CAPITOLUL 11 – DESPRE PLECAREA DE ACASĂ
Când plecaţi de acasă, să o faceţi ca şi cum nu vă veţi mai întoarce niciodată. Să plecaţi numai de dragul ascultării de Dumnezeu (Allah) sau de dragul religiei. Să rămâneţi senini şi demni în ţinuta voastră şi să-l pomeniţi pe Dumnezeu (Allah) atât în taină, cât şi în mod public.
Unul dintre companionii lui Abu Dharr a întrebat pe cineva din familia acestuia unde era Abu Dharr, iar femeia i-a spus: „A ieşit afară”.
Când bărbatul a întrebat-o când urma să se întoarcă acesta, ea i-a răspuns: „Când se întoarce este în mâna altcuiva” pentru că el nu are putere asupra lui însuşi.
Să învăţaţi de la creaturile lui Dumnezeu (Allah), atât de la oamenii credincioşi cât şi de la cei rătăciţi, oriunde mergeţi. Rugaţi-L pe Dumnezeu (Allah) să vă aşeze printre robii Săi sinceri şi drepţi şi să vă alăture acelora dintre ei care au mers mai departe şi să vă adune în compania lor. Slăviţi-L pe El şi mulţumiţi-I pentru că v-a făcut să ocoliţi poftele şi pentru că v-a ocrotit de faptele urâte ale nelegiuiţilor. Coborâţi-vă privirea de la poftele trupeşti şi de la lucrurile interzise şi rămâneţi pe drumul drept în timpul călătoriei voastre. Să fiţi vigilenţi şi cu teamă de Dumnezeu (Allah) la fiecare pas, ca şi cum aţi străbate calea cea dreaptă. Să nu vă abateţi de la ea. Salutaţi-i pe oameni, fiind primii care faceţi acest lucru şi grăbiţi-vă să le răspundeţi la salut. Oferiţi ajutorul celor care vi-l cer pentru o cauză dreaptă, îndrumaţi-i pe cei pierduţi şi ignoraţi-i pe ignoranţi.
Când va întoarceţi acasă, să intraţi aşa cum intră mortul în mormântul său, singura îngrijorare a sa fiind aceea de a primi îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu (Allah)
.
CAPITOLUL 12 – DESPRE RECITAREA CORANULUI
Oricine recită Coranul fără să se smerească în faţa lui Dumnezeu (Allah), fără să aibă o inimă deschisă şi fără ca acest lucru să-l facă să se căiască şi să se teamă, nesocoteşte imensitatea lui Dumnezeu (Allah) şi va fi, fără îndoială, în pierdere.
Cel care recită Coranul are nevoie de trei lucruri: o inimă cu teamă de Dumnezeu (Allah), un trup liniştit, calm şi receptiv şi un loc potrivit pentru recitare. Când inima sa se teme de Dumnezeu (Allah), atunci Satan cel blestemat îl părăseşte. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
فَإِذَا قَرَأْتَ الْقُرْآنَ فَاسْتَعِذْ بِاللّهِ مِنَ الشَّيْطَانِ الرَّجِيمِ
„Atunci când citeşti Coranul, cere ocrotirea lui Dumnezeu împotriva Diavolului ce trebuie bătut cu pietre.” (16:98)
Când (cel care recită Coranul) se eliberează pe sine de ataşamente, atunci inima lui va fi dedicată recitării şi nimic nu-l va împiedica să dobândească binecuvântarea luminii Coranului şi beneficiile sale. Când acesta găseşte un loc liniştit şi se retrage dintre oameni având cele două calităţi ale smereniei inimii şi liniştii trupului, atunci sufletul său şi fiinţa sa interioară va simţi comuniunea cu Dumnezeu (Allah) şi va descoperi plăcerea şi dulceaţa acesteia, prin felul în care Dumnezeu (Allah) le vorbeşte robilor Săi drepţi, arătându-Şi blândeţea faţă de ei şi în care îi alege El pe aceştia pentru a le oferi din multitudinea calităţilor Sale alese şi ale semnelor Lui minunate. Dacă va bea un pahar din această băutură, nu va mai dori nicio altă stare şi niciun alt moment mai mult decât acesta. El va prefera recitarea Coranului mai mult decât orice alt act de supunere şi devoţiune pentru că ea implică conversaţia intimă cu Domnul, fără vreun intermediar sau mijlocitor.
Aşadar, fiţi atenţi cum recitaţi Cartea Domnului vostru, Coranul protector la care năzuiţi, cum răspundeţi la poruncile sale, cum ocoliţi cele interzise de el şi cum respectaţi limitele impuse de el, pentru că el este o Carte puternică şi măreaţă: falsitatea şi neadevărul nu trebuie să o atingă nici din faţă, nici din spate:
تَنزِيلٌ مِّنْ حَكِيمٍ حَمِيدٍ
„Deşărtăciuni nu vin nici dinaintea şi nici din urma ei, căci este o pogorâre de la Înţeleptul, Lăudatul.” (41:42)
De aceea, recitaţi-l într-un mod sistematic şi contemplativ, respectaţi limitele impuse de el cu privire la cele pe care le promite sau în lucrurile asupra cărora vă avertizează. Reflectaţi la exemplele şi la avertizările cuprinse în el. Feriţi-vă de a arăta un respect nepotrivit şi exagerat pentru recitarea sa formală şi literală, în timp ce eşuaţi în respectarea limitelor legitime pe care le impune el.
CAPITOUL 13 – VEŞMINTELE
Cea mai bună podoabă a vestimentaţiei unui credincios este prudenţa şi cel mai binecuvântat veşmânt este credinţa. Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
وَلِبَاسُ التَّقْوَىَ ذَلِكَ خَيْرٌ
„Însă veşmântul pioşeniei este mult mai bun!” (7:26)
Veşmântul exterior este o binecuvântare a lui Dumnezeu (Allah) pentru a păstra decenţa fiilor lui Adam; el este un semn al demnităţii pe care Dumnezeu (Allah) a dat-o urmaşilor lui Adam. El nu a mai acordat această onoare vreunei alte creaturi; acesta a fost oferit credincioşilor ca un mijloc prin care aceştia să-şi îndeplinească obligaţiile. Cele mai bune veşminte sunt cele care nu-ţi distrag atenţia de la Dumnezeu (Allah), acele veşminte care te aduc de fapt, mai aproape de El, care te fac să-ţi aduci aminte de El, să-I fii recunoscător şi supus Lui. Cele care nu te conduc însă la mândrie, la trufie, la prefăcătorie, la lăudăroşenie sau la aroganţă – acestea sunt un dezastru şi o năpastă asupra credinţei şi religiei cuiva, iar rezultatul lor este împietrirea inimii.
Când vă îmbrăcaţi cu veşmintele voastre, să vă aduceţi aminte de faptul că Dumnezeu (Allah) vă acoperă greşelile cu îndurarea şi mila Sa. Ar trebui să vă înveşmântaţi şi sufletul în acelaşi mod în care vă acoperiţi trupul cu îmbrăcămintea voastră. Să vă învesmântaţi interiorul fiinţei voastre cu teamă, respect şi evlavie faţă de Dumnezeu (Allah), iar exteriorul fiinţei voastre cu supunere faţă de El. Luaţi seama la binecuvântările revărsate de Dumnezeu (Allah) asupra voastră, pentru că El este Cel Care a creat mijloacele de a vă face veşminte pentru a vă acoperi ruşinea trupească şi a deschis porţile căinţei, ale părerii de rău şi ale căutării mântuirii, pentru a vă înveşmânta sufletul şi pentru a vă acoperi păcatele şi caracterul vostru urât.
Nu scoateţi la iveală greşelile nimănui, dacă Dumnezeu (Allah) le-a acoperit, pentru că El a ascuns lucruri şi mai urâte în ceea ce vă priveşte. Preocupaţi-vă de propriile voastre greşeli şi treceţi cu vederea chestiunile şi situaţiile care nu vă privesc. Aveţi grijă ca nu cumva să vă irosiţi viaţa preocupându-vă de faptele altora, schimbând comoara voastră de neînlocuit, care v-a fost dată, cu altcineva, iar prin aceasta să vă distrugeţi pe voi înşivă. Uitarea propriilor greşeli va atrage după sine cea mai mare pedeapsă a lui Dumnezeu (Allah) în această lume şi este cea mai mare cauză a pedepsei în viaţa de apoi. Cât timp robul este preocupat cu ascultarea lui Dumnezeu (Allah), cu recunoaşterea propriilor greşeli şi cu părăsirea oricărui lucru care ar putea să-i reducă sau să-i diminueze credinţa în Dumnezeu (Allah), el va fi cruţat de la pierzare şi va fi cufundat în oceanul îndurării lui Dumnezeu (Allah), dobândind mărgăritarele, comorile şi beneficiile înţelepciunii şi ale purităţii.
Cât timp cineva uită de propriile păcate, fiind orb in ceea ce priveşte greşelile sale şi se bazează pe puterea şi pe forţa sa, nu va ajunge niciodată la succes.
CAPITOLUL 14 – A FACE PARADĂ CU PROPRIILE FAPTE
Nu arăta faptele tale celui care nici nu dă viaţă, nici nu cauzează moartea şi care nu-ţi poate înlătura poverile. A face paradă cu propriile fapte este asemenea unui un pom al cărui singur rod este atribuirea în taină de parteneri lui Dumnezeu (Allah), iar rădăcina sa este ipocrizia. Celui vanitos i se va spune în Ziua Judecăţii: „Ia ceea ce consideri a fi răsplata pentru faptele tale de la cei pe care Mi i-ai atribuit ca asociaţi. Priveşte către cei pe care i-ai adorat, cărora li te-ai închinat şi pe care i-ai invocat, în care ţi-ai pus speranţele şi de care te-ai temut. Şi află că nu poţi ascunde nimic în tine însuţi de Dumnezeu (Allah); te vei amăgi pe tine însuţi.”’
Dumnezeu (Allah) a spus:
يُخَادِعُونَ اللّهَ وَالَّذِينَ آمَنُوا وَمَا يَخْدَعُونَ إِلاَّ أَنفُسَهُم وَمَا يَشْعُرُونَ
„Ei caută să-l înşele pe Dumnezeu şi pe cei credincioşi, însă nu se înşeală decât pe ei înşişi, fără a-şi da seama.” (2:9)
Cel mai adesea se întâmplă ca oamenii să-şi etaleze faptele prin felul în care îi privesc pe ceilalţi, în care vorbesc, mănâncă, beau, prin felul în care îşi fac apariţia undeva, în care şed cu ceilalţi, prin felul în care se îmbracă, râd şi prin modul în care efectuează rugăciunile, pelerinajul, jihad-ul, prin felul în care recită din Coran şi prin toate actele exterioare de devoţiune.
Dar cel care este sincer faţă de Dumnezeu (Allah), care se teme de El în inima sa şi care se consideră pe sine ca având lipsuri, chiar şi după ce a depus toate eforturile, va descoperi că Dumnezeu (Allah) este mulţumit de el drept rezultat şi se va număra printre cei eliberaţi de ipocrizie şi de etalarea faptelor lor, cu condiţia ca să rămână în această stare.
CAPITOLUL 15 – ADEVĂRUL
Adevărul este o lumină care radiază prin natura sa, luminând întreaga lume; este precum soarele, datorită existenţei căruia lucrurile beneficiază de lumină, fără ca aceasta să se împuţineze în natura sa. Un om cinstit şi drept, care se află în adevăr, este de fapt un om care dă crezare oricărui mincinos datorită naturii sale adevărate, cinstite şi drepte. Aceasta înseamnă că nimic care se opune adevărului sau nimic din ceea ce nu este adevărat nu poate să coexiste cu acesta; întocmai cum s-a întâmplat cu Adam, care l-a crezut pe Iblis când l-a minţit, pentru că Iblis a făcut un jurământ fals, iar în Adam nu exista niciun fel de falsitate sau minciună. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَلَمْ نَجِدْ لَهُ عَزْمًا
„Şi nu am aflat la el nici o tărie.” (20:115)
Pentru că Iblis a creat ceva ce nu se cunoştea înainte, atât în exterior, cât şi în interior. Iblis va fi confruntat cu minciuna sa şi nu va beneficia niciodată de cinstea şi de dreptatea lui Adam.
Cu toate acestea, a fost în folosul lui Adam că a crezut minciuna lui Iblis, deoarece Dumnezeu (Allah) a depus mărturie pentru el, când a spus că el nu a stăruit în ceea ce era împotriva obiceiului său. Aceasta înseamnă că în realitate, statutul său de creatură aleasă de Dumnezeu (Allah) nu a fost afectat de minciunile Satanei.
Cinstea este însuşirea celui care se află în adevăr. Existenţa dreptăţii provine din faptul că Dumnezeu l-a purificat pe robul Său, aşa cum a afirmat El despre dreptatea lui Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!) în Ziua Judecăţii. El a menţionat dreptatea referindu-se la nevinovăţia celor drepţi din comunitatea lui Muhammad (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), spunând:
هَذَا يَوْمُ يَنفَعُ الصَّادِقِينَ صِدْقُهُمْ
„Aceasta este ziua când dreptăciunea le este de folos celor drepţi.” (5:119)
Căpetenia credincioşilor, Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!), a spus: „Adevărul este sabia lui Dumnezeu (Allah), atât în ceruri cât şi pe pământ. Aceasta despică tot ce atinge.” Dacă doriţi să aflaţi dacă spuneţi adevărul sau dacă minţiţi, atunci priviţi la adevărul celor intenţionate de voi şi la ceea ce afirmaţi în cele din urmă. Apoi cântăriţi-le pe amândouă potrivit balanţei lui Dumnezeu (Allah), ca şi cum aţi fi prezenţi la Judecata de Apoi. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَالْوَزْنُ يَوْمَئِذٍ الْحَقُّ
„În Ziua aceea, se va cântări. Acesta-i Adevărul!” (7:8)
Dacă există echilibru şi armonie între ceea ce intenţionaţi şi ceea ce spuneţi, atunci afirmaţia voastră este izbutită; cinstea voastră constă în faptul că limba voastră nu diferă de inimă, nici inima nu diferă de limbă. Persoana cinstită, care spune adevărul şi care poate fi descrisă în acest mod, este precum un înger care-şi scoate la lumină sufletul său; dacă sufletul nu este scos la lumină, atunci ce se poate face?
CAPITOLUL 16 – SINCERITATEA
Sinceritatea stă la baza tuturor faptelor nobile: ea începe prin a fi acceptat de Dumnezeu (Allah) şi duce la mulţumirea Lui. De aceea, cel ale cărui fapte sunt acceptate de Dumnezeu (Allah) şi cel de care este mulţumit El este cel sincer, chiar dacă faptele sale sunt puţine la număr. Cel ale cărui fapte nu sunt acceptate, nu este sincer, chiar dacă faptele sale sunt multe, aşa cum putem vedea când reflectăm la ceea ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Iblis cel blestemat.
Semnul acceptării este existenţa integrităţii şi a corectitudinii, prin sacrificarea lucrurilor pe care ni le dorim, fiind pe deplin conştienţi de fiecare acţiune întreprinsă, cât şi de fiecare acţiune pe care nu o întreprindem. Egoul celui sincer este mistuit prin înfrânarea de la ceea ce-şi doreşte, acesta îşi consacră viaţa pentru ceea ce a fost rânduit, acţionând în conformitate cu ceea ce cunoaşte. Pentru că dacă omul reuşeşte acest lucru, atunci a câştigat totul, iar dacă pierde acest lucru, atunci a pierdut totul. Iar sinceritatea este rezultatul purificării intenţiilor şi al înţelegerii corecte a transcendenţei (tanzih) lui Dumnezeu (Allah) şi a Unicităţii Sale.
Aşa cum a spus primul Imam (Pacea fie asupra sa!): „Cei care înfăptuiesc vor pieri, cu excepţia celor care se supun; cei care se supun vor pieri, cu excepţia celor care cunosc; cei care cunosc vor pieri, cu excepţia celor care sunt cinstiţi şi drepţi; cei cinstiţi şi drepţi vor pieri, cu excepţia celor care sunt sinceri; cei sinceri vor pieri, cu excepţia celor care sunt prudenţi; cei prudenţi vor pieri, cu excepţia celor care au certitudinea convingerilor lor, iar cei care au siguranţa convingerilor lor au un caracter ales.” Aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
وَاعْبُدْ رَبَّكَ حَتَّى يَأْتِيَكَ الْيَقِينُ
„Închină-te Domnului tău până ce-ţi va veni încrederea deplină!” (15:99)
Primul nivel al sincerităţii este atunci când robul se străduieşte cât de mult poate, iar după aceea el nu consideră faptele sale ca având vreo valoare în faţa lui Dumnezeu (Allah) şi nu pretinde de la Domnul său ca acesta să-l recompenseze pentru faptele sale potrivit ştiinţei lui, pentru că dacă Dumnezeu (Allah) i-ar cere acestuia să îndeplinească în totalitate şi în mod desăvârşit obligaţiile supunerii (‘ubudiyah) faţă de El, el ar fi incapabil să facă asta. Primul lucru pe care trebuie să-l facă cel sincer în această viaţă este să se păzească de toate păcatele, pentru a putea fi salvat de Foc şi pentru a putea câştiga Gradina (Paradisului) în viaţa de apoi.
CAPITOLUL 17 – EVLAVIA
Evlavia (taqwa) are trei aspecte:
- Evlavia care rezultă din încrederea şi dependenţa faţă de Dumnezeu (Allah), care înseamnă respingerea lucrurilor contradictorii şi a oricărei umbre de îndoială, iar aceasta este evlavia celor aleşi.
- Respectul faţă de Dumnezeu (Allah), care presupune abandonarea tuturor lucrurilor asupra cărora există îndoieli, cât şi renunţarea la ceea ce este interzis (haram); aceasta este evlavia celor puţini.
- Teama de Foc şi de pedeapsă, care are drept rezultat renunţarea la ceea ce este nepermis; aceasta este forma de evlavie a celor mai mulţi oameni.
Evlavia este ca apa care curge într-un râu. Cele trei nivele ale evlaviei sunt precum pomii de diferite feluri şi culori plantaţi pe malul acelui râu, iar fiecare pom absoarbe din apa râului potrivit esenţei lui, capacităţii lui, subţirimii sau grosimii lui.
Iar foloasele pe care le au creaturile de la aceşti pomi şi fructe sunt potrivit valorii şi importanţei lor. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَزَرْعٌ وَنَخِيلٌ صِنْوَانٌ وَغَيْرُ صِنْوَانٍ يُسْقَى بِمَاء وَاحِدٍ وَنُفَضِّلُ بَعْضَهَا عَلَى بَعْضٍ فِي الأُكُلِ
„Pe pământ sunt ogoare vecine unele cu altele, podgorii de vie, grâne şi curmali — mai mulţi pe o buturugă ori numai unul — toate udate sunt cu aceeaşi apă, însă Noi le alegem pe unele înaintea altora pentru mâncare.” (13:4)
Evlavia în actele de supunere faţă de Dumnezeu (Allah) este ca apa pentru pomi, iar soiurile diverse ale pomilor şi fructele lor de culori şi cu gusturi diferite sunt precum treptele diferite ale credinţei. Cel care se află la nivelul cel mai înalt al credinţei şi care are sufletul cel mai curat are şi cea mai mare evlavie. Cel care are evlavie Îl adoră pe Dumnezeu (Allah) cu o veneraţie mai pură, mai desăvârşită şi mai sinceră; cel care este aşa este mai aproape de Dumnezeu (Allah).
Dar fiecare act de devoţiune care se bazează pe altceva în afară de evlavie nu are niciun rezultat. Dumnezeu (Allah) a spus:
أَفَمَنْ أَسَّسَ بُنْيَانَهُ عَلَى تَقْوَى مِنَ اللّهِ وَرِضْوَانٍ خَيْرٌ أَم مَّنْ أَسَّسَ بُنْيَانَهُ عَلَىَ شَفَا جُرُفٍ هَارٍ فَانْهَارَ بِهِ فِي نَارِ جَهَنَّمَ
„Oare cel care şi-a întemeiat zidirea pe pioşenie faţă de Dumnezeu şi pentru a-i plăcea nu este mai bun decât cel care şi-a întemeiat zidirea pe buza alunecoasă a unei prăpăstii, roasă de apă, ce va face să se năruie zidirea şi ziditorul ei în Focul Gheenei?” (9:109)
Evlavia înseamnă evitarea cu prudenţă a lucrurilor care nu sunt dăunătoare sau rele în sine, numai de teama celor care sunt dăunătoare. Evlavia înseamnă, de fapt, să te supui fără să te răzvrăteşti, să-ţi aminteşti întotdeauna de Dumnezeu (Allah), fără să uiţi de El, să deţii o cunoaştere lipsită de ignoranţă şi să fii acceptat de Dumnezeu (Allah) şi nu respins de El.
CAPITOLUL 18 – TEAMA DE DUMNEZEU (ALLAH)
Înfrânaţi-vă mădularele şi simţurile de la tot ceea ce dăunează sufletului vostru, care v-ar putea îndepărta de Dumnezeu (Allah) şi care v-ar putea aduce amărăciune, suferinţă şi regret în Ziua Judecăţii şi care vă va face să vă ruşinaţi de faptele urâte pe care le-aţi comis.
Cel care este cinstit şi meticulos trebuie să aibă trei principii: el ar trebui să treacă cu vederea greşelile celorlalţi, să evite să-i insulte pe aceştia şi ar trebui să menţină echilibrul dintre critică şi laudă.
Temelia respectului faţă de Dumnezeu (Allah) este să vă cercetaţi în permanenţă pe voi înşivă, să rostiţi adevărul în ceea ce spuneţi şi să fiţi curaţi în tranzacţiile voastre, să respingeţi orice lucru asupra cărora există suspiciuni, să părăsiţi orice slăbiciune, greşeală şi îndoială, să vă îndepărtaţi de tot ceea ce nu vă priveşte şi să nu deschideţi acele porţi pe care nu veţi mai şti cum să le închideţi.
Să nu şedeţi cu cei care fac să devină neclar ceea ce este limpede pentru voi, nici cu cei care iau credinţa în neserios. Să nu puneţi la îndoială acele lucruri pe care mintea voastră nu are capacitatea de a le cuprinde şi pe care nu le veţi putea înţelege, indiferent cine le rosteşte şi îndepărtaţi-vă de toţi cei care se îndepărtează de Dumnezeu (Allah).
CAPITOLUL 19 – RELAŢIILE SOCIALE
Politeţea şi amabilitatea în relaţiile sociale cu celelalte creaturi ale lui Dumnezeu (Allah) şi evitarea tuturor faptelor de nesupunere faţă de El este un semn al imensei generozităţi a lui Dumnezeu (Allah) faţă de robii Săi. Oricine este sincer şi smerit în faţa lui Dumnezeu (Allah) în adâncul fiinţei sale va avea relaţii sociale bune cu cei din exterior.
Să staţi în compania oamenilor de dragul lui Dumnezeu (Allah) şi să nu staţi în tovărăşia lor numai pentru a participa la treburile lumeşti, pentru a obţine partea voastră din acestea, pentru a căuta o poziţie înalta în societate, pentru a vă etala ceea ce aveţi sau de dragul renumelui. Să nu depăşiţi limitele şari’ah-ei de dragul relaţiilor sociale, încercând să fiţi în rând cu ceilalţi, pentru a câştiga o reputaţie bună, întrucât aceste lucruri nu vă pot înfrumuseţa cu nimic şi veţi pierde în lumea de apoi, unde nu veţi avea scăpare sau adăpost. Să vă purtaţi faţă de cel care este mai în vârstă decât voi aşa cum v-aţi purta cu tatăl vostru, să-l trataţi pe cel care este mai tânăr decât voi ca pe fiul vostru. Să vă purtaţi cu cei de seama voastră aşa cum v-aţi purta cu fraţii voştri. Nu renunţaţi la lucrurile de care sunteţi siguri în inima voastră pentru cele auzite de la alţi oameni despre care aveţi îndoieli sau suspiciuni. Fiţi blânzi când îndemnaţi la ceea ce este bine şi miloşi când interziceţi ceea ce este rău.
Niciodată să nu renunţaţi la a-i sfătui pe oameni de bine în orice situaţie. Pentru că Dumnezeu (Allah) a spus:
وَقُولُواْ لِلنَّاسِ حُسْناً
„Spuneţi oamenilor vorbe frumoase.” (2:83)
Îndepărtaţi-vă de lucrurile care vă fac să uitaţi să-L pomeniţi pe Dumnezeu (Allah), când ispitele vă distrag atenţia de la ascultarea şi supunerea faţă de El, pentru că acestea vin de la prietenii şi de la ajutoarele Satanei. Să nu lăsaţi ca atracţia faţă de ele să vă conducă la prefăcătorie şi la disimularea adevărului, pentru că aceasta ar fi într-adevăr o pierdere imensă. Noi căutăm adăpost la Atotputernicul Dumnezeu (Allah) de toate acestea.
CAPITOLUL 20 – DESPRE SOMN
Să dormiţi somnul celor atenţi şi cu băgare de seama, să nu dormiţi somnul celor nepăsători. Pentru că cei care sunt cu băgare de seamă dintre cei inteligenţi dorm numai pentru a se odihni şi nu dorm din trândăvie.
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Ochii mei dorm, dar inima mea nu doarme.”
Când mergeţi la culcare să aveţi intenţia de a uşura povara îngerilor, eliberându-vă sufletul de poftele lui şi de a vă cerceta şi analiza pe voi înşivă; să fiţi conştienţi de faptul că sunteţi neputincioşi şi slabi. Voi nu aveţi nicio putere asupra mişcărilor sau a nemişcării voastre, decât potrivit hotărârii şi în măsura în care vrea Dumnezeu (Allah).
Să ştiţi că somnul este fratele morţii. Folosiţi-l ca pe un indicator al morţii, pentru că nu există nicio cale de a te trezi din moarte sau de a te întoarce să înfăptuieşti ceea ce este corect, din moment ce ai pierdut ocazia.
Cel care doarme în timpul unei rugăciuni obligatorii, sau in timpul unei rugăciuni recomandate sau suplimentare, greşeşte, iar somnul său este somnul celor nepăsători şi calea celor rataţi; el este vinovat. Cel care doarme după ce şi-a îndeplinit datoriile în ceea ce priveşte rugăciunile obligatorii şi cele recomandate şi care şi-a dus la bun sfârşit responsabilităţile doarme un somn vrednic de laudă.
Nu cunosc nimic care să-i protejeze mai mult pe oameni în zilele noastre decât somnul, pentru cei care au dobândit aceste calităţi; aceasta este pentru că oamenii au încetat să-şi mai păzească credinţa şi să se mai îngrijească de comportamentul lor, prin supravegherea şi examinarea acestuia. Ei au luat calea mâinii stângi. Când robul sincer faţă de Dumnezeu (Allah) se străduieşte să nu vorbească ceea ce este nepotrivit, cum ar putea el să evite să audă ceea ce l-ar face să vorbească (lucruri nepotrivite), dacă nu ar exista o protecţie? Somnul este o astfel de pază şi protecţie. Iar Dumnezeu (Allah) a spus:
إِنَّ السَّمْعَ وَالْبَصَرَ وَالْفُؤَادَ كُلُّ أُولـئِكَ كَانَ عَنْهُ مَسْؤُولاً
„Nu urma ceva de care nu ai ştiinţă, căci şi auzul şi văzul şi inima vor da socoteală!” (17:36)
Somnul în exces ascunde multe rele, chiar dacă îndeplineşte condiţiile pe care le-am menţionat. Excesul de somn este cauzat de excesul de băutură, iar excesul de băutură este cauzat de prea multă îndestulare. Ambele apasă greu asupra sufletului, împiedicându-l de la ascultare şi împietresc inima, împiedicând-o de la reflecţie şi smerenie.
Să consideraţi somnul vostru ca fiind ultima responsabilitate sau treabă în această viaţă; pomeniţi-L pe Dumnezeu (Allah) în inima şi cu limba voastră. Lăsaţi ca ascultarea şi supunerea voastră faţă de Dumnezeu (Allah) să întreacă faptele voastre rele şi căutaţi ajutorul Lui în timp ce vă odihniţi; vegheaţi până la rugăciunea de dimineaţă, pentru că atunci când staţi de veghe noaptea, Satana vă şopteşte: „Dormiţi din nou, aveţi o noapte lungă în faţă”, întrucât el doreşte ca să pierdeţi ocazia de a medita profund şi de a vă expune starea în faţa Domnului vostru, abandonându-vă Lui. Să nu renunţaţi la căutarea iertării în zorii zilei, pentru că există o răsplată mare pentru cei care sunt devotaţi în rugăciune în acel moment al zilei.
Următorul: CAPITOLUL 21 – 30
Anterior: CAPITOLUL 1 – 10