Reguli privitoare la namāz (partea a-IV-a)

Reguli privitoare la namāz (partea a-IV-a)

Traducere a unor rugăciuni

Traducerea versetelor din surāh al-Hamd

Bismillahir Rahmanir Rahim

Încep cu Numele lui ‘Allāh, în Care toate excelențele sunt combinate și Care este liber de toate defectele. Cel Preacompasivul, Unul ale cărui bine cuvântări sunt mărețe și nenumărate. Cel Preamilostivul, Unul ale cărui binecuvântări sunt îndelungi și veșnice.

Alhamdu lillahi Rabbil ‘alamin

Prealăudare lui ‘Allāh, Sprijinitorul întregii Creații.

Arrahmanir Rahim

Îndurătorul și Binefăcătorul,

Maliki yaw middin

Stăpân al Zilei Judecății,

Iyyaka na’budu wa iyyaka nasta’in

Doar pe Tine te adorăm, doar Ție ne rugăm pentru ajutor.

Ihdinas siratal mustaqim

Călăuzește-ne pe noi pe calea cea dreaptă,

Siratal lazina an’amta ‘alayhim

pe calea celor pe care I-ai dăruit cu daruri ̶Profeții și urmașii lor ̶

Ghayril maghzubi ‘alayhim walazzallin

și nu a celor ce Ți-au cunoscut mânia, și nu a celor ce s-au rătăcit.

Traducere pentru sūrah al-Ikhlas

Bismillahir Rahmanir Rahim

(Încep cu Numele lui ‘Allāh, în Care toate excelențele sunt combinate și Care este liber de toate defectele. Cel Preacompasivul, Unul ale cărui bine cuvântări sunt mărețe și nenumărate. Cel Preamilostivul, Unul ale cărui binecuvântări sunt îndelungi și veșnice.)

Qul huwallahu Ahad

O, Profetule, spune: «‘Allāh este Unul ̶Ființa cea veșnică.»

Allahus Samad

(‘Allāh este Cel Care este liber de toate ființele.)

Lam yalid walam yulad

( El n-a născut pe nimeni și nici n-a fost vreodată născut.)

Walam yakullahu kufuwan ahad.

(Și nimeni din creație nu-I este Lui egal.)

III. Traducere pentru zikr rostite în timpul realizării de rukū’ și sajdah și a acelor ce sunt mustahab

Subhana Rabbi yal ‘Azimi wa bihamdhi

(Slavă fie Înaltului meu Sprijinitor și Lui mă rog!)

Subhana Rabbi yal A’la wa bihamdih

(Slavă fie Mărețului meu Sprijinitor, cel Preaînaltul, și laude Îi aduc Lui!)

Sami’ Allahu liman hamidah

(‘Allāh aude și primește rugăciunea celui ce se roagă)

Astaghfirullaha Rabbi wa atubu ilayh

( Caut iertare de la ‘Allāh, carele Sprijinitorul meu este, și către El mă întorc)

Bi haw lillahi wa quwwatihi aqumu wa aqu’d

(Că în picioare și așezat stau prin ajutorul și tăria lui ‘Allāh.)

Traducere pentru Qunūt

La ilaha illallahul Halimul Karim

(Nimeni nu este demn de adorarare, ci numai ‘Allāh, Care este Îngăduitorul și Preadăruitorul)

La ilaha illallahul ‘Aliyyul ‘Azim

(Nimeni nu este demn de adorarare, ci numai ‘Allāh, Care este Maiînaltul și Mărețul)

Subhanallahi Rabbis samawatis sab’ wa Rabbil arazinas sab’

(Slavă fie lui ‘Allāh, Care Sprijinitorul celor șapte ceruri și șapte pământuri este)

Wama fi hinna wama bayna hunna, wa Rabbil ‘arshil ‘azim

(Și care este Sprijinitorul tuturor din năuntrul acestora, și care stă între toate, și Care Stăpânul măreței Puterii divine este)

Wal hamdu lillahi Rabbil Aalamin

(Și toate laudele lui ‘Allāh, Sprijinitorul tuturor Lumilor).

Traducere pentru Tasbihat Arba ‘ ah

Subhanallahi wal hamdu lillahi wa la ilaha lallahu wallahu Akbar.

(Slava fie lui ‘Allāh, și toate laudele pentru El sunt, și nimeni afară de ‘Allāh nu-i demn de adorare, și El este Maimărețul decât oricare descriere.)

Traducere pentru tashahhud și salām

Al Hamdu lillah, Ash hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la sharika lah

(Toată lauda pentru ‘Allāh este și mărturie dau că nimeni altul nu este demn de adorare afară de ‘Allāh Preaputernicul, Care Unul este fără un altul.)

Wa Ashhadu anna Muhammadan ‘abduhu wa Rasuluh

(Și mărturisesc că Muhammad este slujitorul și Trimisul Său)

Alla humma salli ‘ala Muhammadin wa Ali Muhammad.

(O, ‘Allāh ! Trimite-Ți binecuvântările Tale asupra lui Muhammad și a stirpei sale!)

Wa taqqabal shafa’atahu warfa’ darajatahu

(Și primește cuvântul său pentru noi și ridică-l în rang)

Assalamu ‘alayka ayyuhan Nabiyyu wa rahmatullahi wa barakatuh

(O, Profetule! Fie pacea lui ‘Allāh, și binecuvântările și preamila Lui asupra ta!)

Assalamu ‘alayna wa ‘ala ‘ibadil lahis salihin

(Fie pacea lui ‘Allāh asupra noastră, celor ce oferim rugăciuni și celor cucernici slujitori ai lui ‘Allāh tuturor!)

Assalamu ‘alaykum wa rahmatullahi wa barakatuh.

(Pacea lui ‘Allāh fie, și binecuvântările și îndurarea asupra vouă, drepcredincioșilor!)

Ta’qib (‘ad’iyah după rugăciuni)

După ce se vor fi oferit rugăciuni este recomandabil ca persoana să înceapă a recita ‘ad’iyah și să citească din sfântul Coran. Este mai bine dacă, înainte de-a lăsa locul unde s-a rugat ori înainte ca wudhu, sau ghusl, sau tayammum să devină invalide, să recite ‘ad’iyah privind pe direcția-qibla.

Nu este necesar ca ‘ad’iyah să fie recitate în arabă, însă este mai bine să se recite astfel acele suplicații care au fost date în cărțile de ‘ad’iyah. Tazbih a Hazrat Fatima-tuz-Zahra, (pacea fie asupra ei!), este unul din acele acte care au fost evidențiate (în acele cărți). Această tasbih trebuie recitată în această ordine:

allahu akbar, de 34 de ori;
alhamdulillah, de 33 de ori;
subhanallah, de 33 de ori.

Subhanallah poate fi recitată înainte de alhamdulillah, dar este mai bine să se mențină ordinea aici menționată.

Este recomandabil ca după rugăciuni o persoană să realizeze sajdah de mulțumire; pentru aceasta va fi suficient dacă persoana își va pune fruntea pe sol, având intenția de mulțumire. Totuși, este mai bine dacă persoana va spune și de 100 de ori, de 3 ori, sau chiar o dată. Ori de câte ori o persoană este binecuvântată cu Milostivirile Lui sau îi sunt înlăturate greutățile, este recomandabil să facă sajdah cu intenție de shukr, adică de mulțumire.

Ṣalawāt pentru Sfântul Profet

Este recomandabil ca ori de câte ori o persoană aude sau rostește sacrul nume al sfântului Profet al Islamului, Muhammad sau Ahmad, sau titlul său, cum ar fi Mustafa, sau patronimul său de Abul Qasim, persoana să spună „Allahumma salli ‘ala Muhammadin wa Ali Muhammad”, chiar dacă faptul se petrece în timp ce se realizează namāz.
Este recomandabil ca după ce va fi scris numele sacru al sfântului Profet, să se scrie alături și ṣalawāt. Și este mai bine ca de câte ori numele Profetului este menționat, persoana ce aude să trimită ṣalawāt către Profet.

Fapte care invalidează rugăciunile

Există 12 fapte, numite mubtilat, care invalidează rugăciunile:

Prima. Când cuiva, aflat în namāz, îi încetează una din condițiile cerute de rugăciuni, cum ar fi, de exemplu, [faptul ca veșmântul său să fie licit], persoana ajungând să afle că îmbrăcămintea sa este ilicită.

A doua. Dacă o persoană, fie intenționat, fie din greșeală, fie din neatenție, comite o acțiune (chiar și involuntară) care invalidează wudhu sau ghusl făcute; de exemplu, după ce va fi făcut sajdah, eliminarea unei cantități de urină. Dacă însă persoana suferă de incontinență, adică nu este în stare să-și controleze ieșirea excrețiilor, atunci, dacă acționează conform regulilor din capitolul despre wudhu, rugăciunile sale nu vor fi invalide. La fel, dacă o femeie vede sânge menstrual în timpul rugăciunilor, atunci, dacă acționează conform regulilor legate de istihaza, namāz nu este invalidată.

Dacă o persoană adoarme involuntar, nemaiștiind apoi dacă a adormit în timpul rugăciunii sau după aceea, atunci, cu condiția să știe că nu a făcut mai puțin decât namāz obișnuită, nu va fi necesar pentru ea să repete rugăciunile.
Dacă o persoană știe că a adormit voluntar, dar nu este sigură de-a căzut în somn în timpul rugăciunilor sau după acestea, sau dacă, în timpul rugăciunilor, nu mai știe de se ruga ori de-a adormit, atunci, dacă știe să nu fi făcut mai puțin decât namāz obișnuită, rugăciunile sale vor fi valide.
Dacă în timp ce realizează sajdah o persoană se trezește, nefiind sigură de se afla în sajdah aparținând de namāz ori sajdah de sukr, atunci, dacă adormirea a fost involuntară, trebuie să se roage din nou. În cazul de-a adormit intenționat și crede că faptul s-a petrecut pe timpul prosternării din namāz din cauza neatenției, atunci rugăciunile sale sunt valide.

A treia. Dacă o persoană își împreunează mâinile ca semn de smerenie și respect, rugăciunile sale sunt invalide. Faptul respectiv se bazează pe o regulă de precauție, însă dacă este făcut cu impresia (falsă) că este stabilit prin shari ‘ ah, atunci este, fără îndoială, harām.

Nu este nici o problemă dacă, fie din neatenție, fie forțată de împrejurări, fie datorită practicării taqayyah, fie și doar pentru a se scărpina, o persoană își pune o mână peste alta.

A patra. Al patra faptă care invalidează rugăciunile este acela de-a spune „amin” după sūrah al-Hamd. Atunci când se aplică asupra unuei persoane ce se roagă singură, regula aceasta este bazată pe ihtiyat; în cazul în care persoana rostește „amin” cu impresia falsă că a fost stabilit prin shari’ah, atunci faptul este haram. Atunci când rostirea se face din greșeală sau în circumstanța-taqayyah, nu este nici o problemă.

A cincea. Al cincea faptă care invalidează rugăciunile este acela de-a se întoarce de la direcția-qibla fără un motiv justificat. Dacă însă există un asemenea motiv, cum ar fi neatenția sau o forță obiectivă (vântul puternic ce întoarce corpul), rugăciunile vor fi valide câtă vreme abaterea corpului nu a fost către dreapta sau stânga. Când motivul abaterii de la direcție dispare, este necesar ca persoana să se reorienteze pe qibla imediat. Dacă, din cauza neatenției, persoana s-a abătut către dreapta sau către stânga—indiferent dacă spatele îi era pe direcția-qibla sau nu—atunci, de îndată ce-și dă seama și chiar dacă timpul rămas este de o singură rak’ah, ea trebuie să se roage din nou, orientată pe qibla. Dacă însă nu mai are timp nici măcar pentru o rak’ah, atunci, orientată pe qibla, persoana trebuie să continue cu aceeași namāz, neavând de făcut nici o qadha pentru aceasta. O regulă asemănătoare se aplică unei persoane ce-a deviat de la qibla din cauza unei forțe externe.

Dacă în timp ce întregul corp este pe direcția-qibla, o persoană își întoarce capul de la direcție atât cât să vadă, chiar și parțial, ce este în spate, atunci se consideră că s-a abătut de la qibla; ca urmare se va supune regulei explicate mai sus. Dacă întoarcerea capului este minimă, încât încă se poate spune că partea frontală a corpului este orientată pe qibla, atunci, chiar dacă este un fapt makrūh, rugăciunile sunt valide.

A șasea. A șasea faptă ce invalidează rugăciunile este aceea de-a vorbi, fie și numai pentru a spune un singur cuvânt de-o singură silabă, care are semnificație, cum, de exeplu, cuvântul „qi”, ce în arabă înseamnă „a se proteja”. Sau dacă o persoană întreabă o alta care se roagă, iar aceea îi răspunde simplu „ba”, care este a doua literă din alfabetul arab. Bazat pe o precauție, rugăciunile vor fi invalide chiar și atunci când se rostește un cuvânt fără înțeles, alcătuit din două sau mai multe sunete.

Dacă din neatenție o persoană rostește un cuvânt din una sau mai multe silabe și acel cuvânt poate fi purtător de sens, rugăciunea sa nu se invalidează, însă, ca precauție, este necesar ca după rugăciuni să realizeze sajdatus sahv (așa cum se va explica mai încolo).
Nu este nici o problemă dacă în timpul rugăciunilor o persoană tușește sau eructează; ca precauție obligatorie însă, nu trebuie să ofteze intenționat. Dacă o persoană exclamă „oh” sau „ah” intenționat, atunci namāz va fi invalidă.
Dacă o persoană, având ca scop zikr, rostește cuvinte precum „allahu akbar”, ridicându-și vocea pentru a indica un fapt, atunci nu este nici o problemă. De fapt, nu este nici o problemă dacă rostește zikr cu bună știință, intenționând să transmită ceva cuiva care îl aude. Dacă însă nu există nici o intenție în zikr sau este făcut cu dublu scop, atunci problema este ishkal [pe care doar ‘Allāh o poate decide].
Nu este nici o problemă dacă în timpul rugăciunilor se recită Coranul—cu excepția a 4 versete care fac sajdah obligatorie și care au fost menționate în regulile relative la qir’āt, regula #992—și dacă se recită ad’iyah. Precauția recomandată este să nu se citească ad’iyah în altă limbă decât araba.
Dacă o persoană repetă intenționat părți din sūrah al-Hamd și cealaltă sūrah, sau dacă repetă zikr ținând de rugăciuni, însă fără a le gândi ca fiind părți ale namāz, atunci, ca o precauție, nu există vreo obiecție la aceasta.
O persoană care se află în timpul oferirii rugăciunilor nu trebuie să salute pe nimeni altcineva („salām”), iar dacă altcineva îl salut, atunci, ca replică, trebuie să folosească exact aceleași cuvinte, fără să adauge altele. De exemplu, dacă cineva îi spune „salamun ‘alaykum”, persoana trebuie să răspundă cu „salamun ‘alaykum”, fără să mai adauge „wa rahmatullahi wa barakatuh”. Ca precauție obligatorie, nu trebuie să spună „alaykum” sau „alayka” înainte de cuvântul „salamun”, în cazul în care cel ce îl salută nu le folosește. De fapt, precauția recomandată este ca schimbul de saluturi să se conformeze în întregime cu modul în care salutul a fost inițiat. Astfel, dacă interlocutorul a spus „salamun alaykum”, replica trebuie să fie „salamun alaykum” sau dacă interlocutorul a spus „as-salamu alaykum”, replica trebuie să fie exact aceeași. La fel, replica la „salamum alayka” va fi „salamum alayka”. Când însă cineva inițiază salutul cu „alaykumus salām”, atunci răspunsul poate fi dat cu oricare dintre expresii.
Este necesar ca persoana salutată să dea replica la salām imediat, chiar dacă se roagă sau nu. Iar dacă, intenționat sau din neatenție, ar da replica într-atât de târziu că nu ar mai putea fi socotită ca salutul-răspuns, atunci, de se află în namāz, e bine să n-o mai dea. Și chiar de nu se află în namāz, nu este obligatoriu pentru cel salutat să răspundă.
O persoană nu trebuie să replice la salām la modul în care ar fi auzit de cel ce-a salutat primul. Totuși, dacă respectivul este surd sau trece repede, atunci cel salutat trebuie să facă un semn-substitut pentru salām, dacă știe că va fi înțeles. Dacă persoana salutată nu se află în namāz, dar știe că semnul nu i-ar fi înțeles, atunci nu este obligatoriu să răspundă; iar când se află în rugăciune, nu este permis să răspundă.
Pentru o persoană aflată în namāz este obligatoriu să răspundă la salām, având intenția de salutare și dacă răspunde cu intenția de rugăciune sau binecuvântare, cu un salut având înțelesul de „May Allah bless You”, atunci nu este nici o problemă.
Dacă o persoană aflată în namāz este salutată de către o femeie sau o na-mehram, sau de către un copil cu putere de discernământ, adică unul care poate distinge dintre bine și rău, atunci persoana respectivă trebuie să răspundă. În cazul în care se dă replica la salutul unei femei care spune „Salamun alayka”, persoana ce oferă rugăciuni poate spune „Salamun alayki”, dând la sfârșit kasrah la kaf.
Dacă o persoană aflată în namāz nu răspunde la salut, atunci, chiar dacă a comis un păcat, rugăciunile sale sunt valide.
Dacă altcineva spune salām de-o manieră greșită, astfel că nu poate fi considerat ca fiind salut, atunci nu-i este permis persoanei salutate, care se roagă, să dea replica.
Nu este obligatoriu să se dea replica la un salut zis în batjocură, ori la „salām” spus de către un nemusulman ori de către o nemusulmană care nu sunt zimmi (adică, deși necredincioși, aflați sub protecția guvernului islamic). Iar dacă bărbatul sau femeia este zimmi, atunci, pe baza unei precauții obligatorii, cel ce se roagă este de ajuns dacă răspunde numai „alayka”.
Dacă o persoană spune salām unui întreg grup de oameni, este obligatoriu pentru toți ca să-i dea replica. Totuși, dacă doar unul dintre ei răspunde [pentru toți], atunci este de ajuns.
Dacă o persoană spune salām unui întreg grup de oameni, însă există cineva din grup care nu are intenția de-a răspunde, atunci, [chiar și așa], este obligatoriu pentru grup să răspundă.
Dacă cineva spune salām unui întreg grup de oameni, oameni dintre care o persoană se află în namāz și persoană care nu este sigură de a fost și pentru ea salutul sau nu, atunci persoana respectivă nu este obligată să dea răspunsul. Când persoană ce oferă rugăciuni este sigură că și ei îi era adresat salutul, însă există altcineva care dă salutul-răspuns, nu este nevoie ca ea să răspundă. Iar dacă face parte din grupul căruia i-a fost adresat salutul și nu este nimeni altcineva care să fi răspuns, atunci ea trebuie să salute.
Este recomandabil să se salute cu salām; [în legi] s-a prescris cu precădere faptul ca o persoană care este călare să salute una care merge pe jos, o persoană aflată în picioare să salute pe cea așezată și o persoană tânără să salute pe cea mai în vârstă.
Dacă două persoane se salută reciproc, în același timp, atunci, pe baza unei precauții obligatorii, fiecare trebuie să spună salām celeilalte.
Atunci când o persoană nu se află în namāz, este mustahab ca replica ei la un salut să fie mai vie, mai amplă. De exemplu, dacă i se spune „salamun alaykum”, atunci răspunsul persoanei salutate trebuie să fie „salamun alaykum wa rahmatullah”.

A șaptea. A șaptea faptă ce invalidează namāz este un râs puternic, intenționat așa. Dacă râsul este incontrolabil sau involuntar, iar ceea ce l-a provocat a fost intenționat sau, din pricina aceasta, neașteptat, atunci namāz este invalidă. Dacă o persoană râde puternic fără intenție sau, chiar cu intenție, râde fără să emită vreun sunet, atunci nu este nici o problemă.

Dacă, în timp ce face namāz, o persoană care încearcă să-și controleze râsul, cunoaște o schimbare de condiție fizică—fața îi devine roșie, de exemplu—atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să se roage din nou.

A opta. Dacă [pe timpul rugăciunilor] o persoană plânge intenționat, în tăcere sau cu voce, motivată de probleme lumești, atunci, ca precauție obligatorie, namāz ce-o face este invalidă. Însă dacă, fără sunete ori cu voce, o persoană plânge motivată de frica față de ‘Allāh ori față de Ziua Judecății, atunci nu este nimic de obiectat la aceasta, deoarece, de fapt, [plânsul de-o înaltă motivație religioasă] este dintre cele mai bune acte [de credință].

A noua. Orice acțiune care schimbă forma prescrisă de namāz, cum ar fi faptul de-a bate din palme sau de-a sări, invalidează namāz, indiferent dacă faptul a fost făcut intenționat sau din neatenție. Nu este nici o problemă în acele acțiuni care nu schimbă forma prescrisă de namāz, cum ar fi, de exemplu, un scurt semn cu mâna.

Dacă pe timpul-namāz cineva rămâne tăcut într-atât de mult încât nu se mai poate spune că oferă rugăciuni, atunci namāz este invalidată.
Dacă în timp de namāz, o persoană face o acțiune neobișnuită sau dacă păstrează tăcerea îndelung, iar după aceea nu este sigură de și-a invalidat rugăciunile prin acțiunea sa, atunci trebuie să repete namāz. Cea mai bună cale de a face aceasta este să-și ducă namāz în care se află până la capăt și apoi să repete namāz.

A zecea. Dacă, în timp ce oferă rugăciunile, o persoană mănâncă sau bea de-o asemenea manieră încât oamenii nu ar putea spune că realiza namāz, atunci rugăciunile sale vor fi invalide, indiferent dacă a mâncat sau băut intenționat ori din neatenție. Cu toate acestea, o persoană care, vrând să postească, oferă namāz recomandate înainte de adhān pentru fajr și, fiind însetată, se teme că la vremea când va termina rugăciunile va fi timpul-fajr, poate să bea apă pe timpul rugăciunilor mustahab, cu condiția ca vasul cu apă să nu se găsească la o distanță mai mare de 3 pași și cu condiția ca, mișcându-se, să nu comită o acțiune care ar invalida namāz, cum ar fi întorcerea feței de la direcția-qibla.

Chiar dacă băutul sau mâncatul intenționat nu schimbă forma prescrisă de namāz, precauția obligatorie pentru persoană este să repete namāz, indiferent dacă prin aceste acțiuni succesiunea acțiunilor (muwalat) este menținută sau nu.
Dacă în timpul relizării namāz persoana înghite resturile de mâncare rămase între dinți, rugăciunile sale nu sunt invalidate. La fel, nu este nici o problemă dacă alimente precum zahărul rămas în gură, topindu-se, ajunge a fi înghițit.

A unsprezecea. Orice îndoială legată de numărul de rak’āt în acele rugăciuni ce constau din două sau trei rak’āt va face ca namāz să fie invalidă. De asemenea, dacă o persoană nu este sigură de numărul primelor două rak’āt în cadrul rugăciunilor ce au 4 rak’āt (cum sunt rugăciunile-zuhr, ‘asr și ‘isha), atunci, în cazul în care îndoiala persistă, namāz va fi invalidă.

A douăsprezecea. Dacă o persoană, fie intenționat, fie din neatenție, omite sau adaugă părți esențiale (rukn) ale namāz, rugăciunile sale sunt invalide. La fel, dacă din neatenție face o parte esențială în plus, cum ar fi să adauge o aplecare (rukū’) sau două prosternări (sajadāt) într-o singură rak’ah, atunci, ca precauție obligatorie, namāz va fi invalidă. Dacă o persoană omite intenționat acțiuni ce nu sunt rukn, sau adaugă ceva, atunci namāz va fi invalidă. Dar dacă, din neatenție, o persoană adaugă încă o takbirat ul-ihram, atunci namāz nu va fi invalidă.

Dacă după namāz, o persoană nu este sigură de a făcut sau nu o acțiune ce ar invalida rugăciunile, atunci namāz va fi validă.

Acțiuni care sunt makrūh în timpul rugăciunilor

Este makrūh pentru o persoană aflată în namaz să-și întoarcă fața, fie și puțin, către dreapta sau stânga, chiar și într-un unghi ce ar fi interpretat ca deviere de la direcția-qibla; dacă o face evident, namaz va fi invalidă. Este de asemenea makrūh ca în timpul rugăciunilor să se închidă ochii ori să se facă întoarceri către dreapta sau stânga, ca persoana să se joace cu propria barbă ori cu degetele, să se întrepătrundă degetele mâinilor ori să se scuipe. Este makrūh și să se arunce priviri la sfântul Coran, vreo altă carte sau inelului de pe deget; la fel, să se tacă atunci în timp ce se recită sūrah al-Hamd, o altă sūrah sau o zikr cum și faptul de-a da atenție altei conversații. De fapt, orice acțiune care înseamnă [îndepărtarea] atenției și [pierderea] smereniei este makrūh.
Pentru o persoană este makrūh să ofere rugăciuni când se simte moleșit, somnoros, sau când se abține de la graba de a-și goli vezica ori intestinele. La fel, este makrūh să se ofere rugăciuni având în picioare ciorapi ce strâng gambele. (Există și alte lucruri care sunt makrūh în timpul realizării namaz, care sunt menționate în cărți mai detaliate pe același subiect.)

Ocazii în care rugăciunile obligatorii pot fi întrerupte

Ca o precauție obligatorie, este haram să se întrerupă intenționat rugăciunile obligatorii. Dacă o persoană trebuie să le întrerupă pentru a-și proteja proprietatea, ori ca să scape de vreun neajuns financiar sau fizic, atunci nu este nici o problemă. De fapt, persoana poate întrerupe rugăciunile pentru orice scop lumesc ori religios, care are o importanță crucială pentru sine.
Dacă fără a întrerupe rugăciunile obligatorii nu este posibil pentru o persoană să-și apere viața proprie sau a persoanei pe care-o tutelează obligatoriu, sau de nu poate proteja o proprietate a cărei pază îi este obligatorie, atunci poate să întrerupă rugăciunile.
Dacă un creditor pretinde datoria de la o persoană care se află în rugăciune și dacă este destul timp pentru namaz, atunci, dacă este posibil, ea va trebui să plătească pe loc creditorului. Dacă însă nu poate plăti fără a întrerupe rugăciunile, atunci persoana trebuie să întrerupă namaz pentru a-l plăti pe creditor și apoi să treacă iar la rugăciuni.
Dacă în timpul rugăciunilor sale o persoană vede că moscheea este najis, iar timpul este cam scurt, atunci trebuie să-și ducă la capăt rugăciunile. În schimb, dacă este timp suficient și dacă faptul de-a face curat în moschee nu alterează forma rugăciunilor, atunci persoana trebuie să facă totodată curățenie și să se roage; terminând curățenia, trebuie să continue cu restul de rugăciuni rămas. Dacă făcutul curățeniei în moschee strică [șirul și] forma rugăciunilor și dacă este posibil a face moscheea pak după terminarea rugăciunilor, atunci întreruperea rugăciunilor este permisă; însă de nu este posibil să se curețe după rugăciuni, atunci persoana trebuie să le întrerupă ca să facă moscheea curată și apoi să reia oferirea rugăciunilor.
Dacă într-o situație în care o persoană ar trebui să întrerupă continuă pe mai departe, până la sfârșit, cu rugăciunile, atunci, deși comite un păcat, namaz va fi validă. Totuși, precauția recomandată este ca să ofere iarăși namaz.
Aflându-se în rugăciuni, dacă înainte de qir’āt sau înainte de rukū’, persoana își dă seama că a uitat să spună adhān și iqāmah, atunci, de are suficient timp la dispoziție, este recomandabil pentru persoană să întrerupă rugăciunile în curs și să recite adhān și iqāmah. De fapt, este mustahab să întrerupă oricând namaz și să le recite, dacă își reamintește de acestea până la sfârșit de namaz.

Îndoieli în timpul rugăciunilor

Există 22 feluri de îndoieli care apar în timp ce o persoană se roagă. Dintre acestea, 7 sunt care invalidează rugăciunile și 6 sunt care ar trebui ignorate. Celelalte 9 rămase sunt îndoieli valide.

Îndoieli care invalidează rugăciunile

îndoieli privitoare la numărul de unități care există în rugăciunile obligatorii consistând din 2 rak’āt, cum este în cazul rugăciunilor-fajr sau în cel al rugăciunilor pe care le oferă un călător; totuși, îndoielile privitoare la numărul de rak’āt ce compun rugăciunile recomandate sau rugăciunile făcute în urma unor precauții ( ihteyat) nu invalidează rugăciunile;
îndoieli privitoare la numărul de unități care există în rugăciunile ce consistă din 3 rak’āt, precum rugăciunile-maghrib;
îndoieli privitoare la numărul de unități care există în rugăciunile ce consistă din 4 rak’āt, adică îndoieli de s-a realizat o rak’ah în plus ori mai multe;
Înainte de-a se face al doua sajdah, îndoieli privitoare la numărul de unități care există în rugăciunile de 4 rak’āt, adică îndoieli de s-a realizat 2 rak’āt în plus ori mai multe;
îndoieli care apar când există între 2 și 5 rak’āt sau între 2 și mai multe rak’āt;
îndoieli care apar când există între 3 și 6 rak’āt sau între 3 și mai multe rak’āt;
îndoieli care apar când există între 4 și 6 rak’āt sau între 4 și mai multe rak’āt; (aici, detaliile vor fi date mai târziu);

Dacă o persoană are una din aceste îndoieli invalidante pentru rugăciuni și îndoielile persistă, atunci este mai bine ca ea să întrerupă rugăciunile și aceasta mai cu seamă dacă, gândind continuu la îndoiala ce-o are, forma rugăciunilor se alterează sau dacă nu mai are nădejde să determine cum este bine.

Îndoieli ce pot fi ignorate

Următoarele îndoieli trebuie să fie ignorate:

îndoială privitoare la o acțiune al cărei timp a trecut deja, cum se întâmplă atunci când, făcând rukū’, o persoană se îndoiește de a recitat sau nu al-Hamd;
îndoiala ce poate apărea după salutarea (salām) ce ține de rugăciuni;
îndoiala ce poate apărea după ce timpul rugăciunilor a trecut deja;
îndoiala unei persoane care mai tot timpul se îndoiește;
îndoiala ce-o poate avea un imam (cel ce conduce adunarea celor ce se roagă) asupra numărului de rak’āt, atunci când unul din adepți (ma’mun) ține socoteala numărului de rak’āt și, la fel, îndoiala unui ma ‘ mun atunci cînd imamul știe numărul de rak’āt;
îndoiala ce poate apărea în rugăciunile mustahab și în namaz de ihteyat [rugăciuni făcute datorită unor precauții].

I. Îndoieli privitoare la o acțiune al cărei timp a trecut

1177.În cazul în care, în timp ce oferă rugăciuni, o persoană se îndoiește de a realizat sau nu o acțiune obligatorie—cum ar fi nesiguranța de a recitat sau nu sūrah al-Hamd—și se află deja implicat în acțiunea următoare, pe care în circumstanțe normale nu ar fi realizat-o—cum ar fi citirea următoarei sūrah—atunci trebuie să ignore îndoiala respectivă. Însă, într-o altă circumstanță decât cea descrisă aici, persoana trebuie să realizeze acțiunea de a cărei realizare se îndoiește.

1178. Dacă în vreme ce recită un verset o persoană nu mai este sigură de a recitat sau nu versetul următor ori, recitând ultima parte a unui verset nu mai știe de a recitat sau nu începutul acestuia, atunci trebuie să ignore îndoiala.

1179. Dacă după rukū’ ori sajdah o persoană nu este sigură de a realizat partea obligatorie a acestora, cum ar fi recitarea de zikr ori fixitatea corpului, atunci trebuie să nu ia în seamă îndoiala aceasta.

1180. Dacă, în timp ce realizează sajdah, o persoană se îndoiește de a realizat sau nu rukū’, ori dacă a reluat sau nu postura dreaptă după rukū’, atunci trebuie să ignore îndoiala.

1181. Dacă în timp ce se ridică o persoană se îndoiește de a realizat sajdah ori tashahhud, atunci trebuie să ignore îndoiala.

1182. În cazul în care—în timp ce oferă rugăciuni în postură dreaptă sau culcată , recitând sūrah al-Hamd ori Tashibat Arb’ah, de exemplu— o persoană nu este sigură de a realizat sau nu sajdah ori tashahhud, atunci trebuie să ignore îndoiala. Când îndoiala (despre sajdah și tashahhud) apare înainte de-a recita sūrah al-Hamd ori Tashibat Arb’ah, atunci trebuie să le realizeze.

1183. Când o persoană se îndoiește de a realizat sau nu una dintre rugăciunile esențiale (rukn), însă fără să fi trecut la acțiunea următoare încă, atunci trebuie să realizeze rugăciunea. De exemplu, dacă înainte de-a recita tashahhud, persoana se îndoiește de a făcut sau nu două prosternări (sajadāt), atunci trebuie să le realizeze. Iar dacă mai târziu își amintește că deja a realizat acea rukn, atunci, ca precauție obligatorie, rugăciunile sale vor deveni invalide datorită acțiunilor rukn adiționale.

1184. Dacă o persoană nu este sigură de a realizat sau nu o acțiune (alta decât una esențială în rugăciuni, rukn) și asta se petrece înainte de-a trece la altă acțiune, atunci trebuie s-o realizeze. De exemplu, dacă înainte de-a recita altă sūrah, persoana se îndoiește de-a recitat sūrah al-Hamd, atunci trebuie să recite al-Hamd. Iar dacă după ce recită al-Hamd își amintește că deja a recitat-o, atunci, chiar așa, rugăciunile sale vor fi valide, deoarece nu s-a adăugat ceva rukn.

1185. În cazul în care o persoană se îndoiește de a realizat sau nu ceva esențial, cum ar fi când, recitând tashahhud, nu este sigură de a realizat sau nu două sajadāt, însă, neluând în seamă propria îndoială; dacă nu a început încă următoarea acțiune esențială (rukn) și-și amintește că nu a realizat de fapt prima acțiune-rukn, atunci trebuie s-o realizeze; dacă a început următoarea acțiune esențială [fără s-o fi realizat pe cea anterioară], atunci rugăciunea sa este invalidă. De exemplu: înainte de înclinarea (rukū’) etapei (rak’ah) următoare, persoana își amintește că nu a realizat două prosternări (sajadāt)—în acest caz trebuie să le realizeze. De exemplu: persoana își amintește de cele două sajadāt în timp ce face rukū’ sau după aceasta—în acest caz, rugăciunile sunt invalide.

1186. În cazul în care o persoană nu este sigură de a realizat sau nu o acțiune ce nu este esențială și se află deja în realizarea acțiunii următoare, atunci trebuie să-și ignore îndoiala. De exemplu, dacă în timp ce recită altă sūrah se îndoiește de a recitat sau nu sūrah al-Hamd, atunci trebuie să ignore faptul. În schimb, dacă nu se află încă în următoarea acțiune esențială și dacă-și amintește că nu a realizat acea acțiune (recitarea surei al-Hamd), persoana trebuie s-o realizeze; dacă se află în timpul acțiunii esențiale următoare, atunci, chiar așa fiind, rugăciunile sunt valide. Având baza în această regulă, un exemplu este că persoana, dacă își amintește în timp ce realizează qunūt că nu a recitat sūrah al-Hamd, atunci trebuie s-o recite, iar dacă își amintește în timp ce realizează rukū’, atunci, chiar și așa, rugăciunile sale sunt valide.

1187. În timpul suplicațiilor sau altor rugăciuni ce țin de namaz, ori când forma întregii namaz s-a schimbat deja, dacă o persoană nu este sigură de a rostit sau nu salām a rugăciunilor, atunci trebuie să ignore această îndoială. Dacă nesiguranța privitoare la salām apare înainte de suplicații ori alte rugăciuni, atunci trebuie să spună salām. În oricare moment al suplicațiilor și rugăciunilor, dacă îndoiala privește rostirea corectă sau nu a salutării (salām), ea trebuie ignorată.

II. Îndoiala ce apare după Salām

1188. Dacă după salām a rugăciunilor o persoană nu este sigură de a oferit sau nu la modul corect rugăciunile, cum ar fi să se îndoiască de a realizat sau nu rukū’, ori de a realizat 4 sau 5 rak’āt în rugăciuni de 4 rak’āt, atunci trebuie să ignore propria îndoială. Dacă însă îndoiala duce la invaliditatea rugăciunilor, cum ar fi să se îndoiască de a făcut 3 sau 5 rak’āt în cadrul rugăciunilor de 4 rak’āt, atunci rugăciunile vor fi invalide.

III. Îndoiala ce apare după trecerea timpului de namaz

Dacă, după ce a trecut deja timpul rugăciunilor, o persoană nu este sigură de a realizat sau nu rugăciunile ori dacă bănuie că nu le-ar fi oferit încă, atunci, chiar și așa, nu este nevoie să le mai ofere. Totuși, dacă îndoiala (privitoare la realizarea rugăciunilor) apare înainte de terminarea timpului de rugăciuni, atunci, chiar dacă are sentimentul că le-ar fi făcut, trebuie să le realizeze.
Dacă, după treceea timpului de rugăciuni, o persoană nu este sigură asupra realizării corecte sau nu a rugăciunilor, atunci trebuie să ignore îndoiala.
Dacă, după trecerea timpului pentru rugăciunile-zuhr sau al timpului pentru rugăciunile-asr, o persoană știe că a oferit 4 rak’āt, însă nu știe de a avut inițial intenția pentru rugăciunile-zuhr sau pentru cele asr, atunci trebuie să ofere 4 rak’āt de rugăciuni-qadha, pornind cu intenția (niyyat) că realizează rugăciunile ce îi sunt obligatorii.
Dacă, după ce a trecut timpul rugăciunilor-maghrib sau al rugăciunilor-isha, o persoană știe că a oferit o rugăciune, însă nu mai știe de a fost de 3 sau 4 rak’āt, atunci trebuie să ofere qadha corespunzătoare pentru rugăciunile-maghrib sau isha.

IV. Despre cel care mereu se îndoiește

1193. Kathirush shak este o persoană care, din cauza unei minți instabile sau a capriciilor, se îndoiește mai tot timpul, adică mai mult decât o face o persoană normală. În cazul unei persoane obișnuite, care se îndoiește cel mult o dată pe timpul a 3 rugăciuni—trebuie să-și ignore îndoiala.

1194. Dacă o persoană cu defectul desei îndoieli se îndoiește de va fi făcut oricare parte a rugăciunilor, atunci, [la un mod ferm], trebuie să decidă că a făcut partea respectivă. De exemplu, atunci când nu mai știe de a făcut sau nu rukū’, persoana trebuie să-și spună decis: „am făcut deja înclinarea!”. Când aceeași persoană are vreun dubiu de va fi făcut o acțiune invalidantă pentru rugăciuni, cum ar fi să se îndoiască de a oferit 2 sau 3 rak’āt în rugăciunile-fajr, atunci trebuie să considere [cu fermitate] că le-a oferit la modul adecvat.

1195. În cazul în care o persoană se îndoiește frecvent asupra unei anumite acțiuni ce ține de rugăciuni, atunci trebuie să trateze dubiile legate de alte acțiuni ale rugăciunilor conform cu regulile prescrise acestora. Astfel, când o persoană (care mereu se îndoiește de va fi făcut sajdah) ajunge să se îndoiască de a realizat rukū’, ea trebuie să procedeze conform regulilor privitoare la rukū’; în cazul acesta, dacă nu a realizat sajdah, ea trebuie să realizeze rukū’, iar dacă a realizat deja sajdah, atunci trebuie să-și ignore îndoiala.

1196. Dacă într-un șir anume de rugăciuni (rugăciunile-zuhr, de exemplu) o persoană are mereu îndoieli cum, la fel, dacă are o îndoială în cursul rugăciunilor-asr, ea trebuie să procedeze conform regulilor privitoare la îndoieli.

1197. Dacă o persoană, care are mai multe îndoieli atunci când oferă rugăciuni într-un loc anume, ajunge și în alt loc de rugăciuni să fie victima propriilor îndoieli, atunci trebuie să acționeze conform regulilor legate de îndoieli.

1198. Dacă o persoană ajunge să se îndoiască de a fi devenit sau nu una dintre acelea care se îndoiesc de prea multe ori (kathirush shak), atunci trebuie să se conformeze regulilor obișnuite privitoare la îndoieli. Atâta vreme cât o persoană „kathirush shak” nu este sigură de a revenit la condiția de persoană normală, ea trebuie să-și ignore îndoiala.

1199. Dacă o persoană kathirush shak are îndoiala privind facerea sau nefacerea unui act esențial, însă, ignorând această îndoială, își amintește mai apoi că, de fapt, nu a realizat actul esențial, atunci, în cazul că nu a trecut la următorul act esențial, trebuie să realizeze actul asupra căruia se îndoia. Ca precauție însă, dacă a apucat să treacă la următorul rukn, rugăciunile sale sunt invalide. Spre exemplu— dacă ignoră îndoiala privitoare la realizarea sau nu a unei rukū’, dar își amintește înainte de a doua sajdah că nu a făcut și rukū’, atunci trebuie să revină și să facă rukū’; când își amintește de-a nu fi făcut rukū’ în cursul celei de-a doua sajdah, ca precauție, rugăciunea sa este invalidă.

1200. Dacă o persoană kathirush shak are îndoiala privind facerea sau nefacerea unui act neesențial și ignoră propria îndoială, însă mai apoi își amintește că nu l-a realizat și dacă totodată timpul în care l-ar fi putut realiza nu a trecut încă, atunci trebuie să-l realizeze; dacă totuși timpul actului care nu-i rukn a trecut, chiar și așa, rugăciunea sa este validă. Un exemplu: dacă persoana se îndoiește de a recitat sau nu al-Hamd, atunci trebuie s-o recite, iar dacă-și amintește de recitare după ce a început înclinarea (rukū’), rugăciunile vor fi valide.

1201. Dacă un imam care conduce rugăciunile colective se îndoiește asupra numărului de rak’āt, cum ar fi să se îndoiască de a realizat 3 sau 4 rak’āt, atunci va urma indicațiile acelui adept din adunare care știe cu siguranță numărul de rak’āt. Astfel, dacă adeptul respectiv spune că e vorba de al IV-lea rak’ah, Imamul va accepta cuvântul și va duce la capăt rugăciunile. Invers, dacă Imamul este acela care este sigur de numărul de rak’āt, iar adeptul este cel ce are dubii, imamul trebuie să ignore îndoiala adeptului.

VI. Îndoiala în cadrul rugăciunilor recomandate (mustahab)

1202. Dacă într-o rugăciune musthab o persoană se îndoiește în privința numărului de rak’āt și dacă, totodată, numărul mai mare ales ar invalida rugăciunile, atunci trebuie să se decidă asupra numărului mai mic [gândit în îndoiala sa]. De exemplu—dacă, în nafilah a rugăciunilor-fajr, persoana nu este sigură de a realizat 2 sau 3 rak’āt, atunci trebuie să decidă că a făcut 2 rak’āt, [deoarece 3 ar invalida rugăciunile]. Dar, dacă numărul mai mare invalidează rugăciunile, îndoindu-se, de exemplu, de a făcut 2 rak’āt sau 1 singură, atunci persoana este liberă să decidă ce număr a făcut, rugăciunile fiind oricum valide.

1203. Omiterea a ceva rukn (esențial) invalidează nafilah (rugăciunile mustahab), dar adăugarea a ceva esențial nu le invalidează. De aici, dacă o persoană care oferă rugăciunile-nafilah uită să realizeze vreuna din părți, însă își amintește de asta când a început deja altceva esențial (rukn), atunci trebuie să revină la partea uitată și s-o realizeze, făcând apoi rukn pe care o începuse. De exemplu—dacă își amintește în timp ce face înclinarea (rukū’) că nu a recitat sūrah al-Hamd, trebuie să revină la sūrah al-Hamd și s-o citească, făcând apoi rukū’.

1204. În cazul în care o persoană are dubii de a realizat vreo parte esențială ori neesențială a rugăciunilor-nafilah, atunci trebuie s-o realizeze, dacă nu i-a trecut încă timpul, iar dacă timpul de realizare a trecut, trebuie să-și ignore îndoiala.

1205. Dacă într-o rugăciune mustahab de 2 rak’āt persoana să fi oferit 3 sau mai multe rak’āt, atunci trebuie să-și ignore îndoiala, rugăciunile sale fiind valide. În schimb, dacă bănuie că a oferit 2 rak’āt sau una doar, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să ia în seamă bănuiala. De exemplu—dacă gândește că a realizat doar o singură rak’ah, ca precauție va trebui să realizeze încă o rak’ah.

1206. Dacă în timpul rugăciunilor-nafilah o persoană realizează o acțiune ce, de ar fi realizat-o în cadrul rugăciunilor-obligatorii, ar fi fost necesar să facă Sajdatus Sahv, ori dacă în rugăciunile-nafilah uită să facă o sajdah, atunci, după ce se termină rugăciunile-nafilah, nu este necesar să realizeze Sajdatus Sahv ori să realizeze qadha corespunzătoare acelei sajdah.

1207. În cazul în care o persoană este nesigură de-a oferit o anumită rugăciune mustahab sau nu și, totodată, dacă rugăciunea respectivă nu are un timp anume prescris—rugăciunile Ja’far Tayyar, de exemplu—atunci trebuie să decidă cum că nu a oferit-o. Atitudinea va fi aceeași când rugăciunea are timpul de realizare prescris—nafilah al rugăciunilor zilnice, de exemplu—sau când o persoană se îndoiește înainte ca timpul prescris să se scurgă, indiferent dacă a apucat s-o realizeze sau nu. Totuși, dacă îndoiala se ivește după ce timpul prescris al rugăciunii a trecut, persoana trebuie să-și ignore îndoiala.

Îndoieli ce sunt justificate

În cadrul namaz ce consistă din 4 rak’āt, există 9 situații în care o persoană poate avea dubii referitoare la numărul de rak’āt. În aceste situații, persoana trebuie să-și ia niște momente de chibzuire, iar dacă ajunge la o concluzie sau la o probabilitate [că numărul este cel gândit], atunci trebuie să acționeze conform celor gândite. Însă dacă îndoiala persistă, atunci trebuie să țină cont de regulile următoare:

când după a doua sajdah o persoană are dubii de a realizat 2 sau 4 rak’āt, atunci ea trebuie să decidă că a realizat 4 rak’āt și să termine rugăciunile sale; după aceea trebuie să se ridice în picioare și să realizeze două rak’āt de Namaz-e-Ihtiyat;
când după a doua sajdah o persoană se îndoiește de a realizat 3, 4 sau 5 rak’āt, ea trebuie să decidă că a făcut 4 rak’āt; după completarea rugăciunilor, persoana trebuie să realizeze Namaz-e-Ihtiyat, 2 rak’āt, stând în picioare, și 2 rak’āt, stând așezată [îngenunchiată];
când după a doua sajdah o persoană se îndoiește de a realizat 4 sau 5 rak’āt, ea trebuie să decidă că a făcut 4 rak’āt și să-și termine rugăciunile, ca după aceea să realizeze două sajdatus sahv. Această regulă se aplică fiecărei situații de îndoială între 4 sau mai multe rak’āt, cum este când cineva se îndoiește de s-a rugat 4 sau 6 rak’āt. Poate exista de asemenea și situația în care, simultan, persoana se îndoiește de a făcut mai puțin și mai mult de 4 rak’āt. Dacă îndoiala se ivește după a doua sajdah, fie că-și închipuie mai puțin de 4, fie mai mult de 4, va decide că au fost 4 rak’āt; dacă s-a gândit că a fost mai puțin de 4 rak’āt, va compensa prin namaz-e-ihtiyat, iar dacă s-a gândit că a fost mai mult de 4 rak’āt, va compensa prin sajdatus sahv;

În oricare din aceste 4 situații [din punctele anterioare] , dacă îndoiala are loc după prima sajdah și înainte de a realiza a doua, atunci rugăciunile vor fi invalide.

dacă la oricare etapă a rugăciunilor sale o persoană se îndoiește de a făcut 3 sau 4 rak’āt, atunci trebuie să decidă că au fost 4 și să încheie rugăciunile; după acestea, va trebui să ofere namaz-e-ihtiyat, 1 rak’ah stând în picioare și 2 rak’āt, stând așezată;
dacă în timp ce se află în picioare persoana se îndoiește de a realizat 4 sau 5 rak’āt, atunci trebuie să se așeze, pentru a recita tashahhud și salām a rugăciunilor; după acestea, tot așezată, va oferi 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat sau se va ridica în picioare pentru a oferi o rak’ah namaz-e-ihtiyat;
dacă în timp ce stă în picioare o persoană se îndoiește de a realizat 3 sau 5 rak’āt, atunci trebuie să se așeze și să citească tashahhud și salām pentru a termina rugăciunile; după aceastea, stând iar în picioare, trebuie să ofere 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat;
dacă în timp ce stă în picioare o persoană se îndoiește de a realizat 3, 4 sau 5 rak’āt, atunci trebuie să se așeze și să citească tashahhud și salām a rugăciunilor; apoi, în picioare stând, trebuie să ofere 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat, iar în poziție așezată, încă 2 rak’āt;
dacă în timp ce stă în picioare o persoană se îndoiește de a realizat 5 sau 6 rak’āt, atunci trebuie să se așeze și să citească tashahhud și salām a rugăciunilor; după acestea, trebuie să ofere 2 sajdatus sahv.

În toate cele 5 situații aici menționate, ca o precauție recomandată, persoana trebuie să ofere 2 sajdatus sahv pentru o qiyam în plus.

Când o persoană are oricare din cele 9 îndoieli justificate și când timpul pentru namaz este foarte scurt, nu trebuie să întrerupă rugăciunile, ci trebuie să acționeze conform regulilor date mai sus. De fapt, chiar dacă este timp mai mult decât suficient pentru namaz, există precauția recomandată ca namaz să nu fie întreruptă și ca regulile privitoare la compensarea situațiilor de îndoială să fie urmate.
Dacă persoana are una din acele îndoieli pentru care oferirea de namaz-e-ihtiyat este obligatorie, atunci, ca precauție recomandată, ea trebuie să ofere namaz-e-ihtiyat; atunci când nu face astfel, nu are voie să înceapă iară,i a se ruga. Înainte de-a avea loc orice fel de acțiune ce invalidează namaz, dacă persoana începe iarăși namaz fără să fi realizat și namaz-e-ihtiyat, atunci rugăciunile vor fi invalide. Sigur că, de se petrece între timp o acțiune care invalidează namaz și persoana s-a rugat fără să fi oferit namaz-e-ihtiyat, atunci rugăciunile sale vor fi valide.
Când o persoană are una din oricare acele îndoieli ce invalidează rugăciunile și simte că, de continuă cu următoarea acțiune, ar putea să capete o oarecare certitudine sau o idee fermă despre cum să procedeze, nu îi este îngăduit să continue cu realizarea de namaz, dacă îndoiala s-a ivit pe timpul primelor 2 rak’āt. De exemplu—dacă în timp ce stă în picioare se îndoiește de-a oferit 1 rak’ah sau mai mult și crede că, de continuă prin înclinare (rukū’), îndoiala va fi îndepărtată, atunci nu-i este îngăduit să facă rukū’ respectivă. În oricare altă situație decât cea descrisă, persoana poate continua cu namaz, dacă simte că astfel poate obține o certitudine.
Dacă având o îndoială, o persoană înclină inițial spre una din soluții, iar mai apoi ambele variante îi par la fel de valide, atunci trebuie să procedeze conform regulilor privitoare la îndoială. Dacă având o îndoială, persoanei îi apare inițial că ambele variante sunt egal de întemeiate și ea decide că trebuie să acționeze conform obligației sale, atunci, dacă mai apoi crede că una din variante este mai justificată, ea trebuie s-o ia în seamă pe aceasta din urmă și să ducă la capăt rugăciunile.
În cazul în care o persoană nu știe dacă simțirea sa înclină spre una din rezolvările îndoielii sau este atrasă în mod egal spre ambele soluții, ea trebuie atunci să acționeze conform regulilor îndoielii.
Dacă după rugăciuni o persoană își dă seama că, aflându-se în namaz, a fost în dubiu de a oferit 2 sau 3 rak ‘āt și a decis în favoarea variantei cu 3 rak’āt, însă totodată nu știe dacă gândul său a favorizat 3 rak’āt ori a favorizat și soluția cu 2 rak’āt și cea cu 3 rak’āt în mod egal, atunci nu are de oferit namaz-e-ihtiyat.
Dacă după ce se va fi ridicat în picioare o persoană se îndoiește de a realizat sau nu 2 sajdat, iar totodată, are un fel de îndoială ce ar fi justificată dacă s-ar petrece după 2 sajdat—să se îndoiască de a realizat 2 sau 3 rak’āt, de exemplu—atunci, dacă procedează conform regulei prescrise pentru acea îndoială, namaz va fi validă. În timp ce recită tashahhud însă—dacă i se ivește acel tip de îndoială, ce ar fi justificată de s-ar petrece după 2 sajdat—presupunând că a făcut cele 2 sajdat, dacă remediul îndoielii a fost decizia de-a realiza 1 rak ‘ ah ce nu are deloc tashahhud, atunci namaz va fi invalidă. De exemplu, dacă îndoiala a fost între 2 sau 3 rak’āt și remediul îndoielii a fost decizia pentru realizarea unei rak’ah ce are tashahhud, atunci namaz va fi validă (exact cum s-ar petrece dacă îndoiala ar fi între 2 su 4 rak’āt).
Dacă înainte de-a începe tashahhud sau dacă înainte de a sta (qiyam) pentru rak’āt ce nu au tashahhud o persoană se îndoiește de a realizat doar una sau ambele sajdat și chiar în momentul respectiv se ivește acel tip de îndoială ce ar fi justificată doar dacă s-ar petrece după 2 sajdat, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă în timp ce stă în postură o persoană se îndoiește de se află în al III-lea sau al IV-lea rak’ah, ori dacă este vorba de al III-lea, sau al IV-lea, sau al V-lea rak’ah, iar exact în momentul acela își amintește că a omis una sau ambele sajdat din rak ‘ ah precedentă, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă una din îndoielile persoanei este îndepărtată, însă se ivește o alta, cum ar fi anularea îndoielii de-a fi oferit 2 sau 3 rak’āt și cuprinderea de-o altă îndoială cum că a oferit 3 sau 4 rak’āt, atunci persoana trebuie să acționeze conform regulilor privitoare la îndoiala secundă.
Dacă după rugăciuni o persoană nu este sigură ce fel de îndoială a avut în namaz, de se referea la 2 sau 4 rak’āt ori la 3 sau 4 rak’āt, atunci ea poate acționa conform regulilor privitoare la ambele îndoieli; de asemenea, persoana poate întrerupe namaz și după ce a comis o acțiune invalidantă pentru namaz, ea poate repeta rugăciunile.
Dacă după rugăciuni o persoană își dă seama că în timp ce realiza namaz a avut o îndoială, însă nu știe exact de a fost una justificată sau nu, iar mai apoi, gândind că a fost o îndoială justificată, nu știe ce tip de îndoială a fost, atunci, în asemenea caz, îi este îngăduit să-și considere rugăciunile ca invalide și să le ofee din nou.
Dacă o persoană care se roagă în poziție așezată are o îndoială ce ar obliga-o să realizeze fie 1 rak’ah de namaz-e-ihtiyat în picioare, fie 2 rak’āt, în poziție așezată, atunci ea trebuie să ofere o rak’ah în poziție așezată. Atunci când însă are o îndoială a cărei obligație este să ofere, din picioare, 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat, ea trebuie să ofere 2 rak’āt în poziție așezată.
Dacă o persoană, ce de obicei stă în picioare când oferă rugăciuni, devine incapabilă să stea în picioare când oferă namaz-e-ihtiyat, atunci trebuie să ofere asemeni cuiva care oferă rugăciuni în poziție așezată. (Reguli privitoare la acestea au fost detaliate mai înainte.)
Dacă o persoană, ce de obicei stă așezată când oferă rugăciuni, este capabilă să stea în picioare pentru a oferi namaz-e-ihtiyat, atunci trebuie să procedeze conform obligației ce o are cineva care oferă rugăciuni stând în picioare.

Metodă pentru a oferi Namaz-e-Ihtiyat

O persoană pentru care este obligatoriu să ofere namaz-e-ihtiyat, trebuie să formuleze intenția acesteia imediat după salām a rugăciunilor, să pronunțe takbir, să recite sūrah al-Hamd, ca apoi să realizeze rukū’ și două sajdāt. Acum—dacă persoana are de realizat doar o rak’ah de namaz-e-ihtiyat, atunci ea trebuie să recite tashahhud și salām a rugăciunilor după realizarea a 2 sajdat. Dacă pentru persoană este obligatoriu să realizeze 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat, atunci, după două sajdat, ea trebuie să realizeze o altă rak’āt asemănătoare primeia și apoi să completeze cu tashahhud și salām.
Namaz-e-ihtiyat nu are altă sūrah și alt qunūt, această rugăciune trebuind să fie oferită în tăcere; niyyat a sa nu trebuie rostită, iar precauția recomandată este că „bismillah” trebuie rostit fără voce.
Dacă înainte de-a începe namaz-e-ihtiyat o persoană își dă seama că rugăciunea ce a oferit-o a fost corectă, atunci nu mai este nevoie s-o ofere; dacă însă își dă seama de corectitudinea rugăciunii în timp ce face namaz-e-ihtiyat, atunci nu este nevoie s-o completeze.
Dacă înainte de-a începe namaz-e-ihtiyat o persoană este sigură că rugăciunile oferite au avut mai puține rak’āt și dacă nu a făcut încă vreo acțiune care să invalideze rugăciunile, atunci trebuie să completeze acele părți ale rugăciunilor pe care nu le-a realizat și, ca precauție, trebuie de asemenea să realizeze 2 sajdatus sahv pentru salutarea (salām) făcută în plus. Dacă însă a făcut vreo acțiune invalidantă a rugăciunilor, cum ar fi să se fi întors de la direcția-qibla, atunci trebuie să repete rugăciunile.
Dacă după namaz-e-ihtiyat o persoană își dă seama că lipsa din rugăciunile prime este egală cu namaz-e-ihtiyat—de exemplu, dacă oferă o rak’ah de namaz-e-ihtiyat în caz de are un dubiu privitor la 3 sau 4 rak’āt, dovedindu-se mai târziu că de fapt, în rugăciunile prime, a oferit 3 rak’āt—atunci, chiar așa, rugăciunile vor fi valide.
Dacă după namaz-e-ihtiyat o persoană își dă seama că lipsa din rugăciunile prime este mai mică decât namaz-e-ihtiyat—de exemplu, oferă 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat pentru o îndoială privitoare la 2 au 4 rak’āt, iar mai târziu își dă seama că a oferit de fapt 3 rak’āt—atunci trebuie să repete rugăciunile dintâi.
Dacă după namaz-e-ihtiyat o persoană își dă seama că lipsa din rugăciunile prime este mai mare decât namaz-e-ihtiyat—de exemplu, oferă 1 rak’ah de namaz-e-ihtiyat pentru o îndoială privitoare la 3 sau 4 rak’āt, iar mai apoi își dă seama că de fapt a oferit numai 2 rak’āt—și dacă face vreo acțiune ce invalidează rugăciunile, cum ar fi să se întoarcă de la direcția-qibla, atunci trebuie să ofere iarăși rugăciunile. Chiar și atunci când nu face o acțiune invalidantă a rugăciunilor, precauția obligatorie este aceea de-a repeta rugăciunile, fără a fi pur și simplu mulțumit cu adăugarea de rak’āt lipsă.
Dacă o persoană nu este sigură de a fost a doua, sau a treia, sau a patra rak’ah și, după ce va fi stat în picioare, oferind 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat, își amintește că de fapt a oferit 2 rak’āt din rugăciunile prime, atunci nu va fi necesar să ofere 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat în poziție așezată.
Dacă, în timp ce oferă din poziția în picioare 1 ra ‘ah de namaz-e-ihtiyat, o persoană are o îndoială de a fost a treia sau a patra rak’ah și-și amintește înainte de-a face înclinarea (rukū’) că, de fapt, în rugăciunile prime a oferit 3 rak’āt, atunci trebuie să lase la o parte namaz-e-ihtiyat și, adițional, trebuie să termine o rak’ah; astfel, rugăciunile sunt valide. Totuși, ca precauție obligatorie, pentru încă o salutare (salām), va realiza 2 sajdatus sahv. Dacă persoana își amintește de cele 3 rak’āt ale rugăciunilor prime după ce a început rukū’, va trebui să se roage din nou. Ca precauție, nu trebuie să fie mulțumită doar cu adăugarea de rak’āt rămase.
Dacă, în timp ce oferă din poziția în picioare 1 rak ‘ ah de namaz-e-ihtiyat, o persoană are o îndoială despre a doua, a treia și a patra rak ‘ah și-și amintește că, de fapt, a oferit 3 rak’āt, atunci trebuie să procedeze conform regulei anterioare.
Dacă în timp ce realizează namaz-e-ihtiyat o persoană îți dă seama că lipsa în rugăciunile sale a fost mai mult sau mai puțin decât namaz-e-ihtiyat, atunci trebuie să acționeze conform #1232.
Dacă o persoană are îndoieli de a oferit namaz-e-ihtiyat ce îi era ca obligație și dacă, totodată, timpul de rugăciuni a expirat, atunci trebuie să-și ignore îndoiala. În schimb, dacă are timp la dispoziție, dacă nu a trecut mult timp între îndoiala avută și rugăciuni și dacă nu a făcut vreo acțiune ce a invalidat rugăciunile, cum ar fi abaterea de la direcția-qibla, atunci trebuie să ofere namaz-e-ihtiyat. În cazul în care a comis o acțiune invalidantă pentru rugăciuni, cum și dacă între îndoială și rugăciuni a trecut mult timp, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să se roage din nou.
Dacă în cadrul namaz-e-ihtiyat o persoană unul din actele esențiale (rukn), ori dacă se roagă timp de 2 rak’āt în loc de 1 singur, atunci namaz-e-ihtiyat este invalidă și va avea de oferit iarăși rugăciunile inițiale.
Dacă, în vreme ce realizează namaz-e-ihtiyat, o persoană se îndoiește de vreo acțiune de-a sa și dacă timpul acesteia nu a trecut încă, atunci trebuie să realizeze acea acțiune; dacă însă timpul acelei acțiuni a trecut, persoana trebuie să-și ignore îndoiala. De exemplu—dacă se îndoiește de a recitat sau nu al-Hamd și dacă nu a început încă rukū’, atunci trebuie să recite al-Hamd; dacă însă a început deja rukū’, persoana trebuie să-și ignore îndoiala.
Când, în namaz-e-ihtiyat, o persoană se îndoiește asupra numărului de rak’āt și înțelege că de s-ar decide asupra numărului mai mare, namaz-e-ihtiyat ar deveni invalidă, persoana trebuie să aleagă numărul mai mic. În schimb, dacă își dă seama că, alegând numărul mai mare, namaz-e-ihtiyat nu s-ar invalida, atunci e bine să se decidă pentru numărul mai mare. De exemplu—dacă realizând 2 rak’āt de namaz-e-ihtiyat o persoană nu este sigură de a oferit 2 sau 3 rak’āt, iar alegerea că ar fi 3 rak’āt invalidează rugăciunile, ea trebuie să aleagă că au fost 2 rak’āt; dacă îndoiala persoanei se referă la 1 rak ‘ ah sau 2 rak’āt, cum, optând pentru 2 rak’āt nu s-ar invalida rugăciunile, ea trebuie să decidă că a oferit 2 rak’āt.
Dacă în namaz-e-ihtiyat este omis ori adăugat un act ce nu este rukn (esențial), nu este necesar să se realizeze sajdatus sahv pentru acesta.
Dacă în cadrul namaz-e-ihtiyat, după salām, o pesoană se îndoiește de a realizat sau nu una din părțile ori una din condițiile rugăciunilor, atunci trebuie să-și ignore îndoiala.
Dacă o persoană uită să recite tashahhud sau să facă o prosternare (sajdah) în namaz-e-ihtiyat și nu este în stare s-o realizeze pe moment, atunci, precauția obligatorie este ca, după salām a rugăciunilor, să realizeze qadha pentru sajdah.
Dacă un bărbat are obligația de-a realiza namaz-e-ihtiyat, sau qadha pentru o sajdah, sau două sajdatus sahv, atunci el trebuie să ofere mai întâi namaz-e-ihtiyat.
În ceea ce privește numărul de rak’āt ce sunt de realizat în namaz, probabilitatea sau puternica senzație [că așa trebuie să fie] va fi tratată ca și certitudinea. De exemplu—dacă o persoană nu știe cu siguranță de a oferit 1 sau 2 rak’āt și are senzația evidentă că a oferit 2 rak’āt, atunci trebuie să decidă că așa este. Dacă într-o rugăciune de 4 rak’āt , persoana simte puternic că a oferit 4 rak’āt, atunci nu trebuie să ofere namaz-e-ihtiyat. [Trebuie să se știe că] în privința acțiunilor ce țin de namaz, probabilitatea este la același nivel cu îndoiala. De aici, dacă persoana simte că e probabil să fi făcut rukū’ și dacă nu a început încă sajdah, atunci trebuie să realizeze rukū’. Iar cînd crede că nu a recitat al-Hamd și deja a început altă Sūrah, atunci trebuie să ignore îndoiala, rugăciunile sale fiind valide și astfel.
Nu există nici o diferență între regulile privitoare la îndoială, uitare și probabilitate sau sentiment puternic, indiferent dacă se petrec în rugăciunile obligatorii cotidiene sau în altă wajib namaz. De exemplu— dacă, în namaz de ayāt, o persoană se îndoiește de a făcut o rak’ah sau 2 rak’āt, namaz va fi invalid, deoarece există o îndoială care s-a ivit într-o namaz ce consistă din 2 rak’āt. La fel, dacă are puternicul sentiment că este primul rak’ah ori al doilea, atunci își va completa rugăciunile bazându-se pe acest sentiment.

Sajdatus Sahv (Prosternări pentru acțiunile uitate)

Pentru cele 5 din acțiunile următoare devin necesare 2 sajdatus sahv, care vor fi realizate după salām. (Metoda lor va fi explicată mai târziu).

pentru faptul de-a vorbi neatent în timpul rugăciunilor;
pentru faptul de-a recita salām la timpul neadecvat, cum ar fi recitarea neatentă în prima rak’ah;
pentru faptul de-a uita să se recite tashahhud;
pentru faptul de-a fi în dubiu, dacă este vorba de 4, ori 5, ori 6 rak’āt după ce s-a realizat a doua sajdah în rugăciunile de 4 rak’āt;
pentru faptul, înțeles după ce s-a realizat namaz, de-a fi omis ori adăugat ceva din greșeală, dar care omisiune ori adăugare nu invalidează rugăciunile.

Aceste 5 numite situații reclamă realizarea de sajdatus sahv.

Atunci când o persoană realizează doar o sajdah, uitând de cealaltă, ori atunci când, din greșeală, o persoană se așează în loc să stea în picioare, ori invers, atunci, ca precauție recomandată, trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv. De fapt, în cadrul namaz, pentru orice omisiune ori adăugare făcută din greșeală, trebuie să se realizeze 2 sajdatus sahv.

Dacă, din greșeală sau având impresia că rugăciunea s-a terminat, o persoană vorbește, atunci, ca precauție, trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv.
Sajdatus nu este obligatorie pentru emiterea unui sunet prin tușire, dar dacă persoana suspină sau geme neașteptat—emițând un „ah”, de exemplu—atunci precauția este să realizeze sajdatus sahv.
Dacă într-o recitare persoana face vreo greșeală, iar mai apoi recită iarăși pentru a corecta, atunci nu are ca obligație să realizeze sajdatus sahv.
Dacă în cadrul namaz, doar pentru scurt timp și din greșeală, o persoană vorbește, însă faptul este interpretat ca fapt izolat, unic, atunci persoana trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv după salām.
Dacă o persoană uită de Tasbihat Arba’ah, precauția recomandată este ca, după rugăciuni, să realizeze 2 sajdatus sahv.
Dacă într-un anume moment, când nu ar trebui să se spună salām, o persoană spune din greșeală „Assalamu ‘alayna wa’ala ‘ibadil lahis salihin” sau spune „Assalam ‘alaykum”, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv, chiar dacă nu a adăugat și „Wa Rahmatullahi wa Barakatuh”. Iar dacă spune „As Salamu alayka Ayyuhan Nabiyyu Wa Rahmatullahi Wa Barakatuh”, atunci realizarea de sajdatus sahv este o precauție recomandată.
Dacă din greșeală o persoană spune toate cele 3 saluturi (ṣalawāt) într-un moment în care nu ar trebui să se recite salām, atunci este de ajuns să facă 2 sajdatus sahv.
Dacă o persoană uită de o sajdah sau de recitarea de tashahhud și își amintește de aceasta înainte de-a face rukū’ din rak’ah următoare, atunci trebuie să revină și să realizeze acțiunea uitată. După rugăciuni apoi, ca precauție recomandată, persoana trebuie să ofere 2 sajdatus sahv pentru qiyam adițional.
Dacă în timp ce face rukū’ sau mai apoi o persoană își amintește că în rak’ah precedentă a uitat de o sajdah ori de tashahhud, atunci, după salām a rugăciunilor, trebuie să realizeze qadha corespunzătoare pentru sajdah, iar pentru nerecitatarea de tashahhud, trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv.
Dacă, după salām a rugăciunilor, o persoană nu realizează la modul intenționat sajdatus sahv, ea comite un păcat și atunci îi revine ca obligație să facă sajdatus sahv cât mai repede posibil. Atunci când uită să realizeze sajdatus sahv, ea trebuie să facă de îndată ce-și amintește. Totuși, în acest context, nu este necesar pentru persoană să repete rugăciunile.
Dacă o persoană nu este sigură de are sau nu ca obligație 2 sajdatus sahv, atunci nu este nevoie să le realizeze.
Dacă o persoană nu este sigură de are ca obligație 2 sau 4 sajdatus sahv, atunci va fi suficient dacă realizează doar 2 sajdatus sahv.
Dacă o persoană este conștientă de a nu fi făcut una din cele două sajdatus sahv și dacă nu este posibil să o realizeze mai târziu, atunci va trebui să facă iarăși 2 sajdatus sahv. Iar dacă știe că a realizat fără să-și dea seama 3 sajdat, atunci precauția obligatorie este să realizeze din nou 2 sajdatus sahv.

Metoda de-a oferi Sajdatus Sahv

Imediat după salām a rugăciunilor, persoana trebuie să formuleze niyyat pentru realizarea de sajdah, plasându-și fruntea, ca precauție obligatorie, pe un suport care este permis. Ca precauție recomandată este să se recite zikr, mai bună fiind „Bismillahi wa billah assalamu ‘alayka ayyuhan Nabiyyu wa rahmatullahi wa barakatuh”. Apoi persoana revine din poziție și, realizând altă sajdah, va recita zikr numită aici. După ce a realizat a doua sajdah, persoana trebuie să revină în poziția dreaptă, să recite tashahhud și apoi să spună „Assalamu ‘alaykum’”; este mai bine dacă adaugă „Wa rahmatullahi wa barakatuh”.

Qadha pentru sajdat uitate și pentru tashahhud

Dacă o persoană uită să realizeze sajdah sau să recite tashahhud și are de oferit qadha corespunzătoare după rugăciuni, atunci ea trebuie să împlinească toate condițiile legate de rugăciuni, cum ar fi corpul și îmbrăcămintea curate, orientarea pe direcția-qibla și toate celelalte varii condiții.
Dacă o persoană uită de câteva ori să facă sajdah, de exemplu, uitând de o prosternare în prima rak’ah și de o alta, în a doua rak’ah, atunci, după rugăciuni, trebuie să realizeze qadha pentru fiecare sajdah. Ca precauție, este mai bine dacă realizează și sajdatus sahv pentru fiecare din prosternări.
Dacă o persoană uită de o sajdah și de recitarea de tashahhud, atunci, ca precauție, trebuie să ofere 2 sajdatus sahv pentru fiecare din cele numite.
Dacă o persoană uită să realizeze 2 sajdat din două rak’āt distincte, atunci când le face qadha corespunzătoare nu este necesar să țină aceeași ordine.
Dacă între salām a rugăciunilor și qadha pentru sajdah o persoană, fie intenționat, fie din neatenție, face o acțiune ce invalidează rugăciunile, cum ar fi întoarcerea de pe direcția-qibla, atunci precauția recomandată este ca, după ce va fi realizat qadha pentru sajdah, să repete rugăciunile.
Dacă imediat după salām a rugăciunilor o persoană își amintește că a uitat de o sajdah sau de recitarea de tashahhud în ultima rak’āt, atunci trebuie să reia pentru a completa rugăciunile și, ca precauție obligatorie, trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv pentru o salām adițională.
Dacă între salām a rugăciunilor și qadha pentru sajdah o persoană face vreo acțiune care compensator cere obligatoriu sajdatus sahv, cum ar fi să vorbească din neatenție, atunci, ca precauție obligatorie, ea trebuie să realizeze întâi qadha pentru sajdah și apoi, 2 sajdatus sahv.
Dacă o persoană nu știe de a uitat să facă o sajdah sau să recite tashahhud în cadrul rugăciunilor, atunci trebuie să realizeze qadha pentru sajdah și, de asemenea, 2 sajdatus sahv. Ca precauție recomandată, trebuie să realizeze și qadha pentru tashahhud.
Dacă o persoană se îndoiește de a uitat să realizeze sajdah ori tashahhud, atunci nu este obligatoriu pentru ea să realizeze qadha corespunzătoare și nici sajdatus sahv.
Dacă o persoană este conștientă că a uitat să realizeze sajdah, însă se îndoiește de a realizat-o sau nu înainte de rukū’ ce ținea de rak’ah următoare, atunci, precauția recomandată este să realizeze qadha corespunzătoare.
Dacă pentru o persoană este obligatoriu să realizeze qadha pentru sajdah și are de asemenea datorie referitoare la alte acte, realizarea de sajdatus sahv devine obligatorie pentru ea; întâi, după rugăciuni, trebuie să realizeze qadha pentru sajdah, iar apoi să realizeze sajdatus sahv.
Dacă o persoană se îndoiește de a realizat sau nu (după rugăciuni) qadha pentru sajdah uitată și dacă timpul pentru rugăciuni nu a trecut, atunci trebuie să realizeze qadha. De fapt, chiar dacă timpul de namaz a expirat, ca precauție obligatorie, persoana trebuie să realizeze qadha.

Adăugarea și omiterea acțiunilor. Condițiile pentru rugăciuni

De câte ori o persoană adaugă intenționat ceva actelor obligatorii ce țin de rugăciuni sau omite ceva din acestea—chiar de ar fi vorba și de-o singură literă—rugăciunile sale sunt invalide.
Dacă, din neștiință, o persoană adaugă sau omite părți esențiale (rukn) ale rugăciunilor, rugăciunile devin invalide. Dar dacă, din cauza unei ignoranțe justificabile ori datorită sprijinirii pe cuvântul unei autorități, persoana adaugă sau omite părți neesențiale (non-rukn), atunci rugăciunile nu sunt invalidate. Și dacă, datorită necunoașterii regulei, o persoană realizează rugăciunile-fajr, sau maghrib, sau isha, făcând lecturile (qir’āt) în tăcere, ori dacă realizează rugăciunile-zuhr sau asr, făcând lecturile cu voce tare, ori dacă persoana, aflată în călătorie, oferă 4 rak’āt când ar fi trebuit să ofere doar 2, atunci rugăciunile sunt valide.
Dacă în timpul rugăciunilor o persoană își dă seama că wudhu sau ghusl a devenit invalidă, ori dacă a început să ofere rugăciunile fără să fi făcut wudhu sau ghusl, atunci trebuie să lase la o parte rugăciunile începute și să le reia, precedate de wudhu sau ghusl. Iar dacă își dă seama de eroare după rugăciuni, atunci trebuie să se roage din nou, făcând mai întâi wudhu sau ghusl. În schimb, dacă timpul de rugăciuni a expirat, trebuie să realizeze qadha corespunzătoare acelor rugăciuni.
Dacă o persoană își amintește după ce va fi început înclinarea (rukū’) că a uitat să realizeze cele 2 sajdat din rak’ah precedentă, atunci rugăciunile sunt invalide. Dacă își amintește înainte de-a face rukū’, atunci trebuie să revină pentru a realiza cele 2 sajdat, după care trebuie să se ridice în picioare și să recite sūrah al-Hamd împreun cu altă sūrah ori Tasbihat Arba ‘ ah, completând apoi rugăciunile. După rugăciuni, pe baza unei precauții recomandate, persoana trebuie să realizeze 2 sajdatus sahv pentru faptul adițional de-a fi stat în picioare.
Dacă înainte de a rosti „Assalamu alayna” și „Assalamu Alaykum” o persoană își amintește că nu a realizat cele 2 sajdat din rak’ah precedentă, atunci trebuie să realizeze cele 2 sajdat, să recite iarăși tashahhud și să recite salām.
Dacă înainte de salām a rugăciunilor o persoană își dă seama că nu a oferit o rak’ah ori ceva mai mult din partea finală a rugăciunilor, atunci trebuie să realizeze partea ce-a fost uitată.
Dacă după salām a rugăciunilor o persoană își dă seama că nu a oferit o rak’ah ori ceva mai mult din partea finală a rugăciunilor și dacă a făcut, fie intenționat, fie din neatenție, vreo acțiune ce ar invalida rugăciunile, cum ar fi abaterea de la direcția-qibla, atunci rugăciunile sale sunt invalide. Dar dacă nu a făcut nici o acțiune invalidantă, atunci trebuie să treacă imediat la realizarea acelei părți din rugăciuni pe care a uitat-o și, ca precauție obligatorie, trebuie să ofere 2 sajdatus sahv pentru salām adițională.
Dacă după salām a rugăciunilor, fie intenționat, fie din neatenție, o persoană a făcut vreo acțiune ce ar invalida rugăciunile ̶ întoarcere față de qibla, de exemplu—iar apoi își amintește că nu a realizat cele 2 sajdat, atunci rugăciunile sunt invalide. Dacă își amintește de aceasta înainte de-a face oricare acțiune invalidantă, atunci trebuie să realizeze cele 2 sajdat uitate, să recite iarăși tashahhud împreună cu salām a rugăciunilor, trebuind apoi să realizeze 2 sajdatus sahv pentru salām recitată anterior.
Dacă o persoană își dă seama că a oferit rugăciuni înainte de timpul destinat lor, atunci trebuie să ofere rugăciunile din nou; atunci când timpul prescris anumitor rugăciuni s-a terminat, persoana trebuie să realizeze qadha corespunzătoare. Când își dă seama că a realizat rugăciunile cu spatele la direcția-qibla, dacă mai este încă timp din namaz, trebuie să se roage din nou, iar dacă timpul prescris a trecut, va face qadha corespunzătoare atunci când rugăciunile cu spatele la qibla au fost din cauza nesiguranței în orientare. În cazul în care persoana s-a rugat având qibla în stânga sau în dreapta sa și și-a dat seama de greșeală după epuizarea timpului de namaz, nu va fi nici o qadha de făcut; dacă însă își dă seama de eroare când încă mai este timp de namaz și dacă nu a făcut suficiente eforturi de-a afla direcția-qibla, persoana trebuie să se roage din nou.

Rugăciunile călătorului (musafir)

Un călător trebuie să reducă numărul de rak’āt în rugăciunile-zuhr, asr și isha, adică trebuie să realizeze numai 2 rak’āt în loc de 4 în următoarele 8 condiții:

călătoria să nu fie mai mică de 8 farsakh este prima condiție; în shari’ah 1 farsakh fiind doar cu puțin sub 5 km și jumătate, 8 farsakh înseamnă vreo 42 de km.

Dacă totalul călătoriei dus-întors este de 8 farsakh, chiar dacă una din călătorii nu a fost egală cu 4 farsakh, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile. Ca urmare, dacă drumul de dus este de 3 farsakh, iar cel de întoarcere este de 5, ori invers, călătorul trebuie să ofere rugăciuni prescurtate, adică de 2 rak’āt.
Dacă totalul călătoriei dus-întors este exact de 8 farsakh, călătorul trebuie să-și scurteze rugăciunile, chiar dacă nu se întoarce în aceeași zi ori aceeași noapte. Totuși, ca precauție, el trebuie să ofere și rugăciuni complete.
Dacă o scurtă călătorie este mai scurtă de 8 farsakh ori dacă persoana nu știe de este o călătorie de 8 farsakh sau nu, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile. Dacă se îndoiește de este vorba sau nu de o călătorie de 8 farsakh, atunci nu este necesar să investigheze, însă trebuie să ofere rugăciunile complete.
Dacă un ‘Adil sau o persoană de încredere îi spune călătorului că drumul este de 8 farsakh, atunci, dacă este mulțumit de soluția dată, trebuie să-și scurteze rugăciunile.
Dacă o persoană crede că drumul său este de 8 farsakh, scurtându-și rugăciunile, iar mai apoi află că nu a fost de 8 farsakh, trebuie atunci să ofere rugăciuni de 4 rak’āt; dacă timpul prescris rugăciunilor s-a terminat, atunci trebuie să realizeze qadha corespunzătoare.
Dacă o persoană este sigură că drumul său nu a fost de 8 farsakh, ori are îndoieli dacă a fost sau nu de 8 farsakh, ori dacă prin mijloace personale că drumul său a fost de 8 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciuni prescurtate, chiar dacă i-a mai rămas puțin din călătorie. Dacă a oferit rugăciuni complete, trebuie să le ofere din nou în forma prescurtată; dacă însă timpul prescris pentru namaz s-a terminat, nu este de făcut qadha corespunzătoare.
Dacă o persoană călătorește frecvent între două locuri separate prin mai puțin de 4 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciuni complete, chiar dacă distanța acoperită prin călătorie se adaugă uneia de 8 farsakh.
Dacă două drumuri duc spre același loc, unul din ele având mai puțin de 8 farsakh, iar celălalt, 8 farsakh ori mai mult, călătorul va oferi rugăciuni prescurtate pe drumul care este de 8 farsakh sau mai mult și va oferi rugăciuni complete pe drumul care este mai puțin de 8 farsakh.
Începutul celor 8 farsakh va fi considerat de la punctul de peste care cineva poate fi considerat călător, adică de la ultima limită a unei localități. În anumite orașe mai mari, această limită va fi recunoscută [fie printr-un semn, fie prin ultima clădire].

faptul ca persoana să încerce a parcurge 8 farsakh [într-o etapă] încă de la începutul călătoriei este a doua condiție. Dacă persoana călătorește până la un punct care este sub limita de 8 farsakh, iar mai apoi decide să meargă mai departe, cele două distanțe făcând combinate 8 fasakhs, atunci trebuie să ofere rugăciunile întregi; aceasta se datorează faptului că nu a încercat să realizeze cei 8 farsakh dintr-o bucată. Dacă însă călătorul decide să călătorească 8 farsakh de la limita localității, ori să se ducă 4 farsakh și apoi, la întoarcere, să facă alți 4 farsakh, ori dacă intenționează să stea 10 zile acolo unde se duce, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile.

O persoană care nu știe de câți farsakh va fi călătoria sa, cum este atunci când călătorește în căutarea a ceva fără să știe cât de departe va merge, trebuie să ofere ugăciunile în întregime. În cazul în care se întoarce acasă din călătorie ori către un loc unde intenționează să stea 10 zile și aceasta înseamnă o distanță de 8 farsakh sau mai mult, atunci trebuie să ofere rugăciuni prescurtate. Mai mult—dacă în timpul călătoriei formulează niyyat cum că va face la dus 4 farsakh și la întoarcere, tot atât, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile.
Călătorul trebuie să ofere rugăciuni prescurtate numai când este ferm hotărât să călătorească doar 8farsakhs. De aici, dacă o persoană iese din localitate gândind că va găsi vreun însoțitor ce o va anima să facă mai mult de 8 farsakh, atunci, numai dacă este sigură că va găsi acel însoțitor, va scurta rugăciunile; însă, în cazul în care nu este sigură de-a găsi tovarăș de drum, va trebui să facă integral rugăciunile.
O persoană care călătorește 8 farsakh va face rugăciuni prescurtate chiar dacă în fiecare zi va parcurge o distanță mică (din cei 8 farsakh). Însă va proceda astfel odată cu atingerea limitei de la care începe călătoria (așa cum se va explica la #1327). Totuși, în cazul în care persoana face călătoria la o asemenea viteză încât nu mai poate fi considerată drept călătorie, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să realizeze forma integrală cât și cea prescurtată a rugăciunilor.
Dacă, într-o călătorie, o persoană care este sub conducerea alteia, cum ar fi servitorul călătorind cu stăpânul său, știe că drumul de făcut are 8 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciuni prescurtate. Însă dacă nu știe numărul de fasakhs, atunci nu este necesar pentru el să întrebe și trebuie să ofere rugăciuni prescurtate.
Dacă, într-o călătorie, o persoană care este sub conducerea alteia știe că se va separa de conducătorul său înainte de-a fi parcurs 4 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciuni complete.
Dacă, într-o călătorie, o persoană aflată sub conducerea alteia, simte că se va separa de conducătorul său înainte de-a fi parcurs 4 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciuni complete. Însă dacă simte cu siguranță că nu se va separa, având totodată vagul presentiment că un obstacol ar putea apărea în călătorie, atunci trebuie să ofere rugăciuni prescurtate.

faptul de-a nu se răzgândi în timp ce călătorește este a treia condiție; dacă, referitor la călătorie, o persoană se răzgândește sau este indecisă înainte de-a fi parcurs 4 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciuni integrale.

Dacă o persoană renunță la călătorie după ce va fi parcurs o distanță ce, însumată drumului de întoarcere, ar da 8 farsakh, și decide să rămână la locul întreruperii ori să se întorcă după 10 zile, sau dacă este indecisă privitor la întoarcere sau ședere, atunci trebuie să ofere rugăciunile în întregime.
Dacă o persoană renunță la călătorie după ce va fi parcurs o distanță ce, însumată drumului de întoarcere, ar da 8 farsakh, și decide să se întoarcă, atunci trebuie să ofere rugăciuni în forma prescurtată, chiar dacă în locul unde se află va sta mai puțin de 10 zile.
Dacă o persoană își începe călătoria cu gândul de-a merge la un loc ce se află la 8 farsakh și, după ce va fi făcut o parte din călătorie decide să meargă în altă parte, atunci, în cazul în care distanța de unde și-a început călătoria și noul loc unde se va duce este 8 farsakh, ea trebuie săși scurteze rugăciunile.
Dacă o persoană, înainte de-a face 8 farsakh, devine indecisă unde anume să meargă și dacă își oprește călătoria, ca mai apoi să decidă totuși să-și ducă la capăt călătoria intenționată, atunci trebuie să ofere rugăciuni prescurtate până la sfârșitul călătoriei.
Dacă o persoană devine indecisă privitor la călătorie înainte de-a fi parcurs distanța standard de 8 farsakh, însă continuă să călătorească fiind nehorâtă încă și călătorește până ce decide să facă cei 8 farsakh, ori până ce drumul parcurs cu cel de întoarcere ar face 8 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciunile în forma scurtă până la finalul călătoriei, indiferent dacă dorește să revină de unde a plecat în aceeași zi sau noapte și indiferent dacă vrea să rămână în locul unde a ajuns mai puțin de 10 zile.
Dacă, înainte de-a fi parcurs 8 farsakh, un călător devine nehotărât dacă să ducă la capăt călătoria sau nu, ori dacă decide mai târziu s-o facă totuși integral, atunci, dacă partea de drum rămasă este mai mică de 8 farsakh, ea trebuie să ofere rugăciuni în forma deplină. În cazul în care distanța parcursă înainte de indecizie și cea rămasă până la capătul călătoriei, însumate, dau 8 farsakh, persoana trebuie să ofere forma scurtă a rugăciunilor.

faptul ca un călător să nu încerce să treacă prin orașul unde locuiește și să rămână, cum și faptul de-a nu sta într-un loc pentru 10 zile sau mai mult, atunci când încă nu a parcurs distanța de 8 farsakh este a patra condiție. De aici, dacă un călător intenționează să treacă prin propria localitate și să rămână ori dacă intenționează să stea într-un loc 10 zile înainte de-a fi parcurs cei 8 farsakh, atunci trebuie să ofere rugăciunile integral.

O persoană care nu știe de va trece sau nu prin propria localitate și de va rămâne acolo sau care nu știe de va rămâne 10 zile într-un loc, acestea înainte de-a fi parcurs 8 farsakh, trebuie să ofere rugăciuni în forma întreagă.
O persoană care dorește să treacă prin localitatea unde locuiește și să rămână sau care dorește să stea într-un loc pentru 10 zile, acestea înainte de-a fi făcut cei 8 farsakh, sau dacă persoana este nehotărâtă privitor la cum va face, trebuie să ofere rugăciunile integrale, chiar dacă mai târziu abandonează ideea de-a mai trece prin propria localitate sau ideea de-a rămâne într-un loc 10 zile. Totuși, dacă partea de călătorie rămasă este de 8 farsakh ori dacă, însumată părții de întoarcere, dă 8 farsakh, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile.

faptul ca scopul călătoriei să nu fie harām este a cincea condiție. Drept aceea, dacă o persoană călătorește cu scopul de-a face ceva nelegiuit, cum ar fi să comită un furt, atunci trebuie să ofere rugăciunile integral. Aceeași regulă se aplică când însuși faptul de-a călători este haram, cum, de exemplu, o călătorie ce implică un neajuns din perpectiva Shari ‘ ah sau călătoria făcută de către o soție fără acordul soțului sau fără să constituie pentru femeie o obligație. Dacă însă este vorba de o călătorie obligatorie, cum cea wajib Hajj, atunci trebuie oferite rugăciuni prescurtate.

O călătorie care nu este obligatorie și constituie o cauză de neplăcere pentru părinți este haram, însă pentru cine merge într-o asemenea călătorie, obligatoriu este să ofere integral rugăciunile și să postească.
O persoană pentru care călătoria nu este haram sau nu face o călătorie al cărei scop este haram trebuie să-și scurteze rugăciunile chiar dacă, în timpul călătoriei, poate să comită vreun păcat cum, de exemplu, calomnierea cuiva (ghībat) sau consumul de alcool.
Dacă o persoană se pornește într-o călătorie tocmai pentru a evita un act obligatoriu, indiferent dacă există și altă justificare pentru călătorie, atunci trebuie să ofere rugăciuni integral. De aici, dacă o persoană datorează niște bani și face o călătorie pentru a evita cererea creditorului, atunci trebuie să ofere integral rugăciunile. Totuși, în cazul în care călătoria sa are un scop diferit [decât cel menționat aici], persoana trebuie să-și scurteze rugăciunile, chiar dacă lasă nefăcute câteva acte obligatorii.
Dacă o persoană călătorește într-un vehicul furat și călătorește ca să scape de proprietarul de drept, sau dacă face călătoria într-un teritoriu care a fost însușit ilicit, atunci trebuie să ofere rugăciuni în forma completă.
În cazul în care, la propria sa voință, o persoană călătorește împreună cu un asupritor și, făcând astfel, este de ajutor celui asupritor în nedreptățile aceluia, atunci trebuie să ofere rugăciuni în forma integrală. Dar dacă o face din neajutorare sau pentru a salva persoana asuprită, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile.
Dacă o persoană călătorește pentru recreere și plimbare, călătoria sa nu este haram și trebuie să-și scurteze rugăciunile.
Dacă o persoană călătorește pentru vânătoare, călătoria fiind de caracter sportiv și de plăcere, la ducere rugăciunile trebuie să fie integral făcute, iar la întoarcere, va realiza qasr, dacă nu a vânat. Dar dacă persoana călătorește în mod specific pentru vânătoare, ca mijloc de trai, trebuie atunci să-și scurteze rugăciunile. La fel, în cazul în care călătoria este de interes comercial și de creștere a averii, persoana va realiza rugăciunile-qasr, cu toate că, în acest caz, precauția este să ofere qasr precum și rugăciunile integrale.
Dacă o persoană a călătorit spre a făptui un păcat, atunci când drumul de întoarcere înseamnă singur 8 farsakh, trebuie să-și scurteze rugăciunile; precauția recomandată este ca să ofere qasr și rugăciunile integrale, dacă nu a compensat păcatul printr-o pocăință (tawba).
Dacă o persoană călătorește cu scopul de-a săvârși un păcat și în cursul călătoriei abandonează ideea, atunci va face rugăciunile-qasr, chiar dacă distanța rămasă de la locul unde a ajuns sau distanțele dus-întors însumate nu sunt egale cu 8 farsakh.
Dacă o persoană care a plecat într-o călătorie fără intenția de-a păcătui decide în cursul călătoriei să păcătuiască, atunci va trebui să ofere rugăciuni în forma completă. În aceste condiții, rugăciunile-qasr pe care le-a făcut până la momentul deciziei vor fi valide.

faptul ca persoana să nu fie un nomad ce umblă prin deșert, cineva care stă temporar într-un loc ca să găsească hrană pentru sine și pentru animale, ca apoi iar să meargă spre alte locuri este a șasea condiție; dacă este vorba de un nomad, acesta trebuie să ofere integral rugăciunile în drumurile sale dintr-un loc în altul.

Dacă u nomad călătorește pentru a găsi loc de ședere și pășune pentru animalele sale, cărând cu sine toate bagajele, atunci trebuie să ofere rugăciuni integral; în caz contrar, când călătoria este o distanță de 8 farsakh, trebuie să-și scurteze rugăciunile.
Dacă un nomad călătorește pentru Ziyarat, Hajj (pelerinaj), comerț sau orice alt scop similar, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile.

faptul de-a nu avea călătoria drept profesie—adică persoana nu are altă meserie decât aceea de-a călători, fiind un mijloc de subzistență, cum în cazul șoferilor, marinarilor, aviatorilor etc.— este a șaptea condiție. Tipul de meseriași numiți vor face rugăciunile în forma completă, chiar și când călătoresc pentru o treabă persoanală, cum ar fi transportul bunurilor din casă ori al propriei familii. Acei care locuiesc într-un loc și muncesc într-altul, făcând naveta în fiecare zi sau la două zile intră în această categorie.

Dacă o persoană a cărui meserie este faptul de-a călători călătorește cu alt scop—Hajj, de exemplu—atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile, cu excepția situației în care este cunoscut ca un călător permanent, dar datorită circumstanței; astfel, de exemplu, dacă proprietarul unei mașini își închiriază mașina pentru pelerinaj și conducând-o, face el însuși pelerinajul, atunci trebuie să ofere rugăciuni în forma integrală.
Dacă o persoană a cărei meserie este curieratul—cineva care călătorește pentru a transporta pelerinii la Mekka—se află în călătorie, trebuie să ofere rugăciunile întregi. Dacă meseria persoanei nu este de-a călători și călătorește doar în zilele de pelerinaj pentru transport, atunci, precauția obligatorie este ca să ofere atât rugăciunile-qasr, cât și rugăciunile integrale. Totuși, dacă durata călătoriei este scurtă, adică de 2-3 săptămâni, atunci poate oferi rugăciuni prescurtate.
Dacă o persoană a cărei muncă este aceea de curier, care transportă de la distanțe lungi pelerinii la Mekka, consumă mare parte dintr-un an în călătorii, atunci trebuie să ofere rugăciuni integrale.
O persoană a cărei meserie este de-a călători parte dintr-un an, cum e cazul unui șofer ce se angajează pe timpul iernii sau verii, trebuie ca în timpul călătoriilor să ofere rugăciunile complete și, ca precauție recomandată, trebuie să ofere rugăciunile-qasr, cât și rugăciunile în forma integrală.
Dacă unui șofer sau un negustor ambulant, care de obicei merge pe o distanță de 3-4 farsakh în oraș, i se întâmplă să facă o deplasare de 8 farsakh, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile.
Dacă o persoană a cărei meserie este călătoria stă în localitatea unde locuiește pentru 10 zile sau mai mult, fie cu intenția primă a cășătoriei, fie fără, atunci, în prima călătorie ce o face după cele 10 zile, trebuie să ofere rugăciunile în forma completă. Aceeași regulă se aplică atunci când călătorește din altă localitate după 10 zile.
Dacă un conducător de turme, a cărui meserie este călătoria, rămâne în propria localitate sau în oricare alt loc 10 zie, fie cu o intenție anume, fie fără, atunci, ca precauție recomandată, trebuie să realizeze atât rugăciunile-qasr, cât și cele în forma integrală, când face prima călătorie după 10 zile.
Dacă un conducător de turme sau de cămile călătorește pentru profesia sa și îi pare dificil și obositor să fie conducător în altă călătorie ivită în plus, atunci, [făcând acea călătorie], trebuie să facă rugăciunile-qasr.
O persoană ce face turul a varii orașe și nu a adoptat o țară de reședință trebuie să ofere rugăciuni în forma completă.
Dacă o persoană a cărei meserie nu este călătoria are de călătorit destul de des pentru transportul utilităților deținute, atunci, atâta vreme cât călătoriile frecvente nu-l indică drept un călător obișnuit, trebuie să ofere rugăciuni-qasr.
Dacă o persoană nu este un călător profesionist abandonează țara de origine și vrea să adopte alta pentru a locui, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile în timp ce călătorește.

faptul că un călător atinge limita-tarakhkhus—punctul de unde începe de fapt călătoria—este a opta condiție. Dacă o persoană nu se află în propriul oraș, atunci regula privitoare la tarakhkhus nu i se aplică; doar călătorind de la locul său de reședință rugăciunile sale vor fi rugăciuni-qasr.

Limita-tarakhkhus este locul de unde locuitorii unei așezări nu mai văd călătorul, semnul deplin fiind că persoana călătoare nu mai vede pe locuitori.
Un călător care se întoarce în localitatea de reședință va face rugăciuni-qasr până ce va intra în localitate. La fel, o persoană ce intenționează să stea într-un loc pentru 10 zile, va oferi rugăciuni-qasr până ce va ajunge în locul respectiv.
Dacă o localitate este plasată pe o înălțime, astfel că locuitorii ei pot fi văzuți de la distanță, sau dacă este așezată într-o vale, astfel încât călătorul, chiar mergând o mică distanță nu-i poate vedea, atunci, persoana care călătorește din acel loc trebuie să facă rugăciuni-qasr, ținând cont de distanța respectivă, adică la fel ca atunci cînd, călătorind într-un ținut de câmpie, nu i-ar vedea. Dacă nivelul localității variază anormal, călătorul trebuie să ia în considerare o medie a distanțelor [pentru a aplica limita-tarakhkhus drept criteriu].
Dacă o persoană își începe călătoria dintr-un loc nelocuit, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile atunci când ajunge la un loc din care, de ar fi avut locuitori, aceștia nu l-ar fi zărit.
Dacă o persoană care călătorește cu vaporul sau trenul începe să facă rugăciunile complete înainte de-a ajunge la limita-tarakhkhus și dacă ajunge la acea limită înainte de-a începe rukū’ din a treia rak’ah, atunci trebuie să se roage qasr.
În situația sus-menționată, dacă persoana ajunge la limita-tarakhkhus după de rukū’ din a treia rak ‘ ah, atunci poate lăsa la o parte acea rugăciune și să facă rugăciuni-qasr.
Dacă o persoană este sigură că a ajuns la tarakhkhus și, conform situației, începe să facă rugăciunile-qasr ca, mai apoi, să-și dea seama că în timp ce se ruga nu ajunsese încă la limita-tarakhkhus, atunci ea trebuie să se roage din nou. În timp ce-și dă seama de greșeală, dacă nu a ajuns încă la tarakhkhus, trebuie să facă rugăciunile complete, iar dacă a ajuns la numita limită, trebuie să facă rugăciunile-qasr. În cazul că timpul prescris rugăciunilor a trecut, trebuie să realizeze qadha corespunzătoare.
Dacă o persoană este dotată cu o vedere deosebită, ce o face în stare să vadă la o distanță la care alții nu sunt în stare să vadă, atunci, chiar așa, va face rugăciunile-qasr de la limita de vizibilitate a unei persoane obișnuite.
Dacă o persoană se îndoiește de-a atins sau nu limita-tarakhkhus, atunci trebuie să ofere rugăciunile în forma integrală.
Un călător care trece prin localitatea sa de reședință, în cazul de face o oprire, trebuie să se roage integral; în cazul contrar, ca precauție obligatorie, va combina rugăciunile integral făcute cu rugăciunile-qasr.
Când în timpul călătoriei sale călătorul ajunge în localitatea de reședință a sa și se orește acolo, trebuie să ofere rugăciunile integral pe câtă vreme rămâne acolo. Dar dacă dorește să meargă din locul unde se află o distanță de 8 farsakh ori să meargă o distanță în care dus-întors înseamnă 8 sau mai mulți farsakh, atunci, când atinge limita-tarakhkhus, trebuie să ofere rugăciuni-qasr.
Un loc pe care o persoană îl adoptă pentru locuirea permanentă este casa sa, indiferent dacă s-a născut în locul respectiv, indiferent dacă a fost casa părinților săi ori și l-a ales ea însăși ca reședință.
Dacă o persoană intenționează să stea pentru o vreme într-un loc care nu este localitatea sa de origine, dar din care mai apoi va migra spre alt loc, atunci asemenea loc nu va fi considerat drept casa sa (watan).
Un loc pe care o persoană îl adoptă drept reședință este localitatea sa, căminul său (watan), chiar dacă nu are intenția de-a rămâne pentru totdeauna în locul respectiv. Se consideră a fi căminul acelei persoane când ceilalți locuitori n-o consideră ca fiind un călător și în pofida faptului că, uneori, poate merge în alte locuri pentru 10 zile sau ma puțin.
Dacă o persoană locuiește în două locuri, 6 luni într-un oraș și 6 luni în alt oraș, de exemplu, atunci amândouă locurile sunt reședința sa (watan). Iar dacă adoptă mai mult de două localități spre locuire, toate locurile sunt de considerat ca fiind căminul său, watan.
Unii fuqaha au susținut că în cazul în care o persoană posedă o casă într-un loc și locuiește în ea 6 luni continuu, având clara intenție de-a locui acolo și pe câtă vreme casa este proprietatea sa, atunci persoana trebuie să ofere rugăciuni în forma completă de câte ori călătorește acolo; însă acest verdict nu este probat.
Dacă o persoană ajunge la un loc ce anterior a fost căminul său, dar pe care l-a abandonat cândva, atunci, în locul respectiv, nu trebuie să ofere rugăciuni integral, chiar dacă în alt loc nu a adoptat alt cămin (watan).
Dacă un călător intenționează să stea într-un loc pentru 10 zile neîntrerupt sau dacă știe că va fi obligat de situații să stea într-un loc entru 10 zile, atunci, în acel loc, trebuie să ofere rugăciuni în forma întreagă.
Dacă un călător intenționează să stea într-un loc pentru 10 zile, nu-i necesar ca intenția lui să fie aceea de-a sta acolo în timpul celei dintâi nopți și în cea de-a XI-a noapte. De îndată ce hotărăște că va sta în locul respectiv de la răsăritul soarelui din prima zi până la apusul soarelui din cea de-a X-a zi, trebuie să ofere rugăciuni n forma completă. Aceeași regulă se va aplica dacă, de exemplu, persoana intenționează să stea de la amiaza primei zile până la amiaza celei de-a XI-a zi.
O persoană care intenționează să stea într-un loc și numai acela pentru 10 zile trebuie să ofere rugăciuni integral. În schimb, dacă intenționează ca să-și împartă timpul între, de exemplu, Najaf și Kufa ori între Tehran și Shamiran, atunci trebuie să ofere rugăciuni-qasr.
În cazul în care un călător, care vrea să stea într-un loc pentru 10 zile, a hotărât de la bun început că în timpul celor 10 zile se va mișca prin împrejurimi până la limita-tarakhkhus a locului sau mai mult, iar durata dusului și întorsului este într-atât de scurtă, că nu poate fi considerată ca o încălcare a intenției inițiale de a sta 10 zile doar în acel loc, atunci trebuie să ofere rugăciuni integral; însă dacă deplasarea prin împrejurimi poate fi considerată o abatere de la regulă, atunci trebuie să facă rugăciuni-qasr. Astfel, dacă persoana este plecată de la locul celor 10 zile pentru o zi și o noapte, iar dacă ar prelungi plecarea s-ar considera ca abatere, atunci va oferi rugăciuni-qasr; în schimb, dacă pleacă doar pentru jumătate de zi, revenind seara, nu se va considera ca încălcare a intenției. Sigur că, de călătorește frecvent din locul celor 10 zile, dând astfel impresia că vizitează de fapt 2 sau mai multe locuri, va face rugăciuni-qasr.
Un călător care nu este hotărât să stea într-un loc pentru 10 zile, însă intenția sa este condiționată, cum ar fi că va sta 10 zile, dacă sosește un prieten sau dacă găsește o bună casă de locuit, trebuie să ofere rugăciuni-qasr.
Dacă un călător a decis să stea într-un loc pentru 10 zile, dar totodată consideră probabil să plece mai devreme datorită unor dificultăți, iar bănuiala sa este justificată, atunci trebuie să ofere rugăciuni prescurtate.
Dacă un călător știe, de exemplu, că până la sfârșitul lunii mai rămân 10 zile sau mai mult și decide că va sta într-un loc până la sfârșitul lunii, atunci trebuie să ofere integral rugăciunile. Dacă nu știe câte zile rămân între timpul intenționat de rămânere și sfârșitul lunii, însă decide pur și simplu să stea până la sfârșitul lunii, atunci trebuie să ofere rugăciuni-qasr și aceasta chiar dacă mai apoi se dovedește a fi vorba de 10 zile sau mai mult.
Dacă un călător a decis să stea într-un loc pentru 10 zile și abandonează ideea înainte să ajungă a oferi 1 namaz de 4 rak’āt ori devine nehotărât, atunci trebuie să facă rugăciuni-qasr. Însă dacă renunță la ideea de-a sta acolo după ce va fi oferit 1 namaz de 4 rak’āt ori oscilează în intenția sa, atunci trebuie să ofere rugăciuni în forma deplină câtă vreme rămâne în locul respectiv.
Dacă o persoană care a hotărât să stea într-un loc pentru 10 zile ține post și renunță la ideea de a rămâne acolo după timpul-zuhr, atunci, dacă a oferit 1 namaz de 4 rak’āt, postirea din acea zi și pe câtă vreme rămâne în acel loc va fi validă și va trebui să ofere rugăciuni integral. Dacă nu a oferit însă 1 namaz de 4 rak’āt, atunci, ca precauție, postul ținut în acea zi trebuie continuat, iar mai târziu, oferită qadha corespunzătoare. Va oferi apoi rugăciuni-qasr și nu va posti în zilele rămase.
Dacă un călător, care a decis să rămână într-un loc pentru 10 zile, abandonează ideea, dar are îndoieli înainte de a-și schimba intenția de-a rămâne, atunci, fie că a oferit sau nu 1 namaz de 4 rak’āt, trebuie să ofere rugăciuni-qasr.
Dacă un călător începe rugăciunile cu intenția de qasr și, în timpul rugăciunilor, decide că va sta în locul respectiv pentru 10 zile sau mai mult, atunci trebuie să ofere rugăciuni de 4 rak’āt în forma integrală.
Dacă un călător, care a decis să rămână într-un loc pentru 10 zile, se răzgândește în prima sa namaz de 4 rak’āt, atunci, în cazul de nu a început a treia rak’ah, trebuie să termine rugăciunile doar cu 2 rak’āt; astfel făcând, în zilele următoare trebuie să continue cu qasr. În schimb, dacă a început a III-a rak’ah, fără să fi început încă rukū’, trebuie să se așeze și să completeze namaz în forma ei scurtă; iar în cazul în care a apucat să facă înclinarea (rukū’), poate abandona namaz ce-o face și să se roage din nou qasr. Și, câtă vreme stă în acel loc, trebuie să facă rugăciuni-qasr.
Dacă un călător, care a decis să rămână într-un loc pentru 10 zile, rămâne acolo pentru mai mult de 10 zile și nu începe să călătorească, atunci trebuie să ofere rugăciuni în forma deplină, iar pentru faptul de a sta mai mult nu trebuie să formuleze o intenție nouă.
Un călător care decide să stea într-un loc pentru 10 zile trebuie să țină postul obligatoriu; de asemenea poate ține postul recomandat (mustahab) și poate oferi nafilah (rugăciunile recomandate de fiecare zi) ale rugăciunilor-zuhr, asr și isha.
În cazul în care un călător, care a decis să rămână într-un loc pentru 10 zile—dacă după ce va fi oferit 1 namaz de 4 rak’āt (însă nu qadha) ori după ce va fi stat 10 zile, fără să fi oferit un rând de rugăciuni integrale—dorește să călătorească 4 farsakh dus-întors, ca apoi să stea iar în același loc o perioadă de 10 zile sau mai puțin, atunci trebuie să ofere forma integrală a rugăciunilor atât în timpul dintre plecare și întoarcere, cât și după întoarcere. Dacă, presupunând o călătorie de 8 farsakh ori mai mult, călătorul revine la locul de ședere doar în trecere, atunci va trebui să ofere rugăciuni-qasr atât la plecare și venire, cât și la șederea în acel loc.
Dacă, un călător care a decis să rămână într-un loc pentru 10 zile, după oferirea de 1 namaz (și nu qadha) de 4 rak’āt, decide să meargă într-alt loc aflat la o distanță mai mică de 8 farsakh și să stea acolo pentru 10 zile, atunci trebuie să ofere rugăciuni complete pe durata călătoriei și în noul loc unde intenționează să stea. Dacă însă noul loc se află la o distanță de 8 farsakh ori mai mult, atunci trebuie să-și scurteze rugăciunile pe durata drumului; când nu dorește să stea în noul loc pentru 10 zile, trebuie să ofere forma scurtă a rugăciunilor atât în călătorie, cât și în timpul de ședere în noul loc.
Dacă un călător (care a decis să rămână într-un loc pentru 10 zile) dorește (după ce va fi oferit 1 namaz , dar nu qadha, de 4 rak’āt) să meargă într-un loc (care se află la mai puțin de 4 farsakh depărtare) și totodată este nehotărât (privitor la revenirea în primul loc) ori total nepăsător la asta, ori dacă dorește să se întoarcă (dar este nesigur asupra șederii de 10 zile ori total nepăsător asupra șederii acolo timp de 10 zile), ori dacă dorește să călătorească din acel loc, atunci, (pe durata călătoriei dus-întors și după revenirea sa) trebuie să ofere rugăciuni în forma deplină.
Când o persoană decide să stea într-un loc pentru 10 zile în urma impresiei că și tovarășii săi de drum vor să stea acolo 10 zile, iar după ce va fi oferit namaz (dar nu qadha) de 4 rak’āt află că însoțitorii nu au luat asemenea decizie, atunci persoana, chiar dacă renunță și ea la ideea de a rămâne 10 zile, trebuie să ofere rugăciuni complete pe câtă vreme stă în locul respectiv.
Dacă, la modul neașteptat, un călător stă într-un loc 30 de zile din cauză că oscilează între a sta și a nu sta pe durata celor 30 de zile, atunci trebuie ca după cele 30 de zile, chiar și pentru o scurtă perioadă, să ofere rugăciuni în forma integrală.
Dacă un călător intenționează să stea într-un loc pentru 9 zile sau mai puțin și, după trecerea celor 9 zile sau mai puțin, decide să își extindă șederea încă 9 zile sau mai puțin și așa până la 30 de zile, atunci, în a XXXI-a zi trebuie să ofere forma integrală a rugăciunilor.
Un călător indecis, dacă stă într-un loc pentru 30 de zile, va oferi rugăciuni integral după cele 30 de zile. Dar dacă în perioada de 30 de zile stă pentru o vreme într-un loc, iar pentru o vreme într-altul, atunci, chiar și după 30 de zile, trebuie să ofere rugăciuni-qasr.

Reguli diverse

Un călător poate oferi rugăciuni în forma deplină în locuri ca Masjid ul-Haram, Masjid ul-Nabi și Masjid din Kufa, cum și în întregul oraș Makkah, sau Madina, sau Kufa. De asemenea poate oferi rugăciuni integral în Masjid a Imamului Husayn, (Pacea fie asupra lui!), la o distanță minimă de 25 lungimi de braț față de mormântul sfânt.
Dacă o persoană, care se știe călător și trebuie să ofere rugăciuni-qasr, oferă de manieră intenționată rugăciuni complete în alte locuri decât cele 4 sus-menționate, atunci rugăciunile sale sunt invalide. Aceeași regulă se aplică dacă uită că un călător trebuie să ofere rugăciuni-qasr, oferind în schimb rugăciuni întregi. Cu toate acestea, dacă oferă rugăciuni întregi, uitând că un călător trebuie să ofere prescurtate și își amintește de aceasta regulă după expirarea timpului prescris, nu este necesar să ofere qadha corespunzătoare.
Dacă o persoană, care se știe călător și care trebuie să ofere rugăciuni prescurtate, oferă din greșeală varianta întreagă, dar își dă seama de eroare în timpul prescris de namaz, ea trebuie atunci să se roage din nou; iar dacă își dă seama de eroare după scurgerea timpului prescris, atunci, ca precauție, trebuie să realizeze qadha corespunzătoare.
Dacă un călător nu știe că trebuie să-și scurteze rugăciunile, oferind rugăciunile întregi, aceste sunt totuși valide.
Dacă un călător știe că trebuie să ofere rugăciunile prescurtate—dar nu cunoaște detaliile prescrise, cum ar fi acela că rugăciunile prescurtate trebuie oferite când distanța parcursă în călătorie este de 8 farsakh—și le oferă în forma întreagă, atunci, ca precauție obligatorie—dacă ajunge să afle regula în timpul realizării de namaz— trebuie să repete rugăciunile; iar dacă nu află regula în timpul realizării de namaz, trebuie să realizeze qadha corespunzătoare. Atunci când află regula după trecerea timpului prescris, nu are de realizat qadha.
Dacă un călător știe că trebuie să ofere rugăciuni prescurtate, însă le oferă în forma completă din cauza impresiei că drumul său a fost mai puțin de 8 farsakh, atunci când află că a fost de fapt o colătorie de 8 farsakh, trebuie să repete rugăciunile ca rugăciuni-qasr. Dacă însă află după ce s-a terminat timpul prescris rugăciunilor, nu trebuie să realizeze qadha.
Dacă o persoană, uitând că este călător, oferă rugăciuni complete și își amintește de asta în timpul destinat rugăciunilor, atunci trebuie să se roage qasr; dacă își amintește după terminarea timpului, nu este obligatoriu să ofere qadha pentru acele rugăciuni.
Dacă o persoană, ce trebuie să ofere rugăciunile complete, ofeă în loc rugăciuni-qasr, atunci, în orice caz, rugăciunile sunt invalide. Ca precauție, această regulă se aplică și asupra celui care călătorește și, oprindu-se într-un loc pentru 10 zile, face din neștiință rugăciunile-qasr./
Dacă o persoană începe o rugăciune de 4 rak’āt și își amintește în timpul rugăciunii că este călător, sau își dă seama că drumul său este de 8 farsakh, atunci, în cazul că nu a început încă rukū’ din a treia rak’ah, trebuie să completeze namaz cu 2 rak’āt. Însă dacă a apucat să facă rukū’ din a treia rak’ah, rugăciunile sunt invalide. Chiar dacă are timp la dispoziție pentru a oferi o rak’ah, persoana trebuie să ofere rugăciuni-qasr.
Dacă un călător nu este conștient de unele detalii legate de rugăciunile din timpul unei călătorii—cum, de exemplu, faptul că trebuie să ofere rugăciuni prescurtate când o călătorie este 4 farsakh la dus și alți 4 la întors—și începe rugăciunile cu intenția de-a oferi 4 rak’āt, atunci, în cazul că află regula înainte de rukū’ din a treia rak’ah, trebuie să completeze rugăciunile cu 2 rak’āt. Însă dacă află regula aceasta în timp ce face rukū’, ca precauție, rugăciunile sunt invalide. Și dacă are timp la dispoziție, chiar și numai pentru o rak’ah de rugăciuni, trebuie totuși să ofere rugăciuni-qasr.
Dacă un călător, care trebuie să ofere rugăciuni în forma completă, formulează din neștiință intenția pentru rugăciunile-qasr și află regula corectă în timp ce face namaz, atunci trebuie să completeze namaz cu 4 rak’āt, având ca precauție recomandată ca, după completarea rugăciunilor, să ofere din nou o rugăciune de 4 rak’āt.
Dacă înainte de terminarea timpului de rugăciuni un călător, care nu a oferit rugăciuni, ajunge în localitatea de reședință a sa ori într-un loc unde intenționează să stea pentru 10 zile, atunci trebuie să ofere rugăciunile întregi. Iar dacă o persoană, care nu se află în călătorie, nu oferă rugăciuni în timpul prescris acestora și apoi se pornește într-o călătorie, atunci, pe timpul călătoriei trebuie să ofere rugăciuni în formă prescurtată.
Dacă rugăciunile-zuhr, asr sau isha ale unui călător, care ar fi trebuit să ofere rugăciuni-qasr, devin qadha, atunci trebuie să realizeze qadha corespunzătoare ca rugăciune-qasr, chiar dacă va oferi qadha atunci când va fi acasa ori atunci când nu va călători. Dacă o persoană ce nu-i călător face una din cele 3 rugăciuni numite rugăciune qadha, atunci trebuie să realizeze qadha corespunzătoare rugăciunii respective ca o rugăciune întreagă, chiar dacă la vremea când oferă qadha s-ar putea afla în călătorie.
Este recomandabil (mustahab) ca un călător să spună de 30 de ori, după fiecare rugăciune-qasr, următoarele: „Subhanallahi walhamdu lillahi wala ilaha illallahu wallahu Akbar”. Accentul pe această recomandare se pune mai ales după rugăciunile-zuhr, asr și isha. de fapt, este mai bine dacă după aceste 3 rugăciuni, cuvintele sus-numite sunt spuse de 60 de ori.

Rugăciunile Qadha

O persoană care nu oferă la timpul prescris rugăciunile zilnice trebuie să ofere în schimb rugăciunile-qadha și aceasta chiar dacă în tot timpul prescris a dormit sau a fost într-o stare de inconștiență. La fel, qadha trebuie făcută pentru toate celelalte rugăciuni obligatorii, dacă nu sunt oferite la timpul prescris și, ca precauție obligatorie, regula implică și acele namaz pe care cineva și le impune (prin jurământ față de sine, nazr) ca obligatorii de oferit într-o perioadă de timp fixă. Rugăciunile de Eid ul-Fitr și Eid ul-Adha nu au qadha deloc. În privința femeilor care trebuie să renunțe la rugăciunile zilnice sau oricare rugăciuni obligatorii din cauza sîngerărilor Haidh și Nifas, ele nu trebuie să compenseze prin qadha.
Dacă, după ce timpul de rugăciuni s-a terminat, o persoană își dă seama că rugăciunile pe care le-a oferit la timp sunt invalide, atunci trebuie să realizeze qadha corespunzătoare.
O persoană care are ca obligație qadha, nu trebuie să fie neglijentă în privința acestor rugăciuni, chiar de nu este obligatoriu să le ofere imediat.
O persoană care are ca obligație rugăciunile-qadha poate oferi rugăciuni recomandate (mustahab).
Dacă o persoană bănuie că ar avea drep obligație qadha sau dacă rugăciunile făcute nu au fost valide, atunci, ca măsură de precauție, este mustahab să ofere qadha corespunzătoare.
În oferirea rugăciunilor-qadha nu este necesar să se mențină o ordine secvențială anume, excepția fiind în cazul rugăciunilor a căror ordine a fost prescrisă, rugăciunile-zuhr și asr sau rugăciunile-maghrib și isha din aceeași zi. Cu toate acestea,este mai bine ca și în rugăciunile qadha să se păstreze ordinea.
Dacă o persoană dorește să ofere unele rugăciuni-qadha pentru alte rugăciuni decât cele zilnice, cum este Namaz-e-Ayat, sau dacă dorește să ofere o rugăciune zilnică plus câteva altele, nu este necesar să se păstreze o ordine specifică.
Dacă o persoană uită ordinea secvențială a rugăciunilor pe care nu le-a oferit, atunci este bine să le ofere de-o asemenea manieră, încât să fie sigură că o face în ordinea firească. De exemplu, dacă are ca obligație să ofere qadha pentru rugăciunile-zuhr și qadha pentru rugăciunile-maghrib, neștiind care din ele ar fi fost să le facă întâi, atunci trebuie să ofere astfel: o qadha pentru rugăciunile-maghrib, apoi qadha pentru cele zuhr, apoi din nou pentru cele maghrib ori, alt exemplu, qadha pentru rugăciunile-zuhr, apoi pentru cele maghrib, apoi din nou pentru cele zuhr; în acest mod se asigură că rugăciunile qadha care s-au terminat prima oară au ajuns să fie oferite primele.
Dacă rugăciunile-zuhr ale unei zile și rugăciunile-asr ale altei zile ori două rânduri de rugăciuni-zuhr și alte două de asr devin qadha [prin faptul că au fost omise] și dacă persoana nu știe care dintre acestea au fost omise primele, atunci va fi suficient să ofere 2 rugăciuni de 4 rak’āt fiecare, formulând niyyat cum că prima rugăciune este qadha corespunzătoare primei zile, iar a doua este qadha pentru a doua zi.
Dacă un rând de rugăciuni-zuhr și unul din cele isha sau un rând de rugăciuni-asr și unul din cele isha ale unei persoane devin qadha (prin nerealizarea lor) și persoana nu știe care din acestea a fost omis primul, atunci este mai bine să le realizeze qadha corespunzătoare astfel încât ea, persoana, să fie sigură că s-a păstrat ordinea firească. De exemplu, dacă nu a făcut un rând de rugăciuni-zuhr și unul de isha, persoana trebuie să ofere [ca rugăciuni-qadha] mai întâi zuhr, apoi isha și din nou zuhr ori, invers, mai întâi isha, apoi zuhr și din nou isha.
Dacă o persoană știe că nu a oferit o rugăciune de 4 rak’āt, însă nu știe de era vorba de zuhr sau isha, atunci va fi de ajuns să ofere o rugăciune de 4 rak’āt, formulând niyyat cum că oferă qadha pentru namaz nefăcută; totodată, va avea opțiunea de-a alege dacă recitarea va fi în gând sau cu voce.
Dacă 5 rugăciuni ale unei persoane au fost omise [nefăcute] una după cealaltă și persoana nu știe care dintre aceste a fost omisă prima, atunci trebuie să ofere 9 rugăciuni în ordine; de exemplu, persoana începe cu rugăciunile-fajr și, după ce va fi oferit rugăciunile zuhr, asr, maghrib și isha, trebuie să ofere din nou pe cele fajr, zuhr, asr și maghrib, asigurându-se astfel de ordinea cerută.
Dacă o persoană știe că în fiecare zi a fost omisă (nu a fost făcută) o rugăciune, fără să știe însă în ce ordine, atunci este mai bine să ofere rugăciunile zilnice din 5 zile; iar dacă au fost omise 6 rugăciuni timp de 6 zile, atunci trebuie să ofere rugăciunile zilnice a 6 zile. Așadar, pentru fiecare rugăciune-qadha a unei zile în plus, trebuie să ofere rugăciunile unei zile în plus, astfel încât să poată fi sigură că a oferit rugăciunile în aceeași ordine în care au devenit qadha (datorită nerealizării lor). Un exemplu—dacă nu a oferit 7 rugăciuni ținând de 7 zile, atunci trebuie să ofere rugăciuni-qadha pentru rugăciunile omise în 7 zile.
Dacă o persoană are ca obligație un număr de rugăciuni-qadha corespunzătoare celor fajr sau zuhr și nu știe numărul lor exact ori l-a uitat, de exemplu, dacă au fost 3, 4 sau 5 rugăciuni, atunci va fi suficient de oferă numărul mai mic, adică 3. Cu toate acestea, este mai bine dacă oferă rugăciuni-qadha suficiente, ca să se asigure că le-a oferit pe toate. Tot ca exemplu—dacă persoana a uitat câte rugăciuni-fajr au devenit qadha și este sigură că n-au putut fi mai mult de 10, atunci, ca măsură de precauție, trebuie să ofere 10 rugăciuni-fajr.
Dacă o persoană are doar o rugăciune-qadha din zilele precedente, atunci este mai bine s-o ofere la început și apoi să înceapă a oferi rugăciunile zilei, dacă timpul prescris rugăciunilor (fadhilat) nu a trecut. Iar dacă nu are nici o rugăciune-qadha ca datorie din zilele precedente, însă are una sau mai multe din ziua prezentă, atunci este mai bine dacă oferă rugăciunile-qadha actuale, ca apoi să treacă la rugăciunile obligatorii; însă se va proceda astfel cu condiția ca timpul pentru rugăciunile-fadhīlat să nu se treacă.
Dacă în timpul rugăciunilor o persoană își amintește că una sau mai multe rugăciuni din ziua prezentă au devenit qadha, ori că din zilele precedente nu are de oferit decât o qadha, atunci trebuie să-și preschimbe intenția (niyyat), formulând-o pentru rugăciunile-qadha, în condițiile în care 1.timpul o permite, 2. preschimbarea de niyyat este posibilă și 3. timpul prescris rugăciunilor (fadhīlat) nu a trecut. De exemplu, dacă persoana își amintește înainte de-a face rukū’ în a III-a rak’ah din rugăciunile-zuhr că rugăciunile-fajr sunt qadha și dacă timpul pentru rugăciunile-zuhr nu este limitat, atunci persoana trebuie să-și preschimbe intenția, să o formuleze pentru rugăciuni-fajr, să completeze rugăciunile-fajr cu 2 rak ‘ āt și apoi să ofere rugăciunile-zuhr. Atunci când timpul este limitat sau când nu poate comuta intenția [de la rugăciunea prescrisă], ca s-o formuleze pentru qadha; de exemplu—când în a treia rak’ah a rugăciunilor-zuhr, făcând înclinarea (rukū’), persoana își amintește că nu a oferit rugăciunile-fajr; [însă își dă seama că], preschimbând niyyat către rugăciunile-fajr, va avea de realizat în plus o înclinare (ruku), ce este o acțiune esențială (rukn); în acest caz nu trebuie să-și formuleze intenția (niyyat) pentru qadha corespunzătoare rugăciunilor-fajr.
Dacă o persoană are ca obligație să ofere un număr de rugăciuni-qadha ținând de zilele precedente împreună cu una sau mai multe rugăciuni ale zilei în curs și dacă nu are timp să ofere qadha pentru toate (sau nu dorește să ofere în ziua prezentă qadha pentru toate), atunci este mustahab să ofere mai întâi qadha corespunzătoare rugăciunilor din zilele precedente și abia apoi rugăciunile de zi, în timpul prescris. Mai bine este ca, după ce va fi oferit qadha anterioară, să mai ofere încă o dată qadha pentru acea zi, qadha pe care a oferit-o mai devreme.
Atâta vreme cât o persoană este în viață, nimeni altcineva nu poate să facă rugăciunile-qadha în numele ei, chiar dacă persoana respectivă nu este în stare s-o facă.
Rugăciunile-qadha pot fi oferite în adunare, indiferent dacă rugăciunile Imamului sunt cele oferite la timp (ada) sau sunt compensatorii (qadha). De altfel, nu este necesar ca ambii, persoana și Imamul, să ofere același fel de rugăciuni; nu este nici o problemă dacă o persoană oferă qadha corespunzătoare rugăciunilor-fajr în timp ce Imamul oferă, de exemplu, rugăciunile-zuhr sau asr.
Este recomandabil ca un copil care deja poate înțelege, care poate discerne între bine și rău, este învățat să aibă obișnuința de-a se ruga în mod regulat și de-a realiza alte acte de adorare. De fapt, este mustahab să fie încurajat către oferirea de rugăciuni-qadha.

Rugăciunile qadha ale tatălui (decedat) sunt obligații ale fiului mai vârstnic

Dacă o persoană nu oferă unele din rugăciunile obligatorii și nu se îngrijește să compenseze cu rugăciunile-qadha, în pofida faptului că o poate face, atunci, după moartea sa, ca precauție obligatorie, cade în sarcina fiului mai mare să realizeze rugăciuni-qadha respective, cu condiția ca tatăl să nu le fi omis tocmai ca să încalce legea. Dacă fiul mai mare nu poate să le realizeze, atunci poate angaja pe cineva care să le realizeze. În privința rugăciunilor rămase de pe urma mamei, ele nu sunt obligatorii ca rugăciuni-qadha pentru fiu, cu toate că este mai bine dacă acesta le realizează.
În cazul în care fiul mai mare se îndoiește de există sau nu rugăciuni-qadha datorate de către tatăl decedat, atunci nu are nici o obligație.
Dacă fiul mai mare știe că tatăl său a rămas dator un anumit număr de rugăciuni, însă are dubii dacă tatăl său le-a oferit sau nu, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să ofere rugăciunile-qadha.
Dacă dintre fiii cuiva nu se știe care este fiul mai în vârstă, atunci nu este obligație pentru nici unul dintre fii să ofere rugăciunile-qadha ale tatălui. Totuși, precauția recomandată este ca fiii să împartă între ei realizarea rugăciunilor-qadha sau să tragă la sorți cine le va avea de realizat.
Dacă o persoană pe moarte face un testament în care precizează să se angajeze cineva pentru a-i face rugăciunile-qadha, iar mai apoi persoana numită le îndeplinește corect, atunci fiul mai vârstnic este eliberat de obligație.
Dacă fiul mai mare dorește să ofere rugăciunile-qadha pentru mama sa decedată, atunci, în privința rostirii în minte sau cu voce tare a recitărilor în namaz, el va urma regulile care îi sunt lui aplicabile; ca urmare, rugăciunile-qadha corespunzătoare rugăciunilor-fajr, maghrib și isha ale mamei sale vor fi rostite cu voce tare.
Dacă o persoană are de oferit rugăciuni-qadha pentru sine însăși, dorind totodată să ofere rugăciuni-qadha și pentru părinții săi, oricare din ele va oferi întâi, faptul nu va afecta validitatea lor.
Dacă fiul mai vârstnic era minor sau bolnav la vremea morții tatălui său, atunci nu-i va reveni ca obligație oferirea de rugăciuni-qadha când va deveni major sau când se va însănătoși.
Dacă fiul mai vârstnic al unei persoane moare înainte de-a fi oferit rugăciunile-qadha pentru tatăl său, atunci nu va exista ca obligație pentru cel de-al doilea fiu.

Rugăciunile colective

Este mustahab ca rugăciunile-obligatorii, mai cu seamă cele zilnice, să fie realizate în adunare. [Juriștii] au pus accent sporit ca rugăciunile-fajr, maghrib și isha să fie realizate în colectiv și ca la acestea să participe cei care trăiesc în vecinătatea moscheii și pot auzi rugăciunea-de chemare (adhān).
În tradițiile autentice s-a consemnat că rugăciunile colective sunt de 25 de ori mai bune decât cele oferite individual.
Nu este permis să se absenteze frecvent de la rugăciunile colective și nu este adecvat să se lase rugăciunile colective fără un motiv bine întemeiat.
Este mustahab să se amâne rugăciunile oferite individual pentru a participa la rugăciunile colective, deoarece o cât de scurtă rugăciune colectivă este mai bună decât una individuală îndelungată. Cea colectivă este de asemenea mai bună decât rugăciunea individuală oferită la timpul prescris. Cu toate acestea, nu se poate preciza dacă o rugăciune colectivă oferită după timpul prescris ar putea fi mai bună decât una individuală oferită la timpul ei prescris.
Este mustahab ca o persoană care a oferit deja rugăciunile individual să le repete atunci când, în adunare, sunt oferite rugăciunile colective. Dacă persoana află mai târziu că rugăciunile individuale sunt invalide, atunci rugăciunile din adunare sunt de ajuns.
Dacă Imamul care conduce adunarea sau adeptul (ma ‘ mun) dorește să participe din nou la rugăciunea colectivă, cu toate că a făcut-o deja o dată, atunci nu există nici o obiecție la aceasta, odată ce o face cu niyyat de raja și odată ce recomandarea sau nerecomandarea acesteia nu este stabilită.
Dacă în timpul rugăciunilor individuale o persoană este într-atât de chinuită de îndoieli și temeri, încât ar duce la invalidarea rugăciunilor, atunci, dacă își găsește liniștea necesară doar în rugăciunile colective, trebuie să ofere rugăciuni în adunarea cu ceilalți.
Dacă un tată sau o mamă îi poruncește fiului să ofere rugăciuni în adunare, atunci, ca precauție recomandată, el trebuie să-i de ascultare părintelui. Dacă porunca este dată din iubire părintească și dacă neascultarea acesteia ar cauza neplăceri sufletești părintelui, atunci este haram pentru fiu să nu se supună, chiar dacă faptul nu atrage o mânia părintească evidentă.
Ca precauție, rugăciunile mustahab nu pot fi oferite în adunare, sub nici o circumstanță. Excepția o fac rugăciunile de invocare a ploii (istisqa) sau rugăciunile care au fost obligatorii la un timp anume și care, mai apoi, au devenit mustahab cum, de exemplu, rugăciunile ce se fac la Eid ul-Fitr și Eid ul-Azha, rugăciuni care sunt obligatorii în prezența lui Ma’sum Imam (a.s.), dar care devin mustahab odată cu ocultarea acestuia.
Dacă un anumit Imam conduce o adunare în rugăciunile zilnice, atunci cineva poate să-l urmeze în oricare din rugăciunile zilnice.
Dacă Imamul unei adunări oferă propriile sale rugăciuni-qadha sau se roagă în numele altei persoane ale cărei rugăciuni-qadha sunt în mod sigur de făcut, atunci poate fi urmat. Cu toate acestea, în general, dacă Imamul oferă qadha, fie pentru sine, fie în numele altcuiva, atunci, ca precauție, persoanei nu-i este permis să-l urmeze pe Imam când rugăciunile pe care le oferă nu sunt bazate pe o precauție similară cu cea a Imamului. [Privitor la asemănarea de precauție a celor doi], nu este obligatoriu ca adeptul să nu poată avea alt motiv pentru precauția sa.
Atât timp cât o persoană nu poate să-l urmeze pe un Imam, atât timp cât nu știe cu siguranță dacă rugăciunile Imamului sunt din cele obligatorii sau din cele recomandate.
Ca o adunare să fie validă [în actele sale] o condiție este ca să nu existe nici un fel de obstrucție între Imam și adept, între un adept și un alt adept, acesta din urmă fiind pentru primul o legătură cu Imamul. O obstrucție înseamnă ceva care-i separă, indiferent dacă e vorba de ceva ce îi împiedică să se vadă reciproc (o perdea, un perete) sau dacă este ceva ce nu-i împiedică să se vadă (un perete de sticlă). Ca urmare, în oricare moment al rugăciunilor, dacă există o piedică vizuală între Imam și adept ori între adepți, piedică ce rupe legătura între credincioși, atunci adunarea este invalidată. În schimb, femeile sunt excluse de la regula aceasta, fapt ce se va explica mai încolo.
Dacă persoanele ce se află la capătul primului rând nu pot să-l vadă pe Imam din cauza lungimii șirului, atunci, chiar așa, se consideră că-l pot urma pe Imam; la fel, dacă rândurile din spate sunt foarte lungi și persoanele din cel mai depărtat ungher nu pot vedea rândul din față, atunci, chiar așa, se consideră că pot urma întreaga adunare.
Dacă rândurile adunării se extind până la poarta moscheii, rugăciunile unei persoane care se află în fața porții, stând în spatele rândului, vor fi valide, iar rugăciunile adepților care stau în urma sa, vor și acestea valide. De fapt, vor fi valide tuturor celor care se află în ambele părți și care, prin intermediul unui din adepții prezenți, sunt în conexiune cu adunarea credincioșilor.
Dacă o persoană care stă în spatele unui stâlp nu este conectată cu Imamul prin intermediul altui adept, atunci nu se poate spune că urmează pe Imam.
Locul de ședere al Imamului nu trebuie să fie mai înalt decât locul adepților, câtă vreme diferența de înălțime este neglijabilă. Dacă podeaua este ușor în pantă, atunci Imamul trebuie să stea pe partea mai ridicată; în schimb, dacă panta este nesemnificativă, încât oamenii consideră podeaua ca fiind plană, atunci nu există vreo obiecție.
În rugăciunile colective, dacă locul unde stau adepții este mai înalt decât locul Imamului, nu există obiecție față de asta. Însă dacă locul adepților este într-atât de înalt că nu se mai poate considera că s-au adunat cu toții, atunci adunarea nu este validă.
Dacă un copil, care are deja discernământ și care este în stare să distingă binele de rău, se află între două persoane din același rând, creând astfel o distanță, atunci rugăciunile în adunare ale celor două persoane sunt valide câtă vreme nu au cunoștință ca namaz a copilului să fi devenit invalidă.
Dacă după takbir a Imamului, persoanele care se află în primul rând sunt gata de rugăciuni și se pregătesc să spună takbir, atunci o persoană care stă în rândul din spate poate să spună de asemenea takbir. Totuși, precauția recomandată este aceea că persoana trebuie să aștepte până ce s-a rostit takbir în rândul din față.
Dacă o persoană știe că rugăciunile cuiva din primul rând sunt invalide, atunci nu poate urma pe Imam aflându-se în rândurile din spate; în schimb, cînd persoana nu este sigură dacă rugăciunile celor din față sunt ori nu valide, ea poate să-l urmeze pe Imam.
Dacă o persoană știe că rugăciunile Imamului sunt invalide, ca în cazul în care Imamul nu a realizat wudhu și fiind posibil ca însuși Imamul să nu fie conștient de asta, atunci nu-l poate urma pe Imamul respectiv.
Dacă adeptul află după rugăciunile colective că Imammul nu este o persoană justă (‘ Adil), ori că este necredincios, ori că rugăciunile Imamului sunt invalide pentru un motiv oarecare, cum ar fi faptul de-a fi omis wudhu, atunci, chiar așa, rugăciunile adeptului sunt valide.
Dacă în timpul realizării de namaz o persoană are dubii de l-a urmat sau nu pe Imam, atunci se va baza în soluționare pe acele semne care o conduc către răspunsul pozitiv, că l-a urmat. De exemplu—dacă persoana ascultă în tăcere la recitarea (qir’āt) Imamului, atunci trebuie să completeze rugăciunile împreună cu adunarea. Însă dacă se află într-o situație când asemenea decizie nu poate fi luată, atunci trebuie să-și completeze rugăciunile ca pe cele oferite individual, separat (furada).
Dacă în timpul rugăciunilor colective o persoană decide să se separe fără motiv justificat, formulând intenție de rugăciune separată (furada), atunci rugăciunile făcute de ea în colectiv sunt invalide, însă rugăciunea separată va fi validă. Acest fapt este valabil atât timp cât persoana nu a acționat conform cu regulile privitoare la rugăciunile-furada ori atât timp cât nu a făcut vreo acțiune ce invalidează rugăciunile-furada, faptul de-a fi făcut o înclinare (rukū’) în plus, de exemplu. De fapt, în anumite situații, rugăciunile persoanei vor fi valide chiar dacă nu a urmat regulile rugăciunilor separate (furada). De exemplu—dacă persoana nu are de la început intenția să se separe de ceilalți și, drept urmare, nu recită qir’āt, însă realizează rukū’, atunci rugăciunea sa devine validă odată ce este transformată [prin intenție] în rugăciune-furada.
Dacă, pe baza unui motiv bine întemeiat, un adept formulează intenția pentru rugăciune-furada după ce Imamul a recitat sūrah al-Hamd și altă Sūrah, atunci nu va fi necesar pentru el să mai recite al-Hamd și altă sūrah. Însă dacă adeptul își formulează intenția de furada înainte ca Imamul să fi completat sūrah al-Hamd și cealaltă Sūrah, atunci va fi necesar ca să recite partea recitată de către Imam.
Dacă o persoană își formulează intenția de rugăciune separată în timpul rugăciunilor colective, atunci nu mai poate reveni [formulând o nouă intenție] la rugăciunile colective. Însă, dacă este indecis de să formuleze ori nu intenția de furada, iar apoi decide ca să termine rugăciunile împreună cu adunarea, atunci rugăciunile sale împreună cu ceilalți sunt valide.
Dacă o persoană are dubii de a formulat sau nu intenția pentru rugăciune-furada în timpul rugăciunilor colective, atunci trebuie să considere că nu a formulat intenția.
Dacă o persoană se alătură Imamului când acesta face rukū’, participând la înclinarea făcută de către Imam, atunci rugăciunea sa este validă, chiar dacă Zikr rostită de către Imam ar putea să se fi terminat. Faptul va fi considerat ca o rak’ah. Totuși, dacă persoana face ea însăși rukū’, pierzând oportunitatea de-a face rukū’ realizată de Imam, atunci ea poate completa propriile rugăciuni ca rugăciuni-furada.
Dacă o persoană, care se alătură Imamului când acesta se află în postura înclinată, făcând ea însăși înclinarea, însă, pe măsură realizării, devine nesigură de s-a sincronizat ori nu cu rukū’ a Imamului, atunci, dacă îndoiala se ivește după ce va fi terminat rukū’, rugăciunea sa colectivă va fi validă; în caz contrar, persoana poate să-și completeze rugăciunile, formulând intenția de rugăciuni-furada.
Dacă o persoană se unește Imamului când acesta este în postura înclinată, însă înainte de-a se înclina ea însăși Imamul își înalță capul din înclinarea sa, atunci persoana are alternativa fie de a-și completa rugăciunile ca furada, fie de-a continua împreună cu Imamul până se face prosternarea (sajdah), formulându-și intenția de qurbat. Apoi, când revine în poziția verticală, poate să rostească alt takbir decât Takbirat ul-Ihram, ca o Zikr generală, și să continue rugăciunile împreună cu adunarea.
Dacă o persoană se alătură Imamului încă de la începutul rugăciunilor sau în timp ce acesta recită al-Hamd și altă Sūrah și se întâmplă astfel că înainte de-a face ea însăși rukū’ Imamul înalță capul din înclinarea sa, atunci rugăciunile persoanei sunt valide.
Dacă persoana sosește la rugăciuni când Imamul recită ultima tashahhud și dacă dorește să dobândească thawab (răsplată de la ‘Allāh pentru faptele bune) prin rugăciunile colective, atunci, după ce va fi formulat niyyat, trebuie să se așeze, să pronunțe takbirat ul-ehram, să recite tashahhud împreună cu Imamul (fără salām) și să aștepte până ce Imamul spune salām a rugăciunilor. După acestea, trebuie să se ridice în picioare și— fără să formuleze niyyat, fără să spună takbir—să înceapă a recita sūrah al-Hamd și altă Sūrah, considerând faptul ca fiind prima rak’ah a rugăciunilor sale.
Adepții nu trebuie să stea în fața Imamului și, ca precauție obligatorie, atunci când adepții sunt numeroși, ei nu trebuie să stea în aceeași linie cu Imamul. Dacă însă este doar un singur adept, atunci acesta poate sta în aceeași linie cu Imamul.
Dacă Imamul este un bărbat, iar adeptul este o femeie, și dacă există o perdea sau ceva similar între femeie și Imam, sau între femeie și alt adept bărbat există o perdea, însă femeia este conectată la Imam prin intermediul adeptului bărbat, atunci faptul nu este problematic.
Dacă după începutul rugăciunilor se interpune o perdea ori ceva similar între adept și Imam, sau între doi adepți, unul fiind conectat la Imam prin celălalt, atunci adunarea va fi invalidată și pentru adept va fi necesar ca să acționeze conform cu obligațiile relative la furada.
Ca precauție obligatorie, distanța dintre locul unde adeptul realizează prosternarile (sajdat) și locul de ședere al Imamului nu trebuie să fie mai mare de 1 picior (ca distanță); aceeași regulă se aplică și-n cazul adeptului care este conectat la Imam prin altcineva, care se găsește în față. Precauția recomandată este ca distanța dintre rânduri să fie suficientă ca persoanele să poată face prosternările.
Dacă un adept este în legătură cu Imamul prin intermediul unei persoane care se află în lateral și nu prin cineva aflat în față, atunci precauția obligatorie este să nu se afle la o distanță mai mare de un picior [ca unitate de lungime] față de credincioșii aflați pe laterale.
Dacă în timpul rugăciunilor există o distanță de 1 picior între adept și Imam ori între adept și persoana prin care este conectat la Imam, atunci adeptul se va considera ca fiind izolat și, prin urmare, poate să-și continue rugăciunile ca rugăciuni individuale (furada).
Dacă se termină rugăciunile tuturor persoanelor care se află în rândul din față și ele nu reiau rugăciunile colective, atunci rugăciunile colective ale persoanelor aflate în rândurile din spate sunt invalide. De fapt, chiar dacă se reiau rugăciunile în primul rând, validitatea rugăciunilor colective făcute de către oamenii din rândurile următoare este chestionabilă.
Dacă o persoană i se alătură Imamului în a doua rak’ah, atunci nu este necesar să recite sūrah al-Hamd și altă Sūrah; ea poate însă recita [făcând] qunūt și tashahhud împreună cu Imamul, iar precauția este ca, la vremea recitării de tashahhud, să-și țină degetele mâinilor și partea interioară a picioarelor pe sol și să-și ridice genunchii. După tashahhud, trebuie să se ridice în picioare odată cu Imamul și să recite al-Hamd și altă Sūrah. Când nu are timp să recite altă Sūrah, trebuie să completeze al-Hamd și să facă rukū’ odată cu Imamul; iar când nu poate face rukū’ odată cu Imamul, poate să întrerupă sūrah al-Hamd și să se izoleze; în acest ultim caz însă, precauția recomandată este să-și completeze rugăciunile ca rugăciuni-separate (furada).
Dacă o persoană i se unește Imamului când acesta se află la a II-a rak’ah dintr-o rugăciune de 4 rak’āt, atunci, în rak’ah secundă pe care o face—și care este în timpul celei de-a III-a rak’ah a Imamului—trebuie să se așeze după ce va fi făcut 2 prosternări (sajdat), să recite părțile wajib ale tashahhud și apoi să se ridice în picioare. Dacă nu are timp să recite de 3 ori Tasbihat Arba ‘ ah, atunci poate să o recite o dată și să se unească Imamului în realizarea de rukū’.
Dacă Imamul se află la al III-lea sau al IV-lea rak’ah și o persoană știe că de i se unește în rugăciune, recitând al-Hamd, nu va fi în stare să-l ajungă din urmă pe Imam în rukū’ pe care-o face, atunci, ca precauție obligatorie, trebuie să aștepte până ce Imamul începe rukū’ și apoi să i se unească.
Dacă o persoană i se unește Imamului când acesta se află în qiyam ce ține de al III-lea sau al IV-lea rak’ah, atunci trebuie să recite sūrah al-Hamd și altă Sūrah; dacă însă nu are timp pentru cealaltă Sūrah, atunci trebuie să completeze al-Hamd și să i se unească Imamului în rukū’. Mai mult—dacă persoana nu are timp nici chiar pentru al-Hamd, atunci poate s-o lase necompletată și să i se unească Imamului în realizarea de rukū’; în acest caz însă, precauția recomandată este să comute intenția-acțiunea pentru rugăciune-furada.
În cazul unei persoane care știe că, realizând complet cealaltă Sūrah ori qunūt, nu va fi în stare să i se unească Imamului în rukū’ ce-o face, sau în cazul în care intenționat recită cealaltă Sūrah ori qunūt, pierzând astfel unirea cu Imamul în qunūt, atunci rugăciunile sale colective sunt invalide și va trebui să acționeze conform regulilor privitoare la rugăciunile-furada.
Dacă o persoană crede că, de va începe cealaltă Sūrah ori de o va completa, va ajunge să i se unească Imamului în rukū’—dar asta cu condiția ca recitarea de sūrah să nu ia prea mult timp—atunci este mai bine ca persoana să înceapă Sūrah ori s-o completeze, în cazul că deja a început-o. Când recitarea celeilalte Sūrah ar lua prea mult timp, la modul de-a nu mai semăna cu o rugăciune în adunare, atunci persoana nu trebuie s-o înceapă; când totuși a început-o, trebuie să n-o mai completeze.
Dacă o persoană este sigură că, recitând cealaltă Sūrah, este în stare să i se alăture Imamului în rukū’, însă făcând această acțiune, pierde sincronizarea cu Imamul în rukū’, atunci, chiar așa fiind, rugăciunile sale colective sunt valide.
Dacă Imamul stă și adeptul nu știe la care din rak’āt se află Imamul, atunci i se poate alătura Imamului, însă trebuind ca, după ce formulează niyyat de qurbat, să recite al-Hamd și cealaltă Sūrah, chiar dacă mai apoi află că Immul se afla de fapt la prima sau a doua rak’ah.
Dacă, având impresia că Imamul se află la prima ori a doua rak’ah, o persoană nu recită sūrah al-Hamd și cealaltă Sūrah și, după ce va fi făcut rukū’, își dă seama că Imamul era de fapt la a III-a ori a IV-a rukū’, atunci trebuie să recite al-Hamd și cealaltă Sūrah; dacă totuși nu are timp suficient pentru asta, atunci trebuie să procedeze conform regulei #1451.
Dacă, având impresia că Imamul se află la a III-a ori a IV-a rak’ah, o persoană recită sūrah al-Hamd și cealaltă Sūrah și, înainte sau după ce va fi făcut rukū’, își dă seama că Imamul era de fapt la prima ori a II-a rukū’, atunci rugăciunile persoanei respective sunt valide. În schimb, dacă își dă seama de acestea în timpul recitării al-Hamd și a celeilalte Sūrah, atunci nu va fi necesar să le completeze.
Dacă o rugăciune colectivă începe în timp ce o persoană realizează o rugăciune mustahab, iar persoana nu este sigură că, de va completa rugăciunile mustahab, va fi în stare să se unească rugăciunilor colective, atunci este recomandabil să lase la o parte rugăciunile mustahab și să participe la cele colective. De fapt, dacă nu este sigur de va fi în stare să participe la prima rak’ah, atunci trebuie să urmeze regula prezentă.
Dacă o rugăciune colectivă începe în timp ce o persoană oferă o rugăciune de 3 sau 4 rak’ah și dacă persoana nu a început încă rukū’ din a III-a rak’ah—fiind de altfel nesigură dacă după completare va fi înstare să se unească rugăciunilor colective—atunci, este recomandabil să încheie rugăciunile formulând intenție pentru rugăciuni mustahab de 2 rak’āt și să se alăture rugăciunilor colective.
Dacă rugăciunile Imamului se termină, însă adeptul încă mai recită tashahhud sau prima salutare (salām), atunci adeptul nu trebuie să formuleze intenție pentru rugăciuni-furada.
Dacă adeptul este întârziat cu o rak’ah față de Imam, atunci, când Imamul recită tashahhud din ultima rak’ah, este mai bine pentru adept să-și plaseze degetele mâinilor și partea interioară a tălpilor pe sol, să-și înalțe genunchii, să aștepte astfel până ce Imamul spune salām a rugăciunilor și apoi să se ridice în picioare. Dacă în acel moment adeptul formulează niyyat pentru rugăciuni-furada, nu este nici o problemă.

Calificarea unui Imam pentru rugăciunile colective

Imamul care conduce rugăciunile colective trebuie să fie:

adult (bāligh)
sănătos (mental)
ithna ‘ Asharia Shi ‘ ah
‘Adil
de naștere legitimă
capabil de a oferi corect rugăciunile

Mai mult de atât, dacă adeptul este bărbat [matur], Imamul trebuie să fie bărbat [matur]. Faptul de a urma un băiat de 10 ani este o problemă ishkal [pe care doar ‘Allāh o poate decide].

Dacă o persoană, care a considerat cândva că un Imam anume era și ‘ adil, se îndoiește în prezent că respectivul Imam ar mai fi ‘ adil, atunci, [chiar așa fiind], ea poate să-l urmeze.
O persoană care oferă rugăciuni în picioare nu poate urma pe cineva care oferă rugăciuni stă așezat sau întins, iar o persoană care oferă rugăciuni în poziție așezată (pe genunchi) nu poate urma pe cineva care oferă rugăciuni în timp ce este în poziție culcată.
O persoană care oferă rugăciuni așezată poate urma pe cineva care oferă rugăciuni în aceeași poziție. Dacă însă o persoană oferă rugăciuni în timp ce stă culcată, faptul de-a urma pe cineva care se află în poziție așezată ori culcată este o problemă ishkal.
Dacă în baza unui motiv întemeiat un Imam conduce rugăciunile îmbrăcat cu haine najis, ori după ce va fi făcut tayammum sau jabira wudhu, atunci, chiar așa fiind, este permis a fi urmat.
Dacă un Imam suferă de incontinență, în urma căreia mușchii excreției nu pot fi controlați, atunci, chiar așa, el poate fi urmat. O femeie care nu este în timpul menstrei poate urma o femeie care are menstruație.
Este mai bine ca o persoană care are pete pe piele sau suferă de lepră să nu conducă rugăciunile colective și, pe baza unei precauții obligatorii, nu trebuie urmată o persoană care a fost supusă unei pedepse conform Legii islamice.

Reguli privind rugăciunile colective

Când un adept își formulează propria intenție (niyyat), trebuie să-l numească pe Imam, fără a fi necesar să-i știe și numele. Dacă persoana formulează niyyat cum că îl urmează pe Imamul ce conduce adunarea prezentă, atunci rugăciunile sale sunt valide.
Pentru adept este necesar să recite el însuși toate părțile rugăciunilor, cu excepția Sūrah al-Hamd și a celeilalte Sūrah. Totuși, dacă prima sau a doua rak’ah coincide cu a III-a sau a IV-a rak’ah a Imamului, atunci trebuie să recite (singur) al-Hamd și cealaltă Sūrah.
Dacă adeptul aude al-Hamd și cealaltă Sūrah a Imamului în prima și a doua rak’ah ce țin de rugăciunile-fajr, sau maghrib, sau isha, atunci nu trebuie să le recite, chiar dacă ar putea să nu distingă cuvintele. Dacă nu aude vocea Imamului, atunci este recomandabil să recite al-Hamd și cealaltă Sūrah în tăcere, iar dacă, din greșeală, le recită cu voce mai tare, nu este nici o problemă.
Dacă un adept aude doar o parte din cuvintele recitate de către Imam din sūrah al-Hamd și cealaltă Sūrah, atunci trebuie să recite cât de mult din ceea ce nu aude.
Dacă un adept recită din greșeală sūrah al-Hamd și cealaltă Sūrah ori le recită gândind că vocea pe care a auzit-o nu era vocea Imamului, mai târziu dându-și seama că era de fapt vocea Imamului, atunci rugăciunile sale sunt valide.
În cazul în care unui adept i se pare că ar auzi vocea Imamului, ori dacă nu este sigur de aude vocea Imamului sau a altcuiva, atunci poate recita singur al-Hamd și cealaltă Sūrah.
În prima și a doua rak’ah ale rugăciunilor-zuhr sau ale rugăciunilor-asr adeptul nu trebuie să recite sūrah al-Hamd și cealaltă Sūrah și este mustahab ca în locul lor să recite zikr.
Adeptul nu trebuie să spună Takbirat ul-Ehram înainte de-a o face Imamul; de fapt, ca precauție obligatorie, adeptul nu trebuie să spună takbir până ce takbir a Imamului nu este completată.
Dacă, din greșeală, adeptul spune salām înainte ca s-o facă Imamul, atunci, chiar așa, rugăciunea sa este validă și nu este necesar să spună salām din nou, împreună cu Imamul. Și chiar dacă spune salām intenționat înainte s-o fi făcut Imamul, nu există vreo obiecție.
Dacă un adept recită unele părți ale rugăciunilor (însă altele decât Takbirat ul-ehram) înainte de-a o face Imamul, nu există vreo obiecție. Însă dacă le aude recitate de către Imam ori dacă știe când va fi să le recite Imamul, atunci, precauția recomandată este ca să nu le recite înaintea Imamului.
Pe lângă ceea ce este recitat în cadrul rugăciunilor, este necesar ca adeptul să realizeze toate acele acțiuni precum rukū’ și sajdah împreună cu Imamul ori la puțin timp după acesta; dacă totuși le realizează intenționat înaintea Imamului sau după ce va fi amânat destul de mult, atunci rugăciunile sale în colectiv sunt nule. Totuși, dacă transformă acțiunile respective în acțiuni-furada, atunci rugăciunile sunt valide.
Dacă, din greșeală, un adept își înalță capul din rukū’ înainte de-a o face Imamul și dacă Imamul încă este înclinat, atunci adeptul trebuie să revină la rukū’ și să ridice capul când o va face Imamul. În acest caz, rukū’ ce-o va face în plus, care, de altfel, este o acțiune esențială (rukn), nu invalidează rugăciunile. Cu toate acestea, dacă Imamul își înalță capul înainte ca adeptul să se fi sincronizat cu el, atunci, ca precauție, rugăciunile adeptului vor fi nule.
Dacă, din greșeală, adeptul își înalță capul și vede că Imamul se află încă în sajdah, atunci, ca precauție, trebuie să revină la realizarea de sajdah; dacă însă adeptul își înalță iarăși capul mai repede decât Imamul, atunci, hiar așa fiind, rugăciunile nu sunt invalide, cu toate că li s-a adăugat un act esențial (rukn).
Dacă, din greșeală, o persoană își înalță capul înaintea Imamului, însă revenind la prosternare (sajdah), își dă seama că Imamul și-a înălțat deja capul, atunci rugăciunea sa este validă. Însă dacă faptul se petrece în ambele sajdat, atunci, ca precauție, rugăciunea sa este invalidă.
Dacă, din greșeală, un adept își înalță capul din înclinare (rukū’) ori din prosternare (sajdah) înaintea Imamului și, fie din neatenție, fie gândind că nu va ajunge să se sincronizeze cu Imamul, nu revine la rukū’ ori sajdah, atunci, chiar așa, rugăciunea sa colectivă este validă.
Dacă adeptul își înalță capul din sajdah și vede că Imamul este încă în prosternare și, în încercarea de sincronizare cu Imamul, gândește că pentru Imam este prima sajdah— când de fapt, își dă seama mai apoi că Imamul era de fapt a doua sajdah a Imamului—atunci el, adeptul, trebuie să-și considere de asemenea propria sajdah ca fiind secundă. Dacă însă adeptul face sajdah gândind că o face odată cu a doua sajdah a Imamului, aflând mai apoi că, de fapt, era prima a Imamului, atunci trebuie să se unească Imamului atât în acea sajdah,cât și în următoarea. În ambele cazuri, totuși, după ce va fi completat rugăciunile colective, este mai bine dacă adeptul se roagă din nou.
Dacă, din greșeală, un adept începe rukū’ înaintea Imamului și își dă seama că, de-și înalță capul, ar putea fi în timp cu Imamul la recitarea de către acesta a unei părți din qir’āt (sūrah), atunci—în cazul în care procedează astfel, ajungând să facă rukū’ împreună cu Imamul—rugăciunile sale sunt valide. Dar dacă, intenționat, nu revine la rukū’, rugăciunile sale sunt invalide.
Dacă, din greșeală, un adept începe rukū’ înaintea Imamului și își dă seama că de ar reveni la starea de qiyam, nu va ajunge să se sincronizeze cu Imamul în nici o parte din recitarea (qir’āt) pe care o face Imamul, atunci—în cazul că-și înalță capul cu scopul de-a oferi rugăciuni odată cu Imamul și face din nou rukū’ împreună cu Imamul—rugăciunile sale sunt valide. De asemenea, dacă intenționat nu revine la starea de qiyam, rugăciunile sale sunt valide și vor fi considerate ca rugăciuni-furada.
Dacă, din greșeală, adeptul începe să facă sajdah înaintea Imamului și își înalță capul cu intenția de-a se uni în acțiuni Imamului, atunci, realizând sajdah odată cu Imamul, rugăciunile sale colective sunt valide. Chiar dacă în cazul acesta nu revine la sajdah intenționat, rugăciunile sale vor fi valde, însă se vor transforma în rugăciuni-furada.
Dacă, din greșeală, Imamul recită qunūt într-o rak’ah care nu are qunūt ori dacă recită tashahhud într-o rak’ah care nu are tashahhud, atunci adeptul nu trebuie să facă la fel. Cu toate acestea, adeptul nu poate să înceapă rukū’ înaintea Imamului și nici să revină din rukū’ la poziția verticală înainte Imamului. De fapt, trebuie să aștepte până ce Imamul termină qunūt sau tashahhud, iar apoi să ofere împreună cu acesta partea rămasă din rugăciuni.

Linii directoare pentru Imam și adept

Dacă există doar un adept este mustahab ca să stea în partea dreaptă a Imamului, iar dacă există doar o adeptă, aceasta trebuie să stea tot la dreapta Imamului, însă ușor mai în spate, astfel că, atunci când realizează sajdah, capul ei să fie pe aceeași linie cu genunchii Imamului. Dacă în adunare se află doar un bărbat ori dacă există doar un bărbat și mai multe femei, atunci bărbatul se va poziționa la dreapta Imamului, iar femeile vor sta în spatele Imamului. Atunci când în adunare sunt mai mulți bărbați și doar o singură femeie (ori mai multe), atunci bărbații vor sta în spatele Imamului, iar femeile, în spatele bărbaților.
Dacă Imamul și adepții sunt cu toții femei, precauția obligatorie este ca toți să stea în aceeași linie, fapt însemnând că Imamul nu trebuie să stea în fața celorlalte.
Este mustahab ca Imamul să se plaseze în mijlocul liniei de adepți, iar persoanele învățate și religioase să ocupe primul rând.
Este mustahab ca rândurile adunării să fie aranjate ordonat și să nu existe nici un gol între persoanele aflate pe același rând, persoanele trebuind să stea alăturate umăr la umăr.
Este mustahab ca după ce s-a pronunțat qadqa matis salah, adepții să se ridice.
Este mustahab ca Imamul adunării să țină cont de condițiile [psihofizice] ale celor ce pot fi infirmi sau slăbiți și să nu prelungească qunūt, rukū’ ori rak’ah, excepție făcând cazul în care Imamul știe că respectivele persoane se află deja în postura înclinată [și nu dau semne că ar suferi vreun neajuns].
Este mustahab ca atunci când recită cu voce tare sūrah al-Hamd, cealaltă Sūrah și zikr, Imamul să se facă auzit tuturor; dar trebuie să se aibă grijă atunci când vocea nu este nefiresc de tare.
Dacă în timp ce realizează rukū’ Imamul își dă seama că o persoană abia venită vrea să i se alăture, atunci este recomandabil ca să dubleze timpul de realizare a înclinării (rukū’). După aceasta, se va ridica la verticală, chiar dacă în timp ce face asta își dă seama că a mai sosit și vrea să se integreze altcineva.

Fapte ce sunt makrūh în cadrul rugăciunilor colective

Dacă există un loc liber în rândurile adunării, este makrūh ca o persoană să stea singură, izolată.
Este makrūh ca un adept să recite în adunare zikr de o asemenea manieră încât să fie auzit de către Imam.
Este makrūh ca un călător care oferă rugăciunile-zikr, sau cele asr, sau cele isha, în forma prescurtată de 2 rak’āt să se ia (în realizarea acțiunilor) după o persoană care nu este călător. Invers, privitor la numitele rugăciuni, este makrūh ca o persoană ce nu este călător să se ia după o persoană ce este călător.

Namāz-e-Ayat

Namāz-e-ayat, ale cărei metode vor fi explicate mai târziu, devin obligatorii datorită următoarelor patru evenimente naturale:

eclipsa de soare;
eclipsa de lună;

Rugăciunile devin obligatorii (wajib), chiar dacă Luna și Soarele sunt și numai parțial eclipsate, chiar dacă nu generează nici un fel de teamă [în cel ce le vede].

cutremurul; ca precauție obligatorie, o persoană va face rugăciunile-semnelor, chiar dacă nu este înspăimântată;
tunetele și fulgerele, ciclonul roșu și negru, alte fenomene cerești asemănătoare, care înspăimântă pe cei mai mulți dintre oameni; la fel, ca precauție recomandată, rugăciunile-ayat vor fi oferite în cazul evenimentelor terestre cum retragerea apelor mării, alunecările de teren montane, evenimente ce de obicei nasc frică.

Atunci când câteva evenimente, care fac namāz-e-ayat obligatorii, se petrec simultan, cineva trebuie să ofere namāz-e-ayat pentru fiecare din ele. De exemplu, dacă au loc în același timp o eclipsă de soare și un cutremur, atunci o persoană trebuie să ofere namāz-e-ayat distincte pentru fiecare din cele două evenimente.
Dacă pentru o persoană există obligația de-a face un număr de rugăciuni-qadha relative la namāz-e-ayat—și aceasta indiferent dacă au devenit obligatorii pentru unul și același fapt, cum ar fi repetarea de trei ori a eclipsei de soare (sic!), ori indiferent dacă este vorba de 3 evenimente diferite, cum ar fi eclipsă de soare, de lună și cutremur de pământ— atunci nu este necesar pentru persoana care oferă rugăciunile-qadha să specifice în timp ce le face pentru care anume din evenimente oferă rugăciunile.
Faptul de-a oferi namāz-e-ayat este obligatoriu numai pentru locuitorii acelui oraș în care se petrece evenimentul natural și nu este obligatoriu pentru locuitorii celorlalte așezări.
Timpul de realizare pentru namāz-e-ayat începe odată cu eclipsa și continuă până ce aceasta se termină. Totuși este mai bine să nu se amâne până ce începe ieșirea din eclipsă a astrului, chiar dacă terminarea de namāz-e-ayat poate coincide cu această ieșire din eclipsă.
Dacă o persoană amână să ofere namāz-e-ayat până ce soarele sau luna începe să iasă din eclipsă, atunci niyyat de ‘ada (intenția de-a se ruga în timpul prescris) va fi validă; însă dacă oferă rugăciunile după ce se va fi terminat eclipsa, persoana trebuie să formuleze niyyat pentru qadha.
Dacă durata eclipsei de soare ori de lună îngăduie un timp pentru o rak’ah sau mai puțin, atunci namāz-e-ayat poate fi oferit cu intenția pentru ada. La fel, dacă în timpul eclipsei persoana are destul timp la dispoziție, însă amână până ce, înainte de-a se fi terminat eclipsa, nu mai are timp decât pentru o rak’ah, atunci va trebui să se roage formulând niyyat pentru ada (de-a face în perioada de timp prescrisă).
Când are loc un cutremur, tunete însoțite de fulgere și alte evenimente asemănătoare, persoana trebuie să ofere namāz-e-ayat imediat, fără nici un fel de amânare, însă dacă evenimentele acestea continuă pentru mai mult timp, faptul de-a se ruga imediat nu este obligatoriu. În cazul în care cineva amână atunci când nu ar trebui să amâne, atunci, ca precauție recomandată, trebuie să ofere namāz-e-ayat fără a formula intenție pentru ada ori pentru qadha.
Dacă o persoană nu știe că are loc o eclipsă de soare ori de lună și află despre aceasta abia după ce s-a terminat, atunci, dacă a fost o eclipsă totală, trebuie să realizeze qadha corespunzătoare [pentru namāz-e-ayat]. Dacă eclipsa a fost parțială, atunci nu trebuie să ofere qadha.
Dacă anumite persoane spun că soarele ori luna au fost eclipsate, dar persoana care aude despre asta nu este convinsă de ce spun acestea și, drept consecință, nu oferă namāz-e-ayat, atunci, în cazul în care se dovedește mai apoi că spusele au fost adevărate și în cazul în care a fost o eclipsă totală, persoana trebuie să ofere namāz-e-ayat. Dacă doi oameni spun că soarele sau luna au fost eclipsate—oameni pe care persoana nu-i consideră ca fiind ‘adil, însă dovedindu-se mai apoi că de fapt sunt ‘adil—atunci se aplică aceeași regulă.
Dacă o persoană este convinsă de afirmația acelora care cunosc timpul eclipselor solare și lunare conform calculelor astronomice, atunci ea trebuie să realizeze namāz-e-ayat. De asemenea, dacă știutorii informează persoana că soarele sau luna va suferi eclipsă într-un timp anume, spunându-i și de durata eclipsei, atunci persoana trebuie să le ia de adevărate cuvintele și să acționeze în consecință.
Dacă o persoană și dă seama că namāz-e-ayat pe care a oferit-o este invalidă, atunci trebuie s-o realizeze din nou; dacă însă timpul de realizare a acesteia a trecut, trebuie să ofere qadha corespunzătoare.
Dacă la vremea realizării rugăciunilor zilnice pentru o persoană devine obligatorie namāz-e-ayat și persoana are destul timp la dispoziție pentru ambele, atunci ea poate oferi prima oară oricare din cele două. Dacă este puțin timp pentru una dintre ele, persoana trebuie să ofere mai întâi acea rugăciune, iar dacă timpul este prea puțin pentru amândouă, atunci trebuie să ofere mai întâi rugăciunile zilnice.
Dacă în timpul rugăciunilor zilnice o persoană își dă seama că timpul pentru namāz-e-ayat este scurt și dacă și timpul pentru rugăciunile zilnice este scurt, atunci persoana trebuie să completeze întâi rugăciunile zilnice și apoi să ofere namāz-e-ayat. Însă dacă timpul pentru rugăciunile zilnice nu este scurt, atunci persoana le poate întrerupe, poate oferi namāz-e-ayat și apoi să reia rugăciunile zilnice.
Dacă în timp ce oferă namāz-e-ayat o persoană își dă seama că timpul pentru rugăciunile zilnice este scurt, atunci trebuie să lase la o parte namāz-e-ayat și să înceapă să facă rugăciunile zilnice. După ce va fi completat rugăciunile zilnice, însă înainte de-a fi făcut ceva care invalidează rugăciunile, persoana trebuie să reia namāz-e-ayat de la punctul de unde le-a lăsat.
Dacă o eclipsă de soare ori de lună, tunete, fulgere sau oricare evenimente asemănătoare au loc în timp ce o femeie se află cu sângerare menstruală ori post-partum, atunci ea nu va avea obligația de-a oferi namāz-e-ayat și nici qadha corespunzătoare.

Metodă în oferirea de Namāz-e-Ayat

Namāz-e-Ayat consistă din 2 rak’āt și există 5 rukū’ în fiecare rak’ah. Metoda de realizare este următoarea: după ce a formulat niyyat pentru oferirea de rugăciuni, persoana trebuie să spună takbir (Allahu Akbar), să recite surah al-Hamd și cealaltă Surah, realizând apoi rukū’. După acestea, trebuie să stea în picioare și să recite surah al-Hamd, cealaltă Surah, realizând apoi altă rukū’. Această acțiune trebuie să o repete de 5 ori, iar după a V-a rukū’, trebuie să realizeze 2 sajadāt. Se va ridica apoi în picioare și va realiza a II-a rak’ah de aceeași manieră ca prima dată. În cele din urmă, trebuie să recite tashahhud și salam.
Namāz-e-Ayat mai poate fi oferită și în felul următor:

După ce a formulat niyyat pentru oferirea de namāz-e-ayat, persoanei îi este îngăduit să spună takbir și să recite surah al-Hamd; va împărți apoi versete celeilalte Surah în cinci părți și fără a recita surah al-Hamd între acestea—va face de 5 ori acțiunea de a recita una din părți (care poate avea un verset, mai mult, sau mai puțin)și de-a realiza o înclinare (rukū’). De exemplu persoana poate face astfel:

spune „Bismillahir Rahmanir Rahim” cu intenția de-a recita surah al-Ikhlas, realizează rukū’ și revine în postura verticală;
spune „Qul huwallahu Ahad” , realizează rukū’ și revine în postura verticală;
spune „Allahus Samad” , realizează rukū’ și revine în postura verticală;
spune „Lam yalid walam yulad” , realizează rukū’ și revine în postura verticală;
spune „Walam yakullahu Kufuwan ahad”, realizează a V-a rukū’, după care, încă 2 sajadāt. Aceasta este prima rak’ah.
revine în poziția verticală și trece la realizarea celei de-a II-a rak’ah, care este identică în realizare cu prima.

După ce realizează cele 2 sajadāt ale celei de-a doua rak’ah, recită tashahhud și salam.

Este permis ca să se împartă cealaltă Surah în mai puțin de 5 părți, însă, în această eventualitate, atunci când se termină Surah, este necesar ca persoana să recite al-Hamd înainte de realizarea înclinării (rukū’).

Nu este nici o problemă dacă în prima din unitățile (rak’āt) ce țin de namāz-e-ayat, după ce va fi recitat al-Hamd, cineva recită cealaltă Surah de 5 ori, iar în a doua rak’ah, după ce va fi recitat al-Hamd, împarte cealaltă Surah în 5 părți [realizându-le separat].
Acțiunile care sunt obligatorii (wajib) și recomandabile (mustahab) în rugăciunile zilnice sunt de asemenea obligatorii și recomandabile în namāz-e-ayat. Totuși, dacă namāz-e-ayat este oferită într-o adunare, persoana poate să spună „as-salāt” de 3 ori în loc de adhān și iqamah, iar dacă nu este oferită în adunare, atunci persoana nu trebuie să roatească nimic.
Este mustahab ca o persoană care oferă namāz-e-ayat să spună takbir înainte și după înclinare (rukū’); după a V-a rukū’ [corespunzătoare finalului primei rak’ah] și după a X-a rukū’ [corespunzătoare finalului secundei rak’ah], persoana trebuie să spună „Sami’allahu liman hamida” înainte de takbir.
Este mustahab ca persoana [care face namāz-e-ayat] să recite qunūt înainte de a II-a, a IV-a, aVI-a, a VIII-a și a X-a rukū’; [pe de altă parte însă], va fi suficient dacă va recita qunūt doar după a X-a rak’ah.
Dacă o persoană nu este sigură câte unități (rak’āt) a realizat în oferirea de namāz-e-ayat și dacă nu este în stare să se decidă asupra numărului, rugăciunea sa este invalidă.
În cazul în care o persoană se îndoiește de se află la ultima rukū’ ce ține de prima rak’ah, ori este la prima ruku din a doua rak’ah, și nu poate decide, atunci namāz-e-ayat făcută este invalidă. Însă dacă nu este sigură de a realizat 4 sau 5 rukū’ , iar această îndoială are loc înainte de-a realiza sajdah, atunci trebuie să realizeze acea rukū’ asupra căreia se îndoiește de-a fi făcut-o sau nu. Atunci când a ajuns însă la etapa realizării de sajdah, trebuie să ignore îndoiala.
Fiecare înclinare (rukū’) ce ține de namāz-e-ayat este o acțiune esențială (rukn); [ca urmare], orice adăugare sau omisiune în privința acestora invalidează rugăciunea. La fel, dacă omiterea se produce din neatenție sau dacă se face neintenționat vreun adaos, atunci, ca precauție, rugăciunea este invalidă.

Rugăciunile din zilele de Eid ul-Fitr și Eid ul-Azha

Rugăciunile [care sunt de realizat în zilele de] Eid ul-Fitr și Eid ul-Azha sunt obligatorii în timpul Imamului (a.s.) și este necesar să fie oferite în adunare. Totuși, în timpurile prezente, când Sfântul Imam se află în Ocultare, aceste rugăciuni sunt recomandate spre a fi oferite atât individual, cât și colectiv.
Timpul de realizare pentru rugăciunile din aceste zile de sărbătoare sunt de la răsăritul soarelui și până la miezul zilei.
Este recomandabil (mustahab) ca rugăciunile din ziua de Eid ul-Azha să fie oferite după răsăritul soarelui. Privitor la cele din ziua de Eid ul-Fitr, este mustahab ca persoana ce urmează a le realiza să ia după răsăritul soarelui un dejun, să plătească zakāt ul-fitr și să ofere apoi rugăciunile de sărbătoare (eid).
Rugăciunile realizate în zilele eid au două rak’āt. În prima rak’ah, persoana trebuie să recite surah al-Hamd și o altă Surah, spunând apoi 5 takbirāt, iar după fiecare takbir trebuie să recite qunūt. După recitarea celei de-a V-a qunūt, persoana trebuie să spună alt takbir, realizând apoi o rukū’ și două sajadāt. Apoi se va ridica, trecând la a doua rak ‘ ah: va spune 4 takbir, recitând qunūt după fiecare takbir. După aceasta, trebuie să spună al V-lea takbir și va realiza rukū’ și două sajadāt; terminată a doua sajdah, trebuie să recite tashahhud și să completeze rugăciunile cu o salām.
Oricare recitare (dua) va fi bună în realizarea de qunūt din cadrul rugăciunilor de sărbătoare, însă este mai bine dacă se recită următoarea dua: „Allahumma ahlal kibriya’i wal ‘azamah, wa ahlal judi wal jaburat, wa ahlal ‘afwi war rahmah, wa ahlat taqwa wal maghfirah. As aluka bihaqqi hazal yawmil lazi ja’altahu lil muslimina ‘ida , wali Muhammadin sal lal lahu ‘Alaihi wa Alihi, zukhran wa sharafan wa karamatan wa mazida an tusalliya ‘ala Muhammad wa Ali Muhammad wa an tudkhilani fi kulli khayrin adkhalta fihi Muhammadan wa Ala Muhammad wa an tukhrijani min kulli su’in akhrajta minhu Muhammadan wa Ala Muhammad salawatuka ‘alahi wa ‘alahim. Alla humma inni as aluka khayra ma sa alaka bihi ibadukas salihun, wa auzubika mim masta aza minhu ibadukal mukhlasun.” [Doamne al meu, Ținător a toată Mărirea și Înălțarea, Stăpân al Dăruirii și Puterii, Cel care are Dăruirea și Îndurarea, Stăpân al Cucerniciei și Iertării! Ție îți cer întru adevărul acestei zile ce ai statornicit-o ca sărbătoare pentru musulmani și pentru Muhammad, (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!), zi ca o comoară, ca o deosebire, ca o înnobilare și ca o mărire, Ție îți cer să binecuvântezi pe Muhammad și pe Urmașii săi, și să mă cufunzi în tot binele în care ai pus pe Muhammad și pe Urmașii săi, și să mă depărtezi de tot răul de care ai depărtat și pe Muhammad și pe Urmașii săi, fie binecuvântările Tale cu el și toți ai săi! Doamne al meu, neîndoios îți cer Ție binele mai bun ce Ți l-au cerut deîmpreună drepții Tăi slujitori și mă refugiez în Tine față de tot ce se s-au păzit în Tine cinstiții Tăi slujitori.]
În perioada de ocultare a Imamului (a.s.) este o precauție obligatorie ca să se țină două cuvântări (khuṭab) după rugăciunile de sărbătoare; este mai bine dacă în timpul Eid ul-Fitr sunt explicate regulile privitoare la zakāt ul-Fitr, iar în timpul eid ul-Azha, regulile privitoare la sacrificarea animalelor.
Pentru rugăciunile de sărbătoare nu a fost specificată nici o surah anume, însă este mai bine dacă, după recitarea al-Hamd, în prima rak’ah se recită surah Wash Shams, iar în a doua rak’ah, se recită surah al-Ghashiya. Alternativa este ca în prima rak’ah să se recite surah Sabbi Hism, iar în a doua rak’ah, surah Wash Shams.
Este recomandabil ca rugăciunile de sărbătoare (eid) să fie realizate într-un loc amplu, deschis. La Mecca totuși, este recomandabil ca rugăciunile să fie oferite în Masjid ul-Haram.
Pentru a participa la rugăciunile de sărbătoare, este recomandabil să se participe mergând în picioarele goale, făcându-se aceasta cu demnitate, să se realizeze ghusl înainte de namāz și să se poarte pe cap un turban alb.

1534, Este mustahab ca sajdat din cadrul rugăciunilor de sărbătoare să se realizeze direct pe pământ și, rostindu-se takbir, să se ridice mâinile. Este de asemenea recomandabil pentru persoana care oferă individual aceste rugăciuni sau care le oferă ca Imam al unei adunări să le rostească cu voce tare.

În noaptea care precede ziua de Eid ul-Fitr, după rugăciunile-maghrib și isha, în ziua de sărbătoare, după rugăciunile-fajr, cum și după rugăciunile specifice zilei de Eid ul-Fitr, este recomandabil să se spună următoarele takbirāt: „Allahu Akbar, Alllahu Akbar, la ilaha illal lah wallahu akbar—Allahu Akbar, wa lilla hil hamd—Allahu akbar ala ma hadana.”
În cadrul Eid ul-Azha, este recomandabil ca numitele takbirāt să fie rostite după 10 rugăciuni, prima din serie fiind rugăciunea-zuhr din ziua de sărbătoare, iar ultima fiind rugăciunea-fajr din a XII-a Zill Hajj. Este de asemenea mustahab ca după takbirāt aici menționate să se recite „Allahu Akbar ‘ala ma razaqana min bahimatil an ‘am, wal hamdu lil lahi ala ma ablana”.

Dacă se întâmplă ca o persoană să fie în Mina în ziua de Eid ul-Azha, este mustahab ca să spună aceste takbirāt după 15 rugăciuni, din care prima este rugăciunea-zuhr din ziua de sărbătoare și ultima este rugăciunea-fajr din a XIII-a Zill Hajj.

Precauția recomandată este ca femeile să evite a merge să ofere rugăciunile de sărbătoare, precauție care însă nu se aplică femeilor vârstnice.
Ca și în toate celelalte rugăciuni, adeptul trebuie să recite orice în rugăciunile de sărbătoare, exceptând surah al-Hamd și cealaltă Surah.
Dacă un adept se alătură rugăciunilor colective la vremea când Imamul a spus deja câteva takbirāt, atunci, în timp ce Imamul face rukū’, trebuie să spună toate takbirāt și qunūt de la care a lipsit; va fi de ajuns dacă la fiecare qunūt va spune doar „Subhanallah” sau „Alhamdu lillah”.
Dacă o persoană se alătură rugăciunilor de sărbătoare în timp ce Imamul se află în poziția înclinată (rukū’), atunci ea poate să formuleze niyyat, să spună primul takbir a rugăciunilor și să treacă la realizarea de rukū’.
Dacă o persoană uită să facă o prosternare (sajdah) în rugăciunile de sărbătoare (eid), atunci trebuie s-o realizeze după rugăciuni. La fel, dacă are loc vreo acțiune după care, odată încheiate rugăciunile zilnice, va fi necesar să se facă sajadatus sahv, atunci sajadatus sahv va fi necesar și după rugăciunile-eid.

Angajarea unei persoane pentru oferirea de rugăciuni

După moartea cuiva, prin plata unei sume, poate fi angajată o persoană să ofere acele rugăciuni și să realizeze acele acte (religioase) pe care cel decedat/cea decedată nu le-a făcut pe când trăia. Este de asemenea licit dacă persoana ce oferă serviciile acestea o face fără plată.
Cineva poate accepta angajamentul de a oferi unele acte recomandate (mustahab)—cum ar fi Ziyarat, Umrah, Hajj— în numele unor persoane aflate încă în viață; de asemenea, cineva poate să realizeze unele acte mustahab și să dedice răsplata divină a acestora (thawab) în folosul unor persoane în viață sau deja decedate.
Cineva care este angajat să ofere rugăciuni-qadha în numele unei persoane decedate trebuie să fie un mujtahid, sau să cunoască în mod corect, conform taqlid, regulile privitoare la rugăciuni, sau să acționeze conform unei precauții, cu condiția să cunoască pe deplin în ce ocazii anume este de urmat precauția respectivă.
La vremea formulării intenției (niyyat), cine s-a angajat trebuie să indice la care persoană decedată se referă, fără a fi necesar să-i știe și numele; de aici, este suficient dacă în intenția sa spune „ofer rugăciuni pentru persoana în numele căreia am fost angajat.”
Cine s-a angajat trebuie să procedeze formulând niyyat cum că acționează pentru a elibera persoana decedată de obligația [rămasă prin nefacerea acțiunii respective]. Pentru cine s-a angajat nu va fi de ajuns dacă face o acțiune și dedică thawab a respectivei acțiuni în folosul persoanei decedate.
Cineva care angajează o persoană trebuie să aibă siguranța că persoana respectivă va face acțiunea pentru care a fost angajată.
Dacă se dovedește că persoana angajată să ofere rugăciuni în numele decedatului/decedatei nu a realizat acțiune sau a realizat-o incorect, atunci, pentru scopul respectiv trebuie angajată altă persoană.
Când o persoană are îndoieli dacă cel angajat a realizat sau nu acțiunea cerută și în ciuda asigurărilor celui angajat nu este convinsă, trebuie să angajeze pe altcineva. Când însă persoana se îndoiește dacă angajatul a făcut corect sau nu acțiunea cerută, trebuie să presupună că a fost făcută corect.
Cineva care are un motiv special—oferind rugăciunile însoțite de tayammum sau în poziție așezată, de exemplu—nu trebuie să fie angajat pentru a oferi rugăciuni în numele cuiva mort, chiar dacă astfel rugăciunile persoanei decedate devin qadha.
Un bărbat poate fi angajat în numele unei femei și o femeie poate fi angajată în numele unui bărbat; privitor la oferirea în tăcere sau cu voce a rugăciunilor, persoana angajată trebuie să acționeze conform propriei obligații.
Nu este obligatoriu să se urmeze o ordine anume în rugăciunile-qadha făcute pentru o persoană decedată; excepția există în cazul acelor rugăciuni a căror realizare cere o ordine prescrisă, cum este cazul rugăciunilor unei zile, zuhr și asr sau maghrib și isha.
Dacă se cade la înțelegere cu persoana ce a fost angajată că va îndeplini sarcina într-un mod anume, atunci persoana angajată trebuie să respecte înțelegerea făcută. Dacă nu s-a convenit nimic, persoana angajată poate proceda conform obligației sale. Precauția recomandată este ca între obligația personală și cea a persoanei decedate, persoana angajată să aleagă pe aceea care este mai apropiată unei precauții. De exemplu—dacă obligația celui decedat a fost să spună de 3 ori tasbihat arba’ah (recitarea celei de-a III-a sau a IV-a rak’ah, stând în picioare), iar obligația persoanei angajate este să spună doar o singură dată, atunci aceasta din urmă va alege să recite de 3 ori.
Dacă nu s-a convenit cu persoana angajată câte acte mustahab va avea de realizat, atunci persoana respectivă va realiza numărul obișnuit de acte.
Dacă cineva angajează câteva persoane spre a oferi rugăciuni-qadha în numele celui decedat, atunci, așa cum s-a explicat la #1552, este necesar ca angajatorul să fixeze timpul de realizare cu fiecare din persoanele angajate.
Dacă o persoană angajată convine că va oferi rugăciunile pentru decedat în cursul unui an, însă ea însăși moare înainte de termenul convenit, atunci trebuie angajată altă persoană pentru a oferi numărul nefăcut de rugăciuni. Dacă angajatorul simte că persoana angajată nu va oferi parte din rugăciuni, atunci la fel, ca precauție obligatorie, trebuie să angajeze altă persoană.
Dacă o persoană angajată să ofere rugăciuni în numele unui decedat moare înainte de a fi oferit toate rugăciunile și a luat dinainte plata pentru toate rugăciunile, atunci angajatorul—în cazul în care a condiționat ca persoana angajată să facă ea toate rugăciunile—poate lua înapoi partea din plată ce corespunde rugăciunilor rămase nefăcute ori poate să anuleze contractul și să plătească doar pentru ce s-a făcut. Dacă nu s-a convenit ca persoana angajată să ofere ea însăși toate rugăciunile, atunci moștenitorii persoanei angajate (acum și ea decedată) trebuie să plătească din averea acesteia și să angajeze ei înșiși o persoană pentru ducerea la capăt a tuturor rugăciunilor. Iar dacă nu există nimic lăsat, nu există vreo obligație asupra moștenitorilor.

1558. Dacă persoana angajată moare înainte de-a fi oferit toate rugăciunile-qadha pentru decedat și are ea însăși câteva rugăciuni-qadha ale sale, atunci,— dacă există ceva rămas în averea sa după ce a procedat conform regulii de mai sus—trebuie angajat cineva care să ducă la capăt toate rugăciunile-qadha, în cazul că ea a dorit astfel și moștenitorii săi au permis aceasta; dacă însă moștenitorii nu permit aceasta, atunci ⅓ (thuluth) din averea sa trebuie cheltuită pentru rugăciunile-qadha.

Următorul: Postirea (partea I)

Anterior: Reguli privitoare la namāz (partea a-III-a)

Înapoi la Cuprins

Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului