Reguli privitoare la namāz (partea a-III-a)

Reguli privitoare la namāz (Partea a-III-a)

Qir’at (Recitarea sūrah al-Hamd și a altor suwar ale Sfântului Coran)

În cadrul rugăciunilor obligatorii de zi cu zi, o persoană trebuie să recite sūrah al-Hamd în prima și a doua rak’ah, iar după aceasta, în baza unei precauții, trebuie să recite în întregime o sūrah. În cadrul namāz, sūrah ‘Alī –Zuha și sūrah Inshirah sunt considerate ca una singură, tot așa fiind și în cazul sūrah al-Fil și Quraysh.
Dacă timpul rămas pentru namāz este prea scurt, ori dacă o persoană trebuie să renunțe la recitarea de sūrah din teama că vreun hoț, un animal sau orice altceva ar putea să-i aducă vreun neajuns, ori dacă are o treabă importantă de făcut, atunci nu trebuie să recite celelaltă sūrah. De fapt, există situații când trebuie să lase la o parte recitarea acestora ca atunci când timpul de namāz avut la dispoziție este limitat ori se teme de ceva.
Dacă o persoană recită de manieră intenționată altă sūrah înainte de al-Hamd, atunci rugăciunea sa este invalidă, iar dacă face aceasta din greșeală și, în timp ce recită [altă sūrah], își dă seama că a greșit, atunci trebuie s-o lase, să recite mai întâi al-Hamd și apoi sūrah cu care începuse greșit.
Dacă o persoană uită să recite al-Hamd și altă sūrah, sau una dintre acestea, iar după ce va fi ajuns la rukū’ își dă seama de eroare, atunci, chiar și așa, rugăciunile sale sunt valide.
Dacă înainte de-a se apleca în rukū’ o persoană își dă seama că nu a recitat al-Hamd și celelaltă sūrah, atunci trebuie să le recite; dacă își dă seama că nu a recitat sūrah, atunci trebuie să recite numai sūrah. În cazul în care persoana își dă seama că doar sūrah al-Hamd este cea pe care nu a recitat-o, atunci, mai întâi, trebuie să recite al-Hamd și apoi Surah din nou. Mai mult de atât, dacă își înclină corpul, însă înainte de-a ajunge la rukū’ își dă seama că nu a recitat al-Hamd și sūrah, fie numai sūrah, fie numai al-Hamd, atunci trebuie să se pună în picioare și să acționeze conform regulilor mai sus pomenite.
Dacă în timp ce realizează namāz, o persoană recită intenționat una din cele 4 Suwar, surāh ce conține versete de wajib sajdah, atunci trebuie să realizeze imediat sajdah corespondentă. Iar dacă procedează astfel, atunci, ca precauție, namāz va fi invalidă și va trebui să se roage din nou. Însă dacă nu trece la sajdah imediat și continuă să se roage, atunci totul va fi valid, cu toate că va fi comis un păcat prin a nu fi trecut imediat la sajdah.
Dacă o persoană începe din greșeală să recite o sūrah ale cărei versete implică wajib sajdah și își dă seama de eroare înainte de-a ajunge la versetul cu sajdah, atunci trebuie să lase la o parte acea sūrah și să recite altă sūrah. Însă dacă își dă seama de eroare după ce va fi recitat versetul cu sajdah, atunci trebuie să acționeze așa cum este îndrumat la regula #992.
Dacă în timpul realizării de namāz un bărbat ascultă versetele ce fac sajdah obligatorie, atunci rugăciunea sa este validă, iar în baza unei precauții, el trebuie să facă un semn referitor la sajdah și, după rugăciuni, trebuie să ofere de asemenea sajdah.
În rugăciunile recomandate, nu este necesar să se recite o sūrah după al-Hamd, chiar dacă acele rugăciuni, datorită nazr, vor fi devenit obligatorii. Însă, în privința unor rugăciuni recomandate, cum este cazul rugăciunilor wahshat în care este recomandată o anumită sūrah, dacă o persoană dorește să acționeze în conformitate cu regulile, atunci trebuie să recite sūrah prescrisă.
În timp ce oferă rugăciunile-de-vineri sau rugăciunile-zuhr în ziua de vineri, este recomandabil pentru o persoană ca, după ce va fi recitit sūrah al-Hamd, să recite în prima raka’ah sūrah al-Jumu’ah, să recite în a doua rak’ah sūrah al-Munafiqun; mai mult de atât, odată ce persoana începe să recite una din aceste numite capitole (suwar), nu îi este îngăduit, conform unei precauții obligatorii, s-o lase și să înceapă a recita altă sūrah în locul ei.
Dacă după recitarea surei al-Hamd cineva începe să recite sūrah Qul Huwallah sau qul ya ayyuhal kafirun, atunci nu o poate lăsa pentru a recita o altă sūrah. Cu toate acestea, dacă în rugăciunile-de-vineri sau în timpul rugăciunilor-zuhr de vineri o persoană, din neatenție, recită una din aceste suwar în loc de sūrah Jumu’ah și sūrah Munafiqun, atunci ea poate lăsa la o parte sura ce-o recită și să treacă la sūrah Jumu’ah și sūrah Munafiqun; ca precauție totuși, există faptul că nu trebuie să părăsească sura ce-o recită dacă a trecut de jumătatea acesteia.
Dacă în rugăciunile-de-vineri sau în rugăciunile-zuhr de vineri o persoană recită de manieră intenționată sūrah Qul Huwallah sau Qul ya ayyuhal Kafirun, atunci, ca precauție obligatorie, persoana nu le poate lăsa la o parte pentru a recita sūrah Jumu’ah și sūrah Munafiqun; aceasta se aplică chiar și atunci când nu a reușit să recite nici măcar jumătate din primele două menționate.
Dacă, în timp ce realizează namāz, o persoană recită o altă sūrah (decât Qul Hawallah și Qul ya ayyuhal Kafirun), atunci poate s-o lase la o parte înainte de-a fi recitat-o pe jumătate și să recite o altă sūrah. Însă, ca precauție, e bine să nu renunțe la cea pe care o citește după ce va fi trecut de jumătatea acesteia și, la fel, nu este permis să recurgă la recitarea alteia.
Dacă, în timp ce realizează namāz, o persoană uită o parte din sūrah sau nu o poate duce la capăt din cauza vreunui motiv cum, de exemplu, prea puținul timp rămas pentru namāz, ori alt motiv, atunci nu poate lăsa la o parte sūrah ce-o recită ̶chiar și când a ajuns la jumătatea ei ̶ pentru a recita o altă sūrah. Această regulă se aplică și în cazul recitării de Surah Qul Huwallah ori Surah Qul ya ayyuhal Kafirun.
În timp ce oferă rugăciunile-fajr, magrib și ‘isha, este obligatoriu pentru bărbat să recite cu voce tare sūrah al-Hamd și altă sura; în timp ce oferă rugăciunile-zuhr și ‘asr, este obligatoriu atât pentru bărbat, cât și pentru o femeie să recite sūrah al-Hamd și cealaltă sūrah cu voce coborâtă.
În rugăciunile-fajr, maghrib și ‘asr, ca precauție, un bărbat trebuie să recite cu voce tare fiecare cuvânt din sūrah al-Hamd și din cealată sūrah, inclusiv și ultimele litere.
În cadrul rugăciunilor-fajr, maghrib și ‘isha, o femeie poate recita sūrah al-Hamd și altă sūrah, fie cu voce audibilă, fie cu voce coborâtă. Dar în cazul în care un na-mahram i-ar auzi vocea, atunci, pe baza unei precauții, ea trebuie să le recite cu voce joasă, mai cu seamă atunci când este harām să-i permită bărbatului s-o audă.
Dacă o persoană se roagă intenționat cu voce tare când trebuie să folosească vocea coborâtă și viceversa, atunci rugăciunea sa este invalidă. Dacă, în schimb, face astfel din neatenție sau pentru că nu cunoaște regula, atunci rugăciunea sa este validă. Iar dacă, în timp ce recită sūrah al-Hamd și altă sūrah, își dă seama de eroarea privitoare la voce, atunci nu este necesar să recite din nou ceea ce a recitat fără a respecta regula.
Dacă, în timp ce recită sūrah al-Hamd și altă sūrah, o persoană ridică vocea ca și cum ar țipa, atunci rugăciunea sa este invalidă.
O persoană ar trebui să învețe suwar ce sunt de recitat în cadrul namāz, astfel încât să nu le recite incorect. Dacă nu poate de nici un fel să învețe întreaga sūrah al-Hamd, atunci, să învețe cât de mult poate din ea și să recite ce știe. În cazul în care partea învățată este foarte mică, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să adauge acesteia cât de multe versete din Coran pe care și le poate aminti; iar dacă nici așa nu poate, atunci trebuie să adauge câteva tasbīh. Pentru cine nu poate chiar deloc să recite sūrah al-Hamd, atunci nu este necesar s-o înlocuiască cu altceva; în cazul acesta, precauția recomandată este să participe măcar la namāz-e-jamāt.
Dacă o persoană nu știe bine sūrah al-Hamd, însă este în stare s-o învețe, atunci trebuie să facă astfel, dacă timpul de namāz o permite. Dacă timpul nu permite aceasta, atunci trebuie să acționeze conform regulii anterioare și astfel rugăciunile sale vor fi valide. În acest caz, oricând îi este posibil, o asemenea persoană trebuie să se alăture la namāz-e-jamāt pentru a se elibera [prin ceilalți] de responsabilitate.
Ca precauție, este harām să se perceapă bani pentru a învăța pe alții actele de rugăciune obligatorii; privitor la actele recomandabile, faptul de a cere bani în schimb este permisibil.
Dacă o persoană nu știe un cuvânt anumit din sūrah al-Hamd sau Surāh, sau îi evită intenționat pronunțarea, sau spune o literă pentru alta, cum ar fi Za în loc de Zad, sau schimbă inflexiunile, prin darea de mișcări de fathah sau kashrah atunci când nu este necesar, sau nu face tashdid de-o manieră corectă, atunci rugăciunea sa este invalidă.
Dacă o persoană a învățat un cuvânt pe care-l crede a fi corect și-l recită astfel în rugăciuni, însă mai apoi află că l-a rostit incorect, atunci, chiar așa, nu este necesar să ofere rugăciunile din nou.
În cazul în care o persoană nu știe de trebuie să citească cu fathah sau kasrah un cuvânt anume sau nu știe dacă un cuvânt anume are un „seen” sau un „swad”, atunci trebuie să se străduie a învăța aceasta. Dacă încearcă să-l pronunțe în două sau mai multe feluri și dacă recitarea greșită ori incorectă nu este luată nici din Coran și nici din oricare altă Zikr, atunci rugăciunile sale vor fi invalide. Atunci când ambele recitări sunt corecte, cum ar fi pronunțarea lui „s” din „siratal” cu „sīn” și „swad”, rugăciunile nu vor fi afectate [în validitatea lor].
Învățații în Tajwīd, adică în arta recitării Coranului, au evidențiat câteva împrejurări în care este necesară pronunțarea prelungă (madd) a anumitor litere. Astfel, de câte ori într-un cuvânt o vocală precede altă vocală, cum ar fi în cazul „alif” sau „hamza”, acea vocală trebuie prelungită astfel ca rostirea fiecărui cuvânt să fie clară. În cadrul namāz însă, validitatea rugăciunii nu depinde de aceste reguli [de pronunțare], astfel că de nu sunt urmate, rugăciunile unei persoane nu vor fi invalide. Excepția, totuși, există: la ultimul cuvânt din sūrah al-Hamd, „wal-dhālīn”, persoana trebuie să dea o atenție specială în prelungirea vocalelor, astfel ca tashdid să fie pronunțată corect.
În timp ce se oferă rugăciuni, precauția recomandată este ca persoana să nu pronunțe cuvântul (cu waqf) din final de ayat în cazul în care dorește să-l alipească la următorul ayat. Dar nici nu trebuie să-l facă fără waqf și să-l lipească la următorul ayat. De exemplu, dacă persoana recită „ar Rahmanir Rahimi” și face o pauză înainte de-a începe următorul, atunci nu este corect; ea trebuie să continue cu următorul ayat fără să se oprească. La fel, în cadrul aceluiași ayat, adică, „ar Rahmanir Rahimi”, dacă citește ultima literă, mim, cu sakin, atunci persoana nu trebuie să atașeze acel „mim” la „Maliki Yawmi ddin”.
În a III-a și a IV-a rak’ah ce ține de rugăciuni, o persoană poate citi fie doar sūrah al-Hamd, fie doar Tasbihat Arba’ah (Subhanallahi wal hamdu lillahi wa la ilaha illal lahu wallahu Akbar), o singură dată, cu toate că este mai bine dacă o face de 3 ori. Este de asemenea permisibil să recite sūrah al-Hamd într-o singură rak’ah, și Tasbihat Arba’ah, într-altă rak’ah; mult mai bine este să recite tasbihat în ambele rak’āt.
Atunci când timpul pentru namāz este scurt, persoana trebuie să recite o dată Tasbihat Arba’ah; dacă nu poate recita atât de mult în timpul avut la dispoziție, atunci persoana trebuie să spună doar o dată „subhanallah”.
Este obligatoriu pentru bărbați și femei ca în a III-a și a IV-a rak’ah să recite sūrah al-Hamd ori Tasbihat Arba’ah cu voce coborâtă.
Dacă o persoană recită sūrah al-Hamd în a III-a și a IV-a rak’ah, nu este obligatoriu pentru ea să recite cu voce scăzută „Bismilla” ținînd de acestea, cu excepția cazului în care, participând la rugăciunile colective, ca precauție obligatorie, este necesar ca „bismillah” să fie recitată cu voce joasă.
O persoană care nu poate învăța Tasbihat Arba ‘ ah sau care nu poate să pronunțe corect cuvintele trebuie să recite sūrah al-Hamd în a III-a și a IV-a rak’ah.
Dacă o persoană recită Tasbihat Arba’ah în primele două rak’āt, gândind că sunt ultimile două, însă își dă seama de eroare înainte de-a face aplecarea (rukū’), atunci trebuie să recite sūrah al-Hamd și Surah. Dar dacă își dă seama de greșeală în timp ce face rukū’ sau după aceasta, atunci rugăciunea sa validă.
Dacă o persoană recită sūrah al-Hamd în ultimile două rak’āt, gândind că sunt primele două rak’āt, sau recită sūrah al-Hamd în primele două rak’āt, gândind că sunt ultimile două rak’āt, chiar așa, rugăciunea sa este validă, indiferent dacă își dă seama de eroare înainte sau după rukū’.
Dacă în a III-a și al IV-a rak’ah o persoană dorește să recite sūrah al-Hamd, însă în loc de aceasta îi vine pe limbă Tasbihat Arba’ah, sau dacă dorește să recite Tasbihat Arba’ah, însă îi vine să rostească sūrah al-Hamd, atunci trebuie să lase la o parte ce i-a venit să recite și, adăugând intenție (niyyat), să recite Tasbihat Arba’ah ori sūrah al-Hamd din nou [așa cum trebuie]. Cu toate acestea, dacă recitarea care-i vine s-o facă este una dintre cele cu care este obișnuită, atunci ea trebuie să o continuie până la final, rugăciunile fiind și în acest caz valide.
Dacă o persoană ce are obișnuința de-a recita Tasbihat Arba’ah în a III-a și a IV-a rak’ah, ignoră obișnuința și începe să recite al-Hamd, având intenția de a-și realiza obligația, atunci aceasta va fi suficient și nu mai este necesar să recite iarăși sūrah al-Hamd ori Tasbihat Arba’ah.
În a III-a și a IV-a rak’ah, după ce s-a rostit Tasbihat Arba’ah, este mustahab să se caute iertarea lui ‘Allāh. Aceasta înseamnă că persoana trebuie să spună fie „Astaghfirullaha Rabbi wa Atubu Illayhi”, fie „Allahummaghfir li”. Și înainte de-a face aplecarea în rukū’, în timp ce rostește „Istighfar” sau după ce va fi terminat, dacă nu este sigură de a citit sau nu al-Hamd sau Tasbihat Arba’ah, atunci trebuie să citească una din ele.
În cazul în care, în timp ce face rukū’ ce ține de-a III-a și a IV-a rak’ah, o persoană are îndoieli de a citit sau nu sūrah al-Hamd ori Tasbihat Arba’ah, atunci nu trebuie să ia în seamă îndoiala cum, la fel, trebuie să ignore această nesiguranță în timp ce se apleacă în rukū’.
Dacă o persoană nu este sigură de a rostit sau nu corect un verset, cum ar fi, de exemplu, dacă a rostit „Qul Huwallahu Ahad” corect sau nu, atunci poate să ignore această îndoială. Totuși, dacă în baza unei precauții, persoana repetă acel verset sau cuvânt de-o manieră corectă, atunci nu este nici o problemă. Dacă îndoiala survine repetat, atunci poate repeta [versetul sau cuvântul] de câte ori este necesar. Mai mult, dacă îndoiala devine o obsesie și persoana continuă încă să-l citească [cu impresia de a fi greșit], atunci trebuie să se roage din nou.
Înainte de a recita sūrah al-Hamd, în prima rak’ah, este recomandabil ca persoana să spună „A’uzubillahi Minash shaytanir Rajim”, iar în prima și a doua rak’ah ce țin de rugăciunile-zuhr și ‘asr, persoana trebuie să spună „Bismillah” cu voce tare. Este de asemenea mustahab ca persoana să recite sūrah al-Hamd și altă Surah de-o manieră distinctă, articulată, cu o pauză la sfârșitul fiecărui verset, adică să nu unească sfârșitul unui verset cu începutul următorului; totodată, în timp ce citește sūrah al-Hamd și Surah, persoana trebuie să dea atenție la înțelesul fiecărui vers. După terminarea sūrah al-Hamd, fie că este rostită de către Imam în adunare, fie de ea însăși când se roagă singură, este recomandabil ca persoana să spună „Alhamdulillahi Rabbil ‘Alamin”. După recitarea de sūrah, persoana trebuie să spună o dată, de 2 ori sau de 3 ori „Kazalikallahu Rabbi” sau, de 3 ori, „Kazalikallahu Rabbuna”. La fel, înainte de-a trece la rukū’ sau la recitarea de Qunut, este recomandabil ca persoana să facă o pauză după recitarea de Surah și să spună apoi takbir.
Este mustahab ca în toate rugăciunile să se recite sūrah Inna Anzalnahu în prima rak’ah și sūrah Qul huwallahu Ahad, în a II-a rak’ah.
Este makrūh să nu se recite sūrah Qul huwallahu Ahad macar într-una din rugăciunile zilnice.
Este makrūh să se recite sūrah Qul huwallahu Ahad dintr-o singură suflare.
Este makrūh să se recite aceeași sūrah în a doua rak’ah, odată ce s-a recitat în prima rak’ah. Cu toate acestea, nu este makrūh dacă o persoană recită sūrah Qul huwallahu Ahad în ambele rak’āt.

Ruku (Aplecarea)

În fiecare rak’ah, după ce va fi recitat suwar (qir’āt), o persoană care oferă rugăciuni trebuie să se aplece într-atât încât să poată sta cu vârful degetelor mâinii pe genunchi. Această acțiune se numește rukū’, aplecare.
Dacă o persoană realizează rukū’ de-o manieră neobișnuită, cum ar fi să se aplece către stânga ori către dreapta, rukū’ nu este corectă chiar dacă mâinile ating genunchii.
[Lipsește sau enumerarea este greșită.]
Înclinarea trebuie să fie însoțită de intenția pentru rukū’. Dacă o persoană se apleacă având alt scop (ca să omoare o insectă, de exemplu), acest fapt nu poate fi considerat drept rukū’. Pentru a face corect aplecarea (rukū’), va trebui să-și îndrepte corpul și să se aplece din nou, iar procedând astfel, persoana nu va fi adăugat nici un rukn și nici nu-și va fi invalidat rugăciunile.
Dacă o persoană are mâini neobișnuit de lungi, astfel că, aplecându-se doar puțin, își atinge genunchii, sau dacă genunchii săi sunt mai jos decât este firesc, astfel că trebuie să se aplece mai mult decât normal pentru a-i atinge, atunci, în realizarea aplecării în față, trebuie să procedeze ca și ceilalți.
O persoană ce realizează rukū’ din poziția șezând trebuie să-și aplece corpul până ce fața este paralelă cu genunchii, fiind totuși mai bine dacă poate să se aplece până ce fruntea îi este aproape de locul de sajdah.

1037.Este mai bine dacă, în circumstanțe normale, o persoană spune de 3 ori Subhanallah sau o dată Subhana Rabbiyal ‘ Azimi în timp ce face rukū’. De fapt însă este de ajuns dacă spune pe timpul aplecării oricare Zikr. În cazul în care timpul de namāz este scurt ori persoana este forțată de împrejurări să se grăbească, atunci rostirea de subhanallah o dată este suficientă.

Zikr ce se face pe durata aplecării trebuie să fie rostit în succesiune, într-o limbă arabă corectă, și este recomandabil să se rostească de 3, 5, 7 ori, ba chiar și mai mult.
În timp ce se realizează rukū’, trupul trebuie să fie ferm și persoana nu trebuie să se miște intenționat; iar când recită zikr obligatorie, corpul nu trebuie să se miște deloc.
Dacă la vremea rostirii de zikr obligatorie ce ține de rukū’ o persoană își pierde fermitatea posturii din cauza unei mișcări incontrolabile, atunci este mai bine dacă, după ce corpul își va fi recăpătat imobilitatea, persoana repetă zikr încă o dată. Totuși, dacă mișcarea numită este într-atât de redusă, încât postura corpului nu este pierdută, sau dacă e vorba doar de o mișcare a degetelor, atunci nu este nici o problemă.
Dacă, de manieră intenționată, o persoană recită zikr ce ține de rukū’ înainte ca să fi făcut aplecarea adecvată și înainte ca trupul să-și fi dobândit fixitatea, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă, intenționat, o persoană își înalță capul din poziția-rukū’ înainte de-a termina zikr obligatoriu, rugăciunea este invalidă. Dacă își înalță capul din greșeală, neîncetând totuși să fie încă în postură, și își dă seama că nu a terminat zikr ce ține de rukū’, atunci persoana trebuie să-și fixeze postura și să recite zikr. Dacă își dă seama după ce se va fi ridicat complet din rukū’, atunci rugăciunile sale sunt valide.
Dacă în timp ce recită zikr o persoană nu este în stare să rămână în postura- rukū’, atunci precauția recomandată este să completeze [ce a rămas din zikr] în timp ce se pune în postură dreaptă.
Dacă datorită unei boli, etc, o persoană nu poate rămâne fixă în postura- rukū’, atunci, chiar și așa, rugăciunile sunt valide. Cu toate acestea, persoana trebuie să completeze partea obligatorie de zikr înainte de a se fi ridicat în totalitate din rukū’ (după cum s-a explicat).
Dacă o persoană nu-și poate îndoi corpul în mod adecvat pentru rukū’, atunci ea poate să se sprijine de ceva și să realizeze rukū’. Dacă nu poate realiza rukū’ chiar după ce se va fi sprijinit, atunci trebuie să-și aplece corpul atît cât poate, astfel ca postura să poată fi recunoscută ca fiind rukū’. Iar în cazul că nu se poate chiar deloc îndoi de mijloc, persoana poate face un semn cu capul [ca substitut] pentru rukū’.
Dacă o persoană, despre care se presupune că ar putea face un semn substitut cu capul pentru rukū’, nu este în stare să-l facă, atunci ea trebuie să închidă ochii, având intenția de rukū’, și apoi să recite zikr; ridicându-se din rukū’, trebuie să deschidă ochii. În cazul în care nu este în stare nici așa să procedeze, atunci, ca precauție, trebuie să-și formuleze intenția de rukū’ doar în minte și, făcând cu mâna un semn substitut pentru rukū’, să treacă la recitarea de zikr.
Dacă o persoană nu poate realiza rukū’ din postură dreaptă, în picioare, însă poate să se aplece stând așezată pe genunchi, atunci trebuie să ofere rugăciuni din poziție așezată, făcând un semn-subtitut, cu capul, pentru rukū’. Iar precauția recomandată este ca să ofere alte rugăciuni în care poate să se așeze atunci când este de făcut aplecarea (rukū’) și să se aplece.
Dacă, după ce se află în poziția- rukū’, o persoană înalță capul și se apleacă de două ori, atunci rugăciunea este invalidă.
După încheierea de zikr ce ține de rukū’, persoana trebuie să adopte poziția dreaptă, în picioare, și după ce corpul are poziția stabilă, să treacă la realizarea de sajdah. Dacă, intenționat, începe sajdah înainte de-a avea poziția verticală sau înainte de-a fi stabil în poziția aceasta, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă o persoană uită să realizeze rukū’, dar și-aduce aminte de asta înainte de sajdah, atunci trebuie întâi să adopte postura dreaptă și apoi să treacă la realizarea aplecării (rukū’). Nu va fi adecvat dacă persoana va trece la realizarea aplecării dintr-o poziție îndoită a corpului.
Dacă în timp ce oferă rugăciuni, după ce va fi atins solul cu fruntea, o persoană își amintește că nu a realizat rukū’, atunci este necesar să revină în postura dreaptă, în picioare, și apoi să realizeze aplecarea. Iar dacă își amintește de nerealizarea de rukū’ în timp ce face al II-a sajdah, atunci rugăciunile sunt invalide.
Înainte de-a trece la rukū, este recomandabil ca persoana să spună takbir cât se află în poziția verticală. În realizarea de rukū’, trebuie să-și împingă genunchii către înapoi, să-și țină spinarea dreaptă, să-și întindă gâtul, ținându-l în aceeași linie cu spatele, să privească între cele două picioare și, înainte sau după zikr, să spună „ṣalawāt”. Iar când, după rukū’, se ridică din poziția aplecată, este recomandabil să stea cu corpul drept și în această postură stabilă să spună „Sami’allahu liman hamidah”.
În timpul executării rukū’, este recomandabil pentru femei să-și țină mâinile la un nivel mai înalt decât genunchii și să nu-și împingă genunchii către înapoi.

Sujūd (prosternarea)

O persoană ce oferă rugăciuni trebuie să relizeze două sajadāt (prosternări) după rukū’, și fiecare rak’ah ce țin de rugăciunile obligatorii și recomandabile. Sajdah presupune că persoana trebuie să-și plaseze fruntea pe sol de-o manieră anume, având intenția smereniei în fața lui ‘Allāh.

În timp ce realizează sajadāt în cadrul rugăciunilor, este obligatoriu să se țină pe sol ambele palme, genunchii și ambelele degete mari de la picioare.

Două prosternări (sajadāt) luate împreună formează un rukn (element de bază) și dacă o persoană, fie intenționat, fie din neatenție, omite să realizeze două sajadāt într-o rak’ah ce ține de rugăciunile obligatorii sau adaugă încă două prosternări (sajadāt), atunci rugăciunile sale sunt invalide.
Dacă o persoană omite ori adaugă intenționat o sajdah (prosternare), atunci rugăciunile sunt invalide. Dacă omite sau adaugă o sajdah din neatenție, regula care se aplică va fi explicată mai târziu.
Dacă o persoană ce poate să-și țină fruntea pe sol nu procedează astfel, fie intenționat, fie din neatenție, atunci nu [se poate spune că] a realizat sajdah, chiar dacă celelalte părți ale corpului au atins solul. Însă dacă își plasează fruntea pe sol și, din neatenție, celelalte părți ale corpului nu ating solul ori uită să rostească zikr, atunci sajdah este validă.
În circumstanțe normale este mai bine să se spună de 3 ori „Subahanallah” sau o dată „Subhana Rabbiy al-A’la wa bi hamdhi”. Persoana trebuie să rostească aceste cuvinte în succesiune, într-o arabă corectă. De fapt, ca precauție obligatorie, rostirea oricărei zikr [„reamintiri”] de acest număr de ori este suficientă. Este de asemenea mustahab ca „Subhana Rabbiyal A’la wa bi hamdhi” să fie spusă de 3, 5, 7 ori sau mai mult.
În timp ce se face sajdah, corpul trebuie să fie stabil, persoana netrebuind să miște corpul de manieră intenționată, iar ca precauție, persoana trebuie ca în sajdah să fie total nemișcată, chiar dacă nu este implicată în vreo zikr obligatorie.
Dacă intenționat o persoană rostește zikr ce ține de sajdah înainte ca fruntea să fi atins solul și înainte ca întregul corp să-i devină imobil ori, tot intenționat, dacă își înalță capul de pe sol înainte ca să fi terminat zikr, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă din greșeală o persoană rostește zikr ce ține de sajdah înainte ca fruntea să atingă solul, însă dându-și seama de eroare înainte de a-și înălța capul din prosternare, atunci trebuie să rostească din nou zikr, când corpul este nemișcat.
Dacă, după ce-și va fi ridicat capul din sajdah, o persoană își dă seama că înălțarea capului a făcut-o înainte de-a termina zikr ce ține de sajdah, atunci rugăciunile sale sunt valide.
Dacă la vremea rostirii zikr ce ține de sajdah o persoană își ridică de pe sol una din cele 7 părți ale corpului, atunci namāz este invalidă. Dar dacă, atunci când nu recită nimic, își desprinde de sol părțile corpului, oricare decât fruntea, și le lipește din nou, atunci nu este nici o problemă; însă aceasta atâta timp cât mișcarea [de revenire] nu face corpul instabil, caz în care, namāz este invalidă.
Dacă din greșeală, înainte de-a fi teminat zikr ce ține de sajdah, o persoană își înață capul de pe sol, atunci nu mai trebuie să lipească din nou fruntea de sol și va considera că a realizat o singură prosternare (sajdah). Totuși, dacă tot din greșeală, își ridică de la sol alte părți ale corpului, atunci trebuie să revină cu ele pe sol și să rostească zikr.
După ce zikr a primei sajdah este terminată, persoana trebuie să aștepte până ce corpul este liniștit, stabil, și apoi să treacă la realizarea altei sajdah.
Locul în care o persoană își plasează fruntea realizând sajdah trebuie să nu fie mai înalt decât măsura a 4 degete alăturate, dacă este să fie comparat cu nivelul la care se găsesc genunchii și vârfurile degetelor de la picioare. La fel, ca precauție obligatorie, locul pentru frunte nu trebuie să fie mai înalt sau mai coborât de 4 degete alăturate în raport cu nivelul corpului aflat în prosternare.
Dacă o persoană se roagă pe un sol înclinat a cărui înclinare nu poate fi știută cu exactitate și dacă fruntea sa este plasată mai sus ori mai jos (cu o măsură de 4 degete) decât locurile unde-și ține genunchii și vârful degetelor, atunci [validitatea sau invaliditatea] rugăciunilor este o problemă-ishkal [pe care omul nu o poate decide, ci numai ‘Allāh].
Dacă din greșeală o persoană își plasează fruntea pe un lucru care este mai înalt cu 4 degete unite decât nivelul genunchilor și vârfurilor de la picioare, iar dacă înălțimea este astfel că postura nu mai poate fi numită sajdah, atunci ea trebuie să-și plaseze capul pe ceva nu atât de înalt. Dacă înălțimea numită nu infirmă postura prosternării și dacă prosternarea îi atrage atenția după ce va fi terminat zikr obligatorie, atunci poate să-și ridice capul și să completeze rugăciunile. În cazul în care atenția persoanei este atrasă de postură înainte de zikr obligatorie, atunci persona trebuie să-și împingă ori să-și miște fruntea spre un nivel mai coborât și să recite zikr obligatorie. Iar dacă repoziționarea frunții nu este posibilă, atunci trebuie să termine zikr obligatorie și să-și termine rugăciunea. Astfel, nu va fi necesar pentru persoană să repete rugăciunile.
Este necesar ca să nu existe nimic între fruntea persoanei care oferă rugăciuni și obiectul pe care-și sprijină fruntea în realizarea prosternării. Dacă mohr/sajdagah (tăblița de lut) este într-atât de murdară, încât fruntea nu intră în contact direct cu ea, atunci sajdah este invalidă. Atunci când doar culoarea tăbliței s-a schimbat, nu este nici o problemă.
În cadrul realizării rugăciunilor, persoana care face sajdah trebuie să-și plaseze ambele palme pe sol. Când nu se poate altfel, nu va fi nici o problemă în plasarea pe sol a dosului palmelor; când nici acest fapt nu este posibil, persoana poate să atingă solul cu încheietura mâinilor; când nici așa, atunci trebuie să-și plaseze pe sol oricare parte a corpului ce se află deasupra coatelor, iar dacă nici chiar așa nu este posibil, atunci va fi suficient să atingă simplu, cu palmele, solul.
În timp ce face sajdah, persoana trebuie să-și plaseze degetele mari de la picioare pe sol, dar nu neapărat vârfurile acestora; va fi adecvat dacă își va plasa pe sol părțile exterioare sau interioare ale degetelor. Dar dacă, în loc de asta, pune pe sol celelalte degete mai mici ale picioarelor sau degetele mari nu se sprijină pe sol din cauza unghiilor prea lungi, atunci namāz va fi invalidă. Dacă, din cauza neștiinței sau a lipsei de grijă, o persoană nu urmează această regulă, atunci trebuie să se roage iarăși.
Dacă o parte a unuia din degetele mari este tăiată, atunci persoana trebuie să-și plaseze ciotul degetului pe sol; dacă partea de deget rămasă este prea scurtă ori lipsește cu totul, atunci, în baza unei precauții, persoana poate pune celălalt deget mare pe sol; atunci când nu are deloc degetele mari, persoana poate plasa pe sol oricare parte rămasă a piciorului.
Dacă o persoană realizează sajdah de-o manieră neobișnuită, neprescrisă, cum ar fi să-și lipească pieptul și stomacul de sol, ori își întinde picioarele, namāz va fi socotită ca find corectă și validă dacă sajdah încă mai pare a fi normală. Dacă prosternarea apare ca fiind mai mult un dormit pe burtă decât sajdah, atunci namāz va fi invalidată.
Atât mohr/sajdagah, cât și alt lucru pe care cineva realizează sajdah, trebuie să fie pak. Dacă persoana pune mohr pe un covoraș najis sau dacă o parte a acestei mohr este najis, însă persoana atinge cu fruntea partea pak a tăbliței, atunci nu este nici o problemă.
Dacă pe fruntea persoanei există vreo inflamație sau vreo rană, nedându-i posibilitatea să-și sprijine fruntea de sol, atunci, în cazul în care inflamația sau rana nu a acoperit întreaga frunte, persoana poate realiza prosternarea atingând solul cu partea neafectată a frunții. Iar dacă este necesar să se facă o gropiță pentru ca partea rănită să stea acolo în timp ce partea sănătoasă este pe nivelul solului, atunci persoana trebuie să facă astfel.
În cazul în care inflamația sau rana ocupă întreaga suprafață a frunții, persoana poate realiza sajdah, atingând solul cu alte părți ale feței. Ca precauție obligatorie, persoana trebuie să realizeze sajdah folosindu-și bărbia, iar dacă nici așa nu este posibil, atunci poate atinge solul cu una din tâmple. Când nu se poate de nici un fel realiza prosternarea, în etapa de atingere a solului cu fața, atunci persoana trebuie s-o realizeze printr-un semn-substitut.
Dacă o persoană poate să stea pe genunchi, dar nu poate să atingă solul cu fruntea, atunci trebuie să plaseze mohr sau oricare obiect permis pe ceva mai înalt și, aplecându-se în față cât de mult poate, să realizeze prosternarea astfel încât să se poată spune că a fost o sajdah. În asemenea circumstanță, palmele, genunchii și degetele mari de la picioare trebuie să atingă solul ca de obicei.
Dacă o persoană nu poate găsi ceva mai înalt pe care să plaseze mohr sau orice obiect îngăduit, cum și dacă nu găsește pe altcineva care să-i țină mohr la o înălțime acceptabilă, atunci, ca precauție, trebuie să ridice cu propria mână tăblița până la un nivel acceptabil și să facă atingerea frunții pe ea.
Dacă o persoană nu poate deloc să realizeze sajdah, atunci trebuie să facă din cap un semn substitut, iar dacă nici chiar așa nu poate proceda, atunci trebuie să facă semnul cu înțeles sajdah cu ochii. Pe baza unei precauții obligatorii, dacă nu poate indica sajdah cu ochii, atunci ea poate să facă semnul-substitut cu mâinile, având intenția de sajdah în minte și recitând apoi zikr obligatorie.
Dacă, în prosternare, o persoană ridică involuntar fruntea de pe aria destinată frunții, atunci, dacă este posibil, ea nu trebuie să mai atingă iarăși cu fruntea solul; acest fapt va fi considerat ca o singură sajdah, chiar dacă persoana nu a rostit zikr corespondentă. În cazul în care o persoană nu-și poate controla mișcările capului și, [în situația aici descrisă] atinge din nou solul cu fruntea, involuntar, atunci ambele, [atingerea inițială și cea involuntară], vor fi socotite ca o singură sajdah, iar dacă nu a rostit zikr încă, atunci, ca precauție recomandată, va realiza astfel, având niyyat de qurbat.
Într-un loc [printre oameni] unde are de adoptat taqayyah (ascunderea propriei credințe în situații periculoase), o persoană poate realiza sajdah așezată pe un covoraș sau pe ceva asemănător, nefiind necesar să meargă în vreun loc anume; la fel, poate amâna rugăciunile astfel ca să-și găsească timpul de-a se ruga în pace, fără a fi nevoită să adopte taqayyah. Dacă persoana poate să realizeze, fără nici un fel de impediment, sajdah pe covoraș sau pe altă țesătură asemănătoare, atunci nu trebuie să realizeze sajdah pe acel covoraș.
Dacă o persoană realizează sajdah pe o saltea umplută cu pene sau altceva asemănător, atunci, în caz de nu poate menține o postură stabilă, prosternarea va fi invalidă.
Dacă o persoană este forțată de situație să ofere rugăciuni pe un sol noroios și nu-i va fi deloc dificil dacă hainele și corpul i se murdăresc de noroi, atunci trebuie să realizeze sajdah și tashahhud ca de obicei. Dacă situația se dovedește greu de acceptat [noroiul prea mare, murdărirea], atunci trebuie, stând în picioare, să facă pentru sajdah un semn substitut, cu capul, și să recite tashahhud; rugăciunile sale vor fi valide.
În prima și în a treia rak’ah ce nu conține tashahhud (cum este cazul celei de-a III-a rak’ah din rugăciunile-zuhr, ‘asr și ‘isha), precauția obligatorie este ca persoana să stea pentru un timp, după a doua sajdah, înainte de-a se ridica.

Lucruri îngăduite pentru realizarea de sajdah

Sajdah, prosternarea, trebuie făcută pe pământ, postat pe ceva care nu este de mâncat sau folosit ca îmbrăcăminte, cum și pe ceva care a crescut din pământ, cum ar fi lemnul sau frunzele copacilor. De aici, nu este permis să se realizeze sajdah, stând pe ceva ce ar fi mâncare sau îmbrăcăminte (…grâu, orz, bumbac, etc) sau stând pe lucruri ce nu sunt considerate ca fiind părți de pământ (…aur, argint, etc.). În situații fără ieșire, asfaltul și smoala vor fi preferate față de alte lucruri nepermise.
Sajdah nu trebuie făcută stând pe frunze de viță atunci când sunt încă fragede și, prin urmare, comestibile. În caz contrar, nu există obiecție.
Este valid dacă se realizează sajdah stând pe ceva ce a crescut din pământ și servește ca hrană pentru animale (iarbă, fân, de exemplu).
Este valid dacă se realizează sajdah stând pe flori necomestibile, cum și pe ierburile medicinale care cresc din pământ.
Faptul de-a realiza prosternarea pe un soi de iarbă, care este clasificată drept comestibilă și mâncată doar în unele părți ale lumii, nu este îngăduit, cum, la fel, nu este îngăduit sajdah, stând pe un strat de fructe crude.
Nu este îngăduit să se realizeze sajdah, punând fruntea pe piatră de var sau gips, iar precauția recomandată este ca sajdah să nu se facă punând fruntea pe gips răscopt, pe var, pe cărămizi sau pe orice din lut ars.
Este valid să se realizeze sajdah punând fruntea pe o coală de hârtie, dacă hârtia este făcută din materii permise cum este lemnul sau iarba, cum este îngăduit dacă este o pânză de bumbac sau in. Dacă lucrul este din mătase, prosternarea nu este permisibilă.
Pentru sajdah cel mai bun lucru este turbat ul-Husayn, iar după aceasta, în ordinea priorității, vin pământul, piatra și iarba.
Dacă o persoană nu posedă nimic pe care să fie îngăduit a se face sajdah (atingerea cu fruntea) sau dacă, chiar având suportul respectiv, nu poate realiza sajdah din cauza cădurii extreme sau al frigului, atunci poate să facă sajdah pe ceva din pe asfalt sau gudron, pe propria haină sau pe dosul palmei, pe orice lucru care nu este permisibil la modul opțional. Totuși, în asemenea situație, precauția recomandată este ca să realizeze sajdah [mai degrabă și] cât de mult posibil, punând fruntea pe propria haină și nu pe alt lucru.
Sajdah realizată punând fruntea pe noroi sau pe lut, unde capul nu poate avea o poziție stabilă, este invalidă.
Dacă în prima sajdah mohr se lipește de frunte, atunci, când este să se facă a doua oară prosternarea, tăblița va fi îndepărtată.
Dacă obiectul pe care își pune fruntea se pierde în timp ce-și face rugăciunile și dacă nu are altceva pe care sajdah este îngăduit, atunci persoana va acționa conform regulei #1093, indiferent dacă timpul pentru namāz este scurt sau suficient.
Dacă, aflându-se în sajdah, o persoană își dă seama că și-a pus fruntea pe un lucru care ar invalida prosternarea și dacă devine conștientă de eroare după ce va fi completat zikr obligatorie, atunci poate să-și înalțe capul și să continue cu rugăciunile. Dar dacă devine conștientă de greșală înainte de-a recita zikr obligatorie, atunci poate să-și mute capul pe un obiect permis și să recite zikr. În caz de nu este posibil, persoana trebuie să recite zikr obligatorie și să continue cu namāz; în ambele situații, rugăciunile sale sunt valide.
Dacă o persoană își dă seama după sajdah că și-a plasat fruntea pe un obiect care nu-i permis, atunci nu există vreo obiecție la faptul acesta.
Este harām să se realizeze sajdah pentru altcineva decât Atotputernicul ‘Allāh. Cum unii oameni își pun frunțile pe pământul din fața mormintelor Imamilor cei sfinți, dacă fapta este făcută spre mulțumirea lui ‘Allāh, atunci nu este nici o problemă; în caz contrar, acțiunea aceasta este harām.

Lucrurile mustahab și makrūh în realizarea de sajdah

Realizându-se sajdah, anumite lucruri sunt mustahab:

înainte de-a face sajdah este recomandabil să se spună takbir. Persoana care se roagă din picioare va spune takbir după ce se va fi ridicat din plecăciune (rukū’), iar persoana care se roagă șezând, o va face după ce va fi dobândit o postură stabilă;
la vremea realizării de sajdah, un bărbat trebuie să-și plaseze mai întâi mâinile pe sol, iar o femeie, genunchii;
persoana ce oferă rugăciuni trebuie să-și pună nasul pe mohr sau pe oricare lucru îngăduit;
în timp ce realizează sajdah, persoana trebuie să-și țină degetele apropiate, în paralel cu urechile și cu vârfurile degetelor pe direcția-qibla;
în timp ce se află cu fruntea pe sol, persoana trebuie să se roage la ‘Allāh, exprimându-și dorințele, trebuind să recite această rugăminte: „Ya Khayral Mas’ulin wa Ya Khayral Mu’tin, Urzuqni warzuq ‘Ayali Min Fazlika Fa Innaka Zulfazlil ‘Azim” (O, Tu, Care cel mai bun ești și la care oamenii caută împlinirea trebuințelor și Tu, care ești cel mai bun dăruitor de daruri! Cu dărnicia Ta, dă-mi mie și familiei mele cele de trai, căci fără îndoială Tu ai cea mai mare dărnicie);
după ce va fi realizat sajdah, persoana trebuie să-și lase greutatea pe piciorul stâng, plasând laba piciorului drept pe talpa piciorului stâng;
la terminarea fiecărei sajdah, după ce s-a așezat și corpul este liniștit, persoana trebuie să spună takbir;
după prima sajdah, când corpul devine stabil, persoana trebuie să spună: „Astaghfirullaha Rabbi wa Atubu Ilayhi”;
realizând a doua sajdah, când corpul este stabil, persoana trebuie să spună: „Allahu Akbar”;
este mustahab să se prelungească sajdah, iar atunci când, după sajdah, persoana revine în poziția șezând pe genunchi, persoana să-și țină mâinile pe coapse;
în timp ce realizează prosternările (aplecările spre sol), persoana trebuie să recite „ṣalawāt”;
la vremea ridicării din poziție, persoana trebuie să-și ridice mâinile după ce-și va fi ridicat genunchii;
bărbații nu trebuie să atingă solul cu coatele și genunchii cu stomacul, iar brațele trebuie să fie ținute separat de coaste și coapse; femeile trebuie să atingă solul cu coatele și genunchii cu stomacul și trebuie să țină coapsele lipite.

Alte acțiuni mustahab ce țin de sajdah au fost menționate în cărți mai detaliate.

În realizarea de sajdah este makrūh să se recite sfântul Coran. Tot makrūh este să se sufle praful de pe locul de sajdah [locul de atingere al frunții cu solul] și, dacă făcând astfel, cineva rostește intenționat ceva de asemenea, atunci, ca precauție, rugăciunile vor fi invalide.

Pe lângă acestea, există și alte acțiuni makrūh, care sunt menționate în cărți mai detaliate.

Sajadat obligatorii la citirea din Sfântul Coran

La recitarea sau auzirea oricărui din următoarele versete ale sfântului Coran, realizarea de sajdah este obligatorie:

sūrah as-Sajdah, 32: 15
sūrah Ha Mim Sajdah, 41: 38
sūrah an-Najm, 53: 62
sūrah al-‘Alaq, 96: 19

Ori de câte ori o persoană recită versetul sau îl aude recitat de către altcineva, trebuie să execute imediat sajdah la terminarea acestuia, iar dacă uită s-o realizeze, atunci trebuie să facă prosternarea imediat ce-și amintește de ea. Dacă într-o situație negândită, cineva aude fără să se aștepte unul din aceste versete, atunci, deși este mai bine dacă realizează prosternarea, aceasta nu este obligatorie.

Dacă o persoană aude versetul care cere sajdah și îl recită și ea, atunci trebuie să realizeze două sajadāt.
Dacă o persoană, aflându-se într-o sajdah, alta decât cele ce țin de namāz, aude un verset implicând sajdah ori îl recită ea însăși, atunci trebuie să-și ridice capul din prosternarea în care se află și să realizeze alta.
Dacă o persoană aude un verset cu sajdah obligatorie de la o persoană ce vorbește în somn, de la un bolnav mental, de la un copil care nu știe nimic despre Coran, atunci îi este obligație să realizeze sajdah. Dar dacă aude versetul de pe un disc ori o bandă înregistrată, atunci sajdah nu este obligatorie. La fel, sajdah nu va fi wajib dacă persoana ascultă o recitare înregistrată, la radio. Însă dacă există o persoană care recită un verset ce obligă la sajdah, folosind o stație de amplificare a sunetului, [cum în moschee], atunci este obligatoriu să realizeze sajdah.
Ca precauție obligatorie, la auzirea unui verset, persoana care face o prosternare obligatorie trebuie să nu se afle într-un loc ilicit și, ca precauție recomandată, locul de pe sol unde-și plasează fruntea nu trebuie să nu fie mai sus ori mai jos de 4 degete unite decât nivelul genunchilor și al vârfului picioarelor. În această situație, nu este necesar pentru persoană să fi realizat wudhu sau ghusl, sau să se orienteze pe direcția-qibla, și nici nu este necesar să-și ascundă părțile intime ori să se asigure că propriul corp sau locul unde își va sprijini fruntea este pak. Mai mult de atât, condiționările privind îmbrăcămintea în cadrul namāz nu se aplică în cazul realizării acestor prosternări (sajadāt) obligatorii.
Precauția obligatorie este ca, realizând sajdah obligatorie provocată de un verset coranic, persoana să-și plaseze fruntea pe mohr (tablița de lut) sau pe orice altceva îngăduit în prosternare și totodată să-și țină cele 7 părți ale corpului lipite de sol, așa cum se cere într-o sajdah ce ține de rugăciuni.
Când o persoană relizează sajdah obligatorie la auzul unui verset relevant, atunci faptul va fi suficient, chiar de nu recită nici o zikr. Totuși, este recomandabil să se recite o zikr, preferabil precum următoarea: „La ilaha illal lahu haqqan haqqa; La ilaha illal lahu imanan wa tasdiqa; la ilaha illal lahu ‘ubudiyyatan wa riqqa; Sajadtu laka ya Rabbi ta’abbudan wa riqqa la mustankifan wa la mustak biran bal ana ‘abdun zalilun za’ifun kha’ifun mustajir”.

Tashahhud

În a doua unitate a tuturor rugăciunilor obligatorii, în a treia unitate a rugăciunilor-magrib și în a patra unitate a rugăciunilor-zuhr, ‘asr și ‘isha, după a doua prosternare, persoana trebuie să adopte poziția pe genunchi stabilă, liniștită, și să recite astfel tashahhud: „Ash hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la sharika lah, wa ash hadu anna Muhammadan ‘Abduhu wa Rasuluh, Alla humma salli ‘ala Muhammadin wa Ali Muhammad.” Se va considera suficient dacă persoana va recita tashahhud astfel: „Ash hadu an la ilaha illal lahu was ash hadu anna Muhammadan Sallal lahu Alayhi Wa Aalihi Abduhu Wa rasuluh”.

Este de asemenea necesar să se recite tashhhud atunci când se oferă rugăciunile-witr (în namāz-e-shab).

Cuvintele din tashhhud trebuie recitate într-o arabă corectă, în ordinea firească.
Dacă o persoană uită să spună tashahhud și se ridică, dar își aduce apoi aminte, atunci trebuie să se așeze în postură și să recite; după aceasta va reveni la poziția verticală, în picioare, și va continua cu rugăciunile. Este precauție recomandată ca după rugăciuni să realizeze două sajda-e-sahv pentru posturile în picioare adiționale. Dacă o persoană își reamintește de tashahhud în timp ce realizează rukū’ sau după terminarea acesteia, atunci trebuie să completeze rugăciunile; după salām care ține de rugăciuni, ca precauție recomandată, trebuie să realizeze rugăciunile-qadha pentru cele tashahhud. Trebuie să realizeze două sajdāt-e-sahv pentru tashhhud care a fost uitat.
Este recomandabil ca în timp ce se recită tashahhud să se stea [cu greutatea corpului] pe coapsa stângă și să se plaseze partea superioară a labei piciorului drept pe talpa piciorului stâng și să se spună, înainte de a rosti tashahhud fie „Al-hamdu lillah”, fie „Bismillahi wa billahi wal-hamdu lillahi wa khayrul asma’i lillah”.

Este de asemenea mustahab ca după tashahhud și ṣalawāt, persoana să-și plaseze mâinile pe coapse, cu degetele lipite, să privească în poală și să spună: „Wa taqabbal shafa’atahu warfa’ darajatahu”.

Pentru femei este recomandabil să-și țină coapsele apropiate atunci când recită tashahhud.

Salām în timpul rugăciunilor

În ultima rak’ah, după ce va fi recitat tashahhud, după ce persoana se așează și corpul îi devine stabil, este mustahab ca persoana să spună: „Assalamu ‘alayka ayyuhan Nabiyyu wa rahmatullahi wa barakatuh”. Apoi trebuie să spună: „Assalamu Alaykum”, iar, ca precauție recomandată, să aduge la aceasta și „Wa Rahmatullahi Wa Barakatuh”. Alternativ, poate spune: „Assalamu Alayna Wa Ala Ibadi llahis Salihin”, însă dacă recită această salām, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să adauge și „Assalamu Alaykum”.
Dacă o persoană uită să spună salām ce ține de rugăciuni și își amintește când nu s-a petrecut vreo întrerupere a șirului rugăciunilor și când nu a realizat vreo acțiune încă ̶acțiune care, făcută intenționat sau din neatenție, ar invalida rugăciunile cum, de exemplu, întoarcerea corpului de la direcția-qibla ̶ atunci trebuie să recite salām și atfel rugăciunile vor fi valide.
Dacă o persoană uită să spună salām ce ține de rugăciuni și își amintește după ce șirul rugăciunilor a fost întrerupt sau după ce a realizat, cu intenție ori din neatenție, o acțiune ce invalidează rugăciunile (cum ar fi, întoarcerea de pe direcția-qibla), atunci, chiar așa, rugăciunile sunt valide.

Tartib (Secvența acțiunilor)

Dacă o persoană schimbă intenționat ordinea rugăciunilor, cum în cazul în care ar recita altă sūrah înainte de al-Hamd sau ar face două prosternări (sajadāt) înainte de rukū’, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă o persoană uită o parte esențială (rukn) a rugăciunilor și realizează următoarea rukn, cum ar fi, de exemplu, să facă două sajadāt înainte de rukū’, atunci, ca măsură de precauție, rugăciunile vor fi invalide.
Dacă o persoană uită o rukn și realizează unul dintre actele ce nu sunt urmate de rukn, cum ar fi să recite tashahhud fără să realizeze cele două sajadāt, atunci trebuie să realizeze rukn și să recite din nou partea pe care a realizat-o greșit înainte de rukn.
Dacă o persoană uită o parte ce nu este rukn și realizează o rukn ce urmează acestei părți, cum este, de exemplu, să uite de recitarea al-Hamd și să înceapă realizarea de rukū’, atunci rugăciunile sale sunt valide.
Dacă o persoană uită de o acțiune ce nu este rukn și realizează acțiunea următoare, ce nici ea nu este rukn, cum, de exemplu, să uite de sūrah al-Hamd și să recite sūrah cealaltă, atunci trebuie să realizeze ceea ce a uitat și apoi să recite iarăși partea ce a recitat-o mai devreme, din greșeală.
Dacă o persoană realizează prima sajdah, gândid că este vorba de a doua, sau o realizează pe a doua, gândind că este prima, atunci rugăciunea este validă, deoarece prima sajdah va fi considerată ca prima și a doua, ca a doua.

Muwālāt (Păstrarea continuității)

În timpul rugăciunilor, o persoană trebuie să păstreze continuitatea, adică să realizeze diferitele acțiuni ce țin de rugăciuni, precum rukū’, cele două prosternări (sajadāt) și tashahhud, în ordinea prescrisă și continuu, recitând zikr și celelalte în succesiunea firescă. Dacă-și îngăduie o pauză necuvenită între diferitele acțiuni, într-atât că cu greu se mai poate spune că se roagă, atunci rugăciunile sale vor fi invalide.
Dacă o persoană aflată în namāz îngăduie din neatenție o pauză între sunete sau cuvinte, însă pauza nu este într-atât de mare încât să se creadă că șirul rugăciunilor a fost întrerupt, atunci ea trebuie să repete acele sunete sau cuvinte în maniera obișnuită, cu condiția ca să nu fi trecut la rukn următor. Și va repeta, în continuare, acele versete care au fost citite. Însă dacă a apucat să treacă deja la rukn următor, atunci, chiar așa fiind, rugăciunile vor fi valide.
Faptul de-a prelungi timpul pentru rukū’ și sajadāt ori pentru a recita suwar mai lungi nu va fi considerat ca întrerupere a continuității (muwālāt).

Qunūt

Este recomandabil ca în toate rugăciunile obligatorii și recomandate, înainte de rukū’ ce ține de rak’ah secundă, să fie recitată qunūt. Este de asemenea mustahab ca în rugăciunile-witr (namāz-e-shab), înainte de rukū’, qunūt să fie recitată, cu toate că rugăciunea respectivă are doar o rak’ah numai.

În rugăciunile-de-vineri există o singură rugăciune-qunūt în fiecare rak’ah. În namāz-e-ayat, există 5 rugăciuni-qunūt, iar în rugăciunile-eid există 5 rugăciuni-qunūt în prima raka’ah și 4, în a doua rak’ah. În rugăciunile ce țin de Shafa’, care este o parte din namāz-e-shab, qunūt trebuie realizată cu niyyat de raja’.

Este de asemenea mustahab ca, în timp ce se recită qunūt, persoana să-și țină palmele orientate către propria față și ușor către cer, palmele și degetele fiind alăturate. Este recomandabil ca în timp ce se recită qunūt să se privească la palme.
Orice zikr în timpul recitării de qunūt este suficientă, chiar dacă persoana spune doar o dată subhanallah. Totuși, este mai bine dacă persoana face următoarea suplicație: „La ilaha illallahul Halimul Karim, La ilaha illallahul ‘Aliyyul ‘Azim, Subhanallahi Rabbis samawatis sab’, wa Rabbil ‘arazinas sab’, wama fi hinna wama bayna hunna, wa Rabbil ‘arshil ‘azim, wal hamdu lillahi Rabbil’alamin”.
Este recomandabil ca să se recite qunūt cu voce tare. Totuși, dacă persoana oferă rugăciunile într-o adunare și dacă imamul poate să-i audă vocea, faptul de-a recita cu voce audibilă nu mai este mustahab.

1130. Dacă o persoană nu recită intenționat qunūt, nu există pentru faptul acesta rugăciune-qadha. Iar dacă uită să recite qunūt, însă își reamintește de acesta înainte de aplecare (rukū’), atunci este ecomandabil să se ridice în picioare și s-o recite. În cazul în care își amintește de qunūt în timp ce face rukū’, atunci este mustahab să realizeze rugăciune-qadha pentru qunūt după rukū’; dacă își amintește în timp ce face sajdah, atunci este recomandabil să realizeze rugăciunea-qadha pentru qunūt după salām.

Următorul: Reguli privitoare la namāz (partea a-IV-a)

Anterior: Reguli privitoare la namāz (partea a-II-a)

Înapoi la Cuprins

Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului