CAPITOLUL 31 – ASCULTAREA DE PĂRINŢI
Ascultarea de părinţi provine din înţelegerea corectă a lui Dumnezeu (Allah) de către robul Său, pentru că nu există niciun act de adorare care să-L mulţumească mai repede pe Dumnezeu (Allah) decât a fi ascultător de părinţii credincioşi, de dragul lui Dumnezeu (Allah). Aceasta este pentru că dreptul părinţilor provine din dreptul lui Dumnezeu (Allah), atât timp cât amândoi sunt pe calea credinţei şi a tradiţiei (sunna) şi atât timp cât nu-l împiedică pe copil să asculte de Dumnezeu (Allah), de dragul ascultării faţă de ei şi atât timp cât aceştia nu îl îndrumă de la ceea ce este sigur spre ceea ce este îndoielnic, sau de la înfrânare la urmarea poftelor pentru această lume şi cât timp nu îl cheamă la ceva care este în opoziţie cu religia şi cu sunna (tradiţia).
Dacă situaţia este inversă, atunci este un act de supunere faţă de Dumnezeu (Allah) de a se răzvrăti împotriva lor, iar ascultarea de ei ar fi un act de neascultare faţă de Dumnezeu (Allah).
Dumnezeu (Allah) a spus:
وَإِن جَاهَدَاكَ عَلى أَن تُشْرِكَ بِي مَا لَيْسَ لَكَ بِهِ عِلْمٌ فَلَا تُطِعْهُمَا وَصَاحِبْهُمَا فِي الدُّنْيَا مَعْرُوفًا وَاتَّبِعْ سَبِيلَ مَنْ أَنَابَ إِلَيَّ ثُمَّ إِلَيَّ مَرْجِعُكُمْ فَأُنَبِّئُكُم بِمَا كُنتُمْ تَعْمَلُونَ
„Dacă amândoi te silesc să-Mi alături ceva de care tu nu ai ştiinţă, nu le da ascultare. Fii alături de ei pe lumea aceasta după cuviinţă, însă urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine.” (Sfântul Coran 31:15)
În ceea ce priveşte convieţuirea cu ei, fiţi alături de ei şi fiţi buni şi blânzi cu ei. Să induraţi greutăţile venite din partea lor întocmai cum şi ei au îndurat greutăţile pe care i le-aţi provocat când eraţi mici şi să nu refuzaţi să le daţi ceea ce Dumnezeu (Allah) v-a dat din belşug, în ceea ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea.
Să nu vă întoarceţi faţa de la ei, îndepărtând-vă de ei, nici să nu ridicaţi vocea la ei. A-i respecta pe ei face parte din porunca lui Dumnezeu (Allah); să le vorbiţi în cel mai frumos mod cu putinţă şi să fiţi buni cu ei.
Dumnezeu (Allah) nu va permite ca răsplata celor care înfăptuiesc binele să se piardă.
CAPITOLUL 32 – SMERENIA
Smerenia include fiecare statut nobil şi onorabil şi fiecare poziţie înaltă. Dacă smerenia ar avea o limbă pe care oamenii să o poată înţelege, ea ar vorbi despre realităţile care sunt ascunse în efectele acţiunilor. Smerenia înseamnă tot ceea ce este întreprins de dragul lui Dumnezeu (Allah) şi în Dumnezeu (Allah), iar orice altceva în afara ei este amăgire. Pe cel care este smerit în faţa lui Dumnezeu (Allah), Dumnezeu (Allah) îl va cinsti, ridicându-l deasupra multora dintre robii Săi.
Există semne după care pot fi recunoscuţi cei smeriţi. Când unul dintre ei a fost întrebat despre smerenie, el a spus: „Aceasta înseamnă că eşti supus adevărului şi că-l urmezi, chiar dacă îl auzi din gura unui copil”.
Există multe feluri de mândrie care pot să împiedice pe cineva de la folosirea cunoştinţelor sale, de la acceptarea lor şi de la punerea lor în practică. Există anumite versete referitoare la aceasta, care-i demască pe cei mândri. Există semne prin care cei smeriţi sunt recunoscuţi de îngerii din ceruri şi de cei cunoscători de pe pământ.
Dumnezeu (Allah) a spus:
وَبَيْنَهُمَا حِجَابٌ وَعَلَى الأَعْرَافِ رِجَالٌ يَعْرِفُونَ كُلاًّ بِسِيمَاهُمْ
„Un văl gros va fi pus între Rai şi Gheena, iar pe Al-’Araf vor fi oameni ce îi cunosc pe toţi după chipurile lor.” (Sfântul Coran 7:46)
Şi altundeva:
مَن يَرْتَدَّ مِنكُمْ عَن دِينِهِ فَسَوْفَ يَأْتِي اللّهُ بِقَوْمٍ يُحِبُّهُمْ وَيُحِبُّونَهُ أَذِلَّةٍ عَلَى الْمُؤْمِنِينَ أَعِزَّةٍ عَلَى الْكَافِرِينَ…
„O, voi cei ce credeţi! Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui… Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Îl vor iubi. Ei vor fi smeriţi în faţa credincioşilor, mândri în faţa tăgăduitorilor.” (Sfântul Coran 5:54)
إِنَّ أَكْرَمَكُمْ عِندَ اللَّهِ أَتْقَاكُمْ
„Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător.” (Sfântul Coran 49:13)
Şi:
فَلَا تُزَكُّوا أَنفُسَكُم…ْ
„Nu vă daţi voi singuri mântuirea!” (Sfântul Coran 53:32)
Originea smereniei provine din recunoaşterea măreţiei şi a imensităţii lui Dumnezeu (Allah) şi din evlavia faţă de El. Dumnezeu (Allah) nu este mulţumit de nici un act de adorare, nici nu-l acceptă, dacă acesta nu izvorăşte din smerenie. Nimeni nu cunoaşte ce înseamnă cu adevărat smerenia decât aceia dintre robii Săi care sunt apropiaţi şi care aderă la doctrina Unicităţii Sale. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَعِبَادُ الرَّحْمَنِ الَّذِينَ يَمْشُونَ عَلَى الْأَرْضِ هَوْنًا وَإِذَا خَاطَبَهُمُ الْجَاهِلُونَ قَالُوا سَلَامًا
„Robii lui Dumnezeu sunt cei care merg cu smerenie pe pământ, iar când le vorbesc neştiutorii, ei spun: «Pace!»” (Sfântul Coran 25:63)
El i-a poruncit celui mai ales dintre creaturile Sale şi celui care este stăpânul (căpetenia) poporului său, Muhammad (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), să fie smerit, spunându-i:
وَاخْفِضْ جَنَاحَكَ لِلْمُؤْمِنِينَ
„Aripa ta coboar-o asupra credincioşilor.” (Sfântul Coran 15:88)
Smerenia duce la ascultare, la supunere, la evlavie şi la modestie. Aceste calităţi apar numai acolo unde există smerenie. Nobleţea adevărată şi desăvârşită este oferită doar celor care sunt smeriţi în faţa lui Dumnezeu (Allah).
CAPITOLUL 33 – IGNORANŢA
Ignoranţa este un vas al cărui conţinut aparţine acestei lumi. Când creşte ignoranţa, se face întuneric. Când se retrage, se face lumină. Robii se clatină în faţa ei aşa cum se clatină umbrele în faţa soarelui.
Nu l-aţi văzut pe om? Câteodată veţi vedea că el nu-şi cunoaşte caracterul, pe care şi-l laudă, în timp ce vede defectele de caracter ale altora şi le critică. Altă dată veţi vedea cum cineva îşi cunoaşte caracterul şi îl critică, în timp ce laudă acelaşi lucru când e vorba de ceilalţi. El şovăie între siguranţă şi dezamăgire. Când ceilalţi sunt cinstiţi şi integri faţă de el, el este corect. Când nu este ajutat şi când este părăsit, el comite greşeli, păcătuind.
Calea ignoranţei este de a fi satisfăcut şi mulţumit de nivelul cunoaşterii pe care o deţii şi de a-ţi pune toată încrederea în aceasta.
Calea către cunoaştere este dorinţa de a schimba nivelul cunoaşterii pe care o deţii cu un nivel mai înalt, prin îndurarea şi călăuzirea divină.
Cea mai josnică însuşire a unui om ignorant este faptul că el pretinde că deţine o cunoaştere pe care nu o are. Cea mai comună caracteristică a sa este faptul că este ignorant cu privire la neştiinţa lui, iar cel mai înalt nivel al ignoranţei lui este atunci când respinge cunoaşterea.
Nu există vreun lucru a cărui afirmare să fie adevărul negării sale, în afară de ignoranţa şi de lăcomia din această lume. Toţi oamenii ignoranţi sunt la fel.
CAPITOLUL 34 – DESPRE FELUL CUM MÂNCĂM
Puţină mâncare este întotdeauna binevenită pentru toţi oamenii, pentru că este binefăcătoare pentru trup şi suflet. Mâncatul este un lucru bun atunci când este necesar, sau ca un mijloc de a trăi, sau în timpul belşugului, sau pentru a te hrăni. Mâncatul din necesitate este obiceiul celor curaţi. Mâncatul ca mijloc de a trăi este un ajutor pentru a fi precaut, mâncatul în vreme de belşug este pentru cei care au încredere, iar mâncatul pentru a te hrăni este obiceiul celor credincioşi.
Nu există nimic mai dăunător pentru inima credinciosului decât a mânca prea mult, pentru că acest lucru atrage după sine alte două: împietrirea inimii şi stârnirea poftelor.
Foamea este un condiment pentru credincioşi, ea este hrană pentru spirit, hrană pentru inima şi sănătate pentru trup.
Sfântul Profet (Pacea si binecuvântările lui Allah fie asupra şi a familiei sale!) a spus: „Fiul lui Adam nu umple niciun alt vas într-un mod mai nechibzuit decât îşi umple stomacul”.
Profetul David (Pacea fie asupra sa!) a spus: „A renunţa la o fărâmă de mâncare de care am nevoie este un lucru mai bun pentru mine decât a sta de veghe douăzeci de nopţi.”
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra şi a familiei sale!) a spus: „Credinciosul mănâncă pentru a umple un stomac, iar necredinciosul pentru a umple şapte.” Şi altundeva: „Vai de cei care exagerează în două locuri!”. Când a fost întrebat care erau aceste două locuri, el a răspuns: „Stomacul şi organele sexuale.”
Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Inima nu poate avea nicio boală mai gravă decât împietrirea şi niciun suflet nu a fost slăbit mai tare de ceva decât de lipsa foamei. Acestea două sunt hăţurile izgonirii şi ale dezamăgirii.”
CAPITOLUL 35 – ŞOAPTELE RELE
Satana poate să pună stăpânire pe robii lui Dumnezeu (Allah) numai prin faptul că le şopteşte, atunci când aceştia au abandonat pomenirea lui Dumnezeu (Allah), când devin dispreţuitori, când se complac în lucrurile pe care El nu le-a permis şi uită că Dumnezeu (Allah) le vede secretele.
Şoaptele (Satanei) reprezintă ceea ce vine din afara inimii, cu permisiunea tacită a intelectului şi care este susţinut de natura proprie a omului. După ce acestea se înrădăcinează în inimă, apar greşelile, rătăcirea şi necredinţa. Dumnezeu (Allah) i-a chemat pe robii Săi cu chemarea Sa subtilă şi i-a informat despre vrăjmăşia lui Iblis:
إِنَّ الشَّيْطَانَ لَكُمْ عَدُوٌّ فَاتَّخِذُوهُ عَدُوًّا
„Satan vă este vrăjmaş vouă. Luaţi-l ca pe un vrăjmaş! El nu îşi cheamă aliaţii decât ca să fie soţii Focului.” (Sfântul Coran 35:6)
Purtaţi-vă cu el la fel ca cel care, stând lângă câinele unui păstor, apelează la stăpânul câinelui pentru ca acesta să-l ţină departe de el. Este la fel ca atunci când Satana vine să vă şoptească, să vă abată de la calea adevărului şi să vă facă să uitaţi să-L pomeniţi pe Dumnezeu (Allah). Atunci să căutaţi adăpost din faţa lui la Domnul vostru şi al lui. El va apăra adevărul de minciună şi-i va ajuta pe cei nedreptăţiţi, din moment ce spune:
إِنَّهُ لَيْسَ لَهُ سُلْطَانٌ عَلَى الَّذِينَ آمَنُواْ وَعَلَى رَبِّهِمْ يَتَوَكَّلُونَ
„Diavolul nu are nici o împuternicire asupra credincioşilor şi asupra celor care-şi pun credinţa în Domnul lor.” (Sfântul Coran 16:99)
Omul va fi capabil să facă acest lucru numai dacă ştie modul în care vine el şi îi cunoaşte metodele de a şopti, prin vigilenţă continuă, sinceritate în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu (Allah), evlavie şi teamă faţă de Cel Care este Conştient de toate şi pomenindu-L pe El mai mult.
Cu toate acestea, oricine neglijează să-şi petreacă timpul fiind vigilent, va fi fără îndoială prada Satanei. El ar trebui să tragă învăţăminte din ceea ce face Satana cu sufletul unei astfel de persoane. El îl va duce în rătăcire, îl va amăgi şi îl va face să fie mândru, înşelându-l şi făcându-l să-şi admire propriile fapte, actele de adorare şi buna sa cunoaştere a lucrurilor.
Comportamentul impertinent al Satanei faţă de el va atrage un blestem asupra cunoaşterii pe care o deţine, a ştiinţei sale şi asupra capacităţii sale de a gândi, pentru totdeauna. Totuşi el nu are nicio putere asupra celor care nu sunt neglijenţi, nepăsători, neatenţi şi delăsători. De aceea, ţineţi-vă strâns de cea mai solidă funie a lui Dumnezeu (Allah), care înseamnă a căuta adăpost la Dumnezeu (Allah) şi a conştientiza marea nevoie a omului de Dumnezeu (Allah), la fiecare suflare. Nu vă lăsaţi amăgiţi atunci când Satana face ca actele voastre de supunere să pară frumoase în ochii voştri. Dacă el vă deschide nouăzeci şi nouă de porţi ale binelui, o face numai pentru ca să vă poată doborî, deschizând a suta poartă. Aşadar, împotriviţi-vă lui, blocaţi-i calea şi respingeţi-i farmecul.
CAPITOLUL 36 – MÂNDRIA
Noţiunea de mândrie cuprinde toate acele aspecte ale vanităţii care se găsesc în cei care sunt mândri de acţiunile lor, neştiind care va fi rezultatul acestor acţiuni. Cel care este mândru de el însuşi şi de acţiunile lui, s-a rătăcit de la calea călăuzirii corecte şi pretinde ceea ce nu este al său.
Oricine pretinde ceva care nu este dreptul său, este un mincinos, chiar dacă îşi ascunde pretenţia un timp îndelungat. Primul lucru care i se va întâmpla unui om mândru este că el va pierde acel lucru de care era mândru, ca să cunoască astfel că el este neînsemnat şi neputincios şi ca să depună mărturie împotriva lui însuşi; iar aceasta va fi o dovadă mai puternică împotriva sa. Aceasta s-a întâmplat în cazul lui Iblis.
Mândria este o plantă a cărei sămânţă este necredinţa, al cărei pământ (din care se hrăneşte) este ipocrizia şi a cărei apă este păcatul. Ramurile sale sunt ignoranţa, frunzele sale sunt rătăcirea, iar fructul ei este osânda de a rămâne în Foc pentru totdeauna. Cel care a ales mândria a semănat necredinţa şi a cultivat ipocrizia. Astfel, el va trebui, inevitabil, să culeagă fructul său şi va sfârşi în Foc.
CAPITOLUL 37 – GENEROZITATEA
Generozitatea face parte din natura şi din caracterul profeţilor şi ea este contrafortul credinţei. Un om nu poate fi credincios dacă nu este şi generos; el trebuie să aibă convingere şi aspiraţii înalte (himmah), pentru că generozitatea este o rază din lumina certitudinii. Efortul este uşor pentru cel care-şi cunoaşte scopul. Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Prietenul lui Dumnezeu (Allah) este în mod natural dispus spre generozitate.”
Generozitatea este dăruită tuturor celor iubiţi de Dumnezeu (Allah), care stăpânesc puţin din această lume. Unul dintre semnele generozităţii este lipsa grijii şi a preocupării în ceea ce priveşte bogăţia acestei lumi şi faţă de cei care o posedă, credincioşi sau necredincioşi, ascultători sau răzvrătiţi, nobili sau umili. Omul generos îi hrăneşte pe alţii în timp ce el însuşi este flămând, îi îmbracă pe ceilalţi în timp ce el este gol; el dăruieşte altora în timp ce refuză să accepte darurile celorlalţi. El este încântat de acest lucru şi nu-i îndatorează pe ceilalţi, prin bunăvoinţa şi milostivirea sa. Dacă ar stăpâni lumea întreagă, el s-ar simţi cu totul străin în ea. Dacă ar cheltui-o pe toată într-o singură oră pentru Dumnezeu (Allah), acesta nu ar fi un lucru neplăcut pentru el.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Omul generos este aproape de Dumnezeu (Allah), aproape de oameni, aproape de Gradină şi departe de Foc. Iar zgârcitul este departe de Dumnezeu (Allah), departe de oameni, departe de Gradină şi aproape de Foc”. Numai acela poate fi numit generos care se dăruieşte pe sine pentru a I se supune lui Dumnezeu (Allah) şi de dragul lui Dumnezeu (Allah), chiar şi printr-o singură bucată de pâine sau cu o gură de apă.
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a mai spus şi că: „Persoana generoasă este generoasă în ceea ce priveşte ceea ce se afla în stăpânirea sa, iar prin aceasta îşi doreşte (să ajungă la) faţa lui Dumnezeu (Allah). Cât despre cel care pretinde că e generos, dar se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu (Allah), el va fi cel către care se va îndrepta mânia lui Dumnezeu (Allah). El este cel mai zgârcit dintre oameni faţă de el însuşi. Aşadar, cum ar putea fi faţă de ceilalţi oameni, când el îşi urmează propriile patimi şi se împotriveşte poruncilor lui Dumnezeu (Allah)?” Dumnezeu (Allah) a spus:
وَلَيَحْمِلُنَّ أَثْقَالَهُمْ وَأَثْقَالًا مَّعَ أَثْقَالِهِمْ
„Ei îşi vor căra poverile lor şi încă alte poveri peste poverile lor.” (Sfântul Coran 29:13)
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Fiul lui Adam strigă: «Avuţia mea! Avuţia mea! Bogăţia mea! Bogăţia mea!» O, nefericitule! Unde erai tu când Împărăţia exista, dar tu nu existai? Există altceva în afară de ceea ce mănânci şi consumi, sau de ceea ce îmbraci şi foloseşti până când se toceşte sau de ceea ce dai ca milostenie sau de lucrurile pe care le faci să reziste?” Din cauza ei (a generozităţii) veţi avea parte de îndurare, sau veţi fi pedepsiţi. De aceea, folosiţi-vă inteligenţa şi înţelegeţi faptul că nu ar trebui să iubiţi avutul altora mai mult decât pe al vostru.
Prinţul credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Lucrurile pe care le-aţi dat deja, au fost sortite celor care le au acum; lucrurile pe care le-aţi păstrat (refuzând să le daţi) sunt pentru cei care le vor moşteni, iar în ceea ce priveşte lucrurile pe care le deţineţi acum, nu aveţi putere asupra lor, putând doar să deveniţi aroganţi datorită lor. Cât de mult vă străduiţi să dobândiţi această lume şi să vi se îndeplinească pretenţiile! Doriţi să vă sărăciţi pe voi înşivă şi să-i îmbogăţiţi pe alţii?”
CAPITOLUL 38 – AUTOEXAMINAREA
Dacă nu ar exista nimic care să-l facă pe om să se autoexamineze (hisab) în afară de ruşinea cauzată de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu (Allah) şi ocara de a i se îndepărta vălul care acoperă secretele sale, omul s-ar arunca de pe vârful munţilor şi nu ar căuta să se adăpostească într-o casă, nu ar mânca, nu ar bea şi nu ar dormi decât pentru a supravieţui. Aşa se poartă cel care vede Învierea, cu toată groaza şi greutăţile ei, cu fiecare suflare a sa. În sufletul său el se gândeşte la timpul în care va sta în faţa Celui Care are puterea de a constrânge, iar atunci când îşi cere lui însuşi socoteală este ca şi cum ar fi chemat să se prezinte în faţa lui Dumnezeu (Allah) şi ca şi cum i s-ar cere socoteală în agonia morţii. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَإِن كَانَ مِثْقَالَ حَبَّةٍ مِّنْ خَرْدَلٍ أَتَيْنَا بِهَا وَكَفَى بِنَا حَاسِبِينَ
„Nici un suflet nu va fi nedreptăţit cu vreun lucru, chiar dacă are greutatea unui bob de muştar, îl vom aduce. Noi suntem de ajuns să facem socotelile.” (Sfântul Coran 21:47)
Unul dintre Imami (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Cereţi socoteală de la voi înşivă, înainte de a fi chemaţi să daţi socoteală. Cântăriţi-vă faptele cu măsura propriei voastre temeri şi ruşini, înainte ca ele să vă fie cântărite”.
Abu Dharr a spus: „Amintirea Grădinii (Raiului) este moartea şi tot moartea este şi amintirea Focului (Iadului). Ce minune că sufletul unui om trăieşte între două morţi!”
S-a relatat că profetul Ioan Botezătorul (Yahya) (Pacea fie asupra sa!) obişnuia să mediteze toată noaptea gândindu-se la Gradina (Raiului) şi la Focul (Iadului), astfel că-şi petrecea noaptea veghind şi nedormind. Apoi, dimineaţa, el spunea: „O, Allah, unde ar putea cineva să fugă? Unde ar putea cineva să se adăpostească? O, Allah, doar la Tine se poate fugi!”
CAPITOLUL 39 – ÎNCEPUTUL RUGĂCIUNII
Când vă întoarceţi cu faţa către qibla, ar trebui să vă detaşaţi de această lume, de ceea ce conţine ea, de toate creaturile şi de ceea ce-i preocupă pe ceilalţi. Goliţi-vă inima de orice preocupare care ar putea să vă distragă atenţia de la Dumnezeu (Allah). Să contemplaţi imensitatea lui Dumnezeu (Allah) în adâncul fiinţei voastre şi să vă amintiţi că veţi sta în faţa Sa. Pentru că Dumnezeu (Allah) a spus:
هُنَالِكَ تَبْلُو كُلُّ نَفْسٍ مَّا أَسْلَفَتْ وَرُدُّواْ إِلَى اللّهِ مَوْلاَهُمُ الْحَقِّ
Fiece suflet va fi cercetat de ceea ce a săvârşit înainte. Tăgăduitorii vor fi întorşi la Dumnezeu, Domnul lor adevărat, şi născocirile lor se vor îndepărta de ei. (Sfântul Coran 10:30)
Să staţi la poalele temerii (de Dumnezeu) şi la poalele speranţei. Când recitaţi takbir-ul, trebuie să dispreţuiţi lucrurile care ce se află între cerurile înalte şi pământul umed, care sunt toate mai prejos de slava Sa, pentru că atunci când Dumnezeu (Allah) priveşte la inima robului Său în timp ce acesta recită takbir-ul şi vede în sufletul lui ceva care-l împiedică să declare cu adevărat că Dumnezeu (Allah) este Cel mai Mare, El îi va spune acestuia:
„O, mincinosule! Încerci să Mă înşeli? Pe puterea şi pe măreţia Mea, Te voi lipsi de dulceaţa pomenirii Mele şi te voi îndepărta (acoperindu-te cu un văl) de apropierea Mea şi de bucuria legăturii intime cu Mine.”
Să fiţi conştienţi de faptul că Dumnezeu (Allah) nu are nevoie de slujirea voastră. El este Independent de voi, de adorarea şi de rugăciunile voastre. El vă cheamă, făcându-vă o favoare, pentru a-Şi arăta mila faţă de voi, pentru a vă îndepărta de pedeapsa Sa, pentru a-Şi revărsa o parte din binecuvântările Sale şi din bunătatea Sa asupra voastră, pentru a vă călăuzi spre calea prin care puteţi să ajungeţi la bunăvoinţa Sa şi pentru a vă deschide poarta iertării Sale. Dacă Dumnezeu (Allah) ar fi creat ceea ce a creat în univers de mai multe ori, la nesfârşit, ar fi la fel pentru El dacă toate acestea l-ar respinge pe El, sau dacă s-ar apropia de El. Tot ceea ce dobândeşte El în urma adorării creaturilor Sale este faptul că-Şi manifestă generozitatea şi puterea Sa. De aceea, mantia voastră să fie modestia, iar acoperământul vostru să fie neputinţa. Intraţi sub tronul puterii şi suveranităţii lui Dumnezeu (Allah) şi veţi dobândi foloasele autorităţii Sale, căutând la El sprijinul şi cerându-I Lui ajutorul.
CAPITOLUL 40 – PLECǍCIUNEA ÎN TIMPUL RUGǍCIUNII
Robul lui Dumnezeu (Allah) nu se apleacă cu adevărat (în ruku’) fără ca Dumnezeu (Allah) să-l acopere cu lumina strălucirii Sale, să-l ocrotească sub umbra măreţiei Sale şi să-l îmbrace în veşmântul purităţii Lui. Întâi este plecăciunea, iar apoi urmează prosternarea (sujud): există o curtoazie, o politeţe în plecăciune, iar în prosternare există o apropiere de Dumnezeu (Allah). Cel care nu este aşa cum ar trebui în ceea ce priveşte politeţea, curtoazia, nu este potrivit pentru apropiere; de aceea, aplecaţi-vă în ruku’ ca cei care sunt smeriţi în faţa lui Dumnezeu (Allah), evlavioşi în inima lor şi temători în faţa puterii Sale. Supuneţi-vă mădularele în faţa lui Dumnezeu (Allah) ca cel care este temător şi neliniştit cu privire la ceea ce ar putea pierde din beneficiile celor care se roagă.
S-a relatat că Rabi’ ibn Khuthaym obişnuia să stea de veghe toată noaptea până în zori, într-o singură plecăciune. Dimineaţa spunea suspinând: „Oh! Cei sinceri au luat-o înainte, iar noi suntem înlăturaţi!” Efectuaţi plecăciunea în mod corect, ţinându-vă spatele drept, coborând din ambiţiile voastre şi stând în poziţia de a-l sluji pe Cel Care vine doar cu intenţia de a vă ajuta. Lăsaţi-vă inima să evadeze din strânsoarea şoaptelor, a trucurilor şi a amăgirilor Satanei. Dumnezeu (Allah) îi va înălţa pe robii Săi potrivit smereniei lor în faţa Sa şi-i va călăuzi la izvoarele pioşeniei, ale supunerii şi ale evlaviei faţă de El, potrivit gradului lor de înţelegere a imensităţii Sale, în adâncul sufletului lor.
Următorul: CAPITOLUL 41 – 50
Anterior: CAPITOLUL 21 – 30