CAPITOLUL 41 – PROSTERNAREA ÎN TIMPUL RUGĂCIUNII
Cel care efectuează adevărata prosternare (sujud) nu-L va pierde pe Dumnezeu (Allah) niciodată, chiar dacă s-a prosternat o singură dată în viaţa sa. Dar cel care-L părăseşte pe Domnul său în timpul prosternării nu va izbândi. El este la fel ca cel care se înşeală pe sine, neglijând şi uitând de bucuria, de liniştea şi de mângâierea care vor urma după această viaţă, pe care Dumnezeu (Allah) le-a pregătit pentru cei care se prosternează.
Persoana care se prosternează aşa cum ar trebui nu este niciodată departe de Dumnezeu (Allah); în timp ce persoana care nu-şi arată respectul faţă de El şi care neglijează să-L venereze pe El din cauză că inima lui este ataşată de altceva şi nu de Dumnezeu (Allah), în starea de prosternare, nu se va apropia niciodată de El. De aceea, prosternaţi-vă cu prosternarea celui care se smereşte, care este conştient de faptul că este creat din pământul pe care calcă oamenii, că este plăsmuit din sămânţa (sperma) considerată de toţi impură şi că i s-a dat viaţă atunci când nu exista.
Dumnezeu (Allah) a făcut ca prosternarea să fie o ocazie ca oamenii să se apropie de El în inima lor, în adâncul fiinţei lor şi în spiritul lor. Cel care se apropie de El este departe de toate celelalte lucruri. Nu vedeţi că, în forma sa exterioară, poziţia prosternării nu este desăvârşită decât prin detaşarea totală faţă de toate lucrurile şi îndepărtarea de tot ceea ce pot ochii să vadă? Dumnezeu (Allah) vrea ca fiinţa interioară să fie tot aşa. Dacă inima cuiva este ataşată de altceva în afară de Dumnezeu (Allah) în timpul rugăciunii, el este aproape de acel lucru şi departe de realitatea pe care Dumnezeu (Allah) o doreşte în rugăciunea Sa. Pentru că El a spus:
مَّا جَعَلَ اللَّهُ لِرَجُلٍ مِّن قَلْبَيْنِ فِي جَوْفِهِ
„Dumnezeu n-a pus două inimi în trupul omului.” (Sfântul Coran 33:4)
În cuvintele Trimisului lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!): „Atotputernicul Allah a spus «Când privesc la inima unui rob, ştiu dacă el are dragoste sinceră şi dacă se supune de dragul Meu şi dacă doreşte să-Mi fie pe plac în sufletul său. Apoi îl iau în mâinile Mele şi Mă apropii de el. Cel care este preocupat cu altceva în afară de Mine în rugăciunea sa, este unul dintre cei care-şi bat joc de ei înşişi, iar numele său este scris în ceaslovul celor care vor fi în pierdere».”
CAPITOLUL 42 – MǍRTURISIREA DE CREDINŢǍ TAŞAHUD
Mărturisirea de credinţă taşahud înseamnă slăvirea lui Dumnezeu (Allah). Să fiţi robi (supuşi) ai Săi în adâncul sufletului vostru, temători şi smeriţi în faţa Sa în acţiunile voastre, aşa cum pretindeţi că sunteţi în vorbele voastre. Să faceţi ca sinceritatea limbii voastre să reflecte realitatea din adâncul sufletului vostru.
El v-a creat pe voi ca robi ai Săi şi v-a poruncit să vă supuneţi Lui şi să-L adoraţi pe El în inima voastră, cu limba şi cu mădularele voastre. Să fiţi conştienţi de statutul vostru de robi în faţa Sa, înţelegând stăpânirea pe care o are El asupra voastră. Să ştiţi că moţul tuturor creaturilor se află în mâinile Sale. Creaturile nu au nici suflare, nici văz, decât prin puterea şi voinţa Sa. Ele nu pot să producă sau să determine nici cel mai mic lucru în împărăţia Sa, fără permisiunea şi voia Sa. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَرَبُّكَ يَخْلُقُ مَا يَشَاء وَيَخْتَارُ مَا كَانَ لَهُمُ الْخِيَرَةُ سُبْحَانَ اللَّهِ وَتَعَالَى عَمَّا يُشْرِكُونَ
Domnul tău creează ceea ce voieşte şi alege, însă oamenii nu au de ales. Mărire lui Dumnezeu şi înălţare deasupra celor pe care I-i alăturau! (Sfântul Coran 28:68)
De aceea, fiţi robi (supuşi) lui Dumnezeu (Allah), pomeniţi-L pe El în cuvântările şi declaraţiile voastre şi să faceţi ca realitatea şi adevărul cuvintelor pe care le rostiţi cu limba voastră să reflecte puritatea fiinţei voastre interioare, pentru că El este Cel Care v-a creat pe voi. El este prea Puternic şi prea Măreţ pentru ca cineva să poată avea voinţă şi liber arbitru, fără ca mai întâi El să fi dorit şi să fi voit acest lucru. Îndepliniţi-vă statutul de robi, fiind mulţumiţi de înţelepciunea Sa şi ducând la îndeplinire poruncile Sale cu supunere.
El v-a poruncit să trimiteţi binecuvântări celui iubit de El, Muhammad, pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale! De aceea, când vă rugaţi lui Dumnezeu (Allah), rugaţi-vă pentru Muhammad. Pe lângă faptul că vă supuneţi lui Dumnezeu (Allah), supuneţi-vă lui Muhammad şi pe lângă faptul că mărturisiţi despre Dumnezeu, mărturisiţi despre Muhammad. Aveţi grijă să nu pierdeţi binecuvântările cunoaşterii care vin din respectul pentru sanctitatea sa, ca nu cumva să fiţi lipsiţi de beneficiile rugii sale în cele din urmă. Dumnezeu (Allah) i-a poruncit să se roage pentru iertarea voastră şi să mijlocească pentru voi, atunci când îndepliniţi şi respectaţi ceea ce este obligatoriu, poruncile şi interdicţiile Sale, când urmaţi sunna şi modelul (adab) arătat omului prin Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!). Voi ar trebui să înţelegeţi măreţia statutului său în faţa lui Dumnezeu (Allah).
CAPITOLUL 43 – SALUTUL SALAM (SALUTUL PǍCII)
Salutului teslim (salutul păcii) de la finalul rugăciunii înseamnă siguranţă (protecţie), adică cel care îndeplineşte porunca lui Dumnezeu (Allah) şi urmează sunna (tradiţia) Profetului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) cu smerenie şi cu evlavie faţă de El, este ocrotit de necazurile şi suferinţele acestei vieţi şi va fi mântuit de pedeapsa din viaţa de apoi. Al Salam (pacea) este unul dintre numele lui Dumnezeu (Allah), pe care El l-a dezvăluit creaturilor Sale, astfel ca ele să beneficieze de al salam (pace) în comportamentul lor, în lucrurile care le sunt încredinţate, în contractele lor; pentru consolidarea anturajului şi adunărilor lor; şi pentru soliditatea relaţiilor sociale.
Dacă doriţi să instauraţi această pace (salam) acolo unde îi este locul şi să realizaţi ceea ce înseamnă ea cu adevărat, atunci temeţi-vă de Dumnezeu (Allah) şi întăriţi-vă credinţa, inima şi mintea. Nu le mânjiţi pe acestea cu nedreptatea actelor de nesupunere. Să faceţi ca cei care vă conduc, protectorii voştri, să se afle în condiţii de siguranţă în preajma voastră; nu-i obosiţi, nu-i plictisiţi, nu-i îndepărtaţi şi nu-i respingeţi prin comportamentul vostru urât faţă de ei, nici pe prietenii voştri, nici pe duşmanii voştri. Când cei care sunt aproape de cineva nu sunt protejaţi de el, atunci cei care sunt cel mai departe de el sunt cei mai în siguranţă. Cel care nu instaurează pacea (salam) în situaţiile în care aceasta ar trebui instaurată, nu va avea pace şi nu este supus (lui Dumnezeu): el este mincinos şi făţarnic în salutul (salam) său, chiar dacă o foloseşte ca formă de a-i saluta pe oameni.
Să ştiţi că existenţa omului atârnă între încercări şi suferinţe în această lume. S-ar putea ca Dumnezeu (Allah) să-l încerce pe om, dăruindu-i binecuvântări, pentru a vedea dacă este recunoscător, sau să-l încerce cu greutăţi, pentru a vedea dacă va fi stăruitor în ascultarea de El, păstrându-şi nobleţea, sau dacă se va face de ocară, compromiţându-se prin răzvrătirea împotriva Sa, cu toate că nu există nicio cale de a ajunge la bunăvoinţa şi la îndurarea Sa, decât prin harul Său. Singura cale prin care omul se poate supune lui Dumnezeu (Allah) este atunci când El îi dăruieşte succesul şi reuşita. Nimeni nu poate să ajungă la El decât cu permisiunea şi prin îndurarea Sa.
CAPITOLUL 44 – CĂINŢA
Căinţa este funia lui Dumnezeu (Allah) şi pilonul grijii şi preocupării Sale pentru robii Săi, care trebuie să se căiască întotdeauna, în fiecare situaţie. Fiecare categorie de slujitori are felul său propriu de a se căi.
Căinţa profeţilor este pentru neliniştea sau îngrijorarea cauzată în adâncul fiinţei lor de orice sursă externă de tulburare, în timp ce căinţa prietenilor lui Dumnezeu (Allah), auliya’, apare în urma schimbării subtile a nuanţei gândurilor lor. Căinţa celor curaţi stă în abandonarea cu seninătate a tuturor lucrurilor care îi împovărează. Căinţa celor aleşi este pentru preocuparea cu orice altceva în afară de Dumnezeu (Allah), iar căinţa oamenilor obişnuiţi este pentru acţiunile greşite. Fiecare dintre aceştia recunoaşte şi este conştient de cauza căinţei lui şi de intenţia pe care aceasta o conţine, dar ar lua prea mult să explicăm aici toate acestea.
Iar în ceea ce priveşte căinţa omului obişnuit, el îşi purifică fiinţa interioară cu apa regretului şi a părerii de rău, prin recunoaşterea permanentă a acţiunilor sale greşite, regretând ceea ce a făcut şi temându-se pentru restul vieţii sale. El nu crede că acţiunile sale greşite sunt neînsemnate sau minore, pentru că acest lucru l-ar conduce la lene. Regretul şi tânguirea sa pentru ceea ce a pierdut (nefăcând) este în sine un act de adorare. El ar trebui să se înfrâneze de la poftele sale lumeşti şi să caute ajutorul lui Dumnezeu (Allah) pentru a se căi şi pentru a-l păzi de întoarcerea la ceea ce a comis în trecut. El se educă pe sine în ceea ce priveşte ignoranţa şi adorarea. El recuperează obligaţiile pe care nu şi le îndeplinise, el răspunde rugăminţilor celorlalţi de a-i ajuta, se îndepărtează de tovărăşiile rele, îşi petrece noaptea veghind, însetează în timpul zilei, reflectând permanent la sfârşitul său şi cerând ajutor de la Dumnezeu (Allah), rugându-l să-l facă statornic atât în situaţiile uşoare, cât şi în cele dificile, în încercări şi necazuri, astfel ca să nu cadă din poziţia celui care se căieşte. Aceasta îl va purifica de faptele sale rele, îi va mări ştiinţa şi-i va înălţa statutul. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
فَلَيَعْلَمَنَّ اللَّهُ الَّذِينَ صَدَقُوا وَلَيَعْلَمَنَّ الْكَاذِبِينَ
„Dumnezeu îi cunoaşte pe cei care spun adevărul, precum îi cunoaşte şi pe cei care mint.” (Sfântul Coran 29:3)
CAPITOLUL 45 – IZOLAREA (‘UZLAH)
Cel care doreşte să se izoleze (‘uzlah) de lume (pentru o anumită perioadă de timp) este întărit de Dumnezeu (Allah) şi este ocrotit de protecţia Sa. Ce mare bucurie este pentru cel care se retrage în compania Sa, în taină sau pe faţă! Pentru a face acest lucru, el trebuie să discearnă adevărul de falsitate, (trebuie să cunoască ce înseamnă) dragostea, sărăcia, trebuie să aleagă lipsurile şi abstinenţa şi să folosească orice ocazie pentru a se izola. El trebuie să cugete la rezultatul acţiunilor sale, să-şi vadă incapacitatea de a-L adora (îndeajuns) pe Dumnezeu (Allah), în timp ce-L adoră cât mai mult posibil, să renunţe la mândrie şi să-L pomenească în mod permanent pe Dumnezeu (Allah) fără să manifeste nepăsare, pentru că nepăsarea este terenul de vânătoare al Satanei şi începutul tuturor nenorocirilor, iar motivul ei este neclar. El ar trebui de asemenea să-şi cureţe casa de tot ceea ce nu-i este neapărat necesar.
Profetul Iisus (‘Isa) (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Păziţi-vă limba pentru a vă desăvârşi sufletul şi faceţi ca locuinţa voastră să fie de ajuns pentru voi. Feriţi-vă de a vă etala (faptele) şi de a avea prea multe provizii. Smeriţi-vă în faţa Domnului vostru şi plângeţi pentru greşelile voastre. Retrageţi-vă din faţa oamenilor aşa cum vă retrageţi din faţa leului sau a viperei. Ei erau un leac, iar acum au devenit o boală. Apoi înfăţişaţi-vă înaintea lui Allah oriunde doriţi.” Iar Rabi’ ibn Khuthaym a spus: „Dacă puteţi astăzi să fiţi într-un loc unde nu cunoaşteţi pe nimeni şi unde nimeni nu vă cunoaşte, atunci să faceţi acest lucru.”
Izolarea vă protejează mădularele, fructul ei este o inimă liberă, un trai sănătos, ea distruge armele Satanei, vă ajută să ocoliţi tot ceea ce este rău şi este odihnă pentru suflet. Nu există niciun profet sau reprezentant (wasi) (al lui Dumnezeu / Allah) care să nu fi ales izolarea în timpul vieţii sale, fie la începutul sau la sfârşitul ei.
CAPITOLUL 46 – TĂCEREA
Tăcerea este semnul distinctiv al celor care sunt convinşi de realităţile existente, despre care condeiul a scris deja. Ea este cheia liniştii din această lume, cât şi din lumea de apoi. Ea atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu (Allah), uşurează momentul când ni se va cere socoteală şi este o protecţie împotriva greşelilor şi a păcatelor. Dumnezeu (Allah) a făcut ca ea să fie un acoperământ pentru cel ignorant şi o podoabă pentru cel învăţat şi cunoscător.
Prin tăcere se pot înlătura izbucnirile pătimaşe, iar odată cu ea vin autodisciplina, plăcerea adorării lui Dumnezeu (Allah), înlăturarea împietririi inimii, abstinenţa, virtutea şi priceperea. De aceea zăvorâţi-vă limba şi nu vorbiţi ceea ce nu este absolut necesar, mai ales când nu găsiţi pe nimeni care să merite osteneala de a-i vorbi; în afară de situaţia în care vorbiţi despre chestiuni privitoare la Dumnezeu (Allah).
Rabi’ ibn Khuthaym obişnuia să aibă la el un pergament pe care scria tot ceea ce spunea într-o zi. Seara îşi cerea lui însuşi socoteală, examinându-se pe sine, cât timp mai era în viaţă, analizând ceea ce a spus spre binele său, sau împotriva sa. Apoi acesta spunea: „O, într-adevăr cel tăcut a fost salvat!”
Unul dintre companionii Trimisului lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) obişnuia să-şi pună prundiş în gură. Când dorea să spună ceva, ştiind că ceea ce spune este deopotrivă adresat lui Dumnezeu (Allah) şi de dragul lui Dumnezeu (Allah), el îşi scotea pietrele din gură. Mulţi dintre companioni respirau ca cineva care se înăbuşă şi vorbeau precum un om bolnav.
Salvarea şi pieirea oamenilor se află în vorba şi în tăcerea lor. Soarta bună aparţine celor înzestraţi cu cunoaşterea a ceea ce este potrivit şi a ceea ce este nepotrivit în vorbire şi cu ştiinţa tăcerii şi a avantajelor sale, pentru că aceasta este una dintre calităţile profeţilor şi una dintre trăsăturile distinctive ale celor aleşi. Cel care cunoaşte valoarea vorbirii este un maestru în tovărăşia tăcerii. De îndată ce cineva a ajuns să cunoască subtilităţile tăcerii şi i-au fost încredinţate comorile sale, atât vorbirea cât şi tăcerea lui sunt adorare a lui Dumnezeu (Allah). Nimeni nu este conştient de această adorare a sa în afară de Cel Care este Suveran şi Care deţine autoritatea peste toate.
CAPITOLUL 47 – INTELECTUL ŞI PATIMILE
Omul inteligent (raţional) se supune adevărului şi este drept în cuvântările sale. El se îndepărtează de lucrurile neadevărate şi incorecte, dar se împotriveşte acestora în cuvântarea sa. El abandonează această lume, dar nu-şi abandonează credinţa.
Semnele după care poate fi recunoscut omul inteligent (raţional) sunt două: cuvintele adevărate şi acţiunile corecte. Omul inteligent (raţional) nu spune ceea ce intelectul respinge, nici nu se expune suspiciunilor, nici nu abandonează ajutorul celor care au fost încercaţi. Cunoaşterea este cea care îl călăuzeşte în acţiunile sale. Ştiinţa (gnoza) este certitudinea şi siguranţa lui în căile pe care le urmează, iar răbdarea este însoţitorul său în toate situaţiile. Dar patimile sunt inamicul intelectului, potrivnicul adevărului şi companionul minciunii. Forţa şi tăria patimilor este rezultatul poftelor lumeşti, iar manifestarea sa iniţială este cauzată de săvârşirea lucrurilor nepermise, de neglijarea obligaţiilor, de nesocotirea tradiţiei (sunna) şi de complacerea în distracţii şi plăceri.
CAPITOLUL 48 – INVIDIA
Cel care invidiază îşi face lui însuşi rău înainte de a-i face rău celui pe care-l invidiază, aşa cum a fost şi în cazul lui Iblis: prin invidia sa, el a atras blestemul asupra sa, în timp ce pentru Adam aceasta a adus distincţie, călăuzire şi înălţarea statutului său, făcând să fie ales. De aceea, e mai bine să fii invidiat decât să fii invidios, pentru că pedeapsa pentru cel invidios este întotdeauna mai rea decât pedeapsa celui care este invidiat; acesta este un lucru stabilit.
Aşadar, cum îi foloseşte invidia celui invidios şi cum îi dăunează ea celui invidiat? Rădăcina invidiei se găseşte în orbirea inimii şi în respingerea darurilor revărsate de Dumnezeu (Allah): acestea sunt cele două aripi ale necredinţei.
Datorită invidiei, fiul lui Adam cade într-o amărăciune şi într-o suferinţă fără sfârşit, fiind cu totul distrus, fără putinţă de salvare. Cel invidios nu se căieşte cu adevărat, întrucât el continuă să creadă în invidia sa şi să trăiască cu ea. Într-adevăr, ea face parte din natura sa, manifestându-se nestăvilită şi fără un motiv vizibil, cauzându-i suferinţă. Firea fundamentală a cuiva nu se schimbă, chiar dacă este tratată.
CAPITOLUL 49 – LǍCOMIA
S-a relatat că Ka’b al-Ahbar a fost întrebat care este lucrul cel mai bun şi care este lucrul cel mai rău în ceea ce priveşte credinţa. „Cel mai bun lucru este conştiinciozitatea, iar cel mai rău lucru este lăcomia” a răspuns acesta.
Avariţia este licoarea Satanei, pe care acesta le-o dă celor aleşi de el, cu propria sa mână. Cel care se îmbată cu ea se va trezi numai atunci când va simţi durerea pedepsei lui Dumnezeu (Allah), în apropierea celui care i-a dat această băutură. Dacă nu ar exista alte motive ale mâniei lui Dumnezeu (Allah) în ceea ce priveşte lăcomia, decât preferinţa omului pentru această lume, în defavoarea credinţei, chiar şi atunci aceasta ar fi o pedeapsă suficient de severă. Dumnezeu (Allah) a spus:
أُوْلَـئِكَ الَّذِينَ اشْتَرُوُاْ الضَّلاَلَةَ بِالْهُدَى فَمَا رَبِحَت تِّجَارَتُهُمْ وَمَا كَانُواْ مُهْتَدِينَ
„Ei sunt cei care au cumpărat rătăcirea cu preţul călăuzirii. Negoţul lor nu este în câştig, căci ei nu sunt călăuziţi.” (Sfântul Coran 2:16)
Prinţul credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Fiţi îndurători faţă de cine doriţi şi care se află sub stăpânirea voastră! Căutaţi ajutor de la cine doriţi şi care vă este egal. Să aveţi nevoie de oricine vă place şi al cărui prizonier sunteţi.” Cel care este lacom este dezvelit de credinţa sa fără ca acesta să simtă, întrucât credinţa îi împiedică pe robi să fie lacomi în ceea ce priveşte lucrurile create. El mai spune: „Prietene, bolţile lui Dumnezeu (Allah) sunt pline cu semne ale onoarei, iar El nu uită să-l răsplătească pe cel care se comportă bine.”
Tot ceea ce posedă cineva este pătat de defecte. Credinţa îl face pe om să se bazeze pe încredere, pe cumpătare, să abandoneze poftele, să se agaţe de ascultarea de Dumnezeu (Allah) şi să se detaşeze de oameni. Dacă el face acest lucru, atunci el se menţine aproape de credinţă şi acţionează în mod corect. Dacă nu face acest lucru, credinţa îl va părăsi şi-l va lăsa cu caracterul său rău.
CAPITOLUL 50 – STRICǍCIUNEA
Stricăciunea trupului provine din stricăciunea sufletului. Dacă vă puneţi în ordine fiinţa voastră interioară, Dumnezeu (Allah) va pune în ordine fiinţa voastră exterioară. Dacă vă temeţi de Dumnezeu (Allah) în adâncul sufletului vostru, El nu va dezveli vălul în public. Dar pe cel care-L trădează pe Dumnezeu (Allah) în adâncul sufletului său, Dumnezeu (Allah) îl va expune în public.
Cea mai mare stricăciune se naşte în urma aşteptărilor prea mari, a lăcomiei şi a mândriei, aşa cum ne-a spus Dumnezeu (Allah) în povestirea despre Qarun, când a spus:
وَلَا تَبْغِ الْفَسَادَ فِي الْأَرْضِ إِنَّ اللَّهَ لَا يُحِبُّ الْمُفْسِدِينَ
„Nu semăna stricăciunea pe pământ, căci Dumnezeu nu îi iubeşte pe stricători.” (Sfântul Coran 28:77)
În alt loc a spus:
تِلْكَ الدَّارُ الْآخِرَةُ نَجْعَلُهَا لِلَّذِينَ لَا يُرِيدُونَ عُلُوًّا فِي الْأَرْضِ وَلَا فَسَادًا وَالْعَاقِبَةُ لِلْمُتَّقِينَ
„Noi vom da Lăcaşul de Apoi celor care pe pământ nu şi-au dorit preamărirea şi nici stricăciunea. Cei care se tem de Dumnezeu vor avea un sfârşit fericit.” (Sfântul Coran 28:83)
Aceste defecte sunt rezultatul faptelor şi al convingerilor lui Qarun. Rădăcina stricăciunii este reprezentată de dragostea pentru această lume, de acumularea bogăţiilor ei, de urmarea egoului, de acordarea unei importanţe mari poftelor, de iubirea laudelor, de faptul că oamenii îl acceptă şi sunt de acord cu Satana, calcându-i pe urme. Toate aceste greşeli împreună cu nesocotirea lui Dumnezeu (Allah) şi uitarea binecuvântărilor şi a darurilor Sale duc la stricăciune.
De aceea ar trebui să vă detaşaţi de oameni, să respingeţi această lume, să vă treziţi din somnul vostru, să renunţaţi la obiceiurile voastre uzuale, să înlăturaţi cauza poftelor lumeşti şi rădăcina lor, pomenindu-L în permanenţă pe Dumnezeu (Allah) şi agăţându-vă de ascultarea de El, îndurând ura oamenilor, nedreptăţile din partea camarazilor şi răutatea şi ostilităţile din partea familiei şi a rudelor. Dacă faceţi asta, atunci vi se va deschide poarta bunătăţii, a iertării şi a îndurării lui Dumnezeu (Allah), din moment ce El vă preţuieşte. Veţi părăsi compania celor nepăsători şi vă veţi elibera inima din robia Satanei. Veţi veni la poarta lui Dumnezeu (Allah) alături de cei care vin la El şi veţi umbla pe o cale pe care veţi putea spera să vi se permită să veniţi la Cel Nobil, Cel Mărinimos, Cel Generos, Cel Îndurător.
Următorul: CAPITOLUL 51 – 60
Anterior: CAPITOLUL 31 – 40