Khums
- Plata cincimii (khums) devine obligatorie privitor la următoarele 7 situații:
- profit sau adaus la un câștig
- deținerea de minerale
- găsirea-deținerea unei comori
- amestecul de avere halal și avere harām
- „pietre prețioase” [scoici colorate, coral, perle] obținute din mare
- pradă de război
- ca de obicei, [o tranzacție în care] pământul deținut de un musulman este cumpărat de către un zimmi (nemusulman ce trăiește sub protecția unei guvernări islamice)
I. Profitul la câștig
- Dacă o persoană câștigă bani prin intermediul comerțului, industriei sau al oricărei alte munci plătite—cum ar fi să câștige bani din oferirea de rugăciuni sau prin ținerea de post în numele unui decedat—și în cazul în care câștigul depășește suma anuală obișnuită pentru menținerea propriului trai și al familiei sale, atunci ea trebuie să plătească 1/5 (khums) din surplus (conform cu regulile ce vor fi explicate mai în colo).
- Dacă o persoană acumulează avere fără să fi muncit pentru ea (ca în cazul în care primește ceva drept cadou) și bogăția respectivă depășește cheltuielile sale anuale, atunci trevbuie să plătească khums din excedent.
- Nu există obligație de plată khums pe plata mirelui către viitoarea soție (mahr), nici pe proprietatea pe care soțul obține în schimbul divorțării de soția sa prin modalitatea khula. Aceeași regulă se aplică în cazul unei proprietăți pe care cineva o moștenește prin legile de bază privitoare la moștenire. Dacă o persoană shia moștenește de la o sursă care nu este acceptată în jurisprudența noastră (fiqh)—să moștenească de la o rudă îndepărtată, chiar dacă moștenitorii aceleia sunt în viață (ta’sib)—atunci ceea ce moștenește va fi considerat drept câștig și va avea de plătit khums. La fel, dacă o persoană moștenește de la o sursă neașteptată, care nu este nici tatăl și nici fiul său, atunci, ca precauție obligatorie, dacă moștenirea respectivă depășește cheltuielile anuale, trebuie să plătească khums.
- Dacă cineva moștenește o proprietate și știe că persoana de la care a moștenit nu a plătit khums pentru aceasta, atunci, fiind moștenitor, trebuie să plătească khums. Dacă proprietatea în sine nu este supusă legii privitoare la khums, însă moștenitorul știe că persoana de la care a moștenit datora parte din khums, atunci trebuie să plătească datoria din averea decedatului. În ambele cazuri însă, dacă persoana de la care a moștenit nu a fost convinsă în viața sa de utilitatea acestui fel de plată sau nu a plătit vreodată khums, atunci nu este ncesar pentru moștenitor să dea ceea ce datora persoana decedată.
- Dacă o persoană acumulează din cheltuielile anuale datorită economisirii și unui trai auster, atunci trebuie să plătească cincimea (khums).
- În cazul în care cheltuielile cuiva sunt susținute de către altă persoană, respectiva persoană trebuie să plătească din întregul său câștig.
- Dacă o persoană distribuie altora o proprietate sub titlul de waqf [beneficiile proprietății]—persoana către fii săi, de exemplu—și dacă fii aceștia fac agricultură și plantează pomi roditori pe proprietatea în cauză, obținând beneficii care depășesc cheltuielile anuale, atunci respectivii fii trebuie să plătească cincimea. La fel, dacă ei au profit de pe acea proprietate în vreu alt mod, cum ar fi arendarea, atunci treuie să plătească pentru cantitatea de bani ce excede cheltuielile anuale.
- Dacă, prin caritate (sadaqah) obligatorie sau recomandată, proprietatea obținută de către un sărac excede în valoare cheltuielile lui anuale ori acesta obține profit din proprietatea dată lui, cum ar fi, de exemplu, obținerea de fructe dintr-un copac primit în dar, vânzarea acestora dând venituri ce exced cheltuielile anuale, atunci trebuie să plătească khums. Pe de altă parte, averea ce a primit-o sub formă de khums ori de zakāt nu este supusă legii legate de khums.
- Dacă o persoană cumpără oarece cu bani din care nu a plătit cincimea—considerând, de exemplu, că-i spune unui vânzător shi’ah ithna ash’ari „Cumpăr acest produs cu acești bani.”—atunci, în raport cu întreaga sa proprietate, tranzacția pe care o face este validă, însă taxa-cincime se va aplica asupra produsului pe care l-a cumpărat cu banii respectivi. Privitor la faptul acesta, nu va fi necesară nici o înștiințare a unui mujtahid sau aprobare din partea acestuia.
- În cazul că o persoană cumpără ceva și, după înțelegerea verbală cu vânzătorul, plătește din niște bani a căror cincime nu a fost plătită de către el, cumpărarea va fi validă; în această circumstanță însă va fi îndatorată acelora care trebuie să primească cincimea din suma pe care a plătit-o vânzătorului.
- Dacă o persoană shi’ah ithna ash’ari achiziționează ceva din a cărui valoare [furnizorul prim] nu a plătit khums, atunci plata-cincime va fi responsabilitatea vânzătorului și nu a persoanei care cumpără.
- Dacă o persoană face un cadou unui shi’ah ithna ash’ari, cadou din valoarea căruia nu a fost plătită khums, atunci responsabilitatea pentru plata cincimii o are însuși dăruitorul, cel care a primit cadoul neavând de plătit nimic.
- Dacă o persoană obține avere de la un necredincios sau de la cineva care nu crede în utilitatea taxei-cincime, atunci nu va fi obligatoriu pentru persoana care a primit averea să plătească khums.
- Pentru negustori, pentru salariați, pentru artizani și pentru alții asemenea este obligatoriu ca la un an de la începutul dobândirii de câștiguri să plătească o cincime din ceea ce excede cheltuielile făcute în acel an. Dacă o persoană care nu câștigă de obicei are un câștig neașteptat, atunci, la trecerea unui an de la momentul câștigului, trebuie să plătească khums din excedentul cheltuielilor avute în anul respectiv.
- O persoană poate plăti cincimea fie când împlinește un an de la începerea câștigului, fie când, fapt permisibil, conform anului calendaristic, se sfârșește anul; de asemenea, nu există obiecție dacă adoptă ca măsură anul solar pentru a plăti khums.
- Dacă un comerciant sau un salariat hotărăște durata de un an pentru plata de khums, însă moare până a se încheia anul, din totalul sumei obținute se scad cheltuielile personale până la momentul morții, iar pe profit se percepe cincimea.
- Dacă valoarea unui bun pe care cineva l-a cumpărat în interes comercial crește—persoana neajungând să-l vândă—și apoi scade pe parcursul anului, atunci persoana respectivă nu trebuie să calculeze khums în raport cu valoarea cea mai înaltă avută de bunul respectiv.
- Dacă valoarea unui bun pe care cineva l-a cumpărat în interes comercial crește, însă până la sfârșitul anului nu-l vinde, așteptând o creștere a prețului, atunci, chiar dacă prețul a scăzut, este obligatoriu să calculleze cincimea funcție de valoarea cea mai crescută a bunului.
- Atunci când o persoană are alte bunuri decât marfă, bunuri din a căror valoare ea a plătit khums, în cazul în care prețurile urcă și persoana le vinde [cu profit sporit], ea trebuie să plătească khums din excedentul dobândit. La fel, atunci când copacul obținut face fructe sau oaia cumpărată devine mai grasă, iar persoana le-a întreținut spre un profit mai mare, ea trebuie să plătească khums raportată la prețul crescut. De fapt, chiar dacă scopul întreținerii acestora nu a fost profitul, persoana tot are obligația cincimii.
- Dacă o persoană își face o grădină cu intenția de-a o vinde după ce prețul acesteia va fi crescut, atunci va trebui să plătească khums atât pe roadele grădinii, cât și pe prețul crescut al acesteia. Dar dacă intenția sa este doar aceea de a vinde fructele și de-a obține profitul dat de ele, persoana trebuie să plătească cincimea doar de pe urma fructelor.
- Dacă o persoană plantează sălcii, platani, și alți arbori asemănători, atunci trebuie să plătească khums în fiecare an, funcție de creșterea lor. Similar, dacă obține profit din crengile tăiate în fiecare an și doar prețul acestora (sau prețul lor cumulat cu alte câștiguri) face ca venitul să depășească cheltuielile personale pe un an, atunci, la sfârșitul fiecărui an, trebuie să plătească khums.
- Dacă o persoană are câteva surse de venituri—primește o rentă pentru proprietatea sa și este de asemenea implicat în comerț, de exemplu—și dacă sunt considerate ca o afacere unică, atunci la sfârșitul anului trebuie să plătească khums din ceea ce excede cheltuielile sale. Atunci când obține profit dintr-o parte și are pierderi într-alta, poate echilibra aceste pierderi cu câștigul din cealaltă parte. Dar dacă este vorba de două afaceri distincte—persoana fiind, de exemplu, implicată în comerț, dar și în agricultură—atunci, ca precauție obligatorie, nu poate contrapune pierderea dintr-o parte cu câștigul din cealaltă.
- O persoană poate deduce din câștigul final cheltuielile făcute spre obținerea acelui câștig, cum ar fi plata unui comision ori a transportului, nefiind necesar să le adauge la calcularea cincimii.
- Nu se va plăti khums referitor la ceea ce o persoană cheltuie (de-a lungul anului din câștigul său) pe hrană, pe îmbrăcăminte, pe mobilă și pe cele casnice, pe nunta unui fiu, pe darul de mireasă al fiicei, pe ziyarat ori pe altele, dar aceasta cu condiția ca să nu fi făcut cheltuieli dincolo de cele firești statutului său, din extravaganță.
- Oricât cheltuie o persoană pe Nadhr sau Kaffarah, aceasta se constituie ca parte din cheltuielile anuale; la fel, ceea ce dă ca dar sau ca premiu este inclus tot în cheltuielile anuale, cu condiția ca să n-o facă dincolo de firescul bănesc al statutului său.
- Dacă o persoană nu poate avea gata pregătită zestrea fetei sale la vremea căsătoriei, fapt ce ar presupune să se realizeze în câțiva ani, cum și dacă s-ar considera nepotrivit ca persoana respectivă să nu dea nici o zestre, atunci nu se impune khums asupra a ceea ce cumpără de-a lungul unui an, însă cu condiția ca să rămână în limita posibilităților sale financiare [indicate de statutul său]; dacă însă își depășește mijloacele sau cheltuie profitul dintr-un an întreg pentru a cumpăra darul de mireasă pentru anul următor, atunci trebuie să plătească cincimea corespunzătoare.
- Oricât cheltuie o persoană pentru Hajj și alte pelerinaje (ziyarats) se recunoaște ca fiind parte din cheltuielile anuale. Dacă însă călătoria sa ține până în parte din anul următor, atunci trebuie să plătească khums pentru cheltuielile din al doilea an.
- Dacă o persoană, care obține profit din munca și comerț, are alte câteva proprietăți ce nu sunt supuse taxei-khums, atunci poate calcula cheltuielile anuale din profitul realizat din muncă ori afacere.
- Dacă din profitul ce îl face o persoană cumpără ceva cu titlul de provizii pentru consumul de-a lungul anului și la sfârșitul anului o parte din aceste provizii rămâne nefolosită, atunci trebuie să plătească pentru aceasta khums; atunci când are de plătit khums, dacă între timp prețul proviziilor achiziționate a crescut, atunci va calcula cincimea conform cu prețurile preponderente la sfârșitul anului.
- În cazul în care, din profitul obținut înainte de a plăti khums, o persoană achiziționează bunuri casnice, nu este necesar să plătească khums pentru acestea dacă utilizarea acestora încetează după terminarea anului. Nu va exista nici o obligativitate de khums dacă utilizarea lor încetează în cursul anului, însă aceste bunuri trebuie să fie acele articole ce sunt avute ani în șir, cum este cazul îmbrăcăminții de iarnă și de vară. Alte bunuri decât acestea, ca precauție obligatorie, vor fi supuse taxei-cincime de îndată ce utilizarea lor încetează. La fel, când o femeie nu-și mai folosește deloc ornamentele, va trebui să plătească khums pentru ele.
- Dacă o persoană nu obține nici un fel de profit în cursul anului, atunci nu-și poate deduce cheltuielile anului în curs din profitul ce-l va face în anul următor.
- Dacă o persoană nu face nici un fel de profit la începutul anului și își consumă capitalul, iar mai apoi, înainte de a se termina anul, face din nou profit, atunci îi este îngăduit să deducă din profitul respectiv cantitatea de bani cheltuită din capitalul său.
- Dacă o parte din capitalul său se pierde în comerțul ce-l face (ori din oricare afacere), atunci persoana poate deduce valoarea (suma) pierdută din profitul anului în curs.
- Dacă din averea personală este pierdut altceva decât capitalul, persoana nu-l poate procura din profitul ce-l obține. Însă dacă persoana necesită respectivul element din avere în chiar anul în curs, atunci poate să-l obțină din profitul ce-l obține.
- Dacă o persoană nu are nici un fel de profit în timpul anului și împrumută bani de la cineva pentru a-și acoperi cheltuielile, atunci nu poate deduce cantitatea de bani împrumutată din profitul anilor următori. Dacă însă împrumută la începutul anului bani pentru acoperirea cheltuielilor și obține profit înainte să se termine anul, atunci poate deduce suma împrumutată din profitul respectiv. La fel, în primul caz sus-menționat, persoana poate să-și deducă datoria din profitul obținut în timpul anului, acea parte a profitului necăzând sub incidența taxării khums.
- Dacă o persoană ia un împrumut pentru a-și spori averea sau pentru a achiziționa o proprietate de care nu are nevoie, atunci nu poate să întoarcă împrumutul din profitul realizat în anul curent. Cu toate acestea, dacă împrumutul luat sau lucrul cumpărat cu acest împrumut este pierdut, atunci poate să plătească împrumutul din profitul obținut în timpul anului.
- O persoană poate să plătească cincimea corespondentă chiar valorii lucrului și poate, de asemenea, să plătească banii echivalenți valorii cincimii pentru care este răspunzător. Dar dacă persoana dorește să plătească khums pentru un produs ce nu a devenit încă supus cincimii, atunci poate s-o facă fără permisiunea unui mujtahid.
- Dacă o persoană devine pasibilă de-a plăti khums, nu a plătit-o (cu toate că a trecut un an) și nici nu are intenția s-o plătească, atunci nu are nici un drept asupra proprietății (ce presupune taxa-cincime). De fapt, ca precauție obligatorie, situația este aceeași (de-a nu avea drepturi asupra proprietății), chiar dacă intenționează să plătească khums.
- O persoană care datorează khums nu-și poate asuma responsabilitatea pentru aceasta—să se trateze pe sine însuși ca îndatorat celor îndreptățiți s-o primească, de exemplu—și să utilizeze întreaga proprietate. Dacă folosește proprietatea respectivă și aceasta este pierdută, atunci trebuie să plătească khums.
- Dacă o persoană ce datorează khums face un compromis cu mujtahid și își asumă responsabilitatea pentru plata cincimii, atunci poate să ia în posesie întreaga proprietate, iar profitul ce-l scoate după compromis îi aparține.
- Dacă într-un parteneriat de afaceri, unul din parteneri plătește khums pentru profitul realizat de el și celălalt nu face întocmai, cum și dacă, în anul următor, cel care nu și-a plătit khums oferă, drept parte a capitalului său, chiar proprietatea pentru care nu a plătit khums, atunci, primul partener, cel ce și-a plătit khums, are drept de folosință asupra proprietății oferite, însă aceasta în cazul în care partenerul care nu a plătit este un musulman shi’ah ithna ash’ari.
- Dacă un minor posedă ceva capital și din acesta rezultă un profit, atunci cade sub incidența taxei-cincime și este obligatoriu ca tutorele său să plătească khums. Dar dacă nu iese profit din capital, atunci minorul va avea de plătit khums când va ajunge la majorat (pubertate).
- În cazul în care o persoană obține avere de la altcineva și are îndoieli dacă respectivul a plătit sau nu cincimea corespunzătoare, atunci, chiar așa fiind, are drept de folosire a averii. De fapt, dacă persoana de la care s-a luat averea este shi’ah ithna ash’ari, chiar dacă există siguranța că nu ar fi plătit cincimea, cel care a luat averea are și drept de folosință a acesteia.
- Dacă din profitul dobândit o persoană achiziționează o proprietate ce se presupune a nu fi parte din necesitățile și cheltuielile anuale, atunci are ca obligație să plătească khums corespunzătoare la sfârșitul anului. Dacă nu plătește cincimea și valoarea proprietății crește, atunci trebuie să plătească taxa respectivă pe valuarea curentă a proprietății. În afară de proprietate, aceeași regulă se aplică pe alte bunuri, cum ar fi un covor, et caetera.
- Dacă de când a devenit pasibil de a plăti khums o persoană nu a plătit niciodată taxa-cincime și achiziționează o proprietate, atunci, în cazul în care prețul acesteia crește și nu a cumpărat-o pentru a-i vedea prețul ridicat și a o vinde—de exemplu, a cumpărat un pământ pentru agricultură cu bani pentru care nu a dat cincimea—atunci trebuie să plătească khums relativ la prețul de achiziție. La fel, dacă, de exemplu, i-a plătit celui care vindea cu bani a căror cincime nu a fost plătită de către el, spunându-i „cumpăr această proprietate cu acești bani”, atunci trebuie să plătească cincimea raportând-o la valoarea curentă a proprietății.
- Dacă de când a devenit pasibil de a plăti khums o persoană nu a plătit niciodată taxa-cincime și achiziționează din profitul comerțului său ceva de care nu are nevoie și dacă de la realizarea profitului respectiv a trecut un an, atunci trebuie să plătească khums pentru achiziția făcută. Atunci când achiziționează echipament casnic și altele necesare casei în conformitate cu statutul său, nu este necesar pentru o persoană să plătească khums pentru achiziții în cazul în care cumpărarea a făcut-o cu profitul aceluiași an. Relativ la acestea, dacă persoana nu știe cum să procedeze, ea trebuie să facă o înțelegere cu mujtahidul.
II.Mineralele
- Aurul, argintul, plumbul, cuprul, uleiul, cărbunele, turcoazul (fīrozah), carneolul (aqīq), alaunul, sarea sau oricare alt mineral sunt din Anfaal, ceea ce înseamnă că aparțin Imamului (a.s.). Dar dacă o persoană le extrage fără vreun impediment religios, atunci le poate avea. Atunci când sunt într-o cantitate prescrisă, trebuie să se plătească pentru ele khums.
- Limita de la care se taxează un mineral este de 15 mitqal în monezi de aur, astfel că, de exemplu, dacă valoarea unui mineral extras este egală cu 15 mitqals de aur în monezi, persoana în cauză trebuie să plătească cincimea corespunzătoare, dar după ce s-au scăzut cheltuielile făcute [pentru extragere].
- Dacă o persoană a obținut profit de la o mină, dar valoarea a ceea ce a extras nu ajunge la 15 mitqals în monezi de aur, atunci plătirea cincimii va fi necesară atunci când profitul luat singur ori combinat cu alte profituri reieșite din comerț vor excede cheltuielile personale pe un an.
- Ca precauție obligatorie, calcarul, varul, argila de curățat și lutul roșu sunt considerate minerale și cuiva care le extrage i se cere să plătească khums dacă valoarea mineralului extras atinge limita prescrisă; însă faptul este obligatoriu fără să se deducă din valoare cheltuielile anuale.
- Dacă o persoană achiziționează ceva de la o mină, atunci trebuie să plătească khums fie că sursa este la suprafața solului ori la adâncime, fie că se află pe proprietatea cuiva sau într-un loc fără proprietar.
- Când o persoană nu este sigură dacă valoarea mineralului extras atinge valoarea de 15 mitqals de aur în monezi ori nu, atunci, ca precauție obligatorie și pe cât posibil, trebuie să identifice cât de exact valoarea fie prin cântărire, fie prin alte mijloace.
- Dacă niște persoane extrag în asociere vreun mineral și valoarea acestuia ajunge la limita de 15 mitqals în monede de aur, atunci, ca precauție recomandată, trebuie să plătească khums corespunzătoare întregii cantități, chiar dacă valoarea părții fiecăruia nu este taxabilă cu o cincime.
- Dacă o persoană extrage un mineral prin săparea pe pământul cuiva care nu și-a dat consimțământul, atunci, conform celor spuse de către fuqaha, ce s-a extras aparține celui ce posedă terenul. Cu toate acestea, problema este de natură ishkāl [ține de hotărâre divină] și soluția cea mai bună este ca persoana care a extras și posesorul terenului să ajungă la o înțelegere; dacă însă nu ajung la un acord, se vor raporta la decizia mujtahidului.
III. Comoara găsită
- O comoară este o proprietate care este ascunsă în pământ, în scorbura unui copac, într-o peșteră sau într-un perete și cineva o găsește; condițiile și atributele trebuie să o identifice drept comoară-descoperită.
- Dacă o persoană descoperă o comoară într-un loc fără proprietar, poate să și-o însușească, însă trebuie să plătească cincimea pentru ea.
- Limita de la care se plătește pentru o comoară este de 105 mitqals în monezi de argint sau 15 mitqals în monezi de aur; aceasta înseamnă că orice lucru ținând de comoară trebuie să aibă o valoare egală cu cea menționată mai sus (argint ori aur) pentru a putea fi sub incidența taxării.
- Atunci când o persoană găsește o comoară în terenul pe care l-a achiziționat de la altcineva și știe că respectiva comoară nu aparține stăpânului de teren anterior—ori nu aparține nici unui alt musulman ori zimmi care ar putea fi în viață încă, ori moștenitorilor acestora—atunci și-o poate apropria, trebuind însă să plătească khums corespunzătoare. În cazul în care are convingerea că respectiva comoară aparține proprietarului de teren anterior, odată ce pământul și tot ce era prezent acolo era sub stăpânirea proprietarului anterior, atunci trebuie să-l informeze. Dacă se dovedește că respectiva comoară nu era nici a aceluia, atunci trebuie să-l informeze pe proprietarul de mai înainte și tot așa până ce află că tot ce a găsit nu aparține nici unuia; fiind astfel, poate să-și aproprie comoara, plătind obligatoriu khums pentru ea.
- Dacă o persoană găsește multe lăzi îngropate într-un singur loc și valoarea totală acelor găsite este de 105 mitqals de argint sau 15 mitqals de aur în monezi, atunci trebuie să plătească khums. În cazul în care găsește comoara îngropată în locuri diferite, trebuie să plătească cincimea pentru fiecare comoară luată în parte cu condiția să ajungă la limita minim taxabilă; dacă valoarea unei părți este mai mică decât cea indicată, nu are de plătit khums.
- Dacă două persoane descoperă o comoară a cărei valoare totală este de 105 mithqals de argint sau 15 de aur și partea fiecăruia nu atinge limita minimă de la care poate fi taxată, atunci nici una din persoane nu are de plătit khums.
- Dacă o persoană cumpără un animal și găsește ceva de valoare în pântecul acestuia, atunci este necesar să-l informeze pe vânzător sau pe proprietarul anterior, însă cu condiția să aibă convingerea că ar aparține unuia dintre ei, că au fost proprietarii de drept ai animalului, cu ceea ce avea în pântec. Dacă află că lucrul de valoare nu aparține nici unuia din cei doi numiți, atunci, ca precauție obligatorie, va plăti cincimea, chiar dacă valoarea este mai mică decât limita minimă taxabilă. Această regulă se aplică de este vorba de pește (sau ceva asemănător), când peștele a fost crescut la o pescărie și cineva a supravegheat hrănirea peștelui; când însă peștele a fost prins la mare deschisă ori într-un râu, nu este necesar să informeze pe nimeni.
IV. Când proprietatea halal se amestecă cu proprietatea harām
- Dacă proprietatea halal se amestecă [cu proprietatea harām] în așa fel încât nu este posibil să se deosebească una de cealaltă și posesorul proprietății harām, cum și cantitatea acestei proprietăți sunt necunoscute— [adăugându-se faptul că] nu se știe ce cantitate din proprietatea harām este, mai mult sau mai puțin, supusă taxării-cincime—atunci, formulând niyyat de qurbat asupra întregii proprietăți, persoana care se raportează direct la această proprietate trebuie să plătească khums cuiva care, simultan, este îndreptățit să primească taxa-khums și asemenea proprietăți ale căror posesori sunt necunoscuți; astfel, după plata de khums, [ceea ce a fost harām] va deveni halal.
- Dacă proprietatea halal se amestecă cu proprietatea harām, iar persoana interesată știe care este cantitatea de proprietate harām, (indiferent de este mai mult sau mai puțin decât khums), dar nu-i cunoaște proprietarul, atunci persoana trebuie să renunțe la acea cantitate [harām] sub formă de sadaqah în numele proprietarului acesteia și, ca precauție obligatorie, trebuie să obțină permisiune de la mujtahid.
- Dacă proprietatea halal se amestecă cu proprietatea harām și persoana interesată nu știe cantitatea de proprietate harām, dar știe cine este proprietarul, atunci amândoi trebuie să ajungă la o înțelegere ca ea, persoana, să plătească proprietarului o sumă care să asigure că partea de bani datorată a fost plătită. De fapt, dacă persoana interesată știe că datorită neglijenței sale s-a produs amestecul [de halal și harām], trebuie atunci, ca precauție, să plătească ceva mai mult decât simte că ar putea să-i revină proprietarului.
- Dacă [din greșeală] o persoană plătește khums pe o proprietate ce are părți halal și harām amestecate și află mai târziu că partea de proprietate harām a fost mai mult [decât a socotit și a dat drept cincime], atunci trebuie să dea excesul [adică diferența dintre khums reală și cea dată] într-un act de caritate (sadaqah) în numele proprietarului care [prin eroarea făcută] a devenit ilegal.
- Dacă o persoană plătește khums pe o proprietate ce a fost amestecată sau face un act de caritate (sadaqah) în numele unei persoane necunoscute, dând ceva din proprietatea respectivă, atunci, în cazul în care fostul proprietar se răzgândește mai apoi și nu este de acord cu acțiunea, ca precauție obligatorie, persoana trebuie să-i ramburseze partea.
- Dacă proprietatea halal se amestecă cu proprietatea harām și cantitatea de proprietate harām este cunoscută, cum și dacă persoana interesată știe că proprietarul este cineva dintr-un grup, neștiind însă care este acela, atunci trebuie să-i informeze pe toți din grupul respectiv. Dacă cineva din grup ridică pretenții în vreme ce alții nu sau dacă nu arată nici un fel de interes, atunci trebuie să înmâneze [proprietatea] celui care a avut pretenția. Iar dacă pretențiile sunt ridicate de doi sau mai mulți din grup, atunci, în cazul în care au eșuat toate încercările de compromis, persoana trebuie să se raporteze la mujtahid pentru luarea deciziei. Când toți din grup au arătat interes ori, invers, nimeni nu a înclinat către compromis, atunci, pentru a stabili proprietarul va trage la sorți; ca precauție însă [și mai bine este] ca sorții să fie trași de către mujtahid sau de către reprezentantul acestuia (wakil).
V. Pietre prețioase obținute prin scufundare în mare
- Dacă sunt obținute perle, coral și alte pietre de pe fundul mării— fie că este vorba de un mineral sau ceva sporit prin creștere, și când cantitatea are o valoare începând cu ¾ mitqal de aur (=3.51 gr)—atunci trebuie să se plătească khums, indiferent dacă respectivul lucru prețios a fost obținut printr-o scufundare sau mai multe. Dacă însă „pietrele prețioase” au fost scoase la suprafață în două sesiuni de scufundare distincte și în fiecare caz nu s-a ajuns la valoarea taxabilă de 3.51 gr. de aur, nu va fi obligatoriu să se plătească cincimea. La fel, când scufundarea se face în parteneriat, iar partea fiecărui partener nu ajunge la 3.51 gr. de aur, nu va fi obligatoriu pentru nici unul din ei să plătească khums.
- Dacă o persoană extrage pietre prețioase din mare cu mijloace mecanice, fără să se scufunde, atunci, ca precauție, este obligatoriu să plătească khums corespunzătoare. Dar dacă le obține de la suprafața mării sau de la țărm, atunci va plăti khums numai dacă venitul obținut doar din acea sursă, ori combinat cu alte câștiguri, depășește cheltuielile anuale.
- Taxa-cincime este obligatorie pe pește și alte animale marine ce sunt prinse de către cineva fără scufundări, însă doar în cazul în care venitul obținut doar din acea sursă, ori combinat cu alte câștiguri, depășește cheltuielile anuale.
- Dacă o persoană face scufundări în mare fără intenția de-a scoate ceva, însă din întâmplare dă peste o piatră prețioasă și vrea să fie a sa, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să plătească khums; de fapt, ca precauție obligatorie, o persoană trebuie să facă asta în orice situație identică.
- În cazul în care, scufundându-se în mare, o persoană aduce la suprafață un animal ce conține în interiorul său o piatră prețioasă și dacă e vorba de o stridie care, se știe, conține de obicei o perlă, atunci, dacă valoarea perlei este minim taxabilă, persoana trebuie să plătească khums (așa cum s-a explicat). Dacă persoana a înghițit din întâmplare piatra respectivă, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să plătească khums chiar și când valoarea pietrei nu este taxabilă.
- Dacă o persoană face scufundări în râuri precum Tigru și Eufrat și obține vreo piatră prețioasă, atunci trebuie să plătească khums dacă asemenea pietre sunt produse în acele râuri.
- Dacă o persoană face scufundări și obține ambră gri, atunci, dacă valoarea acesteia este de minimum 3.51 gr. de aur, trebuie să plătească khums. Aceeași regulă se aplică dacă o obține de la suprafața mării sau de la țărm.
- Dacă o persoană, a cărei meserie este extragerea mineralelor sau scufundarea pentru acestea, plătește [în mod curent] khums pentru ce găsește, atunci, [chiar dacă] veniturile sale depășesc cheltuielile pentru un an, nu mai este nevoie să plătească din nou khums [la sfârșitul anului].
- Dacă un copil extrage vreun mineral sau găsește vreo comoară, sau dacă obține pietre prețioase prin scufundare în mare, atunci tutorele său va fi cel care va plăti khums; dacă tutorele nu plătește, atunci copilul, când va atinge vârsta pubertății (bāligh), va fi cel care va plăti khums. La fel, dacă un copil are o avere în care părțile halal și harām sunt amestecate, atunci tutorele său [se va îngriji] să facă averea respectivă pak.
VI. Prăzi de război
- Dacă musulmanii luptă împotriva necredincioșilor sub comanda Sfântului Imam (a.s.) și în război obțin ceva pradă (ghanimat), atunci este obligatoriu să plătească khums pe ceea ce rămâne prin deducerea cheltuielilor legate de protecția, de transportul și a celorlate privitoare la pradă și prin punerea de o parte a ceea ce Imamul cheltuie conform înțelepciunii sale și conform a ceea ce-i revine prin dreptul său special. În ce privește impunerea taxării (khums), nu există diferență între pradă mobilă ori imobilă. Sigur că pământurile ce au fost luate ca pradă de război aparțin poporenilor musulmani, chiar dacă războiul nu a fost dus cu permisiunea Imamului.
- Dacă musulmanii se angajează într-un război cu necredincioșii fără permisiunea Imamului (a.s.) și obțin ceva prăzi de război, atunci tot ceea ce obțin ca pradă aparține Imamului, luptătorii neavând nici un drept asupra prăzii.
- Orice este în posesia necredincioșilor nu va deveni ghanimat dacă proprietarul inițial a fost un musulman sau un zimmi.
- Faptul de-a fura de la un harbi nemusulman (adică de la cineva care nu se află sub protecția statului islamic) este harām, odată ce este vorba de lipsa onestității și un fapt ce conduce la distrugerea păcii. Ca precauție, orice s-a obținut în acest fel trebuie returnat.
- În general se susține că un momin poate să-și însușească lucrurile avute de către un nasibi— cineva care este dușmanul Imamului (a.s.)—rămânându-i să plătească doar khums, însă aceasta este o chestiune-ishkāl.
VII. Pământ obținut de către un Zimmi necredincios de la un musulman
- Dacă un zimmi necredincios achiziționează pământ de la un musulman, atunci, așa cum este susținut în general de către fuqaha, cel dintâi trebuie să plătească cincimea pe teren chiar din banii obținuți pe produsele pământului respectiv sau din banii proveniți de la oricare altă proprietate ce-o are. Însă incidența taxării khums în acest caz, felul în care este înțeleasă, este o problemă-ishkāl.
Felul în care se distribuie Khums
- Khums trebuie împărțită în două: o parte este sehme sadat, ce trebuie să se dea unui sayyid care este sărac, ori unui orfan, ori cuiva care este blocat în călătorie de absența banilor, iar cealaltă parte este sehme imam, parte care, în prezent, se dă unui mujtahid care îndeplinește toate condițiile, sau care parte poate fi cheltuită în scopuri indicate de către mujtahid. Ca precauție obligatorie, acel mujtahid trebuie să fie ālam și priceput în treburile publice.
- Acel orfan sayyid (din Descendență) căruia i se dă khums trebuie să fie sărac. Dar unui sayyid care a rămas fără bani într-o călătorie, poate să i se dea în ajutor bani, chiar dacă în localitatea sa de reședință nu este sărac.
- În cazul în care călătoria intreprinsă de către un sayyid este cu scopul de-a comite un păcat, iar respectivul a rămas fără bani, atunci nu trebuie să i se dea khums.
- Poate să i se dea khums unui sayyid care nu este a’dil, dar nu trebuie să i se dea unui sayyid care nu este ithna ‘ashari.
- Nu trebuie să i se dea khums unui sayyid care este încalcă Legea, deoarece acesta îl încurajează să păcătuiască pe mai departe. Ca precauție, nu trebuie să i se dea khums unui sayyid care este bețivan, ori care nu oferă rugăciunile zilnice, ori care comite păcate în mod fățiș, și aceasta chiar dacă dându-i khums l-ar împiedica în săvârșirea păcatelor.
- Dacă o persoană pretinde că este sayyid, nu i se poate acorda khums până ce două persoane juste (‘adil) nu confirmă că este așa sau dacă, fiind binecunoscută oamenilor ca fiind sayyid, cineva nu este convins de asta.
- Se poate da khums unei persoane care este sayyid în localitatea sa, atâta vreme cât cel care dă nu este convins de contrariul.
- Dacă soția este o sayyidah, atunci, ca precauție obligatorie, soțul nu trebuie să-i dea khums pentru ca ea să-și acopere cheltuielile. Cu toate acestea, dacă la rândul ei soția are obligația de-a acoperi cheltuielile altora și nu are puterea financiară s-o facă fără dificultăți, este permisibil ca soțul să-i dea khums, astfel ca ea să poată acoperi cheltuielile celorlalți. De aici, soțul nu poate să-i dea khums ca ea să folosească banii în cheltuieli neesențiale.
- Dacă există obligația pentru cineva să acopere cheltuielile unui sayyid ori a unei sayyidah, aceasta din urmă putând să nu fie soția sa, atunci, pe baza unei precauții obligatorii, el nu poate da bani din khums pentru ca sayyid ori saidah în cauză să aibă pentru mâncare, îmbrăcăminte sau altele esențiale traiului; cu toate acestea, nu este nici o problemă dacă dă o parte din khums pentru ca el ori ea să-și aibă pentru alte cheltuieli necesare.
- Dacă este ca obligație asupra unei persoane să susțină financiar un sayyid sărac, dar fie nu poate să acopere toate cheltuielile, fie poate, însă n-o dorește, atunci i se poate da khums acelui sayyid.
- Precauția obligatorie este ca, pentru cheltuielile anuale, unui sayyid aflat la nevoie să nu i se dea khums în exces.
- Dacă în localitatea unei persoane nu există nici un sayyid și dacă persoana este sigură că nu va exista în viitorul apropiat un sayyid sărac ori dacă nu este posibil să se păstreze în singuranță cantitatea de khums până la apariția unui sayyid, atunci persoana interesată se va duce în altă localitate și va da khums cuiva care merită. Făcând astfel, poate scădea din khums acei bani folosiți în călătorie. Dacă în călătoria de la un oraș la altul persoana pierde khums din cauza neglijenței, trebuie atunci să ramburseze banii, iar dacă nu a făcut nici o greșeală în grija față de khums, atunci nu trebuie să ramburseze banii.
- Dacă în propria localitate o persoană nu are pe cineva care să necesite khums și este sigură că nu va exista în viitorul apropiat cineva care să necesite, atunci, chiar fiind posibil să aibă grijă de khums până la apariția cuiva în necesitate, persoana interesată poate să se ducă în alt oraș pentru darea de khums. Iar dacă în pofida grijei, khums este pierdută pe drum, atunci nu va fi necesar să plătească nimic; oricum, persoana nu poate deduce din khums cheltuielile de transport al banilor dintr-un loc în altul.
- Chiar dacă în orașul unei persoane se află cineva care ar putea să primească khums, persoana interesată poate să se ducă în altă localitate și să dea khums altcuiva nevoiaș. În acest caz, persoana numită trebuie să-și asume cheltuielile drumului, iar dacă khums este pierdută, atunci este răspunzătoare pentru asta, chiar dacă nu a fost neglijentă în privința banilor.
- Dacă o persoană ia khums într-alt orașconform cu directiva unui mujtahid și pierde banii respectivi, atunci nu este necesar să plătească din nou khums. Regula este aceeași dacă persoana dă banii de khums unui reprezentant (wakil) al mujtahidului, iar acesta îi pierde pe drumul de tranfer.
- Nu este permisibil ca prețul unui produs anume să fie mărit artificial și apoi să fie dat ca taxă-cincime. Așa cum s-a spus la #1797, este total inacceptabil să se plătească khums pentru alt produs decât pentru acela ce este taxabil cu cincimea, excepție făcând darea de bani pentru monezi de aur și argint, etc.
- Dacă o persoană este creditoarea alteia care este îndreptățită să primească khums și vrea să-și regleze problema datoriei pentru cincimea ce-o are de plătit, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie fie să caute a obține permisiunea unui mujtahid ca să procedeze astfel, ori să dea khums personei necesitate, ca mai apoi aceasta să-i returneze banii pentru datorie. De asemenea, persoana creditoare poate lua walakat de la cea necesitată, să primească khums în numele aceleia și apoi să scadă datoria sa din khums.
1860. O persoană care este răspuzătoare de taxa-cincime nu poate impune persoanei necesitate condiția ca să returneze suma de bani după ce o va fi primit, cu excepția cazului în care primitorul, după ce va fi primit khums, este de acord să plătească. De exemplu—dacă o persoană datorează o mare cantitate de khums și nu poate plăti din cauza sărăciei, totodată nedorind să rămână îndatorată celor care trebuie să primească khums, atunci nu va exista obiecție dacă primitorii sunt de acord să primească khums, ca mai apoi să dea banii înapoi ca pe un dar.
Următorul:Zakāt (partea I)
Anterior: Postul (partea a II-a)