CAPITOLUL 71 – FRĂŢIA
Trei lucruri constituie o raritate în orice epocă: frăţia în Dumnezeu (Allah), o soţie devotată, iubitoare, care să te ajute în religia lui Dumnezeu (Allah) şi un fiu bine călăuzit. Cel care a găsit aceste trei lucruri a dobândit binele din ambele sălaşe (vieţi) şi preaplinul acestei lumi, cât şi al celei viitoare.
Feriţi-vă să vă înfrăţiţi cu cineva dacă sunteţi mânaţi de lăcomie, de teamă, de dragostea de bani, hrană, sau băutură.
Căutaţi fraternitatea celor temători de Dumnezeu (Allah), chiar dacă ar trebui să mergeţi până la capătul pământului şi chiar dacă v-aţi consacra întreaga viaţă pentru a-i găsi pe aceştia. Dumnezeu (Allah) nu a lăsat pe nimeni mai bun decât ei pe faţa pământului, în afară de profeţi, nici nu a dat vreunui rob de-al Său vreo binecuvântare ca cea constând în reuşita găsirii tovărăşiei lor. Dumnezeu (Allah) a spus:
الْأَخِلَّاء يَوْمَئِذٍ بَعْضُهُمْ لِبَعْضٍ عَدُوٌّ إِلَّا الْمُتَّقِينَ
„În Ziua aceea, prietenii vor deveni vrăjmaşi unii altora, afară de cei temători.” (43:67)
Cred că oricine caută un prieten care să fie lipsit de greşeală, în aceste vremuri, va rămâne fără niciun prieten.
Nu vedeţi că primul semn al distincţiei pe care Dumnezeu (Allah) a dăruit-o profeţilor Săi atunci când chemarea lor credinţă a fost făcută publică a fost un prieten sau un ajutor de încredere? Tot aşa, cel mai nobil dar pe care Dumnezeu (Allah) l-a dat prietenilor Săi, ajutoarelor Lui (awliya’), prietenilor neprihăniţi şi oamenilor Săi de încredere, a fost compania profeţilor Lui. Aceasta este o dovadă că, după cunoaşterea lui Dumnezeu (Allah), nu există nicio binecuvântare şi niciun sălaş care să fie mai nobil, mai ales şi mai curat decât tovărăşia în Dumnezeu (Allah) şi frăţia de dragul Lui.
CAPITOLUL 72 – CONSULTAREA CU CEILALŢI
Cereţi sfatul în chestiunile cerute de religie de la cel care are următoarele cinci calităţi: inteligenţă, cunoaştere, experienţă, care-i sfătuieşte pe alţii de bine şi care este evlavios. Dacă găsiţi aceste cinci lucruri într-o persoană, atunci să beneficiaţi de pe urma lor, să fiţi hotărâţi şi să vă sprijiniţi pe Dumnezeu (Allah). Acest lucru vă va conduce către ceea ce este corect.
Cât despre lucrurile privitoare la această lume, care nu ţin de religie, luaţi decizii în ceea ce le priveşte şi apoi nu vă mai gândiţi la ele. Dacă faceţi asta, veţi obţine binecuvântările lucrurilor necesare traiului şi veţi cunoaşte dulceaţa actelor de supunere.
Cunoaşterea se obţine prin consultare cu ceilalţi. Omul raţional este cel care dobândeşte cunoştinţe noi prin consultare cu ceilalţi, iar acest lucru îl îndrumă spre atingerea scopului său. A consulta un sfătuitor bun este ca şi cum ai reflecta la crearea cerurilor şi a pământului şi la distrugerea amândurora, pentru că, cu cât cineva meditează mai adânc la aceste două lucruri, cu atât mai adânc va putea pătrunde în oceanele luminii cunoaşterii (gnozei) şi cu atât mai mult îşi va dezvolta cunoaşterea şi înţelegerea, întărindu-şi convingerile.
Nu vă sfătuiţi cu cel căruia raţiunea voastră nu-i dă niciun fel de crezare, chiar dacă această persoană este renumită pentru discernământul, agerimea şi scrupulozitatea sa. Când vă consultaţi cu cel în care aveţi încredere în inima voastră, să nu fiţi în dezacord cu ceea ce vă sfătuieşte el, chiar dacă sfatul său este opusul a ceea ce doriţi voi. Cu siguranţă, sufletul omului întruneşte atât acceptarea adevărului, cât şi ceea ce se opune acestuia – adică atunci când primeşte alte adevăruri care sunt mai clare pentru el. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَشَاوِرْهُمْ فِي الأَمْرِ
„Cere-le sfatul pentru orice, însă când ai luat o hotărâre, încredinţează-te lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se încredinţează Lui.” (Sfântul Coran 3:159)
şi iarăşi:
وَأَمْرُهُمْ شُورَى بَيْنَهُمْ
„Ceea ce se află la Dumnezeu este mult mai bun şi mai trainic pentru cei care cred şi se încred în Domnul lor,… pentru cei care ţin sfat între ei asupra treburilor lor.” (Sfântul Coran 42:36-38)
adică cei care se consultă între ei.
CAPITOLUL 73 – RĂBDAREA
Răbdarea este un felinar al lui Dumnezeu (Allah) care-l călăuzeşte pe cel care îl ţine la perfecţiunea Sa; O persoană nu poate fi răbdătoare decât dacă este ajutată de lumina gnozei (cunoaşterii) şi a tauhid-ului (doctrina unicităţii lui Dumnezeu / Allah). Răbdarea are cinci faţete: când cineva are un statut înalt, dar este înjosit (de oameni); când el este sincer şi este acuzat că ar fi mincinos; când îi cheamă pe oameni la adevăr şi este dispreţuit; când este rănit fără să fi comis niciun fel de nelegiuire; şi atunci când îşi cere drepturile, iar acestea îi sunt refuzate.
Când aţi îndeplinit toate acestea, v-aţi atins ţelul. Când îl contraziceţi pe cel nesăbuit, îndepărtându-vă de el şi nerăspunzându-i, oamenii vor veni să vă ceară ajutorul, pentru că cel care se războieşte cu cel nerod este la fel ca cel care pune lemne pe foc.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Credinciosul este ca pământul: oamenii obţin beneficii de pe urma lui cât timp se află pe acesta.” Cel care nu poate să îndure grosolănia aspră a oamenilor nu va ajunge la bunăvoinţa lui Dumnezeu (Allah), pentru că bunăvoinţa Sa este strâns legată de antipatia oamenilor.
S-a relatat că un om i-a spus lui Ahnaf ibn Qays: „Mă faci să mă îngrijorez”. „Voi îndura cu tine”, a răspuns acesta.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) a spus: „Am fost trimis ca fortăreaţă a îndurării, ca izvor al cunoaşterii şi ca locuinţă a răbdării.” El a grăit adevărul când a spus: „Adevărata răbdare este atunci când ierţi o persoană care se poartă rău cu tine şi care ţi se împotriveşte, deşi ai puterea să te răzbuni.” Este aşa cum spune ruga: „Dumnezeul meu, Tu eşti prea Imens în bunătate şi în îndurare pentru a mă pedepsi pentru acţiunile mele şi pentru a mă înjosi din cauza păcatelor mele”.
CAPITOLUL 74 – URMAREA EXEMPLULUI ALTCUIVA
A urma exemplul altcuiva este ceea ce a fost dat spiritului şi originii lui, când lumina timpului a fost amestecată cu cea a eternităţii. Cu toate acestea, a urma un model nu înseamnă adoptarea semnelor acţiunilor exterioare şi a pretinde descendenţa din auliya (prietenii apropiaţi) ai religiei, din cei înţelepţi şi din Imami. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
يَوْمَ نَدْعُو كُلَّ أُنَاسٍ بِإِمَامِهِمْ
„În Ziua când îi vom chema pe toţi oamenii prin căpeteniile lor.” (Sfântul Coran 17:71)
Şi altundeva:
فَإِذَا نُفِخَ فِي الصُّورِ فَلَا أَنسَابَ بَيْنَهُمْ يَوْمَئِذٍ وَلَا يَتَسَاءلُونَ
„Când se va sufla în trâmbiţă, în Ziua aceea, nu va mai fi nici înrudire şi nici nu se vor mai întreba unii pe alţii.” (Sfântul Coran 23:101)
Prinţul credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Sufletele sunt asemenea unui contingent militar. Cele care se cunosc sunt apropiate unele de altele, iar cele care nu se cunosc, se contrazic unul pe celălalt.” Muhammad ibn Al Hanafiyah a fost întrebat cine l-a învăţat bunele maniere, iar el a răspuns: „Domnul meu m-a învăţat bunele maniere în sufletul meu. Tot ceea ce găsesc bun la oamenii raţionali şi inteligenţi urmez şi folosesc; tot ceea ce văd că e urât la oamenii ignoranţi, evit şi resping pentru totdeauna. Acest lucru m-a adus la calea cunoaşterii. Nu există o cale mai sigură pentru credinciosul inteligent decât să urmeze exemplul altora, pentru că aceasta este calea cea mai clară şi scopul cel mai util.” Iar Dumnezeu (Allah) i-a spus lui Muhammad, cel mai ales dintre creaturile Sale,
أُوْلَـئِكَ الَّذِينَ هَدَى اللّهُ فَبِهُدَاهُمُ اقْتَدِهْ
„Aceştia sunt cei pe care Dumnezeu i-a călăuzit şi tu condu-te după călăuzirea lor.” (Sfântul Coran 6:90)
Altundeva El a spus:
ثُمَّ أَوْحَيْنَا إِلَيْكَ أَنِ اتَّبِعْ مِلَّةَ إِبْرَاهِيمَ حَنِيفًا وَمَا كَانَ مِنَ الْمُشْرِكِينَ
„Noi ţi-am dezvăluit ţie apoi: «Urmează credinţa lui Abraham — un drept credincios.»” (Sfântul Coran 16:123)
Dacă credinţa în Dumnezeu (Allah) ar fi avut o cale mai dreaptă decât urmarea unui model, El ar fi recomandat-o profeţilor Săi şi celor care cred în El.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!) a spus: „Există o lumină în inima (omului) care este aprinsă numai prin urmarea adevărului şi prin îndreptarea către calea corectă. Ea este o parte din lumina profeţilor care a fost lăsată în inimile credincioşilor.”
CAPITOLUL 75 – IERTAREA
A ierta pe cineva când ai puterea să-l pedepseşti este una dintre practicile obişnuite ale trimişilor lui Dumnezeu (Allah) şi una dintre tainele celor temători de Dumnezeu (Allah). A ierta înseamnă a nu-l învinui pe semenul tău, în exterior, pentru ceea ce a greşit, iar în interior, a uita suferinţa pe care a cauzat-o, alegând să-i acordaţi o milă şi o bunăvoinţă mare, deşi aveţi putere asupra lui. Nimeni nu poate găsi calea către o astfel de iertare în afară de cel căruia Dumnezeu (Allah) i-a iertat şi S-a îndurat de el, trecându-i cu vederea păcatele pe care le-a comis şi faptele pe care le-a amânat şi care a fost distins cu semnul cinstei Sale şi pe care l-a înveşmântat în lumina strălucirii Sale.
Aceasta este pentru că iertarea şi îndurarea sunt două dintre Atributele Atotputernicului Dumnezeu (Allah) pe care le-a încredinţat prietenilor Săi neprihăniţi, în tainele acordate lor, pentru ca ei să adopte astfel manierele Creatorului lor, ale Celui Care a plăsmuit întreaga creaţie. De aceea a spus El:
وَلْيَعْفُوا وَلْيَصْفَحُوا أَلَا تُحِبُّونَ أَن يَغْفِرَ اللَّهُ لَكُمْ وَاللَّهُ غَفُورٌ رَّحِيمٌ
„Să îngăduie şi să meargă mai departe! Nu v-ar plăcea să vă ierte Dumnezeu vouă? Dumnezeu este Iertător, Milostiv.” (Sfântul Coran 24:22)
Dacă nu-i iertaţi pe ceilalţi care sunt muritori ca voi, cum puteţi spera la iertarea Celui Care este Suveran peste toate?
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus că Domnul său i-a poruncit să aibă aceste calităţi, spunând: „Apropiaţi-vă de cei care se îndepărtează de voi şi iertaţi-i pe cei care vă nedreptăţesc; daţi celui care vă privează şi fiţi buni cu cei care sunt răi cu voi.” Dumnezeu (Allah) ne-a poruncit să călcăm pe urmele Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) atunci când a spus:
وَمَا آتَاكُمُ الرَّسُولُ فَخُذُوهُ وَمَا نَهَاكُمْ عَنْهُ فَانتَهُوا
„Ceea ce vă dă trimisul, luaţi! Ceea ce vă opreşte, lăsaţi!” (Sfântul Coran 59:7)
Iertarea este o taină a lui Dumnezeu (Allah) pe care El a pus-o în inima celor aleşi de El. Cel care se bucură de ea l-a bucurat pe Dumnezeu (Allah). Trimisul lui Dumnezeu (Allah) a spus: „Poate vreunul dintre voi să fie ca Abu Damdam?” „O, Profet al lui Dumnezeu (Allah)”, au spus ei, „Cine este Abu Damdam?” Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a răspuns: „Unul dintre înaintaşii voştri care, atunci când se trezea dimineaţa, spunea: «O, Allah, i-am iertat pe oamenii obişnuiţi care mi-au distrus onoarea.»
CAPITOLUL 76 – ÎNDEMNUL
Cel mai bun mod de a îndemna (pe cineva) este atunci când cuvintele folosite nu încalcă limitele adevărului, iar acţiunile întreprinse nu depăşesc limitele sincerităţii. Cel care previne (îndeamnă) şi cel prevenit (îndemnat) sunt asemeneni celui treaz şi celui adormit: cel care se trezeşte din picoteala nepăsării sale face bine dacă-i trezeşte pe ceilalţi din somnul acela, prin opoziţia şi prin împotrivirea sa.
Cel care călătoreşte în deşerturile păcatelor şi se afundă în sălbăticiile rătăcirii, renunţând la decenţa sa din cauză că-şi iubeşte reputaţia, căruia îi place să-şi etaleze (faptele) şi să aibă renume, îşi iroseşte timpul alături de cei care poartă veşmintele dreptăţii, iar aspectul său exterior divulgă substanţa a ceea ce ascunde în interior. În realitate, el este lipsit de orice substanţă, iar sărăcia lui interioară este inundată de iubirea pentru laude şi învăluită de întunericul lăcomiei. Cât de amăgit este el de patimile sale! Cum îi conduce pe oameni în rătăcire prin cuvintele sale! Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
لَبِئْسَ الْمَوْلَى وَلَبِئْسَ الْعَشِيرُ
„Ce rău stăpân, ce rău însoţitor” (Sfântul Coran 22:13)
Dar cel care este protejat de Dumnezeu (Allah) prin lumina tauhid-ului (doctrina unicităţii lui Dumnezeu / Allah), prin sprijinul Său şi prin succesul admirabil pe care îl dă El, va avea inima curăţată de impurităţi. El nu se desparte de gnoză (cunoaştere) şi de evlavie; el ascultă cuvintele celui rătăcit, în timp ce-l ignoră pe cel care le rosteşte, oricine ar fi acesta. Cel înţelept a spus: „Primiţi înţelepciunea, chiar dacă vine din gura unui om nebun”. Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie supra sa!) a spus: „Şedeţi cu oricine vă aduce aminte de Dumnezeu (Allah) atunci când îl vedeţi şi când îl întâlniţi, făcând abstracţie de ceea ce vorbeşte. Să nu şedeţi cu cel pe care-l acceptaţi în exterior, dar îl respingeţi în sufletul vostru”. Adică cu cel care pretinde că are ceea ce nu are. Dacă sunteţi sinceri, atunci ei vor ceda în faţa voastră. Când găsiţi pe cineva cu aceste trei calităţi, atunci folosiţi ocazia de a-l vedea, de a vă întâlni şi de a şedea cu el, chiar şi numai pentru o oră. Acest lucru va avea un efect asupra credinţei voastre, asupra sufletului vostru, asupra ascultării voastre, prin binecuvântarea Sa.
Dacă vorbele cuiva nu încalcă acţiunile sale, dacă faptele sale nu încalcă sinceritatea sa şi dacă în sinceritatea lui, el nu se împotriveşte Domnului său, atunci să şedeţi cu acea persoană arătându-i respect şi aşteptând îndurarea şi binecuvântarea (lui Dumnezeu / Allah). Aveţi grijă ca el să nu devină o dovadă împotriva voastră şi faceţi ca timpul pe care şi-l petrece în compania voastră să fie plăcut, astfel ca să nu-i reproşaţi ceva şi să pierdeţi. Priviţi-l prin prisma binecuvântărilor care i-au fost date de Dumnezeu (Allah) şi prin faptul că El l-a ales şi l-a onorat.
CAPITOLUL 77 – SFATUL (uasiyah)
Cel mai bun sfat şi cel mai necesar este acela ca să nu-L uitaţi pe Domnul vostru şi ca să vă aduceţi aminte întotdeauna de El şi ca să nu vă răzvrătiţi împotriva Lui şi ca să-l adoraţi pe El, fie că staţi jos sau în picioare. Să nu fiţi orbiţi de binecuvântările Sale şi să-I fiţi întotdeauna recunoscători. Să nu ieşiţi de sub învelitoarea protecţiei Sale, a îndurării, a imensităţii şi a măreţiei Sale, ca nu cumva să vă rătăciţi şi să cădeţi pradă pierzării, chiar dacă sunteţi atinşi de nenorociri şi de necazuri şi chiar dacă vă arde focul încercărilor. Să ştiţi că necazurile pe care vi le trimite El sunt pline de semnele veşnice ale onoarei Sale şi că încercarea pe care v-o vă va aduce bunăvoinţa, mulţumirea şi apropierea Sa, chiar dacă aceasta poate să fie după un anumit timp. Ce binecuvântări minunate primesc cei care cunosc şi cei cărora li se oferă izbânda în această privinţă!
S-a relatat că atunci când cineva i-a cerut un sfat Trimisului lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) el a spus: „Niciodată să nu vă mâniaţi, pentru că mânia înseamnă împotrivire faţă de Domnul vostru. Feriţi-vă să aduceţi justificări, pentru că ele conţin un politeism ascuns. Spuneţi-vă rugăciunile ca cineva care şi-ar lua rămas bun (de la această lume), pentru că în aceasta se află o legătură cu Dumnezeu (Allah) şi apropierea faţă de El. Fiţi modeşti în faţa lui Dumnezeu (Allah) aşa cum sunteţi modeşti faţă de cei drepţi dintre vecinii voştri, pentru că în aceasta se află o siguranţă mărită.”
Dumnezeu (Allah) a adunat sfaturile date tuturor înaintaşilor noştri, atât cei apropiaţi de noi, cât şi cei de demult, într-o singură caracteristică, iar aceasta este evlavia (taqua).
Aşa cum a spus Atotputernicul Dumnezeu (Allah):
وَلَقَدْ وَصَّيْنَا الَّذِينَ أُوتُواْ الْكِتَابَ مِن قَبْلِكُمْ وَإِيَّاكُمْ أَنِ اتَّقُواْ اللّهَ
„Ale lui Dumnezeu sunt cele din ceruri şi de pe pământ. Noi le-am poruncit celor care li s-a dat Cartea înaintea voastră, precum şi vouă înşivă: «Temeţi-vă de Dumnezeu!»” (Sfântul Coran 4:131)
Aceasta este esenţa fiecărui act de adorare profund: prin evlavie oamenii ajung la cele mai înalte trepte şi nivele. Prin evlavie oamenii trăiesc o viaţă bună, în permanentă convieţuire.
إِنَّ الْمُتَّقِينَ فِي جَنَّاتٍ وَنَهَرٍ فِي مَقْعَدِ صِدْقٍ عِندَ مَلِيكٍ مُّقْتَدِرٍ
„Cei care se tem de Dumnezeu vor trăi în Grădini cu râuri, în lăcaşul Adevărului, la un Rege Puternic.” (Sfântul Coran 54:54-5)
CAPITOLUL 78 – ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU (ALLAH)
Încrederea (tauakkul) este un potir pecetluit de Dumnezeu (Allah) Nimeni nu poate bea din el şi nimeni nu poate rupe sigiliul, în afară de cei care au încredere în El. Este aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
وَعَلَى اللّهِ فَلْيَتَوَكَّلِ الْمُتَوَكِّلُونَ
„În Dumnezeu să se încreadă cei care se încred.” (Sfântul Coran 14:12) şi
وَعَلَى اللّهِ فَتَوَكَّلُواْ إِن كُنتُم مُّؤْمِنِينَ
„Încredinţaţi-vă lui Dumnezeu, dacă sunteţi credincioşi!” (Sfântul Coran 5:23)
Dumnezeu (Allah) a făcut ca încrederea să fie cheia credinţei, iar credinţa să fie încuietoarea încrederii. Natura încrederii este de a-i prefera pe ceilalţi mai mult decât pe tine însuţi; temelia faptului de a-i prefera pe ceilalţi este de a exprima cererea altcuiva. Cel care se încrede continuă să susţină una dintre cele două preferinţe în încrederea sa. Dacă el preferă ceea ce este determinat (ceea ce are o cauză, ceea ce este creat, adică fiinţele fenomenale), el este îndepărtat (de încrederea în Dumnezeu / Allah). Dacă el preferă pe Cel Care cauzează motivul încrederii (Adică pe Creator, Slăvit şi Preamărit fie El!), el rămâne cu El. Dacă doriţi să fiţi un om care se încrede şi nu un om al determinărilor, atunci spuneţi takbir asupra spiritului (ruh) vostru de cinci ori şi luaţi-vă rămas bun de la toate năzuinţele voastre, întocmai cum moartea îşi ia rămas bun de la viaţă.
Primul nivel al încrederii nu este nimic mai mult decât a-ţi pune cele mai mari năzuinţe înaintea propriei ascensiuni; mai mult decât atât, nu ar trebui să căutaţi ceea ce vi se cuvine, nici ceea ce vă lipseşte, pentru că fiecare dintre aceste lucruri rupe legătura credinţei voastre, fără să fiţi conştienţi de acest lucru. Dacă sunteţi hotărâţi cu adevărat să trăiţi după modelul celui care se încrede, având încredere în Dumnezeu (Allah) când vine vorba să alegeţi unul dintre aceste două lucruri, atunci luaţi învăţăminte din această istorisire. S-a relatat că unul dintre cei care avea încredere în Dumnezeu (Allah) a venit la unul dintre Imami (Pacea fie asupra sa!) i-a spus: „Arată-ţi compasiunea faţă de mine răspunzându-mi la o întrebare legată de încredere.” Imamul (Pacea fie asupra sa!) îl cunoştea pe acel bărbat ca fiind un om care avea o încredere deosebită în Dumnezeu (Allah) şi care era de o cinste cum rareori întâlneşti şi i-a văzut sinceritatea chiar înainte ca el să pună întrebarea. „Rămâi unde eşti şi aşteaptă împreună cu mine pentru un timp”, i-a spus acesta. În timp ce-şi formula răspunsul, a trecut un om sărac pe lângă ei. Imamul (Pacea fie asupra sa!) a pus mâna în buzunar şi a scos ceva din buzunar, dându-i săracului. Apoi s-a întors la cel care pusese întrebarea şi i-a spus: „Vino şi întreabă despre ceea ce ai văzut.” „O, Imamul meu” a spus bărbatul „Ştiu că mi-ai fi putut da răspunsul la întrebare înainte de a mă face să aştept. Atunci de ce ai amânat răspunsul?” Iar Imamul (Pacea fie asupra sa!) a răspuns: „Credinţa înseamnă să meditez asupra răspunsului înainte de a vorbi. Cum aş putea să fiu neatent în adâncul sufletului meu, când Domnul meu vede acest lucru? Cum aş putea să discut despre ştiinţa încrederii în timp ce am o monedă în buzunar? Nu mi-a fost îngăduit să discut despre încredere până când nu i-am dat-o. Aşadar, înţelege!” Cel care a pus această întrebare a suspinat adânc şi a jurat că nu va mai căuta adăpost în vreo casă şi nici nu se va mai încrede sau sprijini pe un alt muritor, cât timp va trăi.
CAPITOLUL 79 – RESPECTUL PENTRU FRAŢI
Motivul pentru care fraţii în credinţă îşi dau mâna este dragostea lui Dumnezeu (Allah) pentru ei. Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Când fraţii îşi dau mâna în Allah, faptele lor rele sunt risipite, astfel că ei devin aşa cum erau în ziua în care s-au născut.” Când cresc dragostea şi respectul dintre doi fraţi, Dumnezeu (Allah) Îşi înmulţeşte darurile pentru fiecare dintre ei. Cel care cunoaşte cel mai bine religia lui Dumnezeu (Allah) este obligat să-l îndemne pe prietenul său să îndeplinească lucrurile pe care Dumnezeu (Allah) le-a făcut obligatorii şi să-l îndrume pe calea cea dreaptă, cu bucurie şi cu cumpătare, să-i dea veştile bune ale îndurării lui Dumnezeu (Allah) şi să-l facă să se teamă de pedeapsa Sa. Celălalt frate trebuie să caute binecuvântarea călăuzirii sale şi să facă lucrul la care l-a îndemnat fratele său, să respecte mustrarea sa şi să fie călăuzit de el, căutând în tot acest timp protecţia lui Dumnezeu (Allah) şi ajutorul Său şi izbânda pe care o dă El.
Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!) a fost odată întrebat: „Cum o mai duci în dimineaţa asta?” La care el a răspuns: „Nu beneficiez de lucrurile la care sper, nici nu pot să resping lucrurile de care mă feresc, când mi s-a poruncit să mă supun şi mi s-a interzis să mă răzvrătesc. Cred că niciun cerşetor nu este mai sărac decât sunt eu.” Iar când lui Uways al-Qarani i s-a pus aceeaşi întrebare, el a spus: „Cum este un om dimineaţa, când acesta nu ştie dacă va mai fi în viaţă seara, iar seara nu ştie dacă va mai fi în viaţă în dimineaţa următoare?”
Abu Dharr a spus: „Dimineaţa Îi mulţumesc Domnului meu şi sunt mulţumit.” Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Cel care se trezeşte dimineaţa năzuind la altceva în afara lui Dumnezeu (Allah), este dintre cei care vor pierde şi dintre păcătoşi.”
CAPITOLUL 80 – STRĂDUINŢA ŞI DISCIPLINA
Fericirea va aparţine robului care se străduieşte pentru Dumnezeu (Allah) şi luptă împotriva firii sale (egoului său) şi a propriilor patimi. Cel care-şi învinge patima câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu (Allah), iar cel a cărui raţiune biruie egoul care îndeamnă la rău, luptând jihad-ul (împotriva egoului său), cu supunere şi smerenie în slujba lui Dumnezeu (Allah), a câştigat o mare victorie. Nu există niciun văl între rob şi Dumnezeu (Allah) care să fie mai întunecat şi mai dezolant decât poftele egoului; nu există nicio armă mai bună pentru a lupta şi pentru a le distruge pe acestea, decât dependenţa totală de Dumnezeu (Allah), (Slavă Lui!), decât evlavia, foamea şi setea din timpul zilei şi veghea din timpul nopţii.
Când cel care are aceste calităţi părăseşte această lume, el moare ca un martir. Dacă el trăieşte conform căii corecte, sfârşitul său îi va aduce cea mai mare bunăvoinţă a lui Dumnezeu (Allah).
Dumnezeu (Allah) a spus:
وَالَّذِينَ جَاهَدُوا فِينَا لَنَهْدِيَنَّهُمْ سُبُلَنَا وَإِنَّ اللَّهَ لَمَعَ الْمُحْسِنِينَ
„Noi îi călăuzim pe căile Noastre pe cei care au luptat pentru Noi. Dumnezeu este cu făptuitorii de bine!” (Sfântul Coran 29:69)
Când vedeţi că cineva se străduieşte mai mult decât voi, dojeniţi-vă pe voi înşivă pentru a vă încuraja să faceţi mai mult. Să puneţi un căpăstru al poruncii şi un frâu al interdicţiei asupra egoului vostru şi continuaţi să mergeţi mai departe ca un dresor de cai, care nu-şi lasă calul să facă niciun pas, dacă acesta nu este absolut corect.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) obişnuia să se roage până când i se umflau picioarele. El obişnuia să spună: „Cum aş putea să nu fiu un rob recunoscător?” Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a dorit ca să-şi îndemne comunitatea să aprecieze acest lucru, astfel ca ea să nu neglijeze străduinţa, truda şi disciplina în fiecare situaţie. Dacă ar fi să gustaţi plăcerea adorării lui Dumnezeu (Allah), să-i vedeţi binecuvântările şi să fiţi luminaţi de lumina Sa, nu aţi răbda nici măcar o oră fără ele, chiar dacă v-ar tăia cineva în bucăţele. Celui care se îndepărtează de ele îi vor fi refuzate aceste beneficii ale protecţiei şi succesului, pe care le dă Dumnezeu (Allah) şi pe care înaintaşii săi le-au dobândit.
Rabi’ ibn Khuthaym a fost întrebat de ce nu doarme noaptea. „Pentru că mi-e teamă să-mi irosesc noaptea dormind” a răspuns el.
Următorul: CAPITOLUL 81 – 90
Anterior: CAPITOLUL 61 – 70