Tranzacții (partea a-III-a) - Fundația Imam Ali

Tranzacții (partea a-III-a)

Reguli referitoare la musaqat și mugharisa

Musaqat înseamnă că o persoană cade de acord cu altcineva ca, pentru o perioadă anumită, pomii fructiferi ce-i are în posesie ori care sunt la libera lui folosință să-i fie dați aceluia spre a-i îngriji, a lucra asupra lor și a-i uda. În schimb, persoana care-i primește va avea dreptul să ia o cantitate de fructe convenită. Acest tip de tranzacție se numește musaqat.
În ce privește copacii care nu dau fructe, o tranzacție de tip musaqat va fi validă daca pomii vor produce altceva de valoare bănească substanțială, cum ar fi orice fel de frunze care sunt vândute pentru câștig, frunzele de henna, de exemplu, care sunt de folosință cotidiană.
Posesorul copacilor, cât și persoana care își ia sarcina de a-i lucra și de a-i îngriji ei, trebuie să fie ambii de vârstă adultă și sănătoși mental și nu trebuie să fi fost forțați la realizarea contractului. Mai mult de atât, nu trebuie să fie persoane de minte instabilă (care nu au nici un fel de control asupra proprietății), astfel ca proprietatea să nu fie pierdută la un mod inutil. La fel, posesorul pământului nu trebuie să fie o persoană falită. Însă dacă persoana care îngrijește copacii este falită, atunci, chiar și așa, ea poate fi angajată să facă treaba, cu condiția ca, procedând astfel, să nu folosească proprietatea într-un fel în care nu-i este permis s-o administreze ori s-o folosească.
Perioada de validitate a tranzacției-musaqat trebuie să fie cunoscută și trebuie să se întindă pe perioada de timp când recolta este gata de cules. Iar dacă inceputul tranzacției este cunoscut și terminarea ei este fixată la vremea când fructele din anul respectiv sunt de cules, atunci contractul este valid.
Este necesar ca partea fiecăruia să fie stabilită la ½ sau ⅓ etc. din recoltă, iar dacă cei doi stipulează, de exemplu, cum că 1 tonă din fructe va aparține proprietarului de pomi fructiferi și cantitatea rămasă, persoanei care are grijă de pomi, atunci contractul este invalid.
Nu este ecesar ca un contract-musaqat să fie încheiat înainte de apariția recoltei. De fapt, valid este un contract făcut după apariția recoltei, cu condiția ca parte din muncă, precum sporirea recoltei, protecția copacilor, să mai fie încă necesară. Însă dacă nu mai rămâne altă muncă de făcut, atunci un contract bazat doar pe udarea pomilor, culegerea fructelor, îngijirea copacilor, nu poate fi valid.
Este de asemenea valid un contract-musaqat privitor la creșterea plantelor, cum este cazul pepenlor sau castraveților.
Dacă un copac beneficiază de apa de ploaie sau de umezeala pământului și nu mai este necesară o irigare a sa, necesitând totuși un tip de muncă precum cele descrise la #2252, atunci contractul-musaqat este valid.
Două persoane care au făcut un contract-musaqat pot, prin înțelegere reciprocă, să anuleze contractul. Mai mult de atât, dacă în contractul-musaqat ei pun o condiție cum că unul dintre ei este îndreptățit să anuleze contractul, atunci nu va exista nici o problemă în anularea contractului, după cum s-a convenit. Iar dacă în înțelegere se pun alte condiții, care 1nsă nu sunt urmate, atunci persoana care urma să beneficieze de acea condiție poate să anuleze contractul.
Dacă posesorul copacilor moare, atunci contractul-musaqat nu încetează, moștenitorii luând locul celui decedat.
Dacă persoana căreia i-a fost încredințată îngrijirea copacilor moare și dacă nu s-a convenit ca el însuși să-i îngrijească, atunci moștenitorii săi îi iau locul. Dacă nu ei sunt aceia care să facă munca și, de asemenea, nici nu angajează pe cineva s-o facă, atunci mujtahidul va angaja o persoană și va plăti din averea decedatului; tot acesta va împărți recolta între moștenitorii celui decedat și stăpânul copacilor. Dacă în contract s-a căzut de acord ca numai fermierul însuși să îngrijeazcă de pomi, atunci, prin moartea sa, contractul va fi anulat.
Dacă s-a convenit ca întreaga recoltă să fie a posesorului de pământ, atunci contractul-musaqat este invalid; în acest caz, fructele vor rămâne în posesia proprietarului și, exceptând cazul în care contractul-musaqat nu este invalid din alte motive, lucrătorul nu poate pretinde nici un fel de plată. Tot aici, proprietarul terenului va plati, conform ratei obișnuite, un salariu persoanei care s-a îngrijit de copaci, udându-i ori făcând alte lucrări. Dacă rata la care se plătește lucrătorul este mai mare decât cantitatea stipulată inițial, iar cel plătit a fost conștient de asta încă de la început, atunci nu este necesar pentru proprietar să plătească plusul.
Dacă o persoană dă alteia un teren pentru a planta copaci și se cade de acord că orice recoltă se va face, aceasta va fi proprietatea ambilor, tipul acesta de contract se numește mugharisa și este considerat ca valid, cu toate că precauția este de-a fi evitat. Totuși, fără a se putea aduce vreo obiecție, o ușoară schimbare în metoda de obținere a aceluiași rezultat poate să dea validitate acestui tip de contract. Astfel, poate fi așa dacă cei doi intră în acest fel de înțelegere pentru a stabili și pentru a regla datoriile unul către celălalt, ori dacă ei devin parteneri în creșterea puieților, iar mai apoi, lucrătorul își oferă serviciile proprietarului, prin lucrarea și prin udarea copacilor pentru o anumită perioadă în baza unui salariu egal jumătății din valoarea pământului.

Persoane care nu au nici un drept de dispunere și liberă folosință asupra proprietății personale

Un copil care nu a atins încă vârsta pubertații (bulūgh) nu are nici un drept de-a dispune de proprietatea ce-o deține sau o stăpânește, chiar dacă este în stare să discearnă (între bine și rău) și s-ar spune că este matur; în acest caz, permisiunea tutorelui (fetei/băiatului) nu se aplică. Totuși, în acele cazuri unde unui na-bāligh îi este permis să facă o tranzacție, cum ar fi, deja menționată la # 2090, cumpărarea sau vinderea unor lucruri de mică valoare, ori unde, cum s-a explicat la # 2706, îi este permis să facă un testament pentru rude și cei ce-l servesc, atunci dreptul acesta poate fi exercitat. O fetiță devine puberă (bāligha) la completarea a 9 ani lunari, iar un băiat devine puber (bāligh) când i-a apărut părul pubian sau când, la completarea ă5 ani lunari, are descărcări seminale.
Creșterea părului pe obraz și deasupra buzelor pot fi considerate ca semn de bulūgh, dar creșterea părului pe piept și axilar, cum și îngroșarea vocii nu pot fi considerate semne că s-a atins vârsta pubertății, exercitându-se cazul în care, datorită acestor schimbări, cineva poate fi sigur că a atins pubertatea.
O persoană nesănătoasă mental nu poate avea dreptul de dispoziție asupra proprietății sale. La fel, un falit (adică o persoană căreia, din cauza cerințelor creditorilor, i s-a interzis de către mujtahid să dispună ori să aibe control asupra averii sale) nu poate dispune de proprietatea sa fără permisiunea creditorilor săi. Tot așa, o persoană de minte inconstantă, capricioasă, care-și risipește averea fără de folos (safih), nu poate avea drept de control și de liberă folosință asupra verii sale.
Dacă o persoană este sănătoasă mental într-un anumit moment și într-altul, nu, dreptul de control pe care și l-a exercitat în perioada când era lunatică nu va fi considerat ca valid.
O persoană aflată în perioada terminală a unei boli și aflat pe oarte poate să-și cheltuie averea pentru sine însuși, pentru membrii familiei, pentru oaspeții săi ori pentru alte lucruri ce-i fac plăcere, cu condiția ca să nu fie considerată ca o extravaganță din partea sa. De asemenea, cel bolnav poate să-și vîndă proprietatea la adevărata ei valoare ori să o arendeze. Dar dacă renunță la proprietatea sa dând-o ca pe un dar ori o vinde la un preț mai mic decât cel obișnuit, acest fapt va fi valid dacă proprietatea dăruită sau vândută este, ca valoare, egală cu sau mai puțin de ⅓ din valoarea averii. În cazul că este mai mult de atât, atunci faptul va avea validitate numai cu permisiunea moștenitorilor, iar dacă aceștia nu-și dau permisiunea, atunci orice va cheltui bolnavul peste ⅓ din avere va fi considerat ca ilicit.

Reguli privitoare la delegare (wakalat)

Wakalat înseamnă ca o persoană dă delegație cuiva, îl împuternicește, în realizarea unei sarcini (cum ar fi încheierea unei tranzacții), sarcină al cărei drept de realizare îl are, astfel încât acel altcineva o poate realiza în numele său. De exemplu, cineva poate numi o altă persoană să acționeze ca agent personal în vinderea unei case ori întru realizarea unui contract nupțial. Odată ce o persoană de minte instabilă nu are drept de dispunere asupra proprietății sale, ea nu poate numi un agent (wakil) care s-o vândă.

Pentru relizarea de wakalat nu este necesar să se recite o formulă (de confirmare). Dacă o persoană, prin comportamentul său, transmite altei persoane cum că l-a făcut agentul său și cealaltă persoană se comportă comunicând că a acceptat poziția atribuită—de exemplu, își pune la dispoziția agentului (wakil) proprietatea spre a fi vândută în numele său, iar agentul primește proprietatea pentru acest scop, atunci acest fel de delegare este validă.
Dacă o persoană o numește pe alta drept agent al său într-alt oraș, dându-i putere de reprezentant, iar acea persoană acceptă, atunci felul acesta de delegare este valid chiar și dacă împuternicirea ajunge la agent mai târziu.
Persoana principală (muwakkil), adică persoana care numește pe o alta ca agent (wakil) al său, precum și persoana care este delegată (wakil), trebuie să fie sănătoși mental și să acționeze conform voinței și autorității personale. Exceptând cazul în care un copil care discerne poate să acționeze, persoana principală (muwakkil) trebuie să fie puberă-majoră.
O persoană nu poate deveni wakil pentru o acțiune ce n-o poate îndeplini ori care este pentru ea harām s-o îndeplinească. Astfel, o persoană care poartă ehram pentru hajj nu are permisiunea de-a recita nikah ca agent al altei persoane.
Dacă o persoană o numește pe alta ca agent personal spre îndeplinirea tuturor sarcinilor sale, atunci felul acesta de delegare este valid; dacă însă numește acea persoană ca agent într-o acțiune de natură neprecizată, atunci delegarea este invalidă. Atunci când persoana principală îi dă agentului o sarcină în care poate opta, cum ar fi aceea în care deleagă pe agent fie să vândă casa, fie s-o dea în chirie, atunci felul acesta de delegare (wakalat) este valid.
Dacă o persoană îndepărtează pe agentul său din funcția sa, atunci el, agentul, nu mai poate să mai realizeze sarcina ce i-a fost încredințată, odată ce a primit vestea concedierii sale. Totuși, dacă el a ajuns să ducă la înseplinire sarcina înainte de a se ști concediat, acțiunea sa va fi va fi validă.
Un agent poate să renunțe la delegația ce i-a fost dată, chiar dacă persoana principală este absentă.
Un agent nu poate numi la rândul său un alt agent pentru realizarea sarcinii ce i-a fost încredințată, cu excepția cazului în care persoana principală îl autorizează să angajeze un alt agent. În acest caz, agentul trebuie să acționeze conform instrucțiunilor inițiale. De aici, daca persoana principală îi spune „angajează pentru mine un agent”, el trebuie să angajeze un agent pentru persoana principală, însă nu poate numi un agent în numele său.
Dacă un agent numește un altul pentru persoana principală, cu permisiunea acesteia, atunci el nu poate să-l îndepărteze pe acela din funcție. Dacă primul agent moare sau dacă persoana principală îl concediază, atunci a doua delegare nu devine invalidă.
Dacă primul agent numește pe cineva ca agent al său cu permisiunea persoanei principale, atunci atât persoana principală, cât și agentul său prim poate să concedieze pe cel de-al doilea agent, iar dacă primul agent moare sau este îndepărtat din funcția sa, atunci a adoua delegare devine invalidă.
Dacă pentru realizarea unei sarcini sunt angajate ca agenți câteva persoane, și fiecăreia îi este îngăduit să acționeze independent, atunci fiecare din agenții aceștia poate să realizeze sarcina respectivă; dacă unul dintre agenții numiți moare, atunci delegația celorlalți nu este invalidată. Însă dacă acestora li s-a spus să lucreze împreună, ei nu pot să acționeze independent; de aici rezultă că, de moare unul, delegația celorlalți este invalidată.
Dacă agentul sau persoana principală moare, atunci delegarea agentului devine invalidă. La fel, daca lucrul pentru a cărui dispunere este numit agentul piere, (de exemplu, oaia care i-a fost încredințată agentului spre vânzare moare), atunci delegarea devine invalidă. Dacă fiecare din cei doi, persoana principala sau agentul, devine bolnav (mental), atunci delegarea este invalidată. Dacă însă oricare din cei doi devine bolnav mental sau inconștient doar ocazional, atunci delegarea nu devine invalidă pe parcursul unor asemenea perioade și nici supă recuperarea celui bolnav.
Dacă pentru îndeplinirea unei sarcini cineva numește un agent, promițându-i să-i dea ceva pentru serviciile făcute, atunci, după îndeplinirea sarcinii, trebuie să-i dea ceea ce i-a promis.
Dacă un agent dă atenția cuvenită proprietății care i-a fost încredințată și nu exercită asupra acesteia o utilizare care nu i-a fost încredințată, însă chiar așa proprietatea este pierdută ori distrusă, atunci el nu trebuie să dea compensație pentru ea.
Dacă agentul nu s-a îngrijit de proprietatea care i-a fost încredințată sau a tratat-o de-o manieră care afost diferită de cea permisă de către persoana principală, iar drept consecință proprietatea este pierdută sau distrusă, atunci agentul este responsabil pentru aceasta. De exemplu, dacă i se dă ca să vândă o îmbrăcăminte, iar el, în schimb o îmbracă, o pierde sau o rupe, atunci trebuie să platească pentru aceasta o compensație.
Dacă un agent procedează cu o proprietate de-o altă manieră decât i-a fost îngăduit, cum ar fi să poarte îmbrăcămintea ce i s-a cerut s-o vândă, dar mai apoi se folosește de ea într-un mod în care a fost autorizat, atunci acea folosire va fi validă.

Reguli privitoare la datorie sau împrumut

Este mustahab a da împrumut unor mominīn, în mod particular celor nevoiași, un fapt indelung accentuat in Sfântul Coran și în Tradiții (aḥadīth). Se relatează că Sfântul Profet a spus cum că oricine dă împrumut fratelui său musulman, are parte de-o sporire a averii pesonale, iar îngerii invocă pentru el clemența divină; mai mult, dacă este indulgent cu cel datornic, atunci va trece peste Puntea (sirāt) cu ușurință. Dacă însă un musulman îi neagă fratelui întru credință împrumutul, atunci paradisul ajunge a-i fi interzis (harām).

În probleme legate de datorie nu este necesar să se recite o formulă specifică. Dacă o persoană dă alteia ceva cu intenția de împrumut, iar acel altul ia ce i se dă tot cu intentia de împrumut, atunci acest fel de-a proceda este valid.
Oricând își plătește datornicul datoria, creditorul său trebuie să accepte. Dacă însă, la cererea creditorului ori prin înțelegere reciprocă, timpul de returnare a plății a fost fixat, atunci, în acest caz, creditorul poate să refuze returnarea banilor înainte de data fixată.
Dacă în contractul de datorie este stabilită de către datornic perioada de returnare a datoriei ori aceasta este stabilită prin mutuă înțelegere, atunci creditorul nu poate pretinde returnarea sumei înainte de expirarea termenului. Dar dacă a fost stipulat de către creditor sau dacă o asemenea perioadă nu a fost stabilită, atunci creditorul poate pretinde returnarea banilor în oricare moment.
Atunci când creditorul își cere înapoi banii și datornicul se află în situația de-a putea s-o platească, acesta din urmă trebuie s-o plătească imediat; dacă însă amână plata, el comite un păcat.
Dacă datornicul nu posedă altceva decât casa în care locuiește, lucrurile de casă și alte lucruri de necesitate imediată, făra de care ar întâmpina greutăți, atunci creditorul nu poate pretinde de la îndatorat returnarea datoriei și trebuie să aștepte până ce datornicul este în situația de-a putea să plătească datoria.
Dacă o persoană este îndatorată și nu este în stare să-și plătească datoria, atunci, dacă poate și ca precauție obligatorie, trebuie să-și ia o slujbă adecvată și să ajungă astfel să-și plătească datoria, mai cu seamă dacă angajarea undeva îi este facilă ori dacă munca îndeplinită a fost una vocațională—îi revine ca obligație să procedeze astfel pentru a-și plăti datoria.
Dacă o persoană nu are nici un acces la creditorul său și nici nu are speranța de a-l găsi pe acesta ori pe moștenitorii acestuia, atunci trebuie să plătească banii ce-i datorează săracilor, în numele creditorului său. Iar ca precauție, pentru aceasta trebuie să obțină permisiune de la mujtahid. Dacă creditorul nu este un sayyid, atunci precauția recomandată este aceea că nu trebuie să dea suma ce-o datorează unui sărac care este sayyid. În cazul în care speră să-l găsească pe creditorul său ori pe moștenitorii acestuia, atunci trebuie să aștepte și să-l caute; dar dacă nu reușește, atunci trebuie să facă un testament în care să afirme că în caz de moare, iar creditorul sau moștenitorii acestia sunt găsiți, atunci să li se returneze banii datorați din averea sa.
Dacă proprietatea unei persoane ce a decedat nu depășește ca valoare cheltuielile relative la kifan, îngropare și plătirea datoriei, atunci proprietatea decedatului trebuie utilizată pentru aceste scopuri, iar moștenitorul său nu va primi nimic.
Dacă o persoană ia ca împrumut o cantitate de bani de aur și argint, iar după o vreme prețul acestora cade, atunci va fi de ajuns dacă dă înapoi aceeași cantitate pe care a împrumutat-o. În cazul în care prețul crește, atunci trebuie să dea aceeași cantitate pe care a luat-o. Oricum, în ambele cazuri, nu există vreo obiecție la faptul că datornicul și creditorul ajung la o înțelegere mutuă pentru un alt fel de aranjament (financiar).
Dacă proprietatea luată ca împrumut nu a pierit, iar posesorul acesteia o cere înapoi, atunci, precauția recomandată este ca datornicul să-i întoarcă stăpânului aceeași proprietate.
Dacă o persoană care dă cu împrumut pune o condiție cum că va lua înapoi mai mult decât împrumută—dă, de exemplu, 3 kg. de grâu și stipulează că va lua înapoi 3,5 kg. Ori dă 10 ouă și spune că va lua înapoi—atunci se va considera drept camătărie, care, drept urmare, este harām. Mai precis, dacă stipulează că datornicul, pe lângă returnarea datoriei, trebuie să facă și o muncă în plus, ori că datornicul, odată cu returnarea împrumutului trebuie să dea și alt produs—creditorul, de exemplu, pune condiția ca datornicul să returneze 1 rupie datorată plus o cutie de chibrituri—aceasta va fi camătă și, prin urmare, un fapt interzis. De asemenea, daca stipulează ca datornicul să returneze datoria într-o formă anume—de exemplu, dă împrumut o cantitate de aur și impune condiția ca aurul să fie returnat în formă de ornamente de aur—atunci aceasta este de asemenea camătâ și harām. Totuși, dacă de către creditor nu este pusă nici o condiție, însă datornicul decide el însuși că va returna mai mult decât a împrumutat de la creditor, atunci nu este nici un fel de problemă; de fapt, este mustahab să se procedeze astfel.
Faptul de-a plăti interese este harām, cum, la fel, și faptul de-a încărca interese la o sumă dată. Oricum, dacă o persoană ia un împrumut pentru interese, atunci devine posesorul acestora, deși este mai bine să nu-și exercite dreptul de a dispune de acesta. Și în cazul în care se știe că creditorul i-ar fi permis utilizarea de banilor împrumutați, chiar dacă acestea nu s-ar fi convenit asupra intereselor, atunci datornicul își poate exercita puterea în utilizarea de bani împrumutați, chiar dacă ei nu au convenit asupra intereselor, datornicul poate exercita libera folosință a banilor împrumutați, fără nici o obiecție.
În cazul în care o persoană are împrumut cu dobândă în formă de grâu ori altceva asemănător și îl folosește în agricultură, semănându-l, atunci devine stăpânul recoltei; totuși, este mai bine dacă nu-și exercită dreptul său de folosință pe grâul astfel obținut.
Dacă o persoană cumpără o îmbrăcăminte și apoi plătește celui ce i-a vândut cu banii realizați din interese, ori cu bani iliciți amestecați cu banii proveniți din interese, atunci, chiar așa, nu va exista nici o problemă în purtarea acelei îmbrăcăminți și, îmbrăcat astfel, în realizarea rugăciunilor. Dar dacă îi spune vânzătorului „cumpăr această îmbrăcăminte cu acest fel de bani”, atunci purtarea acelei îmbrăcăminți este harām. (Oferirea de rugăciuni cu astfel de îmbrăcăminte a fost explicat la un mod adecvat în regulile privitoare la hainele de purtat de către cel ce dorește să se roage.)
Dacă o persoană dă unui negustor o sumă de bani, astfel ca, într-o altă localitate, să ia înapoi mai puțin decât a dat, atunci nu există nici un fel de problemă în faptul acesta, care, în arabă, este numit „sarf-i-barat”.
Dacă o persoană dă alteia o sumă de bani cu condiția ca, după câteva zile, într-o altă localitate, să ia înapoi o cantitate mai mare de bani—dă cuiva, de exemplu, 990 $ și stipulează că după 10 zile va lua, într-altă localitate, 1000 $—și dacă etalonul monetar este în aur sau argint, atunci acest fel de tranzacție este cămătărie, fapt ce este harām. Totuși, dacă persoana care ia o cantitate mai mare decât cea dată dă în schimb, pentru banii ceruți în plus, vreun produs ori realizarea vreunei munci, atunci nu este nici o problemă în faptul acesta. În ce privește folosirea bancnotelor, care sunt considerate lucruri de numărat, nu-i nici o problemă dacă se ia în schim ceva mai mult, cu excepția situației când este sub formă de datorie și există o condiție privitoare la plusul cerut, caz în care se va considera ca interes, iar faptul, harām. Ori când o persoană, pe baza creditului, vinde bancnote pentru a primi mai mult la returnare; daca acestea țin de aceeași clasă de produse, atunci nu este un fel de tranzacție permisă.
Dacă o persoană are pe cineva ca datornic și lucrul datorat nu este din categoria aurului, argintului ori a altceva ce poate fi măsurat și cântărit, atunci poate vinde ce i se datorează chiar datornicului ori altcuiva pentru o sumă mai mică și să obțină astfel bani lichizi. Pe această bază, în actualitate, un creditor poate vinde chitanțele de schimb (valutar) ori biletele de ordin primite de la datornic fie unei bănci, fie altcuiva, la un preț mai scăzut decât banii care i se datorează—în vorbirea obișnuită, faptul este numit „scontare”—și poate lua bani lichizi, deoarece afacerile acestea implică prezența bancnotelor și nu a ceva măsurat ori cântărit.

Reguli privitoare la Hawala (transferarea datoriilor etc.)

Dacă un datornic îl trimite pe creditorul său să ia datoria de la o a treia persoană, iar creditorul acceptă acest fel de aranjament, atunci, la îndeplinirea tuturor condițiilor (ce vor fi explicate mai jos), a treia persoană va deveni (în această relație) datornicul și, ca urmare, creditorul nu va mai putea să pretindă datoria de la datornicul inițial.
Datornicul, creditorul și-o a treia persoană, cea de la care trebuie luată datoria, trebuie să fie adulți, sănătoși (mental) și nu trebuie să se fi fost forțați în realizarea returnării datoriei; de asemenea, cei trei nu trebuie să fie persoane de minte instabilă (nerezonabile), adică dintre acei care-și risipesc bogăția. Este necesar de asemenea ca creditorul și datornicul să nu fie persoane falite. Desigur, dacă datoria este transferată unei persoane care este solventă, atunci nu va exista nici o problemă, chiar dacă persoana care se ocupă de transfer este falită.
Faptul de-a transfera, modificând, o datorie unei persoane care nu este datornicul real nu va fi considerat drept corect, până ce persoana respectivă nu-l va accepta. Dacă o persoană dorește să modifice un transfer către un datornic pentru un produs (altul decât cel pentru care a ajuns dator)― de exemplu, dacă transferă o datorie de grâu în vreme ce datornicul îi datorează orz― atunci tranferul nu este valid atât timp cât celălalt acceptă faptul. De fapt, în toate cazurile, precum cel al felurilor acestea de transfer și de hawala, aceluia caruia i-a fost desemnată datoria, trebuie s-o accepte; în caz de neacceptare, tranzacția va fi socotită ca invalidă.
Este necesar ca o persoană să fie datornică la timpul când trebuie să transfere datoria. Ca urmare, dacă intenționează să ia cu împrumut de la cineva, atunci nu poate să transfere altcuiva, în avans, datoria pe care ar putea s-o aibă în viitor, spunând că creditorul va fi acela care-și va lua înapoi datoria.
Îndatoratul trebuie să specifice exact categoria și cantitatea datoriei ce o va transfera altcuiva. De exemplu, dacă datoria sa constă în 10 kg. de grâu și 10 dolari, spunându-i aceluia să meargă ca să ia datoria de la o anume persoană, atunci felul acesta de transfer nu este valid.
Dacă datoria este știută în întregime, însă atât îndatoratul, cât și creditorul nu cunosc nici cantitatea, nici categoria datoriei la vremea realizării transferului, atunci acest fel de tranzacție este valid. De exemplu, dacă o persoană a consemnat în registrele sale datoria ce-o are către cineva și dacă desemnează un transfer (hawala) al datoriei înainte de-a se uita în registre, atunci, în cazul în care, mai târziu, uitându-se în registre, îi informează pe creditori despre cantitatea datoriei ce-o are către ei, acest fel de transfer este valid.
Creditorul poate refuza să accepte transferarea datoriei, chiar dacă persoana în numele căreia documentul de transfer a fost dat poate să fie bogată și poate să nu evite faptul de-a onora hawala.
Dacă persoana care acceptă hawala nu este totodată îndatorată celui care dă hawala, atunci, chiar înainte de-a onora hawala, ea poate sa ceară cantitatea de hawala de la persoana care-o dă, atât timp cât a fost dinainte stabilit că plata va fi amânată pentru o perioadă determinată, iar acea perioadă nu a expirat. În acest caz, persoana care primește hawala nu poate pretinde plata banilor, chiar dacă nu a onorat ea însăși hawala. și dacă creditorul ajunge la un compromis referitor la o plată mai mică, atunci persoana care onorează hawala trebuie să ceară numai acea sumă pe care a plătit-o.
Atunci când condițiile comutării de datorie (hawala) au fost îndeplinite, nici persoana ce realizează hawala și nici persoana ce primește hawala nu poate s-o anuleze; dacă persoana ce primește hawala nu era săracă la vremea stabilirii de hawala, creditorul nu poate anula hawala, chiar dacă, mai târziu, receptorul acesteiai sărăcește. Aceeași regulă se aplică dacă receptorul de hawala era sărac la vremea stabilirii acesteia și creditorul cunoștea situația. În cazul în care creditorul nu știa că persoana căreia îi era destinată hawala este săracă, insă atunci când află, receptorul este tot sărac, atunci creditorul poate abroga tranzacția-hawala și poate el însuși să pretindă banii de la îndatorat. Dacă însă receptorul de hawala a devenit între timp bogat, atunci anularea de hawala nu poate fi fundamentată.
Dacă creditorul, datornicul și cel căruia i-a fost desemnată hawala ajung la înțelegerea cum că toți dețin (sau oricare dintre ei) dreptul de-a anula hawala, atunci ei pot proceda astfel în conformitate cu clauza înțelegerii făcute.
Dacă, la cererea persoanei în numele căreia a fost emisă hawala, persoana ce emite hawala plătește ea însăși creditorului, care i-a fost îndatorat de asemenea, atunci poate pretinde de la receptorul de hawala ceea ce i-a plătit creditorului. Iar dacă plata aceasta a făcut-o fără cerea persoanei pentru care s-a emis hawala, ori dacă nu i-a fost îndatorat, atunci nu poate pretinde de la acela ceea ce a plătit.

Reguli privitoare la ipotecare (rahn)

Ipotecarea înseamnă că o persoană realizează o transferență de proprietate către o altă persoană ca dovadă sigură pentru banii datorați, cum, la fel, ținerea unei proprietăți sub responsabilitate, cu clauza că, de nu este plătită datoria, poate să-și plătească datoria din chiar sumele reieșite din acea proprietate.
Nu este necesar să se pronunțe formula prescrisă pentru realizarea ipotecării. Dacă datornicul transferă proprietatea sa creditorului, având intenția de-a garanta plătirea datoriei, iar creditorul o acceptă cu aceeași intenție, atunci acest fel de ipotecare este corect.
Cel ce primește ipoteca (și este datornic ipotecar) și cel ce dă ipoteca (și este creditorul ipotecar) trebuie să fie maturi, sănătoși mental și trebuie să nu fi fost obligați de către cineva în relizarea ipotecării. Mai mult de atât, cel ipotechează trebuie să nu fie falit și cu o minte șovăielnică. Înțelesul acestor doi termeni a fost dat la regula # 2262. Însă dacă proprietatea ipotecată nu aparține (într-o relație de ipotecare) persoanei falite ori dacă nu există interdicția utilizării ei, atunci nu există nici un fel de obiecție.
O persoană poate ipoteca doar acea proprietate asupra căreia are drept de stăpânire și liberă folosință; este de asemenea corect dacă persoana în cauză ipotechează proprietatea altei persoane, cu acordul aceleia.
Proprietatea ipotecată trebuie să fie de asemenea caracteristici, încât să poată fi încadrată într-o afacere permisă în Sharī´ah. De aici, dacă se ipotechează vreo băutură alcoolică ori ceva asemănător, atunci tranzacția respectivă este invalidă.
Beneficiul care reiese din proprietatea ipotecată aparține proprietarului, indiferent că este cel ce primește ipoteca ori altă persoană.
Fără permisiunea proprietarului de drept, creditorul ipotecar nu poate să prezinte ori să vândă altcuiva proprietatea ipotecată, fie că el sau altă persoană este chiar celui căruia i s-a ipotecat. Totuși, dacă prezintă ori vinde proprietatea altcuiva, iar stăpânul consimte mai târziu la aceasta, atunci nu există nici un fel de problemă.

2316.Dacă creditorul ipotecar vinde proprietatea ipotecată cu permisiunea proprietarului, atunci beneficiile reieșite din vânzare nu vor fi considerate ipotecate așa cum este ipotecată proprietatea. Aceeași regulă se va aplica dacă respectivul va vinde proprietatea ipotecată fără permisiunea stăpânului acesteia, însă mai apoi, cel din urmă aprobă tranzacția. Dacă însă datornicul ipotecar vinde proprietatea cu permisiunea creditorului ipotecar, între aceștia convenindu-se că beneficiile vor fi ipotecate, în sensul că, beneficiile reieșite din vânzarea acelei proprietăți vor fi ipotecate precum însăși proprietatea, atunci primul trebuie să urmeze cele stabilite. Dacă tot acesta, prin acțiunea sa, contravine înțelegerii făcute, atunci tranzacția va fi invalidă, cu excepția cazului în care creditorul ipotecar își dă acordul.

În cazul în care creditorul cere reîntoarcerea datoriei la timpul cuvenit și datornicul n-o platește, atunci creditorul poate să vândă proprietatea ipotecată și să ia banii ce i se cuvin, dar aceasta cu condiția ca să fi fost autorizat să procedeze astfel. Dacă însă nu a fost autorizat, atunci va fi necesar să obțnă acordul îndatoratului. Dacă îndatoratul nu este de găsit, atunci permisiunea de-a vinde respectiva proprietate trebuie s-o obțină de la mujtahid. În orice caz, dacă beneficiile vânzării depășesc suma ce i se datorează, atunci surplusul de bani din afara datoriei trebuie să-l dea îndatoratului.
Dacă îndatoratul nu posedă altceva decât casa în care locuiește și numai lucrurile de necesitate imediată, atunci creditorul nu poate pretinde plata datoriei de la primul. Totuși, dacă proprietatea ipotecată este chiar casa și lucrurile de imediată necesitate din aceasta, atunci creditorul poate să le vândă și sa-și completeze veniturile.

Reguli privitoare la garanție (zamanat)

Dacă o persoană vrea să garanteze în privința platirii datoriei de către altă persoană, acțiunea sa făcută în numele aceluia va fi validă doar atunci când îl va face pe creditor să înțeleagă fie prin cuvinte (în orice limbă), fie prin comportament, că ia asupra sa responsabilitatea plătirii datoriei, iar creditorul acceptă afacerea. De asemenea, nici pentru îndatorat nu este necesar sa fie de acord.
Este necesar ca atât cel care girează, cât și creditorul, să fie maturi, sănătoși mental și să nu fi fost forțați de către nimeni în realizarea actului. Mai mult, ei nu trebuie să aibă o minte ezitantă ori să fie faliți. Totuși, aceste condiții nu sunt aplicabile celui îndatorat. Ca urmare, dacă o persoană se pune garant în plătirea datoriei unui copil, a unei persoane nesănătoase mental ori a unei persoane ce împrăștie banii nechibzuit, aranjamentul făcut este în ordine.
Atunci când o persoană dă o garanție adăugându-i o condiție, așa cum este când spune „dacă datornicul nu-ți plătește datoria, atunci ți-o voi plăti eu”, atunci faptul de-a accepta ca validă o asemenea garanție condiționată este de natură ishkal.
O persoană care dă o garanție trebuie să știe că persoana pentru care se pune garant este de fapt un îndatorat. Dacă, în plus, vrea să ia bani cu împrumut, persoana în cauză nu poate să fie girant până ce împrumutul nu a fost luat.
Cineva poate să fie garantul altcuiva numai când creditorul, îndatoratul și proprietatea dată ca împrumut sunt bine definite, specificate. Ca urmare, dacă există doi creditori pentru aceeași persoană, iar o persoană ce dorește să fie garant spune „garantez că voi plăti datoria unuia dintre voi”, atunci faptul de-a fi garant este invalid, deoarece nu a specificat datoria căruia din cei doi o va plăti. De asemenea, când cineva este creditorul a două persoane, iar persoana ce dă garanția spune „îți garantez plătirea datoriei unuia din cei doi”, faptul de-a se pune garant este invalid, doarece nu a specificat datoria căruia din cei doi o va plăti. La fel, dacă unei persoane i se datorează din partea alteia 30 kg. de grâu și 10 dolari, iar cineva, care dorește să fie garant, spune datornicului „garantez să-ți plătesc una din cele două datorii”, însă fără să specifice dacă garanția este pentru grâu ori pentru bani, atunci garanția dată nu este validă.
Dacă un creditor îi dăruiește celui care garantează datoria pe care o are de primit de la datornic, atunci cel de-al doilea, garantul, nu mai are dreptul de-a pretinde ceva de la datornic; dacă creditorul îi dăruiește garantului o parte din banii ce-i sunt datorați, atunci garantul un mai are dreptul să ceară de la datornic acei bani.
Dacă o persoană devine girantul alteia în plătirea unei datorii, atunci nu mai are dreptul de-a se retrage de la responsabilitatea asumată, aceea de garant.
Ca precauție, cel care garantează și creditorul nu pot să stipuleze în înțelegerea lor opțiunea de-a anula oricând doresc garanția depusă.
Dacă o persoană a fost în stare să plătească creditorului datoria în perioada cât a fost garant, atunci creditorul nu poate să anuleze garanția și să pretindă de la primul său îndatorat plata datoriei, chiar dacă, între timp, garantul a devenit sărac. Aceeași regulă se va aplica dacă, la vremea realizării garanției, cel care oferea garanția, girantul, nu a fost în stare să plătească datoria și dacă, în pofida faptului că creditorul știa situația girantului, a fost totuși de acord ca respectivul să devină girant.
Dacă cineva garantează plata datoriei ce are altă persoană, fără ca însă să aibă permisiunea datornicului, atunci el, garantul, nu are dreptul de-a cere nimic de la îndatorat.
Dacă cineva garanteaza plata unei datorii având acordul din partea datornicului, atunci, chiar și mai înainte de a-i fi plătit ceva creditorului, poate să ceară de la datornic cantitatea de bani pentru care a garantat. Dacă însă i-a dat creditorului banii ori un produs oarecare (altul decât cel datorat), atunci nu poate pretinde datornicului să plăteasca suma ori să-i dea produsul respectiv. De exemplu, dacă datornicul trebuia să dea 10 tone de grâu și garantul a stabilit datoria ca fiind 10 tone de orez, atunci, acesta din urmă, nu poate să pretindă de la datornic orez; însă, în cazul în care datornicul este de acord cu acest aranjament, atunci nu există nici o obiecție.

Reguli privind garanția personală pentru prezentarea datornicului (kafalāt)

Garanția personală înseamnă că o persoană își asumă responsabilitatea pentru felul în care se prezintă un datornic atunci și când creditorul întreabă de acesta din urmă. O persoană care-și asumă asemenea responsabilitate se numește kafil (garant).
O garanție personală va fi validă numai când garantul îl va face pe creditor să înțeleagă fie prin cuvinte (în oricare limbă), fie prin comportament, că-și ia sarcina de a-l reprezenta pe datornic când și unde va cere creditorul și, la fel, va fi validă, când creditorul acceptă asemenea aranjament. Ca precauție, pentru validitatea unei astfel de garanții, este de asemenea necesar acordul datornicului; de fapt, ca o problemă de precauție, atât datornicul, cât și creditorul, trebuie să accepte kafalāt.
Este necesar pentru garant (kafil) să fie matur, sănătos mental, să nu se fi aflat sub nici o impoziție la vremea asumării responsabilității de garant și să fie în stare să reprezinte persoana pentru care a devenit garant. La fel, nu trebuie să fie o persoană nepăsătoare ce risipește banii ori falită, mai ales în cazul în care trebuie să-și cheltuiască averea spre a reprezenta datornicul față de creditor.
Oricare din următoarele 5 acțiuni vor pune capăt garanției personale pentru cineva :

atunci când garantul îl pune pe datornic la dispoziția creditorului ori când chiar datornicul se pune la dispoziția creditorului;
atunci când datoria creditorului a fost înlăturată;
când însuși creditorul iartă de plată pe datornic sau transferă datoria altcuiva;
atunci când fie datornicul, fie garantul, moare;
atunci când creditorul îl absolvă pe garant de garanția pe care a dat-o.

Dacă o persoană eliberează la modul forțat pe un datornic din mâinile creditorului și dacă, în plus, creditorul nu mai are nici un acces la datornic, atunci persoana respectivă fie trebuie să-l predea pe datornic pe mâna creditorului, fie trebuie să plătească datoria.

Reguli referitoare la depozit/lăsarea în custodie/lăsarea a ceva pe încredere (amanat)

Atunci când cineva își lasă proprietatea pe mâna altei persoane și îi spune acesteia că îi lasă pe încredere, iar aceasta din urmă acceptă faptul, ori atunci când, fără să spună ceva, însă prin simplul comportament, atât cel ce-și lasă averea, căt si cel care o primește, înțeleg și acceptă intenția faptului, atunci ambii trebuie să urmeze regulile privitoare la amanat (așa cum vor fi explicate mai încolo).
Atât cel care primește pe încredere, cât și cel care lasă pe încredere, trebuie să fie majori-puberi, sănătoși mental și să nu fi fost obligați de către nimeni la realizarea acțiunii. Ca urmare, dacă o persoană își lasă vreo posesie în seama cuiva nesănătos mental ori vreunui minor, sau dacă, invers, un minor sau o persoană nesănătoasă mental lasă spre păstrare ceva din proprietate unei persoane (adultă și sănătoasă), atunci acest fel de depozitare este invalid. Sigur că este permis ca un copil cu capacitate de discernământ să depoziteze din averea unei persoane, dacă are acceptul acesteia. La fel, cel care depozitează ceva trebuie să nu fie dintre cei care-și risipesc nechibzuit averea sau vreun falit. În cazul în care o persoană falită depozitează la altcineva o proprietate de la care nu a fost exclus, nu există nici un fel de obiecție la aceasta. De asemenea, cel care primește pe încredere nu trebuie să fie risipitor sau falit, în cazul în care proprietatea aflată în grija sa implică o cheltuială din averea de la care a fost exclus.
Dacă o persoană acceptă depozitarea făcută de către un copil fără permisiunea posesorului de drept, atunci trebuie să returneze ce s-a depus acestui posesor. Iar dacă depozitul aparține chiar copilului, atunci este necesar ca să fie dat tutorelui; dacă ceea ce s-a depus se pierde ori este distrus înainte de-a fi dat înapoi, persoana care a acceptat depozitul trebuie să ia o compensație pentru aceasta. În cazul în care a protejat depozitul față de copil, cu intenția de-a da înapoi tutorelui și a fost lipsit de grijă în păstrarea a ce s–a dat, atunci nu va fi considerat responsabil pentru pierdere ori stricare. Aceeași regulă se va aplica în cazul unui depozitar nesănătos mental.
Dacă o persoană nu poate avea gijă de ceea ce s-a depozitat, iar persoana care a făcut depozitul nu este conștientă de incapacitatea sa, atunci cel care ar urma să primească depozitul trebuie să nu accepte sarcina.
Dacă o persoană îi spune celui ce are proprietatea că nu este pregătită să aiba grijă de aceasta și nu o acceptă, atunci, chiar dacă posesorul își lasă proprietatea și pleacă, ca mai apoi proprietatea să dispară, persoana care nu și-a asumat răspunderea depozitării nu va fi răspunzătoare pentru aceasta. Cu toate acestea, precauția recomandată este ca, de este posibil, să aibă totuși grijă de proprietatea (părăsită).
O persoană ce dă altei spre păstrare ceva poate să abroge aranjamenul unde și când dorește; la fel, cineva care acceptă depozitarea poate să procedeze întocmai unde și când dorește.
Dacă o persoană renunță la custodierea proprietății și abrogă aranjamentul făcut, atunci, cât mai repede posibil, trebuie să dea proprietatea stăpânului de drept, agentului ori tutorelui acestuia, sau trebuie să-i informeze ca nu mai este în stare să continue în rolul de custode. Dar dacă, fără vreo scuză întemeiată, le reîntoarce proprietatea fără a-i informa și proprietatea piere, atunci trebuie să dea pentru aceasta substitutul corespunzător.
Dacă o persoană care acceptă un depozit nu are un loc adecvat pentru o păstrare în siguranță, atunci trebuie să obțină un asemenea loc și trebuie să aibă grijă de ce s-a depozitat, astfel încât să nu fie acuzată de neglijență. Dar dacă în privința aceasta acționează cu neglijență, iar proprietatea este pierdută ori stricată, atunci trebuie să dea pentru aceasta o compensație.

2344.Dacă o persoană care a acceptat un depozit nu a fost neglijentă în privința acestuia și nici nu a procedat dincolo de moderația (subînțeleasă prin înțelegere), dar mai apoi, neașteptat, proprietatea dispare, atunci nu va fi răspunzător pentru aceasta. Însă dacă a fost neglijentă în privința securității proprietății, să zicem, ținând-o într-un loc pasibil de-a fi jefuit, ori dacă a comis excese precum faptul de-a folosi părți din proprietate fără permisiunea posesorului (purtarea unei îmbrăcăminți, folosirea unui vehicul sau călărirea unui animal, de exemplu), acțiune ce duce la pierderea sau stricarea proprietății depuse, atunci trebuie să plătească stapânului de drept o compensație corespunzătoare.

Dacă proprietarul de drept specifică un loc anume pentru păstrarea în siguranță, spunându-i persoanei care a acceptat depozitarea „aici vei avea de păstrat în siguranță proprietatea și chiar dacă suspectezi că ar putea să fie pierdută, nu trebuie s-o duci în altă parte”, atunci, în asemenea caz, cel care acceptă depozitarea nu trebuie să ducă proprietatea în altă parte, iar dacă totuși o face și proprietatea este pierdută, se face responsabil pentru ea.
Dacă posesorul a indicat un loc anume pentru securitatea depozitului său, dar nu a făcut-o prin excluderea altor locuri adecvate, persoana care acceptă depozitarea poate să transfere proprietatea într-un loc tot atât de sigur sau chiar mai sigur decât primul loc ales; în acest caz, dacă proprietatea este pierdută sau stricată în al doilea loc, persoana la care s-a depozitat nu este responsabilă.
Dacă stăpânul de drept a ceva depozitat ajunge să fie permanent bolnav mental ori inconștient, atunci, în mod automat, depozitarea este abrogată, iar persoana care deține pe încredere depozitul trebuie să-l returneze imediat tutorelui ori să-l informeze. Iar dacă, fără o scuză înemeiată, nu returnează imediat tutorelui proprietatea, sau dacă este neglijentă în informarea acestuia și astfel proprietatea piere, atunci trebuie să-i dea acestuia substitutul corespunzător. Dar dacă boala mentală sau starea de inconștiența a proprietarului este intermitentă, depozitarea nu poate fi abrogată la modul automat.
Dacă stăpânul proprietății moare, tranzacția referitoare la depozitare este anulată; dacă însă ce s-a depozitat este transferabil către moștenitori fără nici o responsabilitate, atunci cel care păzește depozitul trebuie să-l înmâneze moștenitorilor ori să-i informeze despre situație. În cazul în cre nu face astfel, neavând nici o scuză întemeiată, atunci va fi responsabil pentru pierderea sau distrugerea a ceea ce a fost depozitat. Totuși, dacă amână să investigheze dacă pretendenții la depozit sunt moștenitorii de drept sau nu, ori dacă există și alți moștenitori pe lângă aceștia, nedemonstrând totuși nici un fel de neglijență din partea sa în operarea cu ce s-a depozitat ori în informarea moștenitorilor, atunci nu va fi responsabil pentru pierderea sau stricarea proprietății depozitate.
Dacă stăpânul de drept al proprietății moare și responsabilitatea acesteia cade asupra moștenitorilor săi, atunci cel care a depozitat proprietatea trebuie s-o distribuie tuturor moștenitorilor sau persoanei care a fost autorizată de către aceștia să reprimească proprietatea. De aici, dacă persoana ce ține depozitul dă întreaga proprietate doar unuia din moștenitori fără consimțământul celorlalți, atunci va fi responsabilă pentru părțile din proprietate ce li se cuveneau celorlalți moștenitori.
Dacă persoana care și-a asumat depozitarea moare sau devine permanent nesănătoasă mental ori inconștientă, atunci moștenitorul sau tutorele său trebuie să informeze pe cel care și-a depozitat proprietatea sau să-i returneze proprietatea cât mai repede posibil. În cazul în care boala mentală ori starea de inconștiență este intermitentă, atunci depozitarea proprietății nu poate fi socotită ca invalidă.
Dacă persoana căreia i s-a încredințat proprietatea spre depozitare observă în sine semne de apropiere morții, atunci, ca precauție și dacă este posibil, trebuie să returneze proprietatea încredințată stăpânului de drept, agentului ori tutorelui acestuia, ori să-l informeze asupra situației. Iar dacă nu este posibil să procedeze astfel, atunci trebuie să facă un astfel de aranjament, încât să-i dea sentimentul că după moartea sa ceea ce s-a depozitat va ajunge la stăpânul de drept. De exemplu, trebuie să facă un testament în care să precizeze asta, atestat de către martori, dând numele celui ce a depus proprietatea, descriind în întegime natura proprieții depozitate, cum și locul unde aceasta este păstrată.
Dacă persoana căreia s-a încredințat proprietatea spre depozitare observă în sine semne de apropiere morții și nu procedează conform obligației menționate în regula anterioară, proprietatea pierzându-se ori suferind stricăciuni, atunci ve fi considerat responsabil pentu proprietatea depozitată și va trebui să facă îndreptările necesare. În cazul în care se recuperează din boala sa ori dacă, trecând timpul, se căiește pentru abaterea sa și acționează conform obligației contractuale, atunci nu va mai fi socotit ca responsabil.

Reguli privioare la darea și primirea cu împrumut (ariyat)

Ariyat înseamnă că o persoană dă altcuiva spre folosință proprietatea sa, fără să ceară nimic în schimb.
În cazul realizării de ariyat nu este necesar să se pronunțe o formulă anume. Astfel, de exemplu, o persoană dă cuiva o îmbrăcăminte cu intenția de împrumut sau primește o îmbrăcăminte cu intenția de împrumut, atunci acest fel de tranzacție este valid.
A da cu împrumut ceva ce a fost însușit ilicit ori a da cu împrumut ceva care aparține chiar celui ce dă, însă ceva al cărui beneficiu este destinat altei persoane, așa cum ar fi cazul dării ca închiriere, este valid numai dacă stăpânul lucrului luat ilicit ori al celui desemnat ca beneficiar al lucrului este de acord ca lucrul să fie dat cu împrumut.
Cel numit să fie beneficiarul unui lucru, cum este un chiriaș, poate să dea cu împrumut altora, la rândul său, obiectul sau proprietatea pe care a închiriat-o. Totuși, ca precauție, nu poate da spre posesie definitivă celui care împrumută de la el, fără permisiunea stăpânului de drept.
Dacă o persoană ce nu este sănătoasa mental, un minor, sau cineva falit, ori cineva care risipește fără discernamânt averea proprie, își dă cu împrumut proprietatea, tranzacția nu este validă. Dar dacă tutorele unor asemenea persoane consideră că, sub tutoratul său, faptul de-a da cu 1mprumut este indicat, atunci nu există nici un fel de problemă 1n asta. La fel, dacă un minor acționează ca intermediar în furnizarea articolului către cel care ia cu împrumut, atunci nu există vreo obiecție la faptul acesta.
Dacă o persoană ce a luat cu împrumut ceva nu este neglijentă în păstrarea acestuia și nici nu-și depășește atribuțiile în folosirea lucrului, atunci nu este responsbilă dacă, din întâmplare, lucrul este pierdut ori stricat. Totuși, dacă în tranzacție, cei doi implicați stipulează că persoana ce-a luat cu împrumut va fi responsabilă pentru pierderea ori stricarea lucrului, sau că, fiind vorba de aur sau argint, acesta este pierdut sau împuținat în calitate-cantitate, atunci cel care a luat cu împrumut trebuie să compenseze corespunzător.
Dacă o persoană ia cu împrumut aur sau argint, stipulând că nu va fi responsbil dacă aurul sau argintul va fi pierdut ori scăzut în calitate-cantitate, atunci nu va fi considerat responsabil.
Dacă persoana ce dă cu împrumut moare, cel ce a lat cu împrumut trebuie să dea moștenitorilor lucrul împrumutat, conform regulei #2348, privitoare la depozitarea unei proprietăți.
Dacă o persoană ce dă cu împrumut este incapacitată într-o asemenea măsură, încât nu mai are nici un drept de control și liberă folosință a proprietății sale, cum ar fi în cazul în care ar deveni bolnav mental ori inconștient, atunci cel care a luat cu împrumut trebuie să procedeze conform regulei #2348, referitoare la depozite.
Cel care dă cu împrumut poate să anuleze tranzacția cum și când dorește, iar cel care ia cu împrumut poate să procedeze la fel.
A da cu împrumut ceva a cărui folosință nu este halal, cum este cazul instrumentelor folosite în amuzament și jocuri de noroc, al ustensilelor de aur și argint folosite la mâncat ori băut, ori a orice asemănător pentru scopuri asemănătoare, este un fel de tranzacție invalid. Totuși, daca asemenea obiecte sunt date cu chirie pentru decorare, faptul este permis, cu toate că, drept precauție, nu trebuie date cu chirie nici pentru asemenea scop.
Faptul de-a da cu chirie o oaie spre a i se folosi laptele și lâna, cum și un animal mascul pentru împerechere, este valid.
Dacă persoana care a luat cu împrumut returneaza proprietatea împrumutată stăpânului de drept, agentului ori tutorelui acestuia, iar mai apoi acel lucru este pierdut sau stricat, atunci cel care a luat cu împrumut nu este responsabil. Dar dacă persoana ce-a luat cu împrumut duce lucrul într-un loc, fără să aibă permisiunea stăpânului, a agentului ori a tutorelui, atunci, chiar dacă este vorba de un loc unde, de obicei, însuși stapânul îl păstrează―dacă ia, spre exemplu, calul împrumutat și-l lasă la grajdul pe care l-a pregătit chiar stăpânul, însă mai apoi calul este pierdut ori rănit―și lucrul este pierdut ori distrus, cel care l-a luat cu împrumut este responsabil.
Dacă o persoană dă cu împrumut un lucru impur (najis) și situația se prezintă așa cum a fost descrisă în regula #2065, atunci cel ce dă cu împrumut trebuie să informeze pe cel ce ia că lucrul este najis.
Dacă o persoană a luat ceva cu împrumut, atunci, fără a avea permisiunea stăpânului de drept, nu poate da altcuiva acel lucru sub titlu de închiriere.
Dacă un lucru este luat cu împrumut, iar mai apoi, cu permisiunea adevăratului proprietar, este dat cu împrumut altei persoane, în cazul în care primul ce a luat lucrul cu împrumut moare sau devine bolnav mental, tranzacția de împrumut către al doilea nu devine invalidă.
Dacă persoana care ia cu împrumut știe că proprietatea împrumutată a fost însușită ilicit, atunci trebuie s-o returneze posesorului de drept, neavând permisiunea de-a o da celui de la care a împrumutat-o.
Dacă o persoană ia cu împrumut ceva despre care știe că a fost însușit ilicit și folosește acel lucru, lucru care se pierde ori este stricat în timp ce se află în posesia sa, atunci stăpânul de drept poate pretinde o compensație pentru acel lucru și pentru beneficiul derivat din acesta, fie de la cel care l-a luat cu împrumut, fie de la cel care l-a dat cu împrumut, după ce l-a furat. În cazul 1n cre a compensația de la cel care a luat cu împrumut, acesta din urmă nu poate pretinde valoarea compensației de la cel care i-a dat cu împrumut lucrul.

2371. Dacă persoana care a luat cu împrumut nu știe că proprietatea împrumutată a fost însușită ilicit, iar această proprietate este pierdută sau stricată în timp ce se află în posesia sa, atunci, în cazul în care plătește stăpânului de drept compensația corespunzătoare, poate la rândul său pretinde celui ce i-a dat cu împrumut valoarea compensației. Atunci când lucrul luat cu împrumut este aur sau argint, ori daca persoana ce i-a dat stipulează în tranzacție că el, cel ce-a luat împrumut, trebuie să plătească o compensație de se pierde ori distruge aurul sau argintul, atunci cel care a luat cu împrumut nu mai poate pretinde de la cel care a dat cu împrumut compensația ce-a dat-o stăpânului de drept.

Următorul: Căsătoria (partea I)

Anterior:Tranzacții (partea a-II-a)

Înapoi la Cuprins

Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului