lor.
CAPITOLUL 90 – MODESTIA
Modestia este o lumină a cărei esenţă este miezul credinţei. Ea înseamnă a analiza cu grijă toate lucrurile care sunt condamnate de tauhid (doctrina unicităţii lui Dumnezeu / Allah) şi de cunoaştere (gnoză). Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Modestia face parte din credinţă”. Adică se poate spune că modestia este acceptată prin credinţă, iar credinţa este acceptată prin modestie. Persoana modestă este bună în totalitate. Cel lipsit de modestie este rău în totalitate, chiar dacă săvârşeşte acte de adorare şi chiar dacă este scrupulos. Un pas făcut cu modestie în curţile evlaviei, cu teamă şi respect faţă de Dumnezeu (Allah), este mai bun decât şaptezeci de ani de închinare. Insolenţa şi obrăznicia sunt însă începutul făţărniciei, al dezbinării şi al necredinţei.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Dacă nu aveţi ruşine, atunci faceţi ceea ce vă place!” Aceasta înseamnă că, atunci când vă părăseşte modestia, veţi fi pedepsiţi pentru tot binele şi pentru tot răul pe care l-aţi făcut. Puterea modestiei provine din mâhnirea (cauzată de conştientizarea neajunsurilor spirituale ale propriei persoane) şi din teama de Dumnezeu (Allah), modestia fiind casa fricii de Dumnezeu (Allah). Începutul modestiei este evlavia (teama şi respectul faţă de Dumnezeu / Allah), iar sfârşitul ei este vederea şi înţelegerea clară a lucrurilor. O persoană modestă este preocupată de propriile treburi, nu se amestecă în treburile celorlalţi oameni şi se distanţează de ceea ce fac ei, chiar dacă ei îl părăsesc complet pe cel modest.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Când Dumnezeu (Allah) doreşte ceva bun pentru un rob de-al Său, el îl face să-şi uite calităţile nobile, punându-i în faţa ochilor defectele sale şi îl face să nu-i placă să şadă alături de cei care se îndepărtează de pomenirea lui Dumnezeu (Allah).” Modestia este de cinci feluri: ruşinea cauzată de o faptă rea, ruşinea cauzată de conştientizarea propriei incapacităţi, atitudinea modestă în ceea ce priveşte propriile calităţi, smerenia care provine din dragostea (de Dumnezeu / Allah) şi smerenia cauzată de evlavie (teama şi respectul faţă de Dumnezeu / Allah). Fiecare dintre acestea îşi are proprii adepţi, care se află la un anumit nivel, potrivit acestor categorii ale modestiei.
Următorul: CAPITOLUL 91 – 99
Anterior: CAPITOLUL 71 – 80