CAPITOLUL 51 – FERICIREA
Să căutaţi fericirea (salamah) pe care o dă Dumnezeu (Allah) oriunde aţi fi, în orice situaţie v-aţi afla, pentru credinţa, pentru sufletul şi pentru rezultatul final al tuturor treburilor voastre. Cel care o caută nu o găseşte întotdeauna. Apoi cum se întâmplă că există unii care se expun la necazuri şi suferinţă, umblând pe calea contrară fericirii şi care se opun principiilor sale, considerând ceea ce oferă protecţie ca pe ceva distructiv, iar ceea ce este distructiv, ca pe ceva ce oferă protecţie?
Oamenii au fost lipsiţi de fericire în fiecare epocă, mai ales acum. Totuşi ea mai poate fi descoperită prin suportarea antipatiei şi chiar a ofenselor şi a daunelor provocate de alţi oameni, prin răbdare în faţa dezastrelor, acordând o mică importanţă morţii, ferindu-vă de ceea ce este condamnabil şi vrednic de dispreţ şi fiind mulţumiţi cu minimum în ceea ce priveşte bunurile materiale. Dacă nu sunteţi aşa, atunci trebuie să practicaţi o izolare. Dacă nu o puteţi face, atunci să rămâneţi tăcuţi, deşi tăcerea nu este acelaşi lucru cu izolarea. Dacă nu puteţi să rămâneţi tăcuţi, atunci vorbiţi numai ceea ce vă va ajuta şi nu vorbiţi ceea ce vă va dauna. Dar aceasta nu este acelaşi lucru cu tăcerea. Dacă nu găsiţi nicio cale de a face acest lucru, atunci să călătoriţi, cutreierând dintr-un loc într-altul, descotorosindu-vă de egoul (nafs) vostru pe meleagurile necunoscute, cu o intenţie curată, cu o inimă smerită, hotărâţi şi neabătuţi. Dumnezeu (Allah) a spus:
إِنَّ الَّذِينَ تَوَفَّاهُمُ الْمَلآئِكَةُ ظَالِمِي أَنْفُسِهِمْ قَالُواْ فِيمَ كُنتُمْ قَالُواْ كُنَّا مُسْتَضْعَفِينَ فِي الأَرْضِ قَالْوَاْ أَلَمْ تَكُنْ أَرْضُ اللّهِ وَاسِعَةً فَتُهَاجِرُواْ فِيهَا فَأُوْلَـئِكَ مَأْوَاهُمْ جَهَنَّمُ وَسَاءتْ مَصِيرًا
„În clipa când îi iau, îngerii spun celor care s-au nedreptăţit pe ei înşişi: «Cum aţi fost?» Ei vor spune: «Am fost neputincioşi pe pământ. » Îngerii vor spune: « Pământul lui Dumnezeu nu este atât de larg încât să vă îngăduie să plecaţi oriunde? »” (Sfântul Coran 4:97)
Acceptaţi tot ceea ce vine din partea robilor drepţi ai lui Dumnezeu (Allah). Să nu intraţi în conflicte din cauza lucrurilor care sunt neclare sau incerte, nici să nu vă contraziceţi. Dacă cineva vă spune „eu”, spuneţi „tu”. Să nu afirmaţi că sunteţi cunoscători al vreunui lucru, chiar dacă aţi fi un expert în acel lucru. Destănuiţi-vă secretul numai celui care este mai nobil în credinţă decât voi şi veţi găsi astfel nobleţea. Dacă faceţi acest lucru veţi dobândi fericirea şi veţi rămâne cu Atotputernicul fără să aveţi nevoie de nicio legătură cu altcineva sau cu altceva.
CAPITOLUL 52 – ACTELE DE ADORARE
Stăruiţi în săvârşirea lucrurilor rânduite şi a obligaţiilor în ceea ce priveşte actele de adorare (‘ibadah), pentru că ele sunt izvorul vostru: cel care le dobândeşte şi care le săvârşeşte aşa cum ar trebui a câştigat totul. Cea mai bună formă de adorare este cea care se apropie cel mai mult de ceea ce oferă protecţie şi siguranţă. Aceasta este cea mai lipsită de stricăciune şi cea mai consecventă, chiar dacă este foarte mică. Dacă aţi efectuat rugăciunile obligatorii şi pe cele opţionale, atunci sunteţi un adorator adevărat (al lui Dumnezeu).
Feriţi-vă să călcaţi pe covorul unui rege dacă nu o faceţi cu smerenie, conştienţi de lipsurile şi de nevoile voastre, cu teamă şi respect. Să faceţi ca mişcările voastre să nu fie făcute spre etalare, iar secretul vostru să nu fie unul greu de purtat.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate) a spus: „Cel care se roagă, conversează cu Domnul său.” Aşadar, să vă simţiţi ruşinaţi în faţa Celui Care este Conştient de secretele voastre, Care vă cunoaşte conversaţia şi ceea ce ascunde conştiinţa voastră. Să fiţi acolo unde El vă va vedea că faceţi ceea ce doreşte El ca voi să faceţi, săvârşind acele lucruri la care v-a chemat El. Cei care ne-au luat-o înainte au fost ocupaţi (cu actele de adorare) din momentul în care au finalizat o rugăciune obligatorie până în momentul în care au început alta, astfel că au putut să le efectueze pe ambele cu sinceritate şi în mod corect. Se pare că în vremurile noastre a devenit o virtute a lăsa ceea ce este obligatoriu deoparte, iar acest lucru este ca un trup fără suflet.
Ali ibn Al Husein (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Mă mir de cel care caută ceea ce este suplimentar în timp ce renunţă la ceea ce este obligatoriu; el face asta numai pentru că îi lipseşte înţelegerea acelui lucru şi respectul pentru el. El nu înţelege faptul că Dumnezeu (Allah) a dorit să-i pregătească pe oameni ca aceştia să asculte de poruncile Sale şi că El a ales acel lucru pentru ei.”
CAPITOLUL 53 – MEDITAŢIA
Să meditaţi asupra lucrurilor care au trecut din această lume. A rămas vreunul pentru cineva? A rămas cineva în ea, fie că a fost nobil, sau umil, bogat sau sărac, prieten sau duşman? Tot aşa, ceea ce nu s-a întâmplat încă în lume se aseamănă cu ceea ce a trecut mai mult decât seamănă două picături de apă. Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!) a spus: „Moartea este de ajuns ca avertizare; intelectul este o călăuză suficientă; evlavia este de ajuns ca provizie; actele de adorare sunt de ajuns ca preocupare; Allah este de ajuns ca prieten apropiat; Coranul este de ajuns ca lămurire.”
Şi altundeva, „Numai mâhnirea şi încercările rămân din această lume. Dacă cineva este salvat, este numai pentru că a căutat în mod sincer adăpost.” Iar profetul Noe (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Am aflat că această lume este ca o casă cu două uşi. Am intrat pe una dintre ele şi am ieşit pe cealaltă.” Aceasta este starea celui care a fost mântuit de Dumnezeu (Allah). Aşadar, care este starea celui care se simte confortabil şi liniştit în această lume, bazându-se pe ea şi care-şi iroseşte viaţa lucrând pentru ea, fiind plin de aşteptări lumeşti?
Meditaţia este oglinda faptelor bune şi ispăşirea faptelor rele. Ea este lumina inimii şi garantează liniştea celorlalţi oameni şi succesul în dobândirea a ceea ce este mai bine în sălaşul vieţii viitoare; ea permite cuiva să prevadă rezultatul acţiunilor sale şi să-şi mărească cunoaşterea. Actele de adorare sunt de neegalat atunci când sunt însoţite de această calitate. Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!) a spus: „A medita timp de o oră este mai bine decât a săvârşi acte de adorare timp de un an.”
Nivelul meditaţiei este dobândit numai de cel care a fost ales de Dumnezeu (Allah) pentru a primi lumina cunoaşterii (gnozei – ma’rifah) şi a doctrinei unicităţii lui Dumnezeu / Allah (tauhid).
CAPITOLUL 54 – LINIŞTEA SUFLETEASCĂ
Credinciosul dobândeşte adevărata linişte numai atunci când Îl întâlneşte pe Dumnezeu (Allah), dar cu toate acestea liniştea poate fi dobândită prin următoarele patru lucruri: tăcerea, prin care vă vedeţi şi vă înţelegeţi starea sufletului vostru şi a voastră în ceea ce priveşte legătura cu Creatorul vostru; izolarea, prin care sunteţi salvaţi de relele vremurilor, atât în exterior, cât şi în interior; foamea, care omoară poftele trupeşti şi distruge ispitele; şi starea de veghea (vigilenţa), care vă iluminează inima, vă purifică caracterul şi vă curăţă spiritul.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale!) a spus: „Dacă cineva constată despre sine dimineaţa că are o inimă liniştită, un trup sănătos şi hrană pentru acea zi, aceasta este ca şi cum i s-ar fi dat totul din această lume”; iar Wahb ibn Munabbih a spus: „În prima şi în ultima Carte scrie: «O, mulţumire, la tine se află onoarea şi bogăţiile! Oricine izbândeşte, izbândeşte prin tine!»”
Abu Al Darda a spus: „Ceea ce mi-a orânduit Dumnezeu (Allah) nu va trece pe lângă mine, chiar de s-ar afla pe aripa unui vânt”. Iar Abu Dharr a spus: „Ceea ce ascunde cel care nu se încrede în Domnul său este întotdeauna scos la iveală, chiar de ar fi închis într-o stâncă tare.” Nimeni nu se află în pierdere şi nu este mai ticălos şi mai josnic decât cel care nu crede ceea ce Domnul său i-a garantat, asigurând pentru el şi ceea ce i-a orânduit El încă înainte de a-l crea. În ciuda acestui lucru, această persoană se bazează pe propriile puteri, pe propria capacitate de a reuşi, pe propriile sale eforturi şi pe străduinţa sa, încălcând limitele Domnului său prin faptul că va căuta acele căi şi mijloace de care Allah l-a făcut sa nu aibă nevoie.
CAPITOLUL 55 – AVARIŢIA
Să nu râvniţi la niciun lucru cu lăcomie pentru că, dacă-l veţi ignora, el va veni la voi oricum, dacă este destinat să fie al vostru. Atunci vă veţi găsi liniştea sufletească la Dumnezeu (Allah) şi veţi fi lăudaţi pentru că l-aţi lăsat; dar veţi fi învinuiţi şi condamnaţi pentru graba voastră de a-l căuta, pentru că nu aţi avut încredere în El şi pentru că nu aţi fost mulţumiţi cu ceea ce a orânduit El. Dumnezeu (Allah) a creat această lume la fel ca o umbră: când alergaţi după ea, vă va extenua şi nu o veţi putea prinde niciodată din urmă. Dacă o lăsaţi în pace, ignorând-o, ea vă va urma în mod implacabil şi nu vă va face să fiţi istoviţi.
Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Omul avar este cuprins de lipsuri; cu toate acestea, în ciuda lipsurilor sale, el va fi învinuit, oriunde ar fi.” Şi cum ar putea fi altfel decât lipsit, dacă părăseşte legământul cu Dumnezeu (Allah) şi se împotriveşte cuvintelor Sale:
اللَّهُ الَّذِي خَلَقَكُمْ ثُمَّ رَزَقَكُمْ ثُمَّ يُمِيتُكُمْ ثُمَّ يُحْيِيكُمْ
„Dumnezeu este Cel ce v-a creat, v-a înzestrat, apoi vă va da morţii, şi vă va învia.” (Sfântul Coran 30:40)
Omul avar se află în mijlocul a şapte lucruri rele şi complicate: gândirea sa, care-i va dăuna trupului său, dar nu-l va ajuta cu nimic; neliniştea şi îngrijorarea sa, care nu va avea sfârşit; osteneala sa, de care va scăpa, găsind liniştea, numai atunci când va muri, deşi el este cel mai obosit atunci când se află în linişte; frica sa, care îl face numai să cadă în ceea ce se teme; tristeţea şi amărăciunea sa, care-i tulbură existenţa fără ca să-i folosească la nimic; calculele şi socotelile sale care nu-l vor mântui de pedeapsa lui Dumnezeu (Allah) dacă El nu-l iartă şi pedeapsa, de care nu există scăpare sau adăpost.
Cel care se încrede în Dumnezeu (Allah) îşi petrece dimineţile şi serile în paza şi în pacea Sa. Dumnezeu (Allah) a grăbit pentru el ceea ce îl îndestulează şi i-a pregătit lucruri pe care numai El le cunoaşte. Avariţia este cea care pogoară mânia lui Dumnezeu (Allah). Când robului nu-i lipseşte certitudinea (convingerea), el nu este lacom şi avar. Certitudinea (convingerea) este pământul islamului şi cerul iman-ului (credinţei).
CAPITOLUL 56 – LǍMURIRE
Conversaţia intimă (cu Dumnezeu / Allah) a celor cunoscători se bazează pe trei lucruri: teama (evlavia), speranţa şi dragostea. Teama (evlavia) este ramura cunoaşterii, speranţa este ramura certitudinii (convingerii), iar dragostea este ramura gnozei (ma’rifah). Dovada prudenţei (evlaviei) este să te fereşti, dovada speranţei este să cauţi, iar dovada dragostei este să-L preferi pe Cel Adorat mai mult decât pe oricine altcineva.
Când cunoaşterea este întărită de sinceritate, omul se teme. Când teama (evlavia) este adevărată, el se fereşte. Când se fereşte, el este salvat. Când vede lumina certitudinii în inima sa, el vede binecuvântările care se revarsă asupra sa. Când înţelegerea binecuvântărilor revărsate asupra sa este clară, există speranţă. Când omul simte dulceaţa şi plăcerea credinţei date de speranţă, el caută. Când omul obţine izbânda în căutarea lui, el găseşte. Când lumina cunoaşterii (gnozei) se manifestă în inima sa, este stârnită adierea dragostei. El se statorniceşte în umbra Celui Adorat, preferându-L pe Cel Iubit mai mult decât pe ceilalţi, Îi urmează poruncile Sale şi ocoleşte ceea ce a interzis El, preferând poruncile Sale mai mult decât orice altceva. Când omul stăruie în legătura sa intimă cu Cel Adorat, în timp ce duce la îndeplinire poruncile Sale, evitând ceea ce a interzis El, el a ajuns la spiritul relaţiei intime cu Dumnezeu / Allah şi al apropierii de El.
Aceste trei lucruri fundamentale sunt precum sanctuarul, moscheea şi Ka’ba: cel care intră în Lăcaşul Sfânt este păzit de oameni. Dacă cineva intră în moschee, simţurile sale sunt ferite de a fi folosite pentru actele de nesupunere, iar dacă o persoană intră în Ka’ba, inima sa este protejată de a fi preocupată cu altceva în afară de pomenirea lui Dumnezeu (Allah).
Luaţi seama, o, credincioşilor! Dacă va aflaţi într-o stare în care sunteţi pregătiţi să înfruntaţi moartea, atunci mulţumiţi-I lui Dumnezeu (Allah) pentru îndurarea şi paza Sa. Dacă nu este aşa, atunci schimbaţi-vă mânaţi de o hotărâre puternică şi să vă pară rău pentru acea parte din viaţa voastră care a fost irosită în nepăsare. Căutaţi ajutorul lui Dumnezeu (Allah) pentru a vă purifica fiinţa exterioară de faptele rele şi curăţaţi-vă fiinţa interioară de păcate. Îndepărtaţi lanţurile nepăsării în care vă este încătuşată inima şi stingeţi focul patimilor şi al poftelor din sufletul vostru.
CAPITOLUL 57 – GÂNDURI
Inima poate fi descrisă ca aparţinând uneia dintre aceste patru categorii: înălţată, deschisă, josnică sau îngrădită (blocată). Înălţarea sufletească (raf) este rezultatul pomenirii lui Dumnezeu (Allah); deschiderea (fath) stă în săvârşirea lucrurilor care sunt pe placul lui Dumnezeu (Allah); josnicia inimii (khafd) provine din preocuparea cu altceva în afară de Dumnezeu (Allah), iar îngrădirea (blocarea) inimii (waqf) este rezultatul faptului că se acordă atenţie unui alt lucru în afară de Dumnezeu (Allah).
Nu vedeţi că atunci când un rob îl pomeneşte pe Dumnezeu (Allah) cu respect sincer, este îndepărtat orice văl care era între el şi Dumnezeu (Allah)? Iar când inima se supune hotărârii lui Dumnezeu (Allah) şi este mulţumită cu aceasta, (aţi văzut) cum i se deschide poarta fericirii, a bucuriei, a liniştii şi a odihnei lumeşti? Când inima este preocupată de unele dintre problemele acestei lumi şi de resursele ei, cum poate găsi ceea ce Dumnezeu (Allah) a promis? Apoi inima devine strâmtă şi întunecată asemenea unei case goale şi dărăpănate, care nu cunoaşte înflorire şi în care nu locuieşte nimeni. Când atenţia unei persoane este distrasă de la pomenirea lui Dumnezeu (Allah), atunci veţi vedea că ea este „oprită” („împiedicată”, „blocată”, „îngrădită”) în evoluţia sa şi acoperită cu un văl. Ea devine insensibilă şi întunecată pentru că a părăsit lumina care provine din venerarea Domnului ei. Semnele înălţării sufleteşti (raf’) sunt acceptarea (lui Dumnezeu / Allah) în toate privinţele, lipsa împotrivirii faţă de El şi permanenta tânjire după El; semnele deschiderii (fath) sunt: a depinde de Dumnezeu (Allah), punându-ţi încrederea în El, sinceritatea şi certitudinea; semnele josniciei (khafd) sunt mândria, etalarea, şi lăcomia; iar semnele blocării (waqf) sunt dispariţia plăcerii în săvârşirea actelor de adorare, lipsa amărăciunii (întristării) când sunt comise actele de nesupunere şi confuzia în ceea ce priveşte cunoaşterea lucrurilor permise şi a celor interzise.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Folosirea siwak-ului purifică gura şi este pe placul Domnului” şi el a făcut ca aceasta să fie una dintre practicile a cărei importanţă a accentuat-o. Acest lucru are beneficii atât pentru trup, cât şi pentru suflet, beneficii pe care nici chiar cei inteligenţi nu le pot enumera.
Aşa cum îndepărtaţi petele cauzate de mâncare şi de băutură de pe dantura voastră cu siwak-ul, tot la fel să îndepărtaţi impurităţile păcatelor voastre prin rugile voastre smerite, prin smerenia voastră, prin rugăciunile din timpul nopţii şi prin cererea de iertare înainte de răsăritul soarelui. Curăţaţi-vă exteriorul de impurităţi şi interiorul de opacitatea şi de întunecimea actelor de nesupunere şi de comiterea oricărui lucru interzis, în timp ce înfăptuiţi fiecare lucru cu sinceritate, pentru Dumnezeu (Allah). Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a făcut ca folosirea lui să fie un exemplu pentru oameni pentru ca aceştia să fie atenţi şi conştienţi de faptul că siwak-ul este o plantă curată, moale şi ramura unui arbore binecuvântat. Dinţii sunt ceea ce Dumnezeu (Allah) a creat în gura noastră ca ustensile pentru a mânca, ca unelte pentru a mesteca, ei sunt un motiv de a ne bucura de hrană şi au fost creaţi pentru a ne menţine intestinele în stare bună de funcţionare. Dinţii sunt adevărate bijuterii, care se murdăresc pentru că vin în contact cu mâncarea care este mestecată, lucru care duce la deteriorarea mirosului gurii şi la distrugerea gingiilor. Când credinciosul înzestrat cu inteligenţă îşi curăţă aceste adevărate bijuterii cu o plantă moale, ştergându-i cu aceasta, el îndepărtează stricăciunea şi ceea ce este alterat de pe ei, iar apoi ei vor reveni la starea lor iniţială.
În mod asemănător, Dumnezeu (Allah) a creat inima omului pură şi curată şi a făcut ca hrana sa să fie pomenirea Lui, meditaţia şi respectul. Când inima curată devine întunecată din cauză că a fost hrănită cu nepăsare şi cu ranchiună, ea este lustruită de luciul căinţei şi este curăţată de apa regretului şi a părerii de rău, astfel că ea revine la starea sa dintâi şi la natura sa fundamentală. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
إِنَّ اللّهَ يُحِبُّ التَّوَّابِينَ وَيُحِبُّ الْمُتَطَهِّرِينَ
„Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se căiesc Lui, aşa cum îi iubeşte şi pe cei care se curăţă.” (Sfântul Coran 2:222)
În ceea ce priveşte recomandarea de a folosi siwak-ul, Profetul (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a susţinut folosirea sa chiar pe dinţi; dar el a făcut aluzie şi la înţelesul şi exemplul la care ne-am referit mai devreme, că celui care-şi foloseşte capacitatea de a cugeta pentru a trage învăţăminte pentru sufletul său din exemplele exterioare, în ceea ce priveşte principiile şi bazele credinţei, Dumnezeu (Allah) îi va acorda accesul la izvoarele înţelepciunii şi va revărsa asupra sa chiar şi mai multe binecuvântări, pentru că Dumnezeu (Allah) nu uită să-i răsplătească pe cei care înfăptuiesc binele.
CAPITOLUL 59 – FOLOSIREA TOALETEI
Toaleta se numeşte în limba arabă „loc al odihnei” pentru că acolo oamenii se pot uşura de povara impurităţilor şi se pot descărca de mizerie şi de murdărie. Acolo credinciosul poate să cugete asupra modului în care se curăţă de hrana şi de materia pieritoare a acestei lumi şi poate medita la faptul că moartea va veni în aceeaşi manieră. De aceea el ar trebui să-şi găsească liniştea în renunţarea la această lume, lăsând-o deoparte, eliberându-se pe sine şi golindu-şi inima de acele lucruri care-i distrag atenţia (de la adevăr). El ar trebui să refuze urmarea şi îmbrăţişarea acestei lumi întocmai cum respinge impurităţile, toaleta şi murdăria, meditând asupra modului în care ceva care este bun într-o anumită ipostază devine atât de murdar şi de spurcat în altă ipostază. El ştie că dacă rămâne mulţumit şi precaut, va dobândi liniştea în ambele sălaşuri.
Aşadar, liniştea (pacea) poate fi obţinută atunci când considerăm această lume ca fiind ceva lipsit de importanţă, când renunţăm la plăcerile ei şi la dorinţa de a o poseda şi când ne îndepărtăm de impurităţile lucrurilor interzise şi îndoielnice. În momentul în care cineva înţelege acest lucru, el va închide poarta mândriei de sine. El se va feri de păcate şi va deschide poarta smereniei, a regretului, a părerii de rău şi a modestiei. El se va strădui să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu (Allah) şi să evite lucrurile interzise de El, dorind un rezultat bun şi căutând să se apropie foarte mult de Dumnezeu (Allah). El se va zăvorî în fortăreaţa evlaviei, a stăruinţei şi a înfrânării poftelor lui până când va ajunge la siguranţa şi protecţia pe care i-o va oferi Dumnezeu (Allah) în lumea de apoi şi până când va gusta din hrana bunăvoinţei şi a mulţumirii Sale. Dacă el intenţionează acest lucru, toate celelalte lucruri nu vor reprezenta nimic pentru el.
CAPITOLUL 60 – PURIFICAREA
Dacă vreţi să vă purificaţi şi să efectuaţi abluţiunea (wudu’), atunci să vă îndreptaţi către apă ca şi cum v-aţi îndrepta către îndurarea lui Dumnezeu (Allah), pentru că El a făcut ca apa să fie cheia apropierii de El în conversaţia intimă pe care o aveţi cu El şi o călăuză spre tărâmul slujirii Lui. Întocmai cum îndurarea lui Dumnezeu (Allah) îi purifică pe robii Săi de păcatele lor, la fel sunt şi impurităţile exterioare curăţate de apă. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
وَهُوَ الَّذِي أَرْسَلَ الرِّيَاحَ بُشْرًا بَيْنَ يَدَيْ رَحْمَتِهِ وَأَنزَلْنَا مِنَ السَّمَاء مَاء طَهُورًا
„El este Cel ce trimite vânturile ca o vestire înainte-mergătoare a milostiveniei Sale. Noi trimitem din cer apă curată.” (Sfântul Coran 25:48) si altundeva:
وَجَعَلْنَا مِنَ الْمَاء كُلَّ شَيْءٍ حَيٍّ أَفَلَا يُؤْمِنُونَ
„Cei care tăgăduiesc nu au văzut că cerurile şi pământul erau o singură bucată? Noi le-am despicat apoi şi din apă am creat tot ce este viu. Nu cred ei, oare?” (Sfântul Coran 21:30)
Aşa cum dă El viaţă tuturor fiinţelor din această lume din apă, tot aşa, prin îndurarea Sa şi prin binecuvântările revărsate de El, El dă viaţă sufletului vostru şi actelor voastre de supunere făcându-vă să meditaţi la puritatea apei, la claritatea ei, la curăţenia ei, la binecuvântările ei şi la subtilitatea modului în care se amestecă ea cu celelalte lucruri. Prin apă El dă viaţă şi inimii voastre, când vă purificaţi acele mădulare pe care Dumnezeu (Allah) v-a poruncit să le purificaţi şi pe care le folosiţi atunci când vă închinaţi Lui în rugăciunile voastre obligatorii şi obişnuite.
De la fiecare mădular aveţi multe foloase. Când vă trataţi mădularele cu respect, atunci vor apărea şi beneficiile lor imediat. Să trataţi creaturile lui Dumnezeu (Allah) în acelaşi mod în care apa se amestecă cu alte lucruri, dând tot ceea ce se cuvine, în timp ce nu-şi schimbă esenţa. Acest lucru este exprimat de cuvintele Trimisului lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!): „Credinciosul sincer este precum apa”. Să faceţi ca puritatea voastră în faţa lui Dumnezeu (Allah) în toate actele voastre de adorare să fie la fel ca puritatea apei pe care a pogorât-o El din cer şi a numit-o curată. Purificaţi-vă inima prin intermediul evlaviei şi al certitudinii, când vă purificaţi mădularele cu apă.
Următorul: aaaaaaaa
Anterior: CAPITOLUL 41 – 50