Tranzacții (partea a-II-a) - Fundația Imam Ali

Tranzacții (partea a-II-a)

Legi ale parteneriatului

Dacă două persoane fac o înțelegere cum că vor face comerț cu bunuri ce le dețin în comun și că vor împărți profitul, cum și dacă pronunță formula de declarare a parteneriatului, în arabă sau oricare altă limbă, ori își exprimă intenția ca prin conduita lor să-și devină parteneri unul celuilalt, atunci parteneriatul lor este valid.
Dacă niște persoane intră într-un parteneriat spre a împărți veniturile reieșite din munca lor, cum ar fi cazul unor bărbieri sau muncitori care cad de acord că vor împărți între ei oricare venituri ce le vor câștiga, atunci parteneriatul acesta nu este valid. Însă dacă ei fac o înțelegere reciprocă, să spunem că, pentru o perioadă de timp delimitată, jumătate din ce câștigă unul dintre ei va fi dat celuilalt în schimbul a jumătate din ce câștigă acela, atunci, deoarece fiecare va fi partener în câștigurile celuilalt, tranzacția dintre ei este validă.
Dacă două persoane intră într-un parteneriat sub condiția că fiecare va achiziționa marfa pe responsabilitatea sa și că fiecare va fi responsabil pentru plata mărfii respective, însă că vor împărți profitul ce vor câștiga din vânzarea acelei mărfi, atunci parteneriatul acesta nu este valid. Totuși, dacă fiecare din cei doi îl numește pe celălalt agentul său, autorizându-se reciproc să cumpere pe credit, considerându-l pe celălalt partener la asta, fapt care înseamnă că ambii sunt responsabili pentru datoria de bani, atunci vor fi socotiți ca parteneri în vinderea-cumpărarea mărfii respective.
Persoanele care devin parteneri sub regulile parteneriatului trebuie să fie adulte, sănătoase (mental) și trebuie să aibă intenția, cum și voința liberă, de-a deveni parteneri. De asemenea, trebuie să fie în stare de-a acționa cu libertate asupra averilor ce le au. De aici, dacă o persoană cu mintea instabilă, care-și cheltuiește averea nesocotit, intră într-un parteneriat, atunci, din cauză că o asemenea persoană nu are nici un drept de a dispune de propria avere, parteneriatul este invalid.
Dacă într-o înțelegere de parteneriat este pusă condiția ca partenerul care conduce, sau face mai multe treburi decât celălalt, sau face treburi mai importante, va lua o mai mare parte din profit, atunci este necesar ca să i se dea partea după cum s-a convenit. La fel, dacă se ajunge la înțelegerea că partenerul care nu conduce sau nu face mai multă treabă ori mai importantă va lua partea mai mare din profit, condiția aceasta este la fel de validă și trebuie îndeplinită.
Dacă se cade de acord că profitul întreg va fi apropriat de către o singură persoană ori că de întreaga pierdere va fi responsabil unul din parteneri, atunci acest fel de parteneriat iscă o problemă-ishkāl.
Dacă nu se cade de acord că unul dintre parteneri va primi mai mult profit, însă investițiile făcute de ambii sunt egale, atunci ei trebuie să împartă profitul și pierderea în mod egal. Dacă investițiile lor nu sunt egale, atunci trebuie să dividă profitul și pierderea proporțional cu capitalul adus de fiecare. De exemplu, dacă două persoane devin parteneri și capitalul unuia este dublu față de capitalul celuilalt, atunci partea sa de profit și de pierdere va fi de asemenea dublă față de a celuilalt, indiferent dacă ambii fac muncă egală, ori unul dintre ei muncește mai puțin ori nu muncește deloc.
Dacă în înțelegerea de parteneriat se pune condiția ca vânzarea-cumpărarea o vor face împreună, sau că fiecare va încheie afaceri independent, sau că doar unul se va ocupa de încheierea tranzacțiilor, sau că va fi angajat un al treilea pentru încheierea tranzacțiilor, atunci partenerii trebuie să procedeze conform acordului.
Dacă nu se precizează care din cei doi va folosi capitalul pentru a cumpăra și a vinde, atunci nici unul din cei doi nu poate să încheie vreo tranzacție folosind capitalul comun fără permisiunea celuilalt.
Partenerului căruia i s-a dat libertayea de acțiune asupra capitalului trebuie să procedeze conform înțelegerii de parteneriat. De exemplu—dacă s-a căzut de acord că el va fi cel care va achiziționa pe credit, ori că va vinde doar pentru bani lichizi, ori că va achiziționa o proprietate dintr-un loc anume, atunci el trebuie să acționeze conform înțelegerii. Totuși, dacă nu s-afăcut inițial o asememenea înțelegere, atunci el trebuie să încheie tranzacțiile de-o manieră obișnuită și să le conducă astfel încât parteneriatul să nu sufere nici o pierdere financiară. De asemenea, atunci când călătorește, nu trebuie să aibă cu sine nici o proprietate comună în parteneriat, dacă faptul acesta nu este obișnuit în cadrul parteneriatului.
Dacă unul dintre parteneri, care face tranzacții folosind capitalul parteneriatului, vinde și cumpără lucruri contrare înțelegerii făcute inițial cu colegul său, ori, tocmai din lipsa unei înțelegeri făcute cu colegul, încheie afaceri de-o manieră nefirească, atunci, chiar așa fiind, în ambele cazuri tranzacția făcută este corectă și validă; însă dacă o asemenea tranzacție duce la pierderi sau o parte din averea comună este irosită, atunci cel care a procedat contra înțelegerii inițiale sau contrar normei obișnuite este responsabil pentru pierdere.
Dacă partenerul, care umblă cu capitalul parteneriatului, nu trece dincolo de limite autorității sale (în cadrul parteneriatului) și nici nu este neglijent în atenția față de capitalul comun, ajunge în situația că, neașteptat, fie o parte, fie întreg capitalul, este pierdut, atunci nu el este responsabil de aceasta.
Dacă unul dintre partenerii ce lucrează cu capitalul parteneriatului declară că respectivul capital s-a pierdut în afaceri, ceilalți parteneri trebuie să-i accepte spusa și să-l creadă. Însă dacă nu-l cred, atunci trebuie să se plângă către mujtahid, care va decide cazul conform legilor islamice.
Dacă toți partenerii își retrag permisiunea acordată unuia dintre ei—permisiune privind dreptul de liberă operare cu părțile de capital puse de ei în parteneriat—atunci nici unuia dintre ei nu-i este îngăduită controlarea acestui capital. Dacă unul dintre parteneri le retrage celorlalți permisiunea acordată, atunci ceilalți parteneri nu au drept de liberă folosință; însă unul care și-a retras numita permisiune poate să-și exercite dreptul de folosință asupra proprietății comune în parteneriat.
Dacă unul dintre parteneri cere ca întreg capitalul investit în parteneriat trebuie împărțit echitabil, atunci ceilalți trebuie să se conformeze acestei cereri, chiar dacă durata de parteneriat stabilită nu s-a terminat încă; excepția este atunci când împărțirea capitalului atrage pierderi considerabile partenerilor.
Dacă unul dintre parteneri moare, ori devine nesănătos mental, ori, [pentru scurt timp], inconștient, atunci toți ceilalți nu pot continua să-și exercite dreptul de folosință asupra investiției comune în parteneriat. Aceeași regulă se aplică atunci când unul dintre ei devine un ușuratic, [financiar, vorbind], cheltuind fără nici o considerație.
Dacă unul dintre parteneri achiziționează pe credit un lucru pentru sine, atunci câștigurile și pierderile reieșite din asta îi aparțin. Dacă însă achiziționează lucrul respectiv pentru parteneriat, iar înțelegerea inițială permite afaceri pe credit, atunci câștigul și pierderea aparțin amândorura.
Dacă partenerii, folosind un capital de investiție comun, încheie o tranzacție și mai târziu se dovedește că parteneriatul lor nu era valid—aceasta în cazul în care validitatea tranzacției nu a depins de consensul lor, adică, de ar fi cunoscut că parteneriatul lor nu era valid, ei tot ar fi fost de acord în libertatea de folosință a fiecăruia asupra proprietății ori stocului de marfă a celuilalt—atunci, chiar și așa, tranzacția lor este validă și tot ceea ce este câștigat sau pierdut prin tranzacție este împărțit între ei. Însă, în cazul în care partenerii—neavând acord asupra unei mutuale liberei folosințe și știind că parteneriatul lor nu era valid—au aprobat totuși o tranzacție anume, atunci tranzacția respectivă este validă, iar dacă n-au aprobat-o, este invalidă. În ambele cazuri, dacă unul din parteneri a muncit pentru parteneriat fără intenția de-a lucra gratis, atunci poate colecta banii pentru serviciile sale la o rată obișnuită, ținând cont de procentele de capital ale celorlalți parteneri. Dar dacă salariul pe care-l ia în mod obișnuit este mai mare decât partea sa de dividentă, atunci, după ce va fi fost de acord cu validitatea tranzacției sus-pomenite, el trebuie să ia numai dividenta. 3039

Comandamente privitoare la compromis

Compromisul [într-un parteneriat de afaceri] înseamnă că o persoană este de acord să dea celeilalte persoane proprietatea sa ori o parte din profitul scos pe aceasta, că a renunțat sau renunță la o datorie ori un drept anume, și că persoana cealaltă, luând aceasta în considerare, îi dă în schimb o proprietate ori profitul scos pe aceasta, renunță la o datorie sau la un anumit drept; iar compromisul este valid chiar și în cazul în care unul din cei doi, fără să țină seama [de vreun criteriu special], dă celeilalte persoane proprietatea sa ori profitul de pe aceasta, sau renunță la vreo datorie sau vreun drept.
Este necesar ca persoana care, pe calea acestui fel de compromis, dă celeilalte proprietatea sa, să fie matură și sănătoasă mental, trebuind să aibă intenția de realizare a compromisului și ca nimeni să nu o fi forțat în realizarea compromisului; la fel, nu trebuie să fie cineva cu mintea instabilă la averea căruia nu se poate accede ori cineva, care fiind falit, nu are nici un drept de dispoziție asupra proprietății sale.
Nu este necesar ca formula de compromis să fie recitată în arabă; altfel spus, va fi de ajuns să se exprime intenția prin rostirea oricăror cuvinte.
Dacă, de exemplu, o persoană își dă oaia unui cioban, ca respectivul s-o aibă în grijă pentru un an, putând să folosească laptele, dându-i pentru aceasta și o cantitate de ghī, realizând astfel un compromis cu ciobanul pentru munca sa, precum și plata printr-o cantitate de ghī pentru laptele oii, atunci tranzacția este validă. Tranzacția este de asemenea validă atunci când persoana îi dă ciobanului oaia în arendă, acesta putând să folosească laptele și să dea posesorului o cantitate de ghī, nu neapărat obținut din laptele de la oaia dată.
Dacă, privitor la datoria ce-o are de plătit ori privitor la dreptul său, o persoană vrea să ajungă la un compromis cu altă persoană, compromisul va fi valid numai dacă persoana cealaltă estte de acord. Dacă ea însăși este persoana care vrea să ierte datoria ori vrea să renunțe la un drept, atunci acceptul celeilalte persoane nu este necesar.
Dacă un datornic știe suma pe care o datorează, însă creditorul n-o știe și face cu datornicul compromis ca respectivul să plătească o sumă care-i mai mică decât datoria—cum ar fi cazul în care creditorul are de luat 50 $, însă neștiind suma de primit, face un compromis de numai 10 $—atunci restul de 40 $ nu este halal pentru datornic, exceptând cazul că el însuși îi spune creditorului cât datorează și caută să facă o înțelegere cu acesta. Alternativ, îndatoratul trebuie să fie sigur că și în cazul în care creditorul ar fi știut exact banii de primit, tot ar fi făcut compromisul pentru o sumă mai mică.
Dacă două persoane își datorează reciproc proprietăți, deja cumpărate sau luate pe credit, și cei doi știu că proprietatea unuia este în cantitate mai mare sau mai valoroasă decât proprietatea celuilalt, atunci ei nu pot să-și vândă proprietățile personale în schimbul proprietăților datorate, deoarece asta ar fi o tranzacție implicând aproprierea ilicită și fiind harām să se încheie vreun compromis. În cazul în care nu se știe că o proprietate este în cantitate mai mare ori mai valoroasă, însă există marea probabilitate ca să fie așa, atunci, ca precauție obligatorie, compromisul nu trebuie făcut.
Dacă două persoane sunt creditori pentru altcineva sau pentru alte două persoane, iar ele, ca creditori, doresc să regleze datoriile dintre ele și dacă în tranzacție există obținere de interese, atunci nu există nici o obiecție la asta. De exemplu, dacă amândorura li se datorează 10 kg. de grâu, parte fiind de calitate superioară și parte, de calitate inferioară, iar datoria este la termenul când trebuie plătită, atunci compromisul între creditori va fi valid.
Dacă o persoană a împrumutat ceva alteia pentru o anumită perioadă și acum ea, ca creditoare, vrea să facă un compromis pentru o valoare ceva mai mică, să ia ce are de luat și să renunțe la restul, atunci nu este nici o problemă. Această regulă se aplică atunci când datoria consistă din aur sau argint, ori din alt produs ce este vândut după greutate sau lungime. Privitor la celelalte lucruri, totuși, este permis ca creditorul să facă un compromis cu datornicul sau cu altcineva fie pentru o sumă mai mică, fie ca să vândă datoria, fapt ce va fi explicat la #2297.
Dacă două persoane fac un compromis privitor la ceva, ele pot să anuleze compromisul printr-un acord reciproc. La fel, dacă la vremea realizării compromisului există pentru unul ori pentru amândoi opțiunea anulării compromisului, atunci persoana care are această opțiune poate să anuleze compromisul.
Câtă vreme cumpărătorul și vânzătorul nu au părăsit încă locul unde s-a încheiat tranzacția, fiecare din ei poate s-o anuleze. De asemenea, dacă un cumpărător achiziționează un animal, atunci, în termen de 3 zile, el are dreptul să anuleze tranzacția. La fel însă, dacă un cumpărător nu plătește în termen de 3 zile pentru produsul achiziționat și nici nu-i este livrat produsul, atunci vânzătorul poate să anuleze tranzacția, fapt specificat la #2132. Totuși, în aceste 3 cazuri, cineva care face un compromis privitor la o proprietate, nu are și dreptul de a-l anula. Însă în cazul în care cealaltă persoană implicată în compromis amână nefiresc furnizarea proprietății asupra căreia s-a făcut înțelegerea, ori dacă a fost stipulat ca proprietatea să fie furnizată imediat și cealaltă persoană nu procedează conform condiției, atunci compromisul poate fi anulat. Tot așa, un compromis poate fi anulat, dacă se ivește unul din cazurile menționate la regulile privind vânzarea-cumpărarea; o excepție aici este atunci când una din părțile implicate în compromis a fost fraudată la un mod pe care legea nu l-a definit încă.
Un compromis poate fi anulat dacă lucrul ce s-a primit în urma compromisului este imperfect. Cu toate acestea, dacă persoana interesată dorește să ia diferența de preț între lucrul imperfect luat și lucrul perfect promis, atunci faptul este o problemă-ishkāl.
Dacă, referitor la proprietatea sa, o persoană realizează un compromis cu alta, impunând condiția ca, după propria moarte, cealaltă persoană să doneze proprietatea respectivă, atunci, dacă persoana cealaltă a acceptat condiția, tot ea trebuie să o ducă la îndeplinire.

Reguli privitoare la arendare/închiriere

Persoana care arendează ceva, cum și persoana care ia acel ceva în arendă, trebuie să fie un adult și sănătos mental, cum, la fel, trebuie să acționeze de bună voie. Este de asemenea necesar ca ei să aibă dreptul de liberă folosință a proprietății. De aici rezultă că, o persoană de minte instabilă, care nu are drept de-a dispune ori de liberă folosință a proprietății sale, arendarea de către aceasta a ceva precum și luarea în arendă a ceva nu are validitate. Aceeași regulă se aplică unei persoane falite, care nu are nici un drept de-a dispune de averea sa. Desigur, o asemenea persoană se poate angaja într-o muncă plătită.
O persoană poate deveni agentul alteia și poate să-și dea proprietatea în arendă ori, în numele său, poate să ia în arendă o proprietate.
Dacă tutorele unui minor dă în arendă proprietatea minorului ori îl face pe acesta să fie arendașul altei persoane, atunci nu există nici un fel de problemă. Dacă parte din perioada în care copilul a devenit puber-major (bulūgh) este de asemenea inclusă în perioada de arendare, atunci tânărul poate să anuleze partea de contract corespunzătoare timpului în care a devenit bāligh, chiar dacă includerea acelei perioade de după majoratul tânărului era în interesul său. Dar dacă includerea acelei perioade s-a bazat pe unele rațiuni religioase, iar excluderea perioadei ar fi împotriva Legii (Sharī´ah) și, mai mult, dacă arendarea a fost făcută cu aprobare de la mujtahid, atunci copilul, după ce va fi devenit puber-major, nu poate sa anuleze arendarea.
Un minor care nu are deloc tutor, nu poate fi angajat de către cineva fără permisiune de la mujtahid; iar dacă o persoană nu are deloc acces la mujtahid, el poate angaja un copil după ce a obținut permisiune de la un momin´care este ´adil.
Nu este necesar ca persoana care arendează (arendatorul) și cea care ia în arendă (arendașul) să pronunțe formula în arabă. De fapt, dacă posesorul îi spune unei persoane „ți-am arendat proprietatea” și celălalt replică „accept”, atunci contractul de arendare este valid. De asemenea, daca respectivii doi nu rostesc nici un cuvânt și posesorul își înmânează proprietatea arendașului cu scopul de-a fi arendată, cum și dacă arendașul primește proprietatea cu intenția de-a o arenda, atunci contractul realizat printr-un astfel de procedeu este valid.
Dacă o persoană dorește să fie angajată pentru realizarea unei munci, dar fără să rostească formula, atunci, chiar și așa, contractul de angajare va fi valid de îndată ce începe să-și facă munca.
Dacă o persoană mută face cunoscut prin semne că ia ori dă o proprietate în arendă, atunci acest fel de contract este valid.
Dacă o persoană închiriază o casă, un magazin ori o cameră și proprietarul impune condiția ca numai arendașul să-i dea folosință, atunci arendașul nu poate să subînchirieze nici unei alte persoane, cu excepția cazului în care noua arendare este de-o astfel de natură încât avantajele reieșite se intorc către posesorul de fapt al bunului; un exemplu este dacă o femeie închiriază o casă ori o cameră și mai târziu se mărită, dându-i soțului camera sau casa care-i era residență. Dacă însă posesorul inițial nu impune nici un fel de condiție, atunci arendașul poate să închirieze altcuiva; ca precauție însă, trebuie să obțină permisiunea posesorului înainte de-a iniția subînchirierea. Iar dacă arendașul vrea să închirieze pe o valoare mai mare în bani lichizi ori bunuri, poate face astfel, dacă a realizat în locul respectiv o muncă de îmbunătățire, cum ar fi zugrăvirea ori renovarea, ori dacă, prin îngrijirea proprietății, a avut o seamă de cheltuieli.
Dacă o persoană, care este angajată cu salariu, pune inițial condiția că va lucra doar pentru cel care a angajat-o, atunci angajatorul nu poate să-l pună pe angajat în serviciul alteia, excepție făcând cazul menționat în regula anterioară. Dacă angajatul nu formulează inițial astfel de condiție, atunci angajatorul poate să-l pună la dispoziția altcuiva; în acest caz însă, nu poate să-i dea angajatului mai mult la salariu decât s-a convenit la început. La fel, dacă angajatul însuși, după acceptarea slujbei, angajează pe altcineva să-i facă munca, atunci nu poate să-i plătească celui de-al doilea mai puțin decât este el însuși plătit, atâta vreme cât, ca excepție, se alătură celui de-al doilea în realizarea muncii sale.
Dacă o persoană închiriază altceva decât o casă, un magazin, o cameră sau o ambarcațiune ori angajează pe cineva, cum ar fi cazul, să spunem, că ia un teren aflat în arendă, și dacă posesorul de drept nu pune condiția ca numai cel care a închiriat să folosească ce a închiriat, atunci, dacă arendașul prim inchiriaza altcuiva cu o sumă mai mare, problema ivită este de natură ishkal.
Dacă, de exemplu, o persoană închiriază ori ia în arendă o casă ori un magazin timp de un an, plătind 100 de rupii, dar utilizează numai o jumătate din locul arendat, atunci poate închiria cealaltă jumătate cu 100 de rupii. În acest caz însă, dacă primul dorește să închirieze cealaltă jumătate cu o rentă mai mare decât cea plătită de el pentru casă ori magazin, de exemplu, cu 120 de rupii, atunci poate proceda astfel numai dacă a făcut reparații etc.

Condiții referitoare la proprietatea dată în arendă

Proprietatea care este dată în arendă trebuie să îndeplinească anumite condiții:

trebuie să fie bine precizată; de aici, dacă o persoană îi spune alteia „îți dau în arendă una din casele mele”, atunci acest fel de arendare nu este valid;
persoana care ia în arendă o proprietate trebuie s-o vadă ori posesorul trebuie să-i prezinte particularitățile astfel ca să includă întreaga informație despre aceasta;
trebuie să existe posibilitatea ca proprietatea să fie furnizată; de aici, a închiria un cal care a fugit, iar stăpânul nu-l mai poate avea, presupune un contract invalid. Cu toate acestea, dacă persoana ce închiriază poate face astfel ca să-l obțină, atunci închirierea va fi validă;
utilizarea proprietății nu trebuie să se petreacă de-o manieră ce implică consumul ori distrugerea acesteia; de aici, nu este corect să se dea cu scopul mâncării, sub formă de închiriere, pâine, fructe și alte comestibile;
trebuie să fie posibil a se utiliza proprietatea cu scopul în care a fost arendată; de aici, nu este corect să se dea spre folosință agricolă un teren când nu există suficientă apă de ploaie ori când nu este irigat printr-un canal de irigație;
lucrul pe care persoana îl dă în arendă trebuie să fie proprietatea sa, iar dacă arendează proprietatea altei persoane, atunci faptul va fi corect dacă proprietarul adevărat este de acord.

Este permis să se arendeze un pom pentru utilizarea fructelor rezultate, chiar dacă fructele nu au apărut încă. Aceeași regulă se aplică și dacă este dat cu chirie un animal pentru laptele obținut de la acesta.
Se poate angaja o femeie pentru laptele său și nu este necesar pentru aceasta să obțină permisiunea soțului. Totuși, dacă drepturile soțului sunt afectate prin alăptarea de către soția sa a copilului altei persoane, atunci ea nu poate să accepte munca fără permisiunea soțului.

Condiții pentru utilizarea proprietății dat în arendă

Utilizarea proprietății arendate implică 4 condiții:

trebuie să fie halal; de aici, arendarea unui magazin pentru realizarea de vânzări sau a unui depozit pentru păstrarea băuturilor alcoolice, ori furnizarea de mijloace de transport pentru aceste băuturi este ilicită;
trebuie ca facerea acțiunii ori oferirea liberă de impozit a acestui serviciu să nu fie obligatorie din perspectiva Sharī´ah. Ca urmare, drept precauție, nu este permis să se primească un salariu pentru învățarea regulilor referitoare la ce este halal și harām, ori pentru ultimele servicii rituale ce se fac mortului, cum ar fi îmbăierea mortului, înveșmântarea etc. Iar ca precauție, nu trebuie să se plătească bani în locul nici unui serviciu care este considerat ca inútil;
dacă lucrul ce urmează a fi arendat poate avea utilități variate, atunci folosința pe care i-o va da arendașul trebuie să fie specificată. De exemplu, dacă un animal, ce poate fi folosit fie pentru călărit, fie pentru transportarea unei greutăți, este închiriat, atunci trebuie să se specifice data la care încetează contractul, dacă persoana care l-a luat în arendă poate să-l folosească pentru călărire ori pentru transport, ori dacă îl poate folosi pentru toate celelalte scopuri;
trebuie să fie specificată natura și durata utilizării a ce a fost arendat; în cazul arendării unei case ori a unui magazin, contractul poate fi făcut prin stabilirea perioadei de utilizare, iar în cazul unei munci, cum cea a unui croitor, se poate specifica faptul că va coase și broda o haină anume într-un model anume.

Dacă timpul de începere al arendării nu este stabilit, atunci începutul va fi indentificat după ce se va fi recitat formula pentru contractul de arendare.
Dacă, de exemplu, o casă este închiriată pentru un an de zile și se stipulează că perioada de închiriere va începe la o lună de la rostirea formulei, atunci contractul de închiriere este valid, chiar dacă, la vremea recitării formulei, casa era închiriată altcuiva.
Dacă perioada de arendare nu este specificată, iar arendatorul spune arendașului „în oricare moment din perioada în care stai în casă vei avea de plătit renta la o rată de 10 $ pe lună”, atunci contractul nu este valid.
Dacă proprietarul casei spune chiriașului „îți închiriez această casă 10 £ pe lună” sau spune „prin prezentul contract îți închiriez pentru o lună această casă l0 £ și atâta vreme cât locuiești în ea, renta va fi de 10 £ pe lună” și dacă timpul de începere a perioadei de închiriere a fost specificat ori s-a cunoscut chiria de plătit pentru prima lună, atunci contractul va fi valid.
Dacă niște călători sau pelerini stau într-o casă fără a ști însă pentru cât timp și dacă stabilesc cu stăpânul că vor plăti, de exemplu, 1 $ pe noapte, iar stăpânul este de acord, atunci nu este nici o problemă în utilizarea casei respective. Totuși, odată ce perioada de închiriere nu este specificată, închirierea nu va fi adecvată decât pentru prima noapte, iar după aceasta proprietarul poate să-i scoată din casă când dorește.

Reguli variate relative la arendare/închiriere

Proprietatea pe care arendatorul o dă spre închiriere trebuie să fie specificată. De aici, dacă este vorba de un lucru a cărui tranzacție se face în baza greutății (de ex., grâul), greutatea acestuia trebuie specificată. Dacă lucrul este din categoria celor care se numără (de ex., monedele), cantitatea trebuie specificată. Iar dacă este vorba de un animal (cal sau oaie), arendatorul trebuie să aibă un semn de indentificare al animalului ori arendașul trebuie să-l informeze pe primul despre particularitățile animalului.
Dacă un pământ este dat în arendă pentru agricultură, iar produsul terenului respectiv, care nu există încă, este considerat ca rentă, atunci contractul nu este valid. Aceeași regulă se aplică atunci când arendașul își asumă responsabilitatea totală de-a plăti renta sub condiția ca să fie plătită din recoltă. Dar dacă sursa (recolta) din care va fi plătită renta există deja, atunci nu există vreo obiecție la asta.
Dacă o persoană a închiriat ceva, atunci nu poate să pretindă chiria până ce nu a livrat lucrul respectiv. Iar dacă o persoană este angajată să realizeze o muncă, atunci nu poate pretinde o plată până ce nu a realizat munca respectivă; excepție este cazul în care, drept normă acceptată, cum este în cazul niyabat pentru hajj, există o plată în avans.
Dacă un arendator furnizează lucrul de închiriat, atunci cel ce ia cu chirie trebuie să plătească renta, chiar dacă el însuși nu a luat în primire ce a închiriat ori nu a folosit lucrul închiriat până la sfârșitul perioadei de închiriere.
Dacă o persoană, contra unui salariu, este de acord să realizeze o sarcină anume și vine să lucreze în ziua respectivă pentru a realiza sarcina, atunci, persoana care a angajat trebuie s-o plătească, chiar dacă nu i-a desemnat celui venit munca respectivă. De exemplu, dacă un croitor este angajat să coase niște haine într-o zi anume și apare pentru a-și face munca, atunci angajatorul trebuie să-l plătească, chiar dacă nu i-a dat croitorului materialul de cusut și, în plus, indiferent dacă croitorul rămâne astfel fără muncă în ziua respectivă, indiferent dacă își face treaba lui sau lucrează hainele altcuiva.
Dacă după terminarea perioadei de înciriere se află că respectivul contract a fost invalid, cel care a luat cu chirie trebuie să plătească proprietarului renta obișnuită. De exemplu, dacă pentru 100 $ pe lună, o persoană ia cu chirie o casă timp de un an și află mai apoi ca respectivul contract este invalid, cum și dacă renta obișnuită este de 50 $, atunci trebuie să plătească acei 50. Iar dacă renta obișnuită este de 200 $ și persoana ce-a dat în chirie casa este și proprietarul acesteia, ori agentul cuiva, fiind totodată conștientă de rata obișnuită de închiriere, atunci nu este necesar ca arendașul să-i plăteasca primului mai mult de 100 $. Dar dacă o altă persoană decât proprietarul sau agentul dă cu chirie, atunci chiriașul trebuie să plătească 200 $. Aceeași regulă se aplică dacă se știe în timpul perioadei de închiriere că respectivul contract este invalid în raport cu chiria restantă din perioada trecută.
Dacă un lucru închiriat de către o persoană este pierdut și dacă respectiva persoană nu a fost neglijentă în grija față de lucru ori extravagantă în utiliizarea acestuia, atunci nu este responsabilă pentru pierdere. De asemenea, dacă, de exemplu, o haină dată croitorului este stricată ori distrusă, iar croitorul nu a fost neglijent în mânuirea hainei, atunci el, croitorul, nu trebuie s-o înlocuiască.
Dacă un artizan pierde un lucru ce l-a închiriat, atunci este responsabil de pierderea acestuia.
Dacă un măcelar taie capul unui animal și face ca faptul să fie harām, atunci trebuie să plătească prețului capului de animal stăpânului, indiferent dacă el a cerut bani pentru sacrificarea animalului ori a făcut-o gratis.
Dacă o persoană închiriază un animal și specifică măsura în care îl va încărca, însă mai apoi încarcă animalul cu o greutate mai mare, iar ca rezultat animalul se îmbolnăvește ori moare, atunci arendașul este responsabil pentru animal. Și chiar daca nu se precizează greutatea cu care va fi încărcat animalul, iar arendașul îl încarcă cu o greutate neobișnuită, fapt ducând la îmbolnăvirea ori moartea animalului, persoana respectivă este responsabilă pentru animal. În ambele cazuri, el trebuie să plătească mai mult decât în mod obișnuit.
Dacă o persoană dă cu chirie un animal pe care pot fi încărcate bunuri fragile, iar animalul alunecă ori pleacă brusc la galop, stricând astfel lucrurile cu care este încărcat, atunci stăpânul animalului nu este responsabil pentru asta. Totuși, dacă posesorul de drept iși bate animalul foarte tare ori face ceva asemănător, rezultatul fiind că animalul cade la pământ, stricând bunurile cu care este încărcat (de către cel ce l-a închiriat), atunci el, stăpânul, este cel responsabil.
Dacă o persoană realizează circumcizie unui copil, iar drept consecință copilul moare sau este rănit, atunci, dacă a fost neglijentă ori dacă a făcut o greșeală (cum ar fi să fi tăiat mai mult decât este obișnuit), persoana respecivă este responsabilă. Totuși, dacă nu a fost neatentă, ori dacă nu a făcut nici o greșeală, și totuși copilul moare ca urmare a circumciziei, ori suferă vreo rănire, atunci persoana respectivă nu este responsabilă, însă cu condiția ca să nu fi fost consultat înainte asupra posibilității unei răniri ori cu condiția ca să nu fi fost conștient că copilul ar putea fi rănit.
Dacă un doctor dă cu propriile sale mâini un medicament unui pacient ori prescrie un medicament bolnavului, iar acesta suferă vreo injurie ori moare din pricina medicamentului, atunci doctorul este responsabil, chiar dacă în îngrijirea pacientului nu a fost neglijent.
Dacă un doctor îi spune pacientului „în cazul în care suferi vreo injurie eu nu sunt responsabil”, iar mai apoi procedează conform precauției și atenției necesare, în cazul în care pacientul suferă vreo injurie sau moare, medicul nu este responsabil.
Cel care închiriază și cel ce ia cu chirie poate să anuleze contractul de închiriere prin înțelegere reciprocă. De asemenea, dacă inițial s-a pus condiția în contract ca unul dintre ei sau ambii să aibă opțiunea anulării contractului, atunci ei pot să facă aceasta după cum au convenit.
Dacă atât cel care dă cu chirie, cât și acel care ia cu chirie realizează că a fost înșelat, cum și dacă la vremea realizării contractului nu a observat că ar fi înșelat, atunci poate să anuleze contractul. Oricum, dacă în contractul de închiriere este pusă o condiție cum că chiar de se simte înșelat unul din cei doi, nu va avea dreptul să anuleze contractul, atunci nici unul din ei nu poate să-l anuleze.
Dacă o persoană dă ceva spre închiriere și înainte de-a livra celuilat lucrul respectiv i se ia acel lucru în mod ilicit, atunci cel care ia spre închiriere poate să anuleze contractul și să ia înapoi ceea ce i-a plătit primului; la fel, poate să nu anuleze contractul și să ia de la cel ce și-a însușit lucrul închiriat o sumă conform ratei obișnuite, atâta vreme cât lucrul rămâne în posesia celui ce l-a luat. Ca urmare, dacă o persoană închiriază un animal pentru o lună, plătind 10 $, și cineva ia ilicit acel animal timp de 10 zile, iar renta obișnuită pentru cele 10 zile este de 15 $, atunci cel ce a închiriat animalul poate pretinde de la al doilea 5 $.
Dacă arendașul face contract pentru ceva si altcineva îl impiedică să ia în posesie ceea ce a închiriat, ori își însusește ilicit acel bun după ce arendașul îl are deja, ori îl împiedică să-l folosească, atunci arendașul nu poate anula contractul. Arendașul are dreptul de-a percepe o rentă la cursul obișnuit de la al doilea numai pentru bunul respectiv.
Dacă arendatorul iși vinde proprietatea arendașului după terminarea perioadei de arendare, atunci contractul nu este anulat, iar arendașul trebuie să dea renta pentru proprietate arendatorului. Aceeași regulă se aplică în cazul în care stăpânul bunului (arendatorul) vinde ce a arendat altcuiva.
Dacă înaintea începerii perioadei de arendare, proprietatea arendată este într-atât de negativ afectată, că nu mai poate fi folosită în maniera convenită, atunci contractul de arendare devine invalid, iar banii plătiți de către arendaștrebuie să i se returneze. Chiar și dacă este posibil să se utilizeze parțial proprietatea arendată, arendașul poate să anuleze contractul.
Dacă o persoană ia ceva în arendă și în timpul arendării proprietatea devine într-atât de depreciată, încât nu mai este adecvată utilizării cerute, atunci partea de contract rămasă va fi invalidă și arendașul poate să anuleze contractul și pentru perioada precedentă. Cât privește acea perioadă, el poate să plătească renta obișnuită.
Dacă o persoană închiriază o casă ce are, de exemplu, două camere, iar una din camere cade în ruină și arendașul face reparații, fără ca s-o readucă la standardele camerei inițiale, atunci regula menționată la #2221 se va aplica și în acest caz. Atunci când camera este reparată imediat și folosirea ei nu este întreruptă, atunci arendarea nu devine invalidă, iar arendașul nu poate anula arenda. Cu toate acestea, dacă reparațiile iau prea mult timp și folosirea camerei este întreruptă, atunci arendarea va fi invalidă pentru acea lungă perioadă și, în acest caz, arendașul poate să anuleze întreg contractul și, în schimbul folosinței pe care a dat-o camerei, trebuie să plătească renta obișnuită.
Dacă unul din cei doi, arendatorul ori arendașul, moare, contractul de arendare nu devine invalid. În cazul în care casa nu este proprietatea arendatorului—de exemplu, o altă persoană face un testament precizând că atâta vreme cât trăiește arendatorul, venitul obținut de la proprietate îi revine lui și dacă dă în arendă casa respectivă și moare înainte de expirarea contractului, contractul devine invalid odată cu moartea lui. Acest contract poate să devină iarăși valid dacă proprietarul casei ratifică iarăși contractul, iar renta pentru restul perioadei de arendare, după moartea arendatorului, va crește în folosul noului proprietar.
Dacă un angajator numește pe cineva să-i recruteze muncitori și dacă persoana ce contractează oameni îi plătește pe aceștia mai puțin decât primește pentru ei de la angajator, atunci parte de bani c-o păstrează pentru el este harām și trebuie s-o returneze angajatorului. Dacă celui care contractează muncitori i se dă de către angajator un contract deplin spre a ridica o clădire, de exemplu, și este autorizat fie să o construiască el însuși (cu oameni de-ai lui), fie s-o dea cu subcontract altuia, atunci, dacă respectivul contractor se alătură subcontractatului în realizarea unor munci, iar mai apoi încredințează munca rămasă pentru o sumă mai mică decât cea primită de la angajatorul inițial, ceea ce-i rămâne din banii primiți va fi halal pentru el.
Dacă o persoană care vopsește pânzeturi este de acord să vopsească o haină în indigo, atunci, în cazul în care vopsește haina într-o altă culoare, el nu are nici un drept de-a pretinde plată.
Ju´ala înseamnă că o persoană promite ca in cazul în care o muncă anumită este realizată pentru ea, atunci va da o sumă anumită pentru această muncă. De exemplu, persoana declara că de cineva îi recuperează proprietatea pierdută, atunci va da ca rasplată 10 $. Cineva care face o asemenea declarație este numit jail, iar persoana care duce la capăt munca respectivă, amil. Una din diferențele dintre ju´ala si ijara (angajare) este aceea că, în cazul angajării, persoana angajată este obligată să realizeze treaba conform înțelegerii și angajatorul devine astfel îndatorat persoanei angajate privitor la plată, în vreme ce, în cazul ju´ala (de plată ca rasplătire), persoana care este de acord să facă munca are libertatea s-o abandoneze, dacă vrea astfel; în plus, până ce termină treaba alocată, persoana care a declarat darea unei răsplăți sau a unei plăți nu-i devine îndatorată celui care o face.
Persoana care declară plata sau premierea trebuie să fie matură si sănătoasă, trebuie să fi făcut declarația de bună voie, cu o intenție necondiționată și trebuie să aibă libertate de acțiune și control asupra proprietății sale. Ca urmare, declarația făcută de către cineva cu o minte instabilă, care își risipește averea la modul cel mai evident, nu este licită. Similar, o persoană falimentată nu poate declara nici un fel de plată sau răsplată, care ar fi luată din acea parte din avere asupra căreia nu are nici un drept de acțiune.
Sarcina pentru care angajatorul a făcut declarația nu trebuie să fie harām, capricioasă, ori dintre acele acte obligatorii care, conform Legii, trebuie îndeplinite în mod necesar de-o manieră liberă. De aici, dacă o persoană declară că va dă 10 $ cuiva care bea alcool, sau uneia care traversează un pasaj întunecat pe timpul nopții, fără un temei anume, sau unei persoane care oferă rugăciunile sale obligatorii, atunci genul acesta de angajare nu va fi licită.
În cazul unei răsplăți-ju´ala, angajatorul nu trebuie neapărat să specifice detaliat în ce va consta aceasta. În acest caz, dacă angajatul este sigur că nu va fi socotit drept prost ori nebun pentru a-și asuma sarcina lucrului de făcut, atunci aceasta va fi suficient. De exemplu, cum este când angajatorul-ju´ala îi spune unei alte persoane că de vinde o marfă anume sau un număr de bunuri cu, să zicem, 10 $, atunci orice se va caștiga pe deasupra va fi pentru cel care vinde. Aceasta formă de ju´ala este validă. La fel, dacă spune că oricine îi va găsi calul, va avea (ca răsplată) jumătate din valoarea animalului, ori ca va fi răsplătit cu 10 kilograme de grâu, atunci felul acesta de ju´ala este validă.
Dacă o persoană nu menționează deloc cantitatea de bani ce o va da pentru munca de făcut—de exemplu, dacă spune „voi da bani persoanei care îmi va găsi fiul”, nespecificând cantitatea de bani, și dacă oarecine duce sarcina la îndeplinire, atunci angajatorul trebuie să-l plătească conform cu modalitățile de plată pentru asemenea sarcină.
Dacă un angajat în tipul de plată ca rasplătire (ju´ala) îndeplinește acțiunea de răsplătit înainte ca să se fi făcut înțelegerea, însă cu intenția de a nu lua deloc bani, atunci nu este îndreptățit să ceară bani.
Persoana care face o înțelegere de tipul ju´ala poate anula înțelegerea respectivă înainte ca persoana angajată să înceapă a lucra.
Dacă o persoană vrea să anuleze înțelegerea-ju´ala după ce angajatul a început să lucreze, atunci problema ivită este de tip ishkal.
O persoană numită să lucreze conform unei înțelegeri-ju´ala poate să lase sarcina neterminată. Cu toate acestea, dacă realizarea incompletă aduce prejudicii angajatorului, atunci angajatul trebuie să ducă sarcina până la capăt. De exemplu, o persoană spune „dacă cineva mă operează la ochi, îi voi da o mulțime de bani”, iar chirurgul începe operația; însă, dacă nu o duce la capăt, iar ochiul va avea o stare înrăutățită, atunci chirurgul trebuie să completeze operația. În situația în care nu o duce pînă la capăt, atunci nu i se poate pretinde nimic din partea celui care l-a angajat (în privința unei plăți).

Reguli privitoare la contractul asupra împărțirii temporare a recoltei

Unul din multele tipuri de muzari´ah înseamnă că proprietarul pământului este de acord să dea pământul său unui fermier, astfel ca respectivul să-l cultive și să dea o parte din recoltă proprietarului.
Muzari´ah presupune anumite condiții:

proprietarul pământului trebuie să-i confirme fermierului că i-a dat pământul pentru lucrare și fermierul trebuie de asemenea să afirme acceptarea lucrării; alternativ, fără să fi făcut afirmații verbale, proprietarul poate lăsa pământul la dispozitia fermierului, cu intenția nerostită ca pământul să fie lucrat, iar fermierul, cu acceptul nerostit al lucrării;
atât proprietarul pământului, cât şi fermierul, trebuie să fie de vârstă adultă și sănătoși (mental), iar înțelegerea de tip muzari´ah trebuie s-o facă din proprie inițiativă și după buna lor voie. Cei doi nu trebuie să fie persoane instabile mental, care-și risipesc averea lucruri de nimic. La fel, proprietarul pământului nu trebuie să fie o persoană falită. Dacă însă, în înțelegerea ce-o face cu fermierul, nu este implicată în nici un fel vreo proprietate asupra căreia persoana falită n-ar avea drept de folosință, atunci nu va exista nici o obiecție la înțelegerea făcută;
ca precauție, proprietarul și fermierul trebui să împartă fiecare întregul produs al pământului; cu toate acestea, această condiție nu pare a fi necesară. De aici, dacă ei, de exemplu, convin asupra faptului;
că în prima jumătate ori la sfârșit recolta va aparține unuia dintre ei, atunci înțelegerea-muzari´ah este validă;
partea fiecăruia trebuie fixată, cum ar fi, de exemplu, ½ sau ⅓ din recoltă. Dacă nu este fixată nici o parte care să-i revină fiecăruia—și posesorul pământului spune pur și simplu „cultivă acest pământ și dă-mi cât îți convine”, totul va fi licit. La fel, dacă în loc să se fixeze o parte, este oferită o cantitate fixă fermierului sau proprietarului de pământ, atunci înțelegerea-muzari´ah nu este validă;
perioada pentru care pământul rămâne în stăpânirea fermierului trebuie să fie specificată, iar perioada de timp trebuie să fie îndeajuns de lungă pentru obținerea recoltei. Dacă perioada aceasta este făcută să înceapă într-o zi anume și să se sfârșească odată cu terminarea recoltării, atunci acest fel de înțelegere va fi suficient;
pământul trebuie să fie arabil; dacă este steril, însă poate fi făcut agricol prin aducerea unor îmbunătățiri, atunci contractul-muzari´ah este valid;
dacă se presupune că fermierul seamănă pentru un anumit fel de recoltă, atunci felul de recoltă obținut trebuie specificat. De exemplu, trebuie să se specifice dacă va fi orez sau grâu, iar dacă este orez, atunci trebuie specificat de ce soi anume. Totuși, dacă nu se are în vedere nici un tip de recoltă anume, sau dacă tipul de recoltă vizat este cunoscut amândorura, atunci nu este necesar ca să fie definit;
dacă posesorul de pământ are câteva feluri de pământ, cu cerințele lor particulare, atunci el trebuie să specifice felul de pământ dat la lucru. Dar dacă pământurile nu diferă în cerințele lor, atunci nu este necesar să se specifice. De exemplu, dacă posesorul îi spune fermierului să are și să cultive oricare din pământuri, fără a preciza care anume, atunci contractul-muzari´ah este valid.
trebuie precizate cheltuielile la care se va supune fiecare din cei doi; dacă însă cheltuielile fiecăruia le sunt cunoscute, atunci nu este necesar ca să fie declarate.

Dacă posesorul stabilește cu fermierul că o cantitate anume va reveni unuia dintre ei și cantitatea rămasă va fi împărțită între ambii, atunci acest tip de muzari´ah este invalid, chiar dacă ei știu că va rămâne ceva după deducerea acelei cantități. Desigur, dacă ei cad de acord că parte din sămânța semănată ori taxa de plătit stăpânirii va fi dedusă din recoltă, iar restul va fi împărțit între ei, atunci acest fel de muzari´ah va fi valid.
Dacă perioada de muzari´ah convenită se îndreaptă spre final, iar recolta obișnuită nu este obținută, atunci nu va exista nici o obiecție dacă proprietarul pământului este de acord că recolta poate rămâne pe trenul său cu olata ori fără plata rntei, și dacă fermierul este și el de acord, cu condiția ca ambii să fi convenit în timpul înțelegerii că muzari´ah va fi considerată ca încheiată, indiferent dacă vreo recoltă a fost obținută sau nu. Dar dacă proprietarul pământului nu este de acord cu un asemenea aranjament, atunci el poate cere fermierului să ia recolta de acolo. În acest caz, dacă fermierul susține că suferă pierderi prin îndepărtarea recoltei, atunci, chiar și așa, nu va fi necesar pentru proprietar să-i dea compensații fermierului. În plus, dacă fermierul, care dorește să-i plătească ceva proprietarului pentru ca recolta să rămână pe pământul său, pentru a permite ca recolta saă rămână pe pământul său, atunci nu-l poate obliga să cadă de acord.
Dacă datorită unei circumstanțe pământul nu poate fi lucrat, cum, de exemplu, administrarea de apă este tăiată, atunci contractul-muzari´ah este anulat. Dacă, atâta vreme cât are pământul în stăpânire, fermierul nu cultivă pământul, pe deasupra neavând vreo scuză întemeiată, iar posesorul pământului nu are drept de folosință, atunci fermierul trebuie să pătească proprietarului o rentă pentru perioada de timp respectivă.
Proprietarul pământului și fermierul nu pot să anuleze contractul-muzari´ah, unul fără consimțământul celuialt, atâta vreme cât n-au convenit prin contract ca unul din ei sau ambii s-o poată face. În acest caz, ei vor anula contractul conform condițiilor stipulate în înțelegere. La fel, dacă unul din cei doi acționează contrariu condițiilor convenite prin contract, atunci celălalt implicat în contract va avea dreptul să anuleze tranzacția.
Dacă proprietarul pământului sau fermierul moare după încheierea contractului-muzari´ah, atunci contractul nu se consideră ca finalizat cu totul, fiindcă moștenitorii celui decedat îl înlocuiesc. Totuși, dacă fermierul moare, și dacă în contract s-a stipulat că fermierul însuși era acel care să lucreze pământul, atunci contractul-muzari´ah va fi anulat. În cazul în care fermierul și-a dus sarcina la îndeplinire, contractul-muzari´ah va rămâne în vigoare, iar moștenitorilor li se va da partea și toate drepturile ce i-ar fi revenit fermierului ori sporurile care i se datorau acestuia. În cazul acesta, moștenitorii nu pot obliga pe posesorul de pământ să permită ca recolta să rămână pe pământul său.
Dacă după cultivare devine cunoscut că respectivul contract a fost invalid și dacă semințele erau proprietatea stăpânului de pământ, atunci recolta va aparține acestuia din urmă, care va trebui să plătească fermierului banii cuveniți și cheltuielile făcute de către acesta, precum și renta pentru animalele fermierului, ce au muncit pământul. Dar dacă semințele au fost proprietatea fermierului, atunci recolta va aparține acestuia, care, la rândul său, trebuie să plătească proprietarului de pământ renta pentru terenul respectiv, cum și pentru animalele proprietarului, ce au fost folosite la muncă. În ambele cazuri, va fi obligatoriu să se plătească doar cantitatea de bani convenită, aceasta chiar dacă unul din cei doi este conștient că împuternicirea respectivă valorează mai mult de atât.
Dacă semințele aparțin fermierului, iar dacă după cultivarea pământului se ajunge a se ști că respectivul contract-muzari´ah a fost invalid, atunci nu va exista nici o obiecție la faptul că posesorul pământului și fermierul au convenit ca recolta să rămână pe teren contra unei plăți ori altcumva. Unii fuqaha au spus că dacă posesorul pământului nu este de acord, atunci poate cere fermierului să îndepărteze recolta de pe teren chiar și înainte ca ea să fie coaptă; că și în cazul în care fermierul este dispus să plătească niște bani stăpânului de pământ, el nu poate să-l oblige pe stăpân să permită rămânerea recoltei pe pământul său. Însă problema aceasta nu este liberă de-o chestionare de tip ishkal. În orice caz, posesorul pământului nu-l poate obliga pe fermier să plătească rentă și să lase recolta pe pământul său, ori chiar fără nici o rentă.

2245. Dacă după recoltare, rădăcinile plantelor rămân în teren și dacă după expirarea contractului-muzari´ah ele se dezvoltă iarăși ca plante în anul următor cum și dacă proprietarul nu a făcut vreo înțelegere cu fermierul privind partea acestuia de la rădăcinile rămase, atunci recolta din anul al doilea aparține proprietarului de pământ.

Următorul: Tranzacții (partea a-III-a)

Anterior: Hajj

Înapoi la Cuprins

Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului