INTRODUCERE
Calea islamului cuprinde cel mai amplu şi mai complet sistem de conduită pentru călătorul care o alege. Comportamentul exterior al unui musulman reflectă ceea ce se află în profunzimea conştiinţei sale interioare.
Cum creaţia este întemeiată pe principiul Singularităţii lui Dumnezeu (Allah), Tawhid, aşa cum se numeşte acesta în limba arabă, fiecare aspect al trăirii umane reflectă un aspect al acestei unităţi. Musulmanul este cel care s-a supus şi a acceptat această ordine sănătoasă şi acest echilibru firesc, în deplină cunoştinţă de cauză şi fiind împăcat cu sine. Manierele exterioare ale comportamentului provin dintr-un echilibru interior. Siguranţa exterioară provine din spunerea şi satisfacţia lăuntrică. Nobleţea exterioară şi curajul rezultă din conştientizarea interioară a imensei indurări şi milostiviri a Creatorului.
Comportamentul exterior, manierele, practicile şi ritualurile islamului sunt toate manifestări ale unei stări lăuntrice mai subtile şi mai rafinate şi ale îmbinării armonioase dintre aspectul exterior şi cel interior, în călătoria noastră prin această lume. Dacă există o anumită însuşire sufletească, trebuie să existe şi o expresie exterioară corespunzătoare acesteia, ea fiind semnul unei anumite trăsături interioare.
În învăţăturile sale, Imamul Jafar As-Sadiq (Pacea fie asupra sa!) dezvăluie calea către echilibru în cel mai inspirat mod, cel al tawhid-ului. Om de erudiţie şi capabil a discerne în profunzime, el vede mâna unificatoare şi o arată căutătorului sincer. Aceste învăţături pot fi folositoare pentru oricine este interesat de spiritualitate şi doreşte să beneficieze de calea islamului.
Explicaţiile Imamului cuprinse în „Lumina călăuzitoare” includ multe nivele de înţelegere. Acestea depind de structura lăuntrică a căutătorului şi de gradul de sinceritate al acestuia. Deşi această carte are dimensiuni reduse, conţinutul şi înţelesurile ei sunt vaste. Ne rugăm lui Dumnezeu (Allah) să ne aprofundeze cunoaşterea şi trăirea marii Sale îndurări şi milostiviri.
Fadhlallah Haeri
CAPITOLUL 1 – SUPUNEREA (‘Ubudiyah)
Bazele comportamentului au patru aspecte : conduita faţă de Dumnezeu (Allah), conduita faţă de sine, conduita faţă de creaţie (ex.:oameni) şi comportarea faţă de această lume. Fiecare dintre aceste aspecte se sprijină pe şapte principii. Astfel, există şapte principii ale conduitei faţă de Dumnezeu (Allah): a-I da Acestuia ce I se cuvine, a nu încălca limitele impuse de El, a fi recunoscător pentru darurile Sale, a fi mulţumit cu ceea ce a hotărât El, a fi răbdător în faţa încercărilor la care ne supune El, a-I slăvi sfinţenia şi a tânji după El.
Cele şapte principii ale conduitei faţă de sine sunt: evlavia, străduinţa, răbdarea, disciplina spirituală, căutarea adevărului şi a sincerităţii, îndepărtarea de ceea ce place sufletului şi constrângerea acestuia la simplitate (sărăcie – faqr).
Cele şapte principii ale conduitei faţă de creaţie sunt: toleranţa, iertarea, smerenia, generozitatea, compasiunea, sfătuirea de bine, dreptatea şi corectitudinea.
Cele şapte principii ale comportamentului faţă de această lume sunt: a fi mulţumit cu ceea ce ai, a prefera mai degrabă ceea ce este disponibil, nu ceea ce nu e, a renunţa la scopurile nedefinite (vagi), a detesta opulenţa, a alege înfrânarea (zuhd), a cunoaşte relele acestei lumi şi a renunţa la orice dorinţă pentru ea şi a respinge stăpânirea ei (asupra sufletului nostru).
Când toate aceste calităţi se găsesc într-o persoană, ea face parte dintre cei aleşi de Dumnezeu (Allah), aflându-se printre robii şi prietenii Săi apropiaţi (awliya‘).
CAPITOLUL 2 – TOT DESPRE SUPUNERE
Supunerea este o esenţă, a cărei natură internă este autoritatea (rububiyah). Ceea ce lipseşte supunerii se găseşte în autoritate şi tot ceea ce este ascuns autorităţii se află în supunere. Precum a spus Dumnezeu (Allah):
سَنُرِيهِمْ آيَاتِنَا فِي الْآفَاقِ وَفِي أَنفُسِهِمْ حَتَّى يَتَبَيَّنَ لَهُمْ أَنَّهُ الْحَقُّ أَوَلَمْ يَكْفِ بِرَبِّكَ أَنَّهُ عَلَى كُلِّ شَيْءٍ شَهِيدٌ
„Noi le vom arăta semnele Noastre curând în zări şi în ei înşişi, până ce li se va desluşi că acesta este Adevărul. Nu este de ajuns că Domnul tău este tuturor Martor?” (Sfântul Coran 41:53)
Aceasta înseamnă că El există atât în absenţa ta, cât şi în prezenţa ta. Supunerea înseamnă debarasarea sinelui de toate lucrurile, iar modul de a obţine acest lucru este de a-i refuza acestuia tot ceea ce-şi doreşte el şi a-l face să îndure ceea ce nu-i place. Cheia pentru aceasta este abandonarea somnului, dragostea pentru singurătate şi urmarea căii recunoaşterii nevoii de Dumnezeu (Allah).
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu/Allah fie asupra sa şi a familiei sale pure!) a spus:
„Adoraţi-L pe Dumnezeu (Allah) ca şi cum L-aţi vedea. Chiar dacă voi nu-L vedeţi, El vă vede.”
Literele cuvântului „rob” în limba arabă (‘abd) sunt trei; ‘ayn, ba’ şi dal. ‘Ayn reprezintă cunoaşterea cuiva (‘ilm) despre Dumnezeu (Allah). Ba’ reprezintă depărtarea (bawn) cuiva de toate lucrurile în afară de El, iar dal reprezintă apropierea (dunuw) cuiva de Dumnezeu (Allah), dar nu în ceea ce priveşte calităţile contingente sau vălul.
Principiile comportamentului au patru aspecte, aşa cum am menţionat la începutul primului capitol.
CAPITOLUL 3 – DESPRE COBORÂREA PRIVIRII
Nu există nimic mai benefic decât coborârea privirii, întrucât privirea nu se îndepărtează de la lucrurile interzise de Dumnezeu (Allah), până când recunoaşterea măreţiei şi slavei Lui nu a intrat în inimă.
Căpetenia credincioşilor (Imamul Ali) (Pacea fie asupra sa!) a fost întrebat ce ar putea ajuta pe cineva ca să-şi coboare privirea. El a spus „Supunerea în faţa puterii Celui Ce este conştient de secretul tău. Ochiul este spionul inimii şi mesagerul intelectului; de aceea, coborâţi-vă privirea de la tot ceea ce nu este potrivit credinţei voastre, de la tot ceea ce nu-i place inimii voastre şi de la tot ceea ce produce repulsie intelectului.”
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa şi a familiei sale pure!)a spus: „Coborâţi-vă privirea şi veţi vedea minuni.”
Dumnezeu (Allah) a spus:
قُل لِّلْمُؤْمِنِينَ يَغُضُّوا مِنْ أَبْصَارِهِمْ وَيَحْفَظُوا فُرُوجَهُمْ ذَلِكَ أَزْكَى لَهُمْ إِنَّ اللَّهَ خَبِيرٌ بِمَا يَصْنَعُونَ
„Spune credincioşilor: să-şi plece privirile, să-şi păzească ruşinea. Aşa este mai curat pentru ei. Dumnezeu, a ceea ce făptuiţi, este Cunoscător.” (Sfântul Coran 24:30)
Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!) le-a spus ucenicilor săi: „Păziţi-vă privirea de cele ce vă sunt interzise, pentru că aceasta este sămânţa dorinţelor care conduc la o conduită deviantă.”
Profetul Ioan Botezătorul (Yahya) (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Aş prefera moartea în locul aruncării unei priviri inutile.”
Abdallah ibn Mas’ud i-a spus unui om care vizitase o femeie bolnavă: „Ar fi fost mai bine pentru tine să-ţi pierzi vederea, decât să vizitezi acea femeie bolnavă.”
Ori de câte ori ochiul priveşte la ceva nepermis, se înnoadă o legătură a dorinţei în inima acelei persoane, iar acel nod va fi desfăcut numai în urma uneia dintre următoarele două condiţii: prin vărsarea de lacrimi de mâhnire, regret şi căinţă adevărată, sau prin a intra în posesia acelui lucru pe care l-a privit şi pe care şi l-a dorit. Iar dacă acea persoană intră în posesia acelui lucru în mod nedrept, fără să se căiască, atunci aceasta îl va duce în Foc (Iad).
Cât despre cel care se căieşte, regretând şi fiind mâhnit (de ceea ce a comis), locuinţa sa va fi Grădina (Paradisului), iar destinul său va fi bunăvoinţa lui Dumnezeu (Allah).
CAPITOLUL 4 – DESPRE UMBLET
Dacă sunteţi inteligenţi, ar trebui să fiţi neclintiţi în hotărârea voastră şi sinceri în intenţia voastră înainte de a porni spre un anumit loc, întrucât în mod sigur, natura sinelui este de a încălca limitele şi de a face ceea nu este permis. Ar trebui să reflectaţi în timp ce umblaţi şi să observaţi lucrurile minunate ale lucrării lui Dumnezeu (Allah), oriunde mergeţi. Nu fiţi batjocoritori sau fuduli în timp ce mergeţi. Dumnezeu (Allah) a spus:
وَلَا تَمْشِ فِي الْأَرْضِ مَرَحًا …
„ Nu-ţi întoarce obrazul de la oameni, nu umbla semeţ pe pământ, căci Dumnezeu nu-l iubeşte pe lăudărosul fudul.” (Sfântul Coran 31:18)
Coborâţi-vă privirea şi îndepărtaţi-o de la ceea ce este nepotrivit credinţei voastre şi pomeniţi-L pe Dumnezeu (Allah) în mod frecvent. Există un hadis care spune că acele locuri în care este menţionat Dumnezeu (Allah) vor depune mărturie în Ziua Judecăţii înaintea lui Dumnezeu (Allah) şi Îl vor ruga să-i ierte pe acei oameni, astfel ca Dumnezeu să le permită să intre în Gradina (Paradisului).
Nu vorbiţi prea mult cu oamenii pe drum, pentru că acesta este un obicei urât. Cele mai multe drumuri constituie capcane şi târguri ale Satanei, deci să nu credeţi că sunteţi feriţi de şiretlicurile sale. Faceţi ca venirea şi plecarea voastră să fie în ascultare de Dumnezeu (Allah), străduindu-vă să-I fiţi pe plac, pentru că toate mişcările voastre vor fi consemnate în cartea voastră, aşa cum a spus Dumnezeu (Allah):
يَوْمَ تَشْهَدُ عَلَيْهِمْ أَلْسِنَتُهُمْ وَأَيْدِيهِمْ وَأَرْجُلُهُم بِمَا كَانُوا يَعْمَلُونَ
„în Ziua când limbile, mâinile şi picioarele lor vor mărturisi, împotriva lor, ceea ce au săvârşit.” (Sfântul Coran 24:24) si:
وَكُلَّ إِنسَانٍ أَلْزَمْنَاهُ طَآئِرَهُ فِي عُنُقِهِ
„Fiecărui om i-am legat soarta de gât şi în Ziua Învierii îi vom scoate o carte pe care o va afla deschisă: “Citeşte-ţi cartea! Ea este de ajuns astăzi ca tu să dai socoteală de tine însuţi.” (Sfântul Coran 17:13)
CAPITOLUL 5 – DESPRE CUNOAŞTERE
Cunoaşterea este temelia oricărei stări sublime şi apogeul oricărei trepte înalte. De aceea, Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa şi a familiei sale pure!) a spus că:
„Este obligaţia fiecărui musulman, bărbat sau femeie, să caute ştiinţa”, care înseamnă cunoaşterea prudenţei (taqwa) şi a certitudinii.
Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Căutaţi ştiinţa, chiar dacă ea ar fi în China,” ceea ce înseamnă că, în cunoaşterea ştiinţei sinelui este cuprinsă cunoaşterea lui Dumnezeu (Allah).
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa şi a familiei sale pure!) a spus:
„Oricine se cunoaşte pe sine, îl cunoaşte pe Domnul său; mai mult decât atât, ar trebui să dobândiţi acea cunoaştere fără de care nicio acţiune nu este corectă, iar aceasta este sinceritatea … Căutăm adăpost la Dumnezeu (Allah) de cunoaşterea care nu are niciun beneficiu”, aceasta însemnând, de cunoaşterea care vine în contradicţie cu acţiunile săvârşite cu sinceritate.
Să ştiţi că o cantitate mică de cunoaştere necesită un număr mare de fapte, întrucât cunoaşterea Ceasului cere ca persoana care dispune de această cunoaştere, să acţioneze în consecinţă pe parcursul întregii sale vieţi.
Profetul Iisus (‘Isa) (Pacea fie asupra sa!) a spus:
„Am văzut o piatră pe care scria «Întoarce-mă!», aşa că am întors-o. Pe partea cealaltă era scris «Cine nu acţionează în conformitate cu ceea ce ştie, va fi osândit să caute ceea ce nu ştie, iar adevărata sa ştiinţă se va întoarce împotriva lui.»”
Dumnezeu (Allah) i-a revelat profetului David (Pacea fie asupra sa!):
„Cea mai mică pedeapsă pe care o voi aplica celui care nu acţionează conform ştiinţei sale, este mai mare decât şaptezeci de pedepse lăuntrice, care au ca rezultat faptul că voi îndepărta din inima lui dulceaţa amintirii (pomenirii) Mele”.
Nu există altă cale către Dumnezeu (Allah) în afara cunoaşterii. Iar ştiinţa este podoaba omului în această viaţă şi în viaţa de apoi şi ceea ce-l conduce către Paradis, iar prin mijloacele sale omul ajunge să-l mulţumească pe Dumnezeu (Allah).
Cel care cunoaşte cu adevărat este cel în cazul căruia vorbesc faptele evidente, rugile curate, sinceritatea şi prudenţa; nu limba sa, nu dezbaterile sale, nu vorbele lui de tâlc, nu afirmaţiile sale sau ceea ce pretinde acesta. În alte timpuri, cei care căutau cunoaşterea erau cei inteligenţi, evlavioşi, înţelepţi, modeşti şi prudenţi; dar în zilele noastre, vedem că cei care o caută nu au niciuna dintre aceste calităţi. Cel care posedă cunoaştere are nevoie de inteligenţă, bunătate, compasiune, trebuie să aibă un sfat bun, toleranţă, răbdare, mulţumire şi generozitate; în timp ce, cel care doreşte să înveţe, are nevoie de dorinţa de a cunoaşte, de voinţă, de dedicare (a timpului şi energiei sale), de evlavie, de prudenţă, de memorie şi de hotărâre.
CAPITOLUL 6 – DESPRE JUDECATĂ
Nu-i este permis să judece celui care nu a fost înzestrat de Dumnezeu (Allah) cu calitatea purităţii interioare, a sincerităţii atât în acţiunile sale vizibile, cât şi în cele ascunse şi cu o dovadă de la Domnul său în fiecare situaţie. Pentru că cel care judecă hotărăşte, iar sentinţa este valabilă numai prin încuviinţarea lui Dumnezeu (Allah) şi prin dovada Sa. Cel care este lipsit de rigurozitate în judecata sa, fără să facă o investigaţie adecvată, este neştiutor şi va fi tras la răspundere pentru ignoranţa sa şi va fi împovărat de judecata sa, aşa cum menţionează tradiţia (hadisurile). Cunoaşterea este o lumină pe care Dumnezeu (Allah) o aşează în inima oricui doreşte El.
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus că: „Cel mai îndrăzneţ dintre voi în ceea ce priveşte judecata este şi cel mai obraznic faţă de Allah.”
Nu ştie judecătorul că el este cel care se află între Dumnezeu (Allah) şi robii Săi şi că el se clatină între Gradina (Paradisului) şi Focul (Iadului)?
Sufyan ibn ‘Uyaynah a spus: „Cum ar putea cineva să beneficieze de ştiinţa mea, dacă eu însumi refuz să beneficiez de ea?” Este nepotrivit ca cineva să judece ceea ce este permis (halal) şi ceea ce este interzis (haram) în lume, cu excepţia celui care-i determină pe cei din timpul său, din localitatea şi din oraşul său să urmeze adevărul prin supunerea faţă de Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) şi care cunoaşte ceea ce este potrivit cu judecata acestuia. Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „A judeca este o responsabilitate atât de mare, în care nu-şi au locul (cuvinte precum) «sperăm», «s-ar putea» sau «poate»”.
Căpetenia credincioşilor Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) l-a întrebat pe un judecător: „Cunoşti diferenţa dintre acele versete ale Coranului care abrogă şi cele care sunt abrogate?”
„Nu.”
„Ai vreo autoritate în ceea ce priveşte intenţiile lui Allah cu privire la pildele din Coran?”
„Nu.”
„Atunci eşti pierdut şi i-ai condus şi pe alţii la pierzare” a spus Căpetenia credincioşilor.
Un judecător trebuie să cunoască diferitele înţelesuri ale Coranului, adevărul cu privire la calea Profetului (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), particularităţile interne ale lucrurilor, metodologia, ceea ce este unanim aprobat şi diferenţele existente şi să fie familiarizat cu fundamentele acelor lucruri asupra cărora s-a căzut de acord şi ale lucrurilor asupra cărora există păreri diferite. Apoi el trebuie să aibă un discernământ pătrunzător şi subtil, un comportament corect, înţelepciune şi prudenţă. Dacă deţine aceste însuşiri, atunci permiteţi-i să judece.
CAPITOLUL 7 – ÎNDEMNAREA LA CEEA CE ESTE BINE ŞI OPRIREA DE LA CEEA CE ESTE RĂU
Cine nu s-a debarasat de îngrijorările sale, cine nu s-a curăţat de relele şi de poftele sufletului său, cine nu l-a biruit pe Satana şi nu a intrat sub paza lui Dumnezeu (Allah) şi sub adăpostul protecţiei Lui, nu poate să îndemne la ceea ce este bine şi să oprească de la ceea ce este rău în mod corespunzător. Şi din moment ce nu a dobândit calităţile menţionate mai sus, orice responsabilitate pe care şi-o asumă în încercarea de a indemna la ceea ce este bine şi de a opri de la ceea ce este rău va fi o mărturie împotriva sa, iar oamenii nu vor beneficia de pe urma ei.
أَتَأْمُرُونَ النَّاسَ بِالْبِرِّ وَتَنسَوْنَ أَنفُسَكُمْ وَأَنتُمْ تَتْلُونَ الْكِتَابَ أَفَلاَ تَعْقِلُونَ
Dumnezeu (Allah) a spus: „Voi porunciţi oamenilor cuvioşie, pe când voi înşivă o daţi uitării?” (2:44)
Oricine face acest lucru este numit astfel: „O, trădătorule! Tu pretinzi de la creaturile Mele ceea ce tu însuţi ai refuzat să faci şi nu te-ai înfrânat pe tine însuţi în această privinţă?”
S-a relatat că Tha’labah al-Asadi l-a întrebat pe Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) despre acest verset:
يَا أَيُّهَا الَّذِينَ آمَنُواْ عَلَيْكُمْ أَنفُسَكُمْ لاَ يَضُرُّكُم مَّن ضَلَّ إِذَا اهْتَدَيْتُمْ
„O, voi cei ce credeţi! Voi sunteţi răspunzători de voi înşivă. Cel care este rătăcit nu vă poate păgubi cu nimic, de sunteţi bine călăuziţi.” (5:105)
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Îndemnaţi la ceea ce este bine şi opriţi de la ceea ce este rău şi fiţi răbdători în toate necazurile până când va veni un timp când veţi vedea că oamenii se vor supune ticăloşiei şi-şi vor urma patimile şi când fiecare va fi mândru de propria lui opinie; atunci voi va trebui să fiţi preocupaţi numai de voi înşivă şi să ignoraţi treburile oamenilor obişnuiţi.”
O persoană care îndeamnă la ceea ce este bine trebuie să cunoască ceea ce este permis şi ceea ce este interzis; el trebuie să fie imparţial şi să nu ţină cont de preferinţele sale personale în ceea ce priveşte lucrurile la care îndeamnă şi cele pe care le interzice, trebuie să-i sfătuiască de bine pe oameni, să fie milos şi îngăduitor faţă de ei, să-i îndemne cu blândeţe şi într-un mod foarte explicit, iar în acelaşi timp, să le cunoască caracterele diferite, astfel ca să-i poată pune pe fiecare dintre ei în locul potrivit lor.
El trebuie să înţeleagă intrigile ego-ului şi uneltirile Satanei. El trebuie să fie răbdător în tot ceea ce i se întâmplă şi nu trebuie să caute vreo răsplată din partea oamenilor pentru ceea ce-i învaţă pe aceştia şi nici nu trebuie să se plângă împotriva lor. El trebuie să nu dea dovadă de vehemenţă sau de patimă. El trebuie să nu se mânie din motive personale. El trebuie să-şi purifice intenţia pentru a face totul doar pentru Dumnezeu (Allah) şi să caute ajutorul Său şi să ceară de la El. Dar dacă oamenii i se împotrivesc şi-l tratează cu asprime, el trebuie să fie răbdător; iar dacă ei sunt de acord cu el şi acceptă judecata sa, el trebuie să fie recunoscător, să-şi încredinţeze treburile lui Dumnezeu (Allah) şi să privească la propriile greşeli.
CAPITOLUL 8 – CUM AJUNG LA PIERZARE CEI ÎNVĂŢAŢI
Prudenţa şi teama (respectul faţă de Dumnezeu) reprezintă moştenirea cunoaşterii şi lucrurile prin care ea poate fi măsurată; cunoaşterea este raza gnozei şi miezul credinţei. Cel care renunţă la prudenţă nu este un om înţelept, chiar dacă el este capabil să despartă firul în patru când are de-a face cu domeniile complicate ale ştiinţei. Dumnezeu (Allah) a spus:
…إِنَّمَا يَخْشَى اللَّهَ مِنْ عِبَادِهِ الْعُلَمَاء….
„Se tem însă de Dumnezeu numai robii Săi cei ştiutori.” (35:28)
Cei învăţaţi vor ajunge să piară din cauza a opt lucruri: lăcomia şi zgârcenia, comportamentul de ochii lumii şi fanatismul, iubirea laudelor, pătrunderea în acele lucruri a căror realitate nu o pot cunoaşte, fandoseala de care dau dovadă când depun eforturi mari pentru a-şi înfrumuseţa discursul cu expresii de prisos, lipsa modestiei în faţa lui Dumnezeu (Allah), lăudăroşenia şi nepracticarea lucrurilor pe care le cunosc.
Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Cel mai nefericit dintre toţi oamenii este cel care este renumit pentru ştiinţa sa, nu pentru faptele sale”.
Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Să nu şedeţi cu orice predicator încrezut care vă cheamă de la siguranţă la îndoială, de la sinceritate la un comportament de ochii lumii, de la smerenie la mândrie, de la sfătuirea de bine la duşmănie şi de la abstinenţă la pofte. Apropiaţi-vă de cel care cunoaşte, care va cheamă de la mândrie la smerenie, de la comportamentul de ochii lumii la sinceritate, de la îndoială la certitudine, de la pofte la abstinenţă, de la duşmănie la sfătuirea de bine.” Nimeni nu este potrivit pentru a predica lumii decât cel care a învins aceste rele prin sinceritatea sa. El este capabil să vadă defectele cuvântării şi să distingă ceea ce este raţional de ceea ce nu este logic, să înţeleagă erorile gândirii şi este conştient de ispitele ego-ului şi de capriciile acestuia.
Imamul Ali (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Să fiţi ca un doctor bun şi blând care aşează leacul acolo unde acesta va fi de folos”. Oamenii l-au întrebat pe Profetul Iisus (Isa) (Pacea fie asupra sa!): „Cu cine ar trebui să şedem, o, Duhul lui Dumnezeu (Allah)?” „Cu cel care vă aminteşte de Dumnezeu (Allah) atunci când îl priviţi” a răspuns el „şi a cărui cuvântare vă sporeşte cunoaşterea şi ale cărui fapte vă fac să doriţi lumea de apoi”.
CAPITOLUL 9 – PAZA SUFLETULUI (RI’AYAH)
Cel care îşi păzeşte sufletul de nepăsare, se fereşte de pofte şi îşi apără gândirea de ignoranţă va fi acceptat printre cei vigilenţi. Iar cel care îşi păzeşte ştiinţa de închipuiri, credinţa de inovaţii şi averea de ceea ce este nepermis, face parte dintre cei drepţi.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Este datoria fiecărui musulman, bărbat sau femeie, să caute cunoaşterea”, adică să caute să se cunoască pe sine. De aceea este necesar pentru suflet ca să-şi exprime recunoştinţa, sau să-şi ceară iertare pentru lipsa recunoştinţei, în toate situaţiile. Dacă acest lucru este acceptat de Dumnezeu (Allah), atunci aceasta este o binecuvântare pentru el, iar dacă nu, atunci înseamnă că i s-a făcut dreptate. Pentru că fiecare suflet trebuie să se străduiască ca să poată îndeplini cu succes actele sale de supunere şi să depună eforturi pentru a se înfrâna de la comiterea nedreptăţilor.
Temelia tuturor acestor lucruri este recunoaşterea nevoii şi a dependenţei totale de Dumnezeu (Allah), prudenţa şi supunerea. Cheia ei este încredinţarea treburilor voastre lui Dumnezeu (Allah), diminuarea aşteptărilor, aducându-vă mereu aminte de moarte şi înţelegerea faptului că vă aflaţi în prezenţa Celui Care orânduieşte toate lucrurile. Acest lucru vă va scăpa de limitări, vă va salva de vrăjmaş şi vă va da pace sufletească. Calea către sinceritate în ceea ce priveşte supunerea este pacea şi armonia, iar temelia păcii constă în a considera viaţa ca fiind numai de durata unei zile.
Trimisul lui Dumnezeu (Allah) (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a spus: „Această lume durează numai o oră. Aşadar, petreceţi-o în ascultare de Dumnezeu (Allah)”. Modul în care se poate face acest lucru este de a vă retrage întotdeauna din lume prin meditaţie şi reflectare permanentă. Calea prin care vă puteţi retrage este mulţumirea şi renunţarea la acele probleme existenţiale care nu vă privesc. Calea către meditaţie şi reflecţie este lipsa dorinţelor, iar temelia lipsei dorinţelor este abstinenţa. Desăvârşirea abstinenţei este precauţia, iar poarta precauţiei este respectul şi teama de Dumnezeu (Allah). Dovezile respectului faţă de El sunt glorificarea Lui, acceptarea ascultării poruncilor Sale cu sinceritate, teama, prudenţa şi înfrânarea de la ceea ce este interzis; iar călăuza către acestea este cunoaşterea. Atotputernicul Dumnezeu (Allah) a spus:
إِنَّمَا يَخْشَى اللَّهَ مِنْ عِبَادِهِ الْعُلَمَاء
„Se tem însă de Dumnezeu numai robii Săi cei ştiutori.”(35:28)
CAPITOLUL 10 – RECUNOŞTINŢA
Pentru fiecare suflare de-a voastră sunteţi datori să aduceţi o mulţumire, ba chiar o mie de mulţumiri, sau chiar mai mult. Primul nivel al recunoştinţei este înţelegerea faptului că binecuvântările vin de la Dumnezeu (Allah), indiferent de originea lor şi fără ca inima să se ataşeze de ceea ce le-a produs. Recunoştinţa constă în a fi mulţumit cu ceea ce ţi s-a dat; ea înseamnă să nu desconsideraţi binecuvântările Lui, sau să nu vă împotriviţi niciunei porunci sau interdicţii date de El, fiindcă El este Cel de la Care aţi primit toate binecuvântările.
Să fiţi robi recunoscători faţă de Dumnezeu (Allah) în fiecare lucru şi astfel veţi afla că Dumnezeu (Allah) este un Domn Generos în fiecare lucru. Dacă ar exista pentru cei mai sinceri robi ai Săi un mod de a-L adora pe Dumnezeu (Allah), pe care aceştia să-l practice şi care să fie mai bun decât a-I mulţumi Lui în fiecare moment, El ar fi orânduit ca această formă de adorare să fie deasupra celorlalte. Din moment ce nu există nicio formă de adorare mai bună decât recunoştinţa, El a ales-o pe aceasta dintre toate şi i-a ales pe cei care practică această formă de adorare spunând:
وَقَلِيلٌ مِّنْ عِبَادِيَ الشَّكُورُ
„Căci puţini dintre robii Mei sunt mulţumitori.” (Sfântul Coran 34:13)
Recunoştinţa deplină constă în a-ţi părea cu adevărat rău de incapacitatea de a aduce cea mai mică recunoştinţă şi de a exprima acest lucru, slăvindu-L cu sinceritate pe Dumnezeu (Allah). Asta este pentru că, a mulţumi în mod corespunzător şi potrivit lui Dumnezeu (Allah) reprezintă în sine o binecuvântare dată robilor Săi, pentru care trebuie să mulţumim de asemenea; aceasta are o valoare mai mare şi are un statut mai înalt decât binecuvântarea iniţială, care l-a făcut pe credincios să răspundă cu mulţumiri prima dată. De aceea, de fiecare dată când cineva aduce mulţumiri, el trebuie să aducă mulţumiri chiar şi mai mari şi tot aşa, la infinit şi asta în timp ce este înconjurat de binecuvântările Lui şi incapabil să atingă ultimul nivel al recunoştinţei. Căci cum ar putea robul să-I fie recunoscător pe măsură lui Dumnezeu (Allah) pentru binecuvântările Sale şi când va ajunge să-I mulţumească prin faptele sale, dacă el este permanent slab şi nu are niciun fel de putere, toata puterea sa fiind numai de la Dumnezeu (Allah)?
Dumnezeu (Allah) nu are nevoie de ascultarea robilor Săi, întrucât El are puterea de a înmulţi binecuvântările pe vecie. De aceea, fiţi robi plini de recunoştinţă faţă de Dumnezeu (Allah) şi astfel veţi vedea minuni.
Următorul: CAPITOLUL 11 – 20