CAPITOLUL 21 – PELERINAJUL
Dacă intenţionaţi să mergeţi în pelerinaj, înainte de a lua această hotărâre dedicaţi-vă inima lui Dumnezeu (Allah), curăţind-o de orice preocupare şi de orice stavilă care se află între voi şi Dumnezeu (Allah). Încredinţaţi-vă toate treburile Creatorului vostru; bazaţi-vă pe El în toate acţiunile voastre şi în toate momentele în care sunteţi inactivi.
Supuneţi-vă hotărârii, deciziei şi judecăţii Lui. Renunţaţi la această lume, la somn şi la toată creaţia. Îndepliniţi acele obligaţii pe care sunteţi datori să le duceţi la bun sfârşit faţă de ceilalţi oameni.
Nu vă bazaţi pe averile voastre, pe animalele pe care le stăpâniţi, pe prietenii voştri, pa hrana voastră, pe copiii voştri, nici pe bogăţia voastră, de teama ca toate acestea să nu devină duşmanii voştri şi să vă dăuneze; în acest mod veţi înţelege faptul că nu există nicio putere, nicio forţă şi nicio tărie, decât prin ocrotirea lui Dumnezeu (Allah) şi prin izbânda dată de El.
Pregătiţi-vă pentru pelerinaj ca şi cum nu aţi spera să vă mai întoarceţi. Rămâneţi într-o tovărăşie bună şi daţi-vă osteneala în respectarea tuturor obligaţiilor voastre faţă de Dumnezeu (Allah) şi a practicilor profetice.
Aveţi grijă să vă purtaţi cu amabilitate, să aveţi răbdare, stăruinţă, recunoştinţă, compasiune şi generozitate întotdeauna, punându-i pe ceilalţi mai presus de voi înşivă în orice situaţie, chiar şi pe cei care vă resping.
Apoi să efectuaţi o abluţiune cu apa căinţei sincere pentru păcatele voastre; să vă îmbrăcaţi cu veşmântul adevărului, al purităţii, al smereniei şi al evlaviei. Prin îmbrăcarea veşmântului pelerinajului, înfrânaţi-vă de la tot ceea ce vă împiedică să vă amintiţi de Dumnezeu (Allah) şi de la ceea ce vă reţine de la ascultarea de El.
Să onoraţi invitaţia Sa cu un răspuns al cărui scop este clar şi a cărui intenţie este pură şi sinceră atunci când Îl chemaţi, stăruind cu statornicie în credinţa voastră faţă de El. Inima voastră să fie împreună cu îngerii care înconjoară Tronul, întocmai cum înconjuraţi Ka’ba împreună cu ceilalţi musulmani.
Grăbiţi-vă în timp ce fugiţi pentru a scăpa de patimile voastre, eliberându-vă de toată aroganţa voastră în ceea ce priveşte puterea şi tăria personală.
Renunţaţi la nepăsare şi la păcatele voastre când mergeţi la Mina; să nu vă doriţi ceea ce nu vă este permis şi ceea ce nu meritaţi.
Să vă mărturisiţi păcatele pe muntele Arafat: să stabiliţi legământul cu Dumnezeu (Allah) mărturisind Unicitatea Sa, să vă apropiaţi de El şi să vă temeţi de El la Muzdalifah. Sufletul vostru să urce pentru cea mai importantă întrunire când urcaţi pe muntele Arafat. Să retezaţi gâtul patimilor şi al lăcomiei atunci când aduceţi jertfa. Să aruncaţi cu pietre în poftele, în ticăloşia, în josnicia şi în faptele voastre condamnabile atunci când aruncaţi cu pietre în stâlpul Aqabah.
Să vă radeţi păcatele din interior şi din exterior atunci când vă radeţi capul. Să intraţi în siguranţa oferită de Dumnezeu (Allah), sub protecţia Sa, sub acoperământul Său, sub adăpostul şi sub vegherea Lui, abandonând căutarea dorinţelor voastre atunci când intraţi în Locul Sfânt. Să vizitaţi casa şi să o înconjuraţi pentru a-L glorifica pe Stăpânul ei, pentru a slavi înţelepciunea, măreţia şi puterea Lui. Să acceptaţi Piatra, fiind mulţumiţi de hotărârea Lui şi smeriţi în faţa puterii Lui. Să renunţaţi la totul în afară de El atunci când înconjuraţi Ka’ba înainte să vă despărţiţi de ea. Purificaţi-vă sufletul şi fiinţa interioară pentru întâlnirea cu Dumnezeu (Allah), în ziua în care Îl veţi întâlni în timp ce veţi sta pe Safa’.
Să căpătaţi curaj şi maniere frumoase de la Dumnezeu (Allah) prin nimicirea atributelor voastre la Marwah. Să fiţi consecvenţi în toate împrejurările în timpul pelerinajului vostru şi să vă îndepliniţi angajamentul pe care l-aţi făcut cu Domnul vostru, prin care v-aţi îndatorat faţă de El în Ziua Judecăţii. Să ştiţi că Dumnezeu (Allah) a hotărât ca pelerinajul să fie obligatoriu şi l-a ales pentru Sine dintre toate actele de adorare, atunci când a spus:
وَلِلّهِ عَلَى النَّاسِ حِجُّ الْبَيْتِ مَنِ اسْتَطَاعَ إِلَيْهِ سَبِيلاً
„Oamenii, cei care pot face drumul trebuie să meargă pentru Dumnezeu în pelerinaj la Casă.” (3:97)
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a instituit rânduiala ritualurilor pelerinajului ca pregătire şi ca îndrumare pentru moarte, mormânt, înviere şi Ziua Judecăţii. În această lecţie pentru omenire El face diferenţa dintre cei care vor intra în Grădina (Paradisului) şi cei care vor intra în Foc, prin arătarea ritualurilor pelerinajului de la începutul şi până la sfârşitul lor, celor care au inteligenţă şi evlavie.
CAPITOLUL 22 – DANIA
Se cuvine să daţi dania obligatorie de dragul lui Dumnezeu (Allah) cu fiecare mădular al trupului vostru, până şi cu fiecare rădăcină a firelor de păr. De fapt, sunteţi datori să daţi dania în fiecare moment al vieţii voastre.
Dania ochilor înseamnă a privi cu atenţie, îndepărtându-ţi privirea de la lucrurile poftite.
Dania urechilor înseamnă ascultarea celor mai bune cuvinte, a vorbelor înţelepte, a Coranului, a beneficiilor credinţei conţinute în avertizări şi în sfaturile bune şi ascultarea acelor lucruri în care se află salvarea voastră, evitând lucrurile contrare acestora, cum ar fi minciunile, bârfele şi cele asemenea lor.
Dania limbii înseamnă a-i sfătui de bine pe musulmani, a-i trezi pe cei care sunt nepăsători şi a-L slăvi foarte mult pe Dumnezeu (Allah), a-L pomeni pe El (dhikr) şi alte lucruri asemenea.
Dania mâinilor înseamnă a cheltui bani pentru ceilalţi, a fi generos dăruind din binecuvântările pe care vi le-a dat Dumnezeu (Allah), înseamnă a le folosi scriind cu ele despre cunoştinţele şi informaţiile din care alţi musulmani vor beneficia în ascultarea şi supunerea lor faţă de Dumnezeu (Allah) şi a-ţi înfrâna mâna de la ceea ce este rău.
Dania picioarelor înseamnă a te crabi să-ţi îndeplineşti obligaţiile faţă de Dumnezeu (Allah), vizitându-i pe cei virtuoşi, luând parte la adunările în care este pomenit Dumnezeu (Allah) (dhikr), a face dreptate între oameni, a menţine legăturile de rudenie, a participa la jihad şi înfăptuirea acelor lucruri care dau siguranţă inimii şi care vă fac credinţa corectă.
Am menţionat aici doar unele dintre formele zakat-ului şi anume pe acelea care sunt înţelese de inimă şi care pot fi oferite de suflet; deşi există şi multe altele, prea multe pentru a putea fi menţionate, pe care robii Săi sinceri şi apropiaţi le deţin. Cu adevărat, aceştia din urmă sunt domnii zakat-ului şi lor le aparţin calităţile alese. O, Allah, fă-mă să izbândesc în ceea ce-Ţi este Ţie pe plac şi în ceea ce Te mulţumeşte pe Tine.
CAPITOLUL 23 – INTENŢIA
Persona care are o intenţie sinceră este cea care are un suflet sănătos; pentru că un suflet sănătos, care nu se gândeşte la cele nepermise, este rezultatul purificării intenţiilor de dragul lui Dumnezeu (Allah), în toate aspectele.
يَوْمَ لَا يَنفَعُ مَالٌ وَلَا بَنُونَ. إِلَّا مَنْ أَتَى اللَّهَ بِقَلْبٍ سَلِيمٍ
„În Ziua când nici averile, nici copiii nu vor sluji la nimic, în afara celor care vin la Dumnezeu cu o inimă curată.” (26:88-89)
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Intenţia credinciosului este mai bună decât fapta sa” şi „Faptele sunt (judecate) potrivit intenţiei lor, iar fiecare om va căpăta potrivit cu ceea ce a intenţionat.” De aceea trebuie ca robul lui Dumnezeu (Allah) să aibă o intenţie curată şi sinceră în fiecare moment de activitate sau de inactivitate, pentru că astfel el nu va fi nepăsător. Cei care sunt nepăsători sunt condamnaţi de Dumnezeu (Allah):
إِنْ هُمْ إِلَّا كَالْأَنْعَامِ بَلْ هُمْ أَضَلُّ سَبِيلًا
„Ei sunt, asemenea dobitoacelor, ba chiar mai rătăciţi de la Cale.” (25:44)
أُوْلَـئِكَ هُمُ الْغَافِلُونَ
„Aceştia sunt nepăsători.” (7:179)
Intenţia vine din inimă, potrivit purităţii cunoaşterii. Are anumite nivele, aşa cum şi credinţa are anumite trepte, variind în diferite momente în tăria sau în slăbiciunea ei. Egoismul şi patimile celor care au o intenţie sinceră sunt subjugate şi stăpânite de forţa glorificării lui Dumnezeu (Allah) şi a smereniei în faţa Lui. Cel care este sincer în intenţia sa se află într-o stare de nelinişte şi îngrijorare din cauza naturii sale, a poftelor şi dorinţelor lui, dar cu toate acestea oamenii găsesc alinare, linişte şi pace la el.
CAPITOLUL 24 – POMENIREA LUI DUMNEZEU (ALLAH)
Cel Care Îl pomeneşte cu adevărat pe Dumnezeu (Allah) este cel care I se supune Lui. Cel care uită de El este neascultător.
Supunerea este semnul călăuzirii, neascultarea este semnul rătăcirii. Rădăcina acestor două lucruri o constituie amintirea, (pomenirea – dhikr ) sau uitarea. Faceţi ca inima voastră să fie locul de unde izvorăsc cuvintele limbii voastre, care nu ar trebui să se mişte decât dacă inima îi recomandă acest lucru, dacă raţiunea consimte, limba încuviinţând astfel cu credinţă. Atotputernicul Dumnezeu (Allah) cunoaşte ceea ce ascundeţi, cât şi ceea ce arătaţi.
Să fiţi ca cineva al cărui suflet a părăsit trupul, sau ca cineva care ia parte la marea adunare din Ziua Socotelii, neabătuţi de la îndeplinirea obligaţiilor pe care Domnul vostru le-a stabilit pentru voi prin poruncile şi interdicţiile Sale, prin promisiunile şi avertizările Sale.
Să nu fiţi preocupaţi cu voi înşivă mai mult decât sunteţi preocupaţi de responsabilităţile pe care vi le-a dat Domnul vostru. Curăţaţi-vă inima spălând-o cu apa întristării şi a evlaviei (fricii de Dumnezeu / Allah).
Atunci când Îl pomeniţi pe Dumnezeu (Allah), să vă amintiţi că El Îşi aduce aminte de voi, iar acest lucru este cel mai demn de laudă. El Îşi aminteşte de voi, deşi nu are nevoie de voi. Faptul că El Îşi aminteşte de voi este mai demn de laudă, mai de dorit, mai lăudabil, mai desăvârşit şi mai de durată decât este pomenirea voastră cu care vă amintiţi de El.
Ştiinţa pe care o dobândiţi prin amintirea faptului că El Îşi aduce aminte de voi va da naştere la smerenie, la modestie şi la căinţă (în sufletele voastre), care vor duce la rândul lor la mărturisirea bunătăţii şi a binefacerilor Sale din trecut pe care le-a revărsat asupra voastră. Prin conştientizarea acestora vă veţi da seama cât de mică este ascultarea voastră, chiar dacă ea s-ar putea să fie mare, datorită binecuvântărilor Lui. Şi astfel vă veţi dedica Lui cu sinceritate.
Pe când conştientizarea şi aprecierea faptului că Îl pomeniţi va conduce la etalarea (faptelor voastre), la mândrie, la nesăbuinţă şi la asprime în comportamentul vostru, pentru că acest lucru înseamnă că acordaţi o importanţă prea mare faptului că sunteţi ascultători, uitând de imensa Sa bunătate şi generozitate. Aceasta nu va face decât să vă îndepărteze de El şi tot ceea ce veţi câştiga cu trecerea timpului va fi doar înstrăinarea de El.
Există două feluri de pomenire: pomenirea sinceră cu care inima este în armonie şi pomenirea care apare prin izgonirea oricărei amintiri a vreunui alt lucru în afară de Dumnezeu (Allah).
Aşa cum Trimisul lui Dumnezeu (Allah) a spus, „Nu pot să Te laud aşa cum ar fi drept şi potrivit (să Te laud), aşa cum Tu Însuţi Te slăveşti”. Trimisul lui Dumnezeu (Allah) nu a stabilit niciun fel de limite în ceea ce priveşte pomenirea lui Dumnezeu (Allah), întrucât cunoştea realitatea, faptul că acţiunea lui Dumnezeu (Allah) de a-Şi aminti de robii Săi are o valoare mult mai mare decât pomenirea cu care robii Săi îşi amintesc de El.
De aceea, este şi mai potrivit ca cei care-l urmează pe Sfântul Profet să nu stabilească niciun fel de limite (în această privinţă) şi oricine doreşte să-L pomenească pe Dumnezeu (Allah) ar trebui să ştie că dacă Dumnezeu (Allah) nu-Şi aduce aminte de robul Său şi nu-l face să reuşească să-şi amintească de El, acel rob nu va fi în stare să-L pomenească.
CAPITOLUL 25 – CUM AJUNG LA PIERZARE RECITATORII CORANULUI
Cel care recită (Coranul) fără să cunoască este asemenea unui om încrezut care nu deţine nici avere, nici bogăţie. Pentru că oamenii nu urăsc pe cineva din cauza lucrurilor pe care acesta nu le posedă, ci îl detestă din cauza infatuării sale. El este mereu în contradicţie cu celelalte creaturi, dezaprobându-le în acele chestiuni în care nu ar trebui să o facă. Iar cel care contestă şi contrazice (ceea ce spun şi fac) celelalte creaturi în acele lucruri în care nu i s-a poruncit să facă acest lucru, neagă de fapt procesul şi dezvoltarea creativităţii şi autoritatea absolută (a lui Dumnezeu / Allah).
Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
وَمِنَ النَّاسِ مَن يُجَادِلُ فِي اللَّهِ بِغَيْرِ عِلْمٍ وَلَا هُدًى وَلَا كِتَابٍ مُّنِيرٍ
„Şi printre oameni unii se ceartă asupra lui Dumnezeu fără ştiinţă, fără călăuzire, fără Carte luminoasă!” (Sfântul Coran 31:20)
Nimeni nu va avea parte de o pedeapsă mai aspră decât cel care pretinde că ar avea un drept, ascunzându-se sub pretextul ştiinţei lui, fără să o deţină cu adevărat sau să cunoască însemnătatea acesteia.
Zayd ibn Thabit i-a spus fiului său:
„Fiule, să nu faci ca Dumnezeu (Allah) să-ţi vadă numele în catastiful recitatorilor vanitoşi”.
Iar Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Va veni un timp în care, în comunitatea mea, auzul numelui celui care recită (Coranul) va fi considerat mai de dorit decât studiul, iar studiul va fi considerat mai bun (mai de dorit) decât săvârşirea faptelor şi trăirea (credinţei) … Cel mai mare număr de ipocriţi din comunitatea mea se află printre recitatorii Coranului”.
Să fiţi acolo unde vă recomandă credinţa (religia) să fiţi şi unde vi s-a poruncit să fiţi. Ascundeţi nivelul vostru interior cât mai mult posibil faţă de alţi oameni. Să faceţi ca actele de supunere faţă de Dumnezeu (Allah) să fie în aceeaşi relaţie cu trupul vostru pe care o are sufletul, astfel ca ele să fie un semn al nivelului la care aţi ajuns în ceea ce priveşte relaţia dintre voi înşivă şi Creatorul vostru. Căutaţi ajutorul lui Dumnezeu (Allah) în toate treburile voastre şi rugaţi-vă Lui cu smerenie la sfârşitul nopţii şi la sfârşitul zilei. Dumnezeu (Allah) a spus:
ادْعُواْ رَبَّكُمْ تَضَرُّعًا وَخُفْيَةً إِنَّهُ لاَ يُحِبُّ الْمُعْتَدِينَ
„Chemaţi-L pe Domnul vostru, cu smerenie şi în taină. El nu-i iubeşte pe călcătorii de lege.” (Sfântul Coran 7:55)
Încălcarea (limitelor) este una dintre caracteristicile şi într-adevăr, unul dintre semnele recitatorilor din zilele noastre. Fiţi cu teamă de Dumnezeu (Allah) în tot ceea ce faceţi pentru ca să nu cădeţi în stăpânirea dorinţelor voastre şi să vă distrugeţi astfel pe voi înşivă.
CAPITOLUL 26 – DEFINIREA ADEVĂRULUI ŞI A FALSITĂŢII
Temeţi-vă de Dumnezeu (Allah) şi fiţi acolo unde vreţi să fiţi, printre oamenii pe care-i alegeţi.
Nu există conflict şi ceartă acolo unde cineva manifestă prudenţă şi evlavie. Precauţia şi evlavia sunt de dorit de ambele părţi. În ele se află tot binele şi maturitatea. Evlavia este unitatea de măsură a întregii cunoaşteri şi a înţelepciunii oricărui act de supunere acceptat.
Evlavia este apa care ţâşneşte din izvorul gnozei (cunoaşterii) lui Dumnezeu (Allah), fiecare ramură a ştiinţei are nevoie de ea. Ea nu are nevoie de niciun fel de demonstraţie a cunoaşterii despre cum să fii calm, tăcut şi potolit, pentru că înseamnă teamă şi respect faţă de Dumnezeu (Allah) şi de puterea Sa. Sporirea evlaviei vine din faptul că Dumnezeu (Allah) îl învaţă pe robul Său din tainele Sale, prin îndurarea Sa, în mod subtil. Aceasta este rădăcina oricărui adevăr.
Falsitatea şi minciuna este tot ceea ce te îndepărtează de Dumnezeu (Allah) – fiecare grupare este de acord cu acest lucru. De aceea, evitaţi falsitatea, încredinţând secretul vostru lui Dumnezeu (Allah), fără să fiţi ataşaţi de nimic.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus:
„Cele mai adevărate cuvinte pe care le rostesc beduinii sunt cuvintele lui Labid, când a spus că «Într-adevăr, totul este fals în afară de Dumnezeu /Allah şi fiecare binecuvântare este mai mult ca sigur efemeră»”.
Aşadar, să rămâneţi strâns legaţi de acele lucruri asupra cărora au căzut de acord cei care sunt virtuoşi şi curaţi, cei evlavioşi, iar evlavia este rădăcina religiei, a adevărurilor convingerii, a plăcerii lui Dumnezeu (Allah) şi a supunerii.
Nu intraţi în discordiile şi în disputele dintre oameni, pentru că atunci lucrurile se vor complica pentru voi. Comunitatea aleasă a convenit asupra lucrului că Dumnezeu (Allah) este Unul şi nu există nimic asemenea Lui; şi că El este Drept în judecata Sa, că face orice doreşte şi că stăpâneşte tot ceea ce vrea. Nimeni nu poate întreba „de ce?” înfăptuieşte El un anumit lucru. Nu a existat şi nu va exista niciodată nimic care să nu fie în conformitate cu voinţa şi cu dorinţa Sa. El are puterea să facă tot ceea ce doreşte şi El este Credincios promisiunilor şi avertizărilor Sale, îndeplinindu-le.
Coranul este cuvântul Său şi acesta a existat dinaintea fiinţelor fenomenale (efemere), dinaintea spaţiului şi a timpului. Crearea fiinţelor fenomenale (efemere) şi nimicirea lor nu-L afectează cu nimic: crearea lor nu I-a sporit ştiinţa, iar pieirea lor nu-I diminuează autoritatea. Puterea Sa este măreaţă şi El e Măreţ, slavă Lui!
Dacă cineva vă aduce ceva care nu ajunge la acest adevăr fundamental, să nu acceptaţi acel lucru. Dedicaţi-vă fiinţa interioară acestui adevăr şi veţi vedea apropiindu-se binecuvântările care provin din el. Şi astfel veţi fi printre cei învingători.
CAPITOLUL 27 – ŞTIINŢA (GNOZA) PROFEŢILOR
Dumnezeu (Allah) a dăruit profeţilor Lui din comorile subtilităţii, ale generozităţii şi ale îndurării Sale. El i-a învăţat din bogăţia ştiinţei Sale şi i-a ales pentru El din toată creaţia Sa. Nimeni altcineva în întreaga Sa creaţie nu deţine o poziţie sau un caracter similar cu al lor, întrucât El i-a făcut pe aceştia ca să fie căile prin care toate celelalte creaturi să ajungă la El.
El a făcut ca supunerea faţă de ei şi dragostea pentru ei să fie modul în care se poate ajunge la mulţumirea Lui, iar împotrivirea faţă de ei şi respingerea lor să fie cauza mâniei Sale. El le-a poruncit tuturor popoarelor şi grupurilor de oameni să urmeze religia celor care le-au fost trimişi, respingând supunerea faţă de oricine altcineva, prin ascultarea de ei, prin slăvirea lor, prin dragostea, respectul pentru ei, prin admiraţia, consideraţia şi stima faţă de ei, datorită statutului lor în faţa lui Dumnezeu (Allah).
De aceea, să-i slăviţi pe toţi profeţii lui Dumnezeu (Allah) şi să nu-i aşezaţi la acelaşi nivel cu cineva care le este inferior acestora. Nu vă bateţi capul gândindu-vă la poziţia, statutul şi caracterul lor, decât dacă este vorba despre o clarificare precisă din partea lui Dumnezeu (Allah) şi despre consensul celor care au înţelegerea profundă a dovezilor care demonstrează virtuţile şi statutul acestora.
Cum aţi putea voi să înţelegeţi realitatea (natura) acelor lucruri care le-au fost date de Dumnezeu (Allah)? Dacă le comparaţi cuvintele şi faptele cu ale cuiva inferior lor, veţi fi un companion rău pentru ei. Veţi renega astfel gnoza (ştiinţa) lor, ignorând în neştiinţa voastră faptul că ei au fost special aleşi de Dumnezeu (Allah) şi veţi cădea sub nivelul adevărurilor credinţei şi ale cunoaşterii. Aşadar, fiţi cu băgare de seamă şi fiţi din nou cu băgare de seamă.
CAPITOLUL 28 – APRECIEREA IMAMILOR
S-a relatat de la Salman Al Farsi, conform unui lanţ de transmitere sigur, că acesta a spus: „L-am vizitat pe Trimisul lui Dumnezeu (Allah), care m-a privit şi mi-a spus:
«O, Salman, Dumnezeu (Allah) nu trimite niciun profet sau mesager fără să trimită cu el doisprezece lideri (imami).»
«O, Trimis al lui Dumnezeu (Allah), ştiu aceasta de la oamenii celor două Cărţi.»
«O, Salman, ştii care sunt cei doisprezece lideri (imami) ai mei, pe care Dumnezeu (Allah) i-a ales să fie conducători după mine?»
«Dumnezeu (Allah) şi Trimisul Său ştiu cel mai bine.»
«O, Salman, Dumnezeu (Allah) m-a creat pe mine din chintesenţa luminii şi m-a chemat, i-ar eu m-am supus Lui. Apoi El l-a creat pe Ali din lumina mea şi l-a chemat, iar el s-a supus. Din lumina mea şi din lumina lui Ali, El a creat-o pe Fatima. El a chemat-o şi ea s-a supus. Din mine, din Ali şi din Fatima, El i-a creat pe Al Hasan şi pe Al Husein. El i-a chemat, iar aceştia I s-au supus. Dumnezeu (Allah) ne-a dat cinci dintre Numele Sale. Dumnezeu (Allah) este Al Mahmud (Cel Lăudat), iar eu sunt Muhammad (cel demn de laudă); Dumnezeu (Allah) este Al Ali (Preaînaltul), iar acesta este Ali (cel cu un rang înalt). Dumnezeu (Allah) este Al Fatir (Cel Care creează din nimic), iar aceasta este Fatima; Dumnezeu (Allah) este Cel cu Hasan (binefaceri), iar acesta este Hasan; Dumnezeu (Allah) este Muhassin (Cel Splendid), iar acesta este Husein. El a creat nouă Imami din lumina lui Husein şi i-a chemat, iar ei I s-au supus, înainte ca Dumnezeu (Allah) să creeze Cerurile de sus, sau întinsul pământ, văzduhul, pe îngeri sau pe oameni. Noi eram lumini care-L slăveau pe El, supunându-ne şi închinându-ne Lui.»
«O, Trimis al lui Dumnezeu (Allah), fie ca tatăl şi mama mea să fie sacrificaţi pentru Tine! Care este răsplata pentru cel care îi apreciază pe aceşti oameni aşa cum ar trebui să fie apreciaţi?»
«O, Salman, cel care îi apreciază pe ei aşa cum ar trebui să fie apreciaţi şi urmează exemplul lor, cel care îi ajută şi se depărtează de vrăjmaşii lor, pe Dumnezeu (Allah), el este unul dintre noi. El se va întoarce acolo unde ne vom întoarce şi noi şi va fi unde vom fi şi noi! »
«O, Trimis al lui Dumnezeu (Allah), există credinţă acolo unde nu există cunoaşterea numelor lor şi a descendenţei lor?»
«Nu, Salman.»
«Trimis al lui Dumnezeu (Allah), unde îi voi găsi?»
«Tu deja îl cunoşti pe Al Husein; apoi va fi cel mai bun dintre închinători, Ali ibn Husein (Zein Al Abidin); apoi fiul său, Muhammad ibn Ali, cel care pătrunde în ştiinţa profeţilor şi a trimişilor de la început şi de mai târziu (Al Baqir); apoi Ja’far ibn Muhammad, limba grăitoare de adevăr a lui Dumnezeu (Allah) (Al Sadiq); apoi Musa ibn Ja’far, cel care şi-a stăpânit mânia prin răbdarea sa provenită din credinţa în Dumnezeu (Allah) (Al Kazim); apoi Ali ibn Musa, cel mulţumit de tainele lui Dumnezeu (Allah) (Al Rida); apoi Muhammad ibn Ali, cel ales dintre creaturile lui Dumnezeu (Allah) (Al Mukhtar); apoi Ali ibn Muhammad, călăuza care îndrumă spre Dumnezeu (Allah) (Al Hadi); apoi Al Hasan, fiul lui Ali, cel tăcut, protectorul de încredere al tainelor lui Dumnezeu (Allah) (Al Askari); apoi mim ha’ mim dal (Muhammad), numit Ibn Al Hasan, vestitorul care va institui dreptatea lui Dumnezeu (Allah).»”
Salman a spus: „Am început sa plâng. Apoi am continuat:
«O, Trimis al lui Dumnezeu (Allah) fă ca viaţa mea să fie prelungită până când va veni timpul lor! »
El a răspuns: «O, Salman, recită asta:
فَإِذَا جَاء وَعْدُ أُولاهُمَا بَعَثْنَا عَلَيْكُمْ عِبَادًا لَّنَا أُوْلِي بَأْسٍ شَدِيدٍ فَجَاسُواْ خِلاَلَ الدِّيَارِ وَكَانَ وَعْدًا مَّفْعُولاً
ثُمَّ رَدَدْنَا لَكُمُ الْكَرَّةَ عَلَيْهِمْ وَأَمْدَدْنَاكُم بِأَمْوَالٍ وَبَنِينَ وَجَعَلْنَاكُمْ أَكْثَرَ نَفِيرًا
„Când prima din aceste două făgăduieli a venit, Noi v-am trimis vouă robi de-ai noştri dăruiţi cu o mare putere şi ei vor cerceta lăuntrul caselor. Atunci făgăduiala se va împlini! Apoi încă o dată v-am dat puterea asupra lor. V-am înmulţit averile şi pruncii şi am făcut din voi un popor numeros”. » (Sfântul Coran 17:5-6)
„Am plâns mult”, a spus Salman, „şi aleanul meu a crescut. I-am spus: «O, Trimis al lui Dumnezeu (Allah), aceasta este promisiunea ta?»
«Da, pe Cel Care m-a trimis şi mi-a încredinţat Mesajul, aceasta este promisiunea mea, a lui Ali, a Fatimei, a lui Al Hasan, a lui Al Husein şi a celor nouă Imami, descendenţi ai copiilor lui Al Husein, faţă de tine şi faţă de cei care sunt de partea noastră şi a acelora dintre noi care sunt nedreptăţiţi. Cel care este cu adevărat sincer în credinţa sa, pe Dumnezeu (Allah), Salman, la el pot să vină Iblis şi armatele sale. Cel care este cu adevărat necredincios, va fi pedepsit prin răzbunare, chinuri şi prin ceea ce va moşteni (adică va fi pedepsit mai degrabă de alţii şi nu de ei). Domnul tău nu va nedreptăţi pe nimeni. La noi face referire acest verset:
وَنُرِيدُ أَن نَّمُنَّ عَلَى الَّذِينَ اسْتُضْعِفُوا فِي الْأَرْضِ وَنَجْعَلَهُمْ أَئِمَّةً وَنَجْعَلَهُمُ الْوَارِثِينَ. وَنُمَكِّنَ لَهُمْ فِي الْأَرْضِ وَنُرِي فِرْعَوْنَ وَهَامَانَ وَجُنُودَهُمَا مِنْهُم مَّا كَانُوا يَحْذَرُونَ
„Noi am vrut să-i ocrotim pe cei năpăstuiţi de pe pământ, făcându-i căpetenii, făcându-i moştenitori ca să le dăm un loc pe pământ şi să le arătăm astfel lui Faraon, lui Haman şi oştirilor lor pe cea de care se fereau.” (Sfântul Coran 28:5-6)
Salman a spus: „Mi-am luat rămas bun de la Trimisul lui Dumnezeu (Allah), fără să fiu deloc îngrijorat de modul în care Salman va înfrunta moartea, sau de felul în care moartea îl va găsi pe el.”
CAPITOLUL 29 – APRECIEREA COMPANIONILOR
Să nu părăsiţi ceea ce este sigur pentru ceea ce este îndoielnic şi ceea ce este clar pentru ceea ce este neştiut. Nu judecaţi ceea ce nu puteţi vedea numai din ceea ce vi se spune. Dumnezeu (Allah) dispreţuieşte bârfa, ponegrirea, părerile şi gândurile rele despre fraţii voştri în credinţă. Cu atât mai mult, oare ce crede El despre îndrăzneala de a atribui o declaraţie falsă, o credinţă falsă sau o minciună companionilor Trimisului lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!)?
Aşa cum a spus:
إِذْ تَلَقَّوْنَهُ بِأَلْسِنَتِكُمْ وَتَقُولُونَ بِأَفْوَاهِكُم مَّا لَيْسَ لَكُم بِهِ عِلْمٌ وَتَحْسَبُونَهُ هَيِّنًا وَهُوَ عِندَ اللَّهِ عَظِيمٌ
„Căci voi îl purtaţi de ici-colo pe limbile voastre, şi rostiţi cu gurile voastre, ceea ce nu ştiţi. Voi socotiţi că este lucru de nimic, însă înaintea lui Dumnezeu este cumplit.” (Sfântul Coran 24:15)
Atât timp cât puteţi găsi un mod de a vorbi de bine şi de a vă purta frumos faţă de oameni, fie că sunt de faţă sau nu, să nu faceţi altfel. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَقُولُواْ لِلنَّاسِ حُسْناً
„Spuneţi oamenilor vorbe frumoase.” (Sfântul Coran 2:83)
Să ştiţi că Dumnezeu (Allah) a ales companioni pentru Profetul Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), i-a onorat pe aceştia cu cea mai nobilă distincţie a onoarei şi i-a înveşmântat în haina sprijinului, a izbânzii şi a unei tovărăşii bune pentru el, atât în situaţiile plăcute, cât şi în cele mai puţin plăcute. El a făcut ca limba Profetului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) să vorbească despre virtuţile lor, despre calităţile lor excepţionale şi despre distincţiile lor.
Aşadar, să credeţi în dragostea lor, să le menţionaţi meritele şi feriţi-vă de compania celor care aduc inovaţii, pentru că aceasta va face ca necredinţa să crească în inimile voastre şi să fiţi în mare pierdere. Dacă meritele unora dintre ei nu vă sunt cunoscute sau clare, atunci lăsaţi-le Celui Care cunoaşte cele nevăzute, spunând: „O, Dumnezeule (Allah), îi iubesc pe toţi cei iubiţi de Tine şi de Trimisul Tău şi nu am dragoste pentru cei pe care-i urăşti Tu sau Trimisul Tău.” Nu există o obligaţie mai mare decât aceasta.
CAPITOLUL 30 – ONOAREA ŞI SANCTITATEA CREDINCIOŞILOR
Nimeni nu respectă onoarea credincioşilor în afară de cel care respectă onoarea cerinţei sacre a lui Dumnezeu (Allah) cu privire la credincioşi. Cel care îndeplineşte cel mai bine această cerinţă sacră a lui Dumnezeu (Allah) şi a Trimisului Său (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) este cel care are cel mai deosebit respect pentru porunca de a-i onora pe credincioşi. Cel care nu preţuieşte onoarea credincioşilor a lepădat veşmântul credinţei sale.
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „O parte a respectului faţă de Dumnezeu (Allah) este de a-i respecta pe cei care sunt aproape de Dumnezeu (Allah) în credinţă”. Şi „Cel care nu este îngăduitor faţă de un tânăr (copil) şi care nu are respect pentru un bătrân nu este dintre noi. Să nu spuneţi despre un musulman că este necredincios, atât timp cât se mai poate încă căi, decât dacă este printre cei menţionaţi de Dumnezeu (Allah) în Cartea Sa”.
Dumnezeu (Allah) a spus:
إِنَّ الْمُنَافِقِينَ فِي الدَّرْكِ الأَسْفَلِ مِنَ النَّارِ وَلَن تَجِدَ لَهُمْ نَصِيرًا
„Făţarnicii vor fi aruncaţi în fundul Gropii cu jar şi tu nu vei afla ajutor pentru ei.” (4:145)
Preocupaţi-vă de obligaţiile voastre despre care vi se va cere socoteală.
Următorul: CAPITOLUL 31 – 40
Anterior: CAPITOLUL 11 – 20