Reguli privitoare la namāz (partea a-II-a)

Reguli privitoare la namāz (Partea a-II-a)

Locul unde trebuie realizat namāz

Există 7 condiții referitoare la locul unde cineva trebuie să ofere rugăciuni.

Prima condiție.Locul unde sunt oferite rugăciunile trebuie să fie [permisibil, fără stăpân] mubah.Dacă o persoană se roagă într-un loc ilicit, atunci, ca precauție obligatorie, rugăciunile sale vor fi invalide, chiar dacă persoana stă pe un covoraș, pe o canapea ori pe ceva asemănător acestora.Totuși, nu este nici o problemă dacă o persoană se roagă sub un acoperiș sau într-un cort care nu este al său.
Rugăciunile ce sunt oferite pe o proprietate a cărei folosință și beneficiu aparțin altcuiva sunt invalide, atâta vreme cât nu s-a cerut permisiunea de la proprietarul de drept. De exemplu, dacă a fost închiriată o casă și chiriașul sau oricine altcineva oferă rugăciuni fără permisiunea proprietarului, atunci, ca măsură de precauție, rugăciunile sale sunt invalide. Dacă o persoană a făcut un testament înaintea morții sale, testament prin care se precizează că ⅓ din averea sa trebuie folosită pentru o anume cauză, atunci nu se pot oferi rugăciuni pe acea proprietate până ce treimea de avere nu a fost folosită conform dorinței.
Dacă într-o moschee, o persoană deja așezată este făcută să renunțe la locul său de către cineva care, mai apoi, îi ocupă locul, atunci rugăciunile pe care le va face ocupantul vor fi valide, chiar dacă va fi comis un păcat.
Dacă o persoană nu știe sau uită că un loc anume este ilicit și oferă rugăciuni în acel loc, iar mai apoi, după rugăciuni, află sau își reamintește că este un loc ilicit, chiar așa fiind, rugăciunile sale sunt valide. Dacă o persoană și-a însușit ilicit un loc și, uitând de aceasta, oferă rugăciuni în acel loc, atunci rugăciunile sunt invalide.
Dacă o persoană știe că un anume loc este ilicit, însă neștiind regula că rugăciunile într-un astfel de loc sunt invalide, și oferă rugăciuni în locul respectiv, atunci rugăciunile sale sunt invalide.
Dacă o persoană este forțată [de împrejurări] să ofere rugăciunile obligatorii în timp ce călărește sau în cazul în care calul, șaua sau frâiele sun însușite ilegal, atunci rugăciunile sunt invalide. Aceeași regulă se aplică de dorește să ofere rugăciuni mustahab în timp ce călărește.
Dacă o persoană deține o proprietate în parteneriat cu altcineva și partea sa nu este bine delimitată încă, atunci nu poate folosi acea proprietate pentru facerea rugăciunilor fără consimțământul partenerului.
Dacă o persoană achiziționează o proprietate cu o sumă de bani din care suma-khum nu a fost plătită de către el, atunci folosirea (pentru rugăciuni) a acelei proprietăți este harām, iar rugăciunile vor fi invalide.
Dacă un proprietar își dă consimțământul verbal cum că se pot oferi rugăciuni pe proprietatea sa, însă se știe că nu este tocmai fericit că și-a oferit acordul, atunci oferirea rugăciunilor pe proprietate sa va fi invalidă. Invers, dacă proprietarul n-a dat permisiunea verbală, dar este știut cu siguranță că este fericit s-o dea, atunci oferirea de rugăciuni pe proprietatea sa va fi validă.
Folosirea unei proprietăți ce-a aparținut unei persoane moarte ce, în viață fiind, nu a plătit zakat și alte datorii similare, este îngăduită, cu condiția ca o asemenea utilizare să nu împiedice în nici un fel plătirea obligației respective. O persoană dorind să se roage pe asemenea proprietate poate face aceasta cu permisiunea moștenitorilor. Similar, nu va exista nici o obiecție, dacă datoria este plătită sau se garantează plata ei.
Regula pentru folosirea proprietății unei persoane care a murit și care era îndatorată oamenilor este aceeași ca regula înainte menționată, ce ține de zakat și alte forme similare de datorii.
Dacă o persoană ce-a murit nu datora nimic nimănui, însă unii dintre moștenitorii săi sunt fie minori, fie nesănătoși mentali, fie absenți, atunci folosirea acelei proprietăți fără permisiunea păzitorului acelor moștenitori este harām și nu este permis să se ofere rugăciuni acolo.
A face rugăciuni pe proprietatea cuiva este permis numai dacă posesorul acesteia și-a dat consimțământul explicit sau a făcut o sugestie implicând permisiunea. De exemplu, dacă proprietarul permite unei persoane să rămână și să doarmă pe proprietatea sa, aceasta va implica și că a dat permisiunea de-a se oferi rugăciuni.
Este permisibil să se facă rugăciuni pe o proprietate mai întinsă, chiar dacă posesorul ei este un minor, o persoană nesănătoasă mental ori o persoană ce n-ar fi fericită să facă cineva rugăciuni pe pământul său. Această regulă se aplică și asupra pământurilor ce nu au ziduri împrejmuitoare sau intrări. Nu va fi necesară nici o permisiune din partea proprietarului, cu excepția cazului în care se știe că proprietarul este minor, nesănătos mental ori că i-ar displace să se facă rugăciuni pe proprietatea sa. Într-un asemenea caz, ca precauție obligatorie, rugăciunile nu trebuie oferite acolo.
A doua condiție. Locul pentru rugăciuni nu trebuie să fie supus unei mișcări puternice, fapt care ar face poziția normală, rukū’ ori sajdah imposibil de realizat. De fapt, ca precauție obligatorie, felul locului nu trebuie să împiedice bunăstarea corpului. Dar dacă o persoană este forțată de situație să se roage într-asemenea locuri din cauza scurtimii timpului sau a altui motiv, cum ar fi într-o mașină, pe tren sau pe un vapor, atunci persoana trebuie să caute a rămâne în poziția aleasă și să mențină direcția-qibla cât de mult posibil. Iar dacă vehicolul se mișcă în altă direcție decât qibla, persoana trebuie să se întorcă cu corpul pe direcția-qibla.
Nu este nici o problemă în a oferi rugăciuni într-o mașină sau pe vapor, în tren sau în alte vehicule, atâta vreme cât nu se mișcă încă. Când acestea se mișcă, de nu provoacă o excesivă mișcare a corpului, persoana poate face rugăciuni.

891.Rugăciunile care se oferă stând pe o grămadă instabilă, cum ar fi una de semințe sau alte similare, sunt invalide.

A treia condiție. O persoană trebuie să ofere rugăciuni într-un loc unde vede posibilitatea de-a completa rugăciunile. A face rugăciuni într-un loc unde nu se pot termina rugăciunile, cum ar fi din cauza vântului puternic, din cauza excesului de ploi sau a unei mulțimi de oameni în mișcare, invalidează rugăciunile, chiar dacă persoana reuțește să le ducă la capăt.
Dacă o persoană oferă rugăciuni într-un loc unde este interzis să se stea, cum ar fi sub un acoperiș care stă să se prăbușească, atunci rugăciunile sunt valide, chiar dacă persoana va fi comis un păcat.
A face rugăciuni asupra unui lucru pe care este harām să se pășească ori să se stea, cum ar fi un covoraș pe care este scris ori desenat numele lui ‘Allāh, va face ca rugăciunile să fie invalide dacă intenția este de-a a-i da neplăcere lui ‘Allāh.
A patra condiție. Tavanul unui loc unde cineva se roagă nu trebuie să fie prea jos, ntr-atât încât persoana să nu poată sta drept, în picioare, și nici locul nu trebuie să fie într-atât de mic încât să nu se poată realiza rukū’ ori sajdah.

Dacă o persoană este forțată de circumstanțe să se roage într-un loc unde nu este posibil să se stea în picioare, atunci se va ruga în poziția șezând. Iar dacă nu este posibil să realizeze rukū’ sau sajdah, persoana trebuie să le facă prin mișcări ale capului.

Nimeni nu trebuie să ofere rugăciuni la mormântul sfântului Profet ori al sfinților Imami dacă faptul implică ireverență; în caz contrar [când se face cu respect religios] nu este nici o obiecție.

A cincea condiție.Dacă locul unde dorește o persoană să se roage este najis, nu trebuie să fie într-atât de umed, încât umezeala să impregneze veșmântul sau să ajungă până la corpul persoanei ce se roagă. Dacă aria din locul unde cineva se roagă și-și pune fruntea când realizează sajdah este najis, atunci rugăciunile vor fi invalide, chiar dacă aria respectivă este uscată. Precauția recomandată este ca locul unde o persoană oferă rugăciunile să nu fie deloc impură (najis).

A șasea condiție. Ca o condiție obligatorie, în timp ce se roagă o femeie trebuie să stea în spatele bărbatului. În realizarea de sajdah, locul femeii trebuie să fie astfel ca fruntea ei să se ajungă în aceeași linie cu coapsele bărbatului.

În timp ce se realizează namāz, dacă o femeie se află în același rând cu un bărbat sau în fața lui și ambii încep în același timp, atunci ei trebuie să repete rugăciunile lor [individuale]. Aceeași regulă se aplică și dacă unul dintre ei începe să se roage mai devreme decât celălalt.
Dacă un bărbat și o femeie stau unul lângă celălalt în timpul rugăciunilor ori dacă femeia se află în fața bărbatului, însă între ei există un perete, o cortină sau ceva care-i separă, astfel că nu se pot vedea, atunci rugăciunile sunt valide. La fel, rugăciunile ambilor vor fi valide dacă distanța dintre cei doi este de 10 brațe.

A șaptea condiție. În realizarea de sajdah, aria unde persoana își plasează fruntea nu trebuie să fie mai înaltă ori mai joasă de 4 degete grosime, comparată cu nivelul coapselor sau al degetelor de la picioare. (Detaliile acestei reguli vor fi date în cadrul regulilor legate de sajdah.)

Pentru un bărbat și o femeie care nu sunt mahram, faptul de a fi în același loc, unde există posibilitatea de-a păcătui, este harām; ca precauție recomandată, persoanele trebuie să evite a se ruga în asemenea locuri.
Rugăciunile ce se fac într-un loc unde se cântă cu instrumente muzicale nu sunt invalide, dar faptul de-a asculta muzica sau de-a o cânta este un păcat.
Precauția obligatorie este ca, într-o situație normală, să nu se facă rugăciunile obligatorii (wajib) în Ka’ba sau pe acoperișul sfintei Ka’ba, însă nu va fi nici o problemă dacă o persoană va fi forțată de împrejurări să facă astfel.
Nu este nici o problemă dacă se oferă rugăciunile recomandate (mustahab) în sfânta Ka’ba sau pe acoperișul acesteia.De fapt, este recomandabil să se ofere două rak’āt în fața fiecărui stâlp din interiorul Sfintei Case.

Locuri mustahab pentru a oferi rugăciunile

În cadrul islamului se pune un mare accent pe oferirea în moschee a rugăciunilor. Masjid ul-Haram este superioară tuturor moscheilor, iar după ea, ordinea priorităților este următoarea:

masjidun nabi (în Medina);
masjid Kufa (în Kufa);
masjid bayt-ul-maqdas (În Ierusalim).

Apoi vine un număr de jami’masjid (moschee centrală) din fiecare oraș, urmate de moscheea care se află în localitatea de rezidență a persoanei, cum și moscheea din bazar.

Pentru femei este mult mai bine să se roage în acele locuri unde sunt cel mai bine protejate de prezența Na mahram, indiferent dacă locul se află acasă, la moschee sau în oricare altă parte.
Namāz realizat în sanctuarele sfinților Imami este mustahab și este chiar mai bine decât realizarea acesteia în moschee. Se spune că recompensa pentru oferirea de rugăciuni în Sanctuarul lui Amir ul-Mu’minin, Imam ‘Alī, (pacea fie asupra lui!), este egală cu 200.000 de rugăciuni.
Faptul de-a frecventa o moschee și de-a merge la o moschee care este vizitată de foarte puțini oameni este mustahab.Și este makrūh pentru cel ce locuiește în vecinătatea unei moschei să se roage în altă parte decât o moschee, atâta vreme cât n-are un motiv întemeiat.
Este recomandabil (mustahab) ca o persoană să nu se așeze să mănânce împreună cu o alta care nu participă la rugăciuni în moschee și nu trebuie să-i ceară sfatul cum, la fel, nu trebuie să caute a-i fi vecin și nici nu trebuie să creeze relații matrimoniale cu familia aceluia.

Locuri unde oferirea de rugăciuni este makrūh

Există un număr de locuri unde este makrūh să se ofere rugăciuni. Câteva din acestea sunt următoarele:

baia publică;
locuri cu pământ salin;
privind către o persoană;
orientat către o ușă deschisă;
pe un drum sau pe o stradă, cu condiția ca, oferind rugăciuni în aceste locuri, să nu se creeze incoveniente altor persoane; dacă faptul este motiv de neajunsuri pentru oameni, este harām să se facă rugăciuni;
privind un foc sau lumina unei lămpi;
în bucătărie și în oricare loc unde există un cuptor;
orientat către un puț unde vin oamenii să urineze;
orientat către picturi sau modele de viețuitoare, atâta vreme cât nu sunt acoperite;
într-o cameră unde este prezent un mujnib;
într-un loc unde există o pictură, chiar dacă pictura nu se află plasată în fața celui ce oferă rugăciuni;
orientat către un mormânt;
stând pe un mormânt;
între două morminte;
în cimitir

Dacă o persoană oferă rugăciuni într-un loc de trecere al oamenilor sau unde cineva i se află postat în față, atunci este mustahab pentru cel ce se roagă să pună în fața sa o demarcație, chiar dacă este un simplu baston de lemn ori o sfoară.

Reguli privitoare la o moschee

Este harām să se facă najis podeaua, acoperișul, tavanul și zidurile interioare ale unei masjid, iar când o persoană constată că oricare din aceste părți au devenit najis, trebuie să le facă imediat pak. Precauția recomandată este ca nici pereții exteriori ai unei moschei să nu fie murdăriți. Dacă aceștia devin najis, nu este obligatoriu pentru persoana respectivă să îndepărteze mizeria. Însă, în cazul în care cineva murdărește acestea pentru a strica sfințenia moscheii, actul respectiv este harām și mizeria trebuie îndepărtată.
Dacă o persoană nu poate să redea curățenia unei moschei ori, pentru aceasta, are nevoie de un ajutor care nu este cine să-l dea, atunci nu este obligatoriu pentru ea să facă moscheea pak. Dacă aceeași persoană crede că, informând pe alții despre aceasta, moscheea va fi curățată, atunci trebuie să le spună celorlalți.
Dacă un loc din moschee devine najis și nu poate fi curățat fără a se săpa ori demola,atunci locul poate fi săpat ori demolat, cu condiția ca lucrul să fie de cât mai mică anvergură sau ca demolarea să fie în folosul salvării sfițeniei ce-o are moscheea. În caz contrar celor spuse, demolarea respectivă este o problemă ishkal [de indecizie pentru oameni, pe care doar ‘Allāh o poate hotărâ]. Nu este obligatoriu să se reumple locul săpat ori să se reconstruiască partea demolată. Dacă însă un element mic devine najis, cum ar fi o cărămidă, atunci ea trebuie pusă l locul ei după ce în prealabil a fost făcută pak.
Dacă o moschee este stricată și în locul ei sunt construite case ori alte clădiri, ori dacă este dărăpănată într-atât că nu mai poate fi numită moschee, chiar și în acest caz, ca precauție recomandată, ea nu trebuie murdărită. Dacă însă devine najis, nu este neapărat obligatoriu să fie făcută pak.
Este harām să se facă najis împrejurimile Sfintelor Sanctuare, dar dacă vreuna din aceste împrejurimi devine najis și dacă rămânearea acesteia în stare de mizerie afectează sfințenia locului, atunci este obligatoriu să fie făcută pak. Iar precauția recomandată este ca sanctuarul să fie făcut pak, chiar dacă nu este implicată nici un fel de desacralizare.
În cazul în care covorul unei moschei devine najis, atunci trebuie făcut pak. Dacă murdăria existentă pe covor afectează sfințenia moscheii, însă spălarea ar putea să strice covorul întreg, atunci partea care a devenit najis trebuie tăiată cu totul.
Este harām să se aducă în moschee orice najis ul-ayn sau orice lucru care a devenit najis dacă, făcându-se astfel, faptul ar duce la desacralizarea moscheii. De fapt, precauția recomandată este ca să nu se aducă najis ul-ayn în interiorul moscheii, chiar dacă nu este implicată desacralizarea acesteia.
Dacă o moschee este drapată cu pânză neagră sau acoperită cu o marchiză pentru pregătirea citirii de majilis și ceaiul este pregătit, nu va exista nici o obiecție la toate acestea dacă nu produc efecte nedorite asupra moscheii și dacă nu îi împiedică pe acei ce vin să se roage.
Precauția obligatorie este aceea că moschee nu trebuie ornamentată cu aur, iar precauția recomandată este ca să nu fie decorată cu picturi reprezentând oameni și animale.
Chiar și atunci când o moschee este în ruină, nu este permis să fie vândută sau să fie făcută parte a unei proprietăți sau ca o parte a unui drum circulat.
Este harām să se vândă ușile, ferestrele și alte lucruri apărținătoare moscheii, iar dacă moscheea este dărăpănată, acele lucruri trebuie folosite pentru renovarea aceleeași moschei. Dacă însă nu sunt folositoare în moscheea originară, atunci trebuie folosite la o altă moschee; [numai când] componentele nu sunt folositoare pentru alte moschei, ele pot fi vândute, procedeu care trebuie pus în aplicare, dacă este posibil, în cazul oricărei moschei. În cazul vinderii, banii obținuți vor fi cheltuiți pentru repararea oricărei alte moschei.
Este mustahab construcția unei moschei și renovarea uneia dărăpănate.Dacă o moschee este într-atât de ruinată, că nu mai este posibil a fi reparată, atunci poate fi demolată și reconstruită. De fapt, o moschee, care ar putea să nu fie într-o stare arhitecturală tocmai rea, poate fi demolată parțial pentru construcția unor corpuri de clădire, când se caută facilitarea trebuințelor oamenilor.
Este mustahab să se mențină în ordine și curată, cum și să se ilumineze, o moschee. Pentru persoana care vizitează moscheea este mustahab să fie parfumată, să poarte îmbrăcăminte în bună stare și călcată, să se asigure că tălpile încălțămintei nu au pe ele najasat; atunci când intră în moschee să intre cu piciorul drept, iar când iese, să iese cu piciorul stâng. La fel, este mustahab ca o persoană să caute a veni la moschee mai devreme decât ceilalți și să plece după plecarea celorlalți.
Atunci când o persoană intră în moschee, este recomandabil să ofere 2 rak’āt de rugăciuni drept gest de salutare și respect față de moschee, cu toate că va fi de ajuns dacă va oferi oricare din rugăciunile obligatorii sau recomandate.
Este makrūh să se doarmă în moschee, exceptând cazul când e vorba de cineva neajutorat [din cauza bolii sau a bătrâneții], să se vorbească de treburi lumești, să se implice în vreo activitate și să recite poezii ce nu sunt instructive religios. Într-o moschee, este de asemenea makrūh să se scuipe ori să se elimine excreții ale gurii și nasului, să se strige ori să se ridice vocea; vocea înaltă este permisă pentru adhān.
Este makrūh să se îngăduie intrarea în moschee a unui bolnav mental sau a unui copil, dacă faptul creează vreun neajuns celor ce se roagă sau există temerea că unul din cei doi ar putea să facă moscheea najis. În absența acestor motive, nu este nici o problemă în primirea copiilor în moschee. La fel, pentru persoanele care au mâncat ceapă, usturoi, etc. și reaua lor respirație ar putea deranja pe ceilalți, este makrūh să meargă la moschee.

Adhān și Iqamah

Atât pentru bărbat, cât și pentru femeie este recomandabil să spună adhān și iqamah înainte de-a oferi rugăciunile zilnice obligatorii, cele două nefiind prescrise pentru alte rugăciuni recomandabile sau obligatorii. Înainte de rugăciunile Eid ul-Fitr și Eid ul-Adha este mustahab să se spună „al-Ṣalāh” de 3 ori, atunci când rugăciunile sunt oferite în colectiv.
Este recomandabil ca în ziua când se naște un copil ori înainte de a-i fi tăiat cordonul ombilical adhān să fie rostită la urechea dreaptă a copilului, iar iqamah să fie rostită la urechea stângă.

927.Adhān constă din următoarele 18 enunțări,[rostite în numărul indicat]:

Allahu akbar (‘Allāh este mai măreț decât orice descriere)	de 4 ori
Ash hadu an la ilaha illal lah (Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât ‘Allāh )	de 2 ori
Ash hadu anna Muhammadan Rasu lul lah (Mărturisesc că Muhammad este Trimisul lui ‘Allāh.)	de 2 ori
Hayya’alas Ṣalāh (Grăbiți-vă la rugăciuni)	de 2 ori
Hayya’alal Falah (Grăbiți-vă către reușită.)	de 2 ori
Hayya’ala Khayril ‘Amal ( Grăbiți-vă la cea mai bună acțiune.)	de 2 ori
Allahu akbar (‘Allāh este mai măreț decât orice descriere)	de 2 ori
La ilaha illal lah (Nu există alt dumnezeu în afară de ‘Allāh )	de 2 ori

Privitor la a doua chemare (iqamah), ea constă din 17 enunțări, unde, la început Allahu Akbar este redusă la 2 rostiri, iar la sfârșit, La ilaha illal lah este redusă la 1 rostire și unde Qadqa matis Ṣalāh („cu siguranță că rugăciunile au fost stabilite”) trebuie adăugată de 2 ori după Hayya ‘ala Khayril ‘Amal (Grăbiți-vă la cea mai bună acțiune.).

928. „Dau mărturie că Imamul ‘Alī, Conducătorul Credincioșilor, este Viceregentul lui ‘Allāh”(Ash hadu anna Amiral Mu’minina ‘Aliyyan Waliyyullah) nu este o parte nici din adhān și nici din iqamah. Cu toate acestea este preferabil dacă, având niyyat de qurbat, se pronunță după „Mărturisesc că Muhammad este Trimisul lui ‘Allāh.”(Ash hadu anna Muhammadan Rasulul lah).

Nu trebuie să existe vreo pauză neobișnuită între frazele din adhān sau cele din iqamah, iar dacă se petrece vreo asemenea pauză neobișnuită, atunci adhān sau iqamah va trebui să fie repetat.
Dacă adhān și iqamah sunt recitate cu un ton muzical așa, în felul în care cântăreții o fac pentru distracția oamenilor, atunci faptul este harām. Iar chiar dacă recitarea nu este muzicală, ea este considerată ca makrūh.
Ori de câte ori o persoană oferă două rugăciuni împreună, una după cealaltă, nu va rosti adhān pentru rugăciunile secunde dacă a rostit pentru primele, indiferent dacă ar fi fost mai bine în cazul de-a le fi rostit împreună sau nu, cum se petrece în ziua de Arafah (a IX-a Dhul Hijjah) pentru rugăciunile-zuhr și pentru rugăciunile-‘asr, sau în noaptea eid ul-adha pentru rugăciunile-maghrib și ‘isha la Mash’ar. Adhān nu devine necesar, exceptând cazul în care nu există o pauză prelungită între cele două rugăciuni. O pauză mică între două rugăciuni motivată de ‘ad’iyah ori nafilah nu va fi considerată ca o pauză prelungită. Iar dacă o persoană dă adhān, atunci, ca precauție obligatorie, nu trebuie să facă niyyat prescrisă de Shariah, mai cu seamă în ultimele două cazuri, Arafah și Mash’ar.
Dacă adhān și iqamah au fost pronunțate pentru rugăciunile colective, atunci persoana care se alătură mulțimii nu trebuie să pronunțe adhān și iqamah pentru propriile rugăciuni.
Dacă o persoană ce intră în moschee își dă seama că rugăciunile colective s-au terminat, atunci nu este nevoie să dea adhān sau iqamah pentru propriile rugăciuni, atâta vreme cât rândurile nu s-au rupt încă și oamenii nu s-au dispersat. Aceasta înseamnă că, la modul deosebit, pentru persoana respectivă nu este un act recomandabil. Dacă persoana intenționează de toate modurile să realizeze adhān și iqamah, atunci, de-o face, trebuie să rostească cu voce joasă. Iar dacă se unește celor ce se roagă, atunci nu trebuie să realizeze adhān sau iqamah.

934.Într-un loc unde rugăciunile colective tocmai s-au terminat și rândurile de credincioși nu s-au desfăcut încă, dacă o persoană dorește să înceapă rugăciunile individual sau unit altei adunări, atunci ea este scutită de la rostirea de adhān și iqamah sub următoarele 6 circumstanțe:

dacă rugăciunile sunt oferite în moschee; dacă nu sunt oferite în moschee, atunci scutirea de la rostirea de adhān și iqamah nu este stabilită [prin anumite prescripții];
dacă adhān și iqamah au fost deja rostite de către cei ce s-au rugat mai înainte;
dacă nu sunt invalide rugăciunile colective;
dacă rugăciunile persoanei în cauză și cele ale colectivului sunt oferite în unul și același loc; dacă rugăciunile colective sunt oferite în interiorul moscheii și persoana respectivă dorește să le spună pe acoperișul acesteia, atunci este recomandabil să pronunțe și adhān, și iqamah;
dacă rugăciunile colective au fost oferite la timpul prescris (‘ada); în acest caz, rugăciunile individuale pe care dorește persoana să le ofere nu trebuie să fie în mod necesar la timpul prescris;
dacă atât rugăciunile individuale, cât și cele ale colectivului sunt pentru perioada comună de timp. De exemplu, ca atunci când ambele rugăciuni (individuale și colective) sunt în legătură cu rugăciunile-zuhr sau rugăciunile-‘asr. Aceeași prescripție este aplicabilă dacă persoana realizează rugăciunile-zuhr în timp ce adunarea le oferă pe cele ‘asr ori invers. Dar dacă rugăciunea sa maghrib este făcută în timpul destinat ei, în vreme ce colectivul oferă ‘asr la timpul destinat acesteia, atunci nu va exista scutire de la adhān și iqamah.

Dacă o persoană nu este sigură de a III-a condiție din cele 6 menționate mai sus, adică se îndoiește dacă rugăciunile colective sunt invalide sau nu, ea este scutită de-a rosti adhān și iqamah. Dar dacă are îndoieli asupra oricăreia dintre condițiile celelalte, atunci este mai bine să pronunțe adhān și iqamah, având niyyat de raja ‘ (o speranță că ar putea face o acțiune de valoare).
Este recomandabil ca atunci când o persoană aude adhān să înceapă și ea a rosti cu voce scăzută ceea ce aude.
Dacă o persoană o aude pe alta pronunțând adhān și iqamah, atunci, indiferent dacă a repetat împreună cu aceea sau nu, poate să nu mai spună adhān și iqamah atunci când face namāz pentru sine, însă doar dacă nu există întârziere între rostirea de adhān și iqamah a celeilalte persoane și rostirea rugăciunilor personale pe care vrea s-o facă.
Dacă un bărbat ascultă cu o plăcere păcătoasă la adhān rostită de către o femeie, atunci nu va fi scutit de la rostirea de adhān. De fapt, chiar dacă intenția nu este păcătoasă, scutirea pomenită este o problemă de indecizie [omenească și de voie a lui ‘Allāh].
Este necesar ca adhān și iqamah pronunțate în cadrul rugăciunilor colective să fie rostite de către un bărbat. Totuși, dacă în cadrul rugăciunilor unui colectiv de femei o femeie este aceea care spune adhān și iqamah, faptul este suficient.
Iqamah trebuie pronunțat după adhān și, mai mult de atât, iqamah trebuie pronunțat stând în picioare, împreună cu wudhu, ghusl sau tayammum.
Dacă o persoană pronunță frazele din adhān sau iqamah fără a respecta ordinea prescrisă a lor, cum ar fi să spună „Hayya ‘alal falah” (Grăbiți-vă la reușită) înainte de „‘Hayya alas Ṣalāh” (Grăbiți-vă la rugăciuni), atunci trebuie să reia de la punctul din rostire unde ordinea a fost stricată.
Între adhān și iqamah nu trebuie să se îngăduie o pauză neprescrisă,iar dacă între acestea două se admite o pauză excesiv de mare, atunci este recomandabil ca adhān să se mai rostească o dată. La fel, dacă se admite o pauză prea mare între adhān, iqamah și rugăciuni, atunci este recomandabil să se repete cele două pentru acele rugăciuni.
Adhān și iqamah trebuie rostite corect, în limba arabă; dacă sunt rostite într-o arabă incorectă sau dacă o literă este rostită în locul alteia, cum și dacă adhān și iqamah sunt rostite în traducere, atunci cele două nu vor fi valide.
Adhān și iqamah pentru o rugăciune trebuie să fie pronunțate când a început timpul pentru acea rugăciune. Dacă o persoană le pronunță înainte de vreme, fie că o face intenționat sau din uitare, atunci acțiunea sa este invalidă, dar cu excepția cazului în care timpul de namāz prescris începe chiar când sunt oferite rugăciunile, așa cum s-a explicat în regula #752.
Dacă înainte de-a pronunța iqamah o persoană stă la îndoială dacă a rostit sau nu adhān, atunci trebuie să pronunțe adhān. Însă dacă are îndoiala de a rostit sau nu adhān chiar în timp ce rostește iqamah, atunci pronunțarea de adhān nu este necesară.
Dacă, înainte de a se pronunța o parte din adhān sau iqamah, o persoană nu este sigură de a pronunțat sau nu partea precedentă, atunci trebuie să pronunțe partea precedentă. Însă în cazul în care persoana se află în chiar procesul de pronunțare a unei părți din adhān sau iqamah și are îndoială asupra pronunțării sau nu a părții precedente, atunci nu mai este necesar să pronunțe acea parte.
Este mustahab ca în timp ce se pronunță adhān persoana să stea orientată pe direcția-qibla și să fi realizat wudhu sau ghusl. Este de asemenea mustahab să-și plaseze mâinile la urechi și să-și înalțe vocea. La fel, trebuie să facă pauză între recitările diferitelor enunțuri, iar în timpul realizării de adhān să nu vorbească cu alții.
La vremea rostirii de iqamah este mustahab ca o persoană să fie în largul său și să rostească enunțurile cu o voce coborâtă. În timp ce este recomandabil să nu se rostească fără pauză enunțurile-iqamah, nu trebuie să existe între ele tipul de pauză care este admis în mod normal între enunțurile-adhān.
Este mustahab ca între rostirea de adhān și cea de iqamah, persoana să facă un pas mai în față ori să stea așezat pentru o vreme, ori să realizeze sajdah, ori să recite oricare Dhikr sau Dua, ori să păstreze tăcerea pentru un timp sau să vorbească, ori să ofere 2 rak’āt de rugăciuni.Totuși, faptul de-a vorbi între adhān și iqamah ce țin de rugăciunile-fajr ori faptul de-a oferi rugăciuni între adhān și iqamah ce țin de rugăciunile-maghrib nu este recomandabil.
Este recomandabil ca persoana ce este numită a pronunța adhān să fie o persoană cinstită (‘ adil), deținând cunoașterea timpilor [de pauză și de rostire] și cu o voce puternică. Persoana respectivă trebuie să rostească adhān de pe un loc aflat la înălțime.

Acte obligatorii conexe la namāz

Pentru rugăciuni există 11 acte obligatorii:

niyyat (intenție);
qiyam (a sta drept, în picioare);
takbirat ul-ehram (a rosti Allahu Akbar când se încep rugăciunile);
rukū’ (aplecare înainte);
sajdatayn (două prosternări);
qir’āt (recitarea surei al-Hamd și a altei surāh);
zikr (recitarea prescrisă când se face rukū’ și sajdah);
tashahhud (mărturia de credință, după completarea de sajdah ținânând de a doua și ultima rak’ah);
salām (salutarea);
tartib (înșiruirea prescrisă a acțiunilor din namāz);
muwalat (a realiza la un mod susținut, continuu, diferitele acțiuni legate de rugăciuni).

Unele dintre acțiunile obligatorii legate de rugăciuni sunt esențiale (rukn). De aici—o persoană care fie intenționat sau din greșeală nu le oferă face ca rugăciunile sale să fie invalide. Alte câteva acțiuni obligatorii legate de rugăciuni nu sunt esențiale și, ca urmare, dacă sunt omise din greșeală, rugăciunile nu devin prin aceasta invalide.

Acțiunile esențiale ținând de namāz sunt 5 la număr:

intenția (niyyat)
takbirat ul-ehram
a sta în picioare înainte de rukū’
rukū’ (înclinarea, aplecarea spre față)
două sajadāt în fiecare rak’ah

Orice adăugare intenționată ce este făcută acestor acțiuni esențiale (rukni), va face rugăciunile invalide. Dacă adăugarea este făcută din greșeală, rugăciunile nu devin invalide atâta vreme cât nu este adăugat o aplecare (rukū’) sau sunt oferite mai mult de două sajadāt într-o singură rak’ah.

Niyyat

O persoană trebuie să ofere rugăciuni având intenția de qurbat, adică în conformitate cu poruncile lui ‘Allāh Preaputernicul. Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să aibă neapărat în minte intenția sau ca să rostească „Ofer 4 rak’āt de rugăciuni-zuhr qurbatan ila-llah”.

953.În cazul în care o persoană intră în rugăciunile-zuhr ori rugăciunile-‘asr, cu intenția de-a oferi 4 rak’āt fără ca să specifice dacă e vorba de rugăciunile zuhr sau ‘asr, atunci rugăciunile sale sunt invalide. La fel, dacă vrea să ofere rugăciunile-qadha ale rugăciunilor-zuhr în perioada-zuhr, trebuie să specifice dacă oferă rugăciunile-zuhr ale zilei sau cele qadha.

O persoană trebuie să fie conștientă de intenția sa (niyyat), de la începutul rugăciunilor și până la sfârșitul acestora. De aici, dacă în timpul rugăciunilor persoana devine într-atât de neatentă ori inconștientă, încât nu este în stare să spună ce anume face de este întrebată, atunci rugăciunile sale sunt invalide.
O persoană trebuie să ofere rugăciuni numai pentru împlinirea poruncilor lui ‘Allāh Preaputernicul, astfel că, de se roagă pentru a impresiona pe ceilalți, rugăciunile sale sunt invalide; și vor fi invalide chiar și atunci când va combina intenția de-a demonstra celorlați cu intenția de realizare întru plăcerea lui ‘Allāh.
Dacă o persoană oferă partea obligatorie sau recomandabilă a rugăciunilor de dragul a altceva decât ‘Allāh, rugăciunile sale sunt invalide, dacă intenția aceasta afectează întregul-namāz sau dacă, încercând să corijeze acțiunile nu este posibil decât prin invalidarea tuturor rugăciunilor. La fel, dacă, având scopul de-a impresiona pe ceilalți, o persoană se roagă într-un loc special, cum este moscheea, sau la un timp anume, cum este timpul destinat unei rugăciuni, sau de-o manieră anume, cum este participarea la namāz-e-jamāt, rugăciunile sale vor fi de asemenea invalide.

Takbirat ul-Ehram

Este obligatoriu să se spună allahu akbar la începutul fiecărei rugăciuni și unul din elementele obligatorii (rukn) ale acesteia, cum și faptul ca fiecare literă și cele două cuvinte să fie rostite în ordinea normală. Mai mult, este necesar ca allahu akbar să fie rostite în arabă; dacă persoana respectivă rostește incorect aceste cuvinte sau le spune în traducere, acțiunea nu va fi validă.
Precauția recomandată este ca persoana ce se roagă să nu unească spunerea takbirat ul-Ehram a rugăciunilor cu nici una din recitările precedente, cum ar fi iqamah, sau cu o duʿā ce poate fi recitată înainte de takbir.
Dacă o persoană dorește să unească allahu akbar cu o recitare ce urmează, cum ar fi, de exemplu, bismillahir rahmanir rahim, atunci trebuie să pronunțe „r” din cuvântul akbar ca akbaru. Totuși, în rugăciunile obligatorii, precauția recomandată este ca persoana să nu facă numita alăturare cu nimic altceva.
Atunci când se pronunță takbirat ul-ehram, este necesar ca persoana să stea cu corpul imobil; dacă intenționat pronunță takbirat ul-ehram atunci când corpul îi este în mișcare, takbir este invalidă.
Persoana trebuie să pronunțe Takbir, Hamd, Surah, Zikr și Dua de-a asemenea manieră, încât să-și audă cel puțin murmurul vocii. Iar dacă nu și-l poate auzi din cauza surzeniei ori a unui zgomot prea mare, cum și dacă nu există vreun impediment, persoana trebuie să încerce a rosti într-atât de tare, încât să fie în stare a-și auzi vocea.
Dacă persoana este un mut ori cineva care suferă de un defect al limbii, făcând-o inaptă de-a pronunța allahu akbar, atunci trebuie să pronunțe de oricare manieră este în stare. Și dacă nu poate pronunța deloc, atunci trebuie să pronunțe mental și să facă cu degetul semnul adecvat ca substitut pentru takbir; dacă poate, atunci trebuie să-și miște cât de puțin limba. Aceeași regulă se aplică și pentru cineva născut mut.
După takbirat ul-ehram este recomandat ca o persoană să spună acestea: „Ya muhsinu qad atakal musiu wa qad amartal muhsina an yatajawaza ‘anil musiei antal Muhsinu wa anal Musio bihaqqi Muhammadin wa Ali Muhammadin salli ‘ala Muhammadin wa Ali Muhammadin wa tajawaz ‘an qabihi ma ta’lamu minni..” (O, Doamne, care Binefăcătorul ești! Acest plin de păcate a venit în fața Ta și Tu ai poruncit ca binefăcătorii să arate indulgență către păcătoși. Tu ești Binefăcătorul și eu sunt un păcătos. Revarsă binecuvântările Tale asupra lui Muhammad și a stirpei sale și iartă-mi mie relele fapte de care Tu ai cunoștință.)
Este recomandabil pentru o persoană ca, atunci când pronunță prima takbir a rugăciunilor cum și celelalte takbir ce vin în timpul rugăciunilor, s-o facă ridicându-și mâinile paralel cu urechile.
Dacă o persoană nu este sigură de a pronunțat sau nu takbirat ul-ehram și dacă a început deja qir’āt, atunci nu trebuie să ia în seamă această îndoială. Dar dacă nu a apucat încă să recite ceva, atunci trebuie să pronunțe takbir.
Dacă după ce va fi pronunțat takbirat ul-ehram o persoană are dubii privitoare la pronunțarea corectă sau nu, atunci trebuie să lase la o parte îndoiala, indiferent de stadiul în care se află.

Qiyam (a sta drept)

A sta drept în timp ce se pronunță takbirat ul-ehram cum și a sta drept înainte de rukū’ (fapt care este numit qiyam muttasil ba rukū’) este rukn al rugăciunilor. Dar a sta drept în timp ce se recită Surah al-Hamd și altă sura, cum și a sta drept după realizarea de rukū’, nu este rukn și chiar dacă persoana stă astfel fără să vrea, rugăciunile sunt valide.

968.Înainte de a pronunța takbir și după este obligatoriu ca persoana să stea pentru o vreme în postură dreaptă astfel încât să se asigure că a pronunțat takbir în această poziție.

Dacă o persoană uită să realizeze rukū’ și se așează după ce va fi recitat sura al-Hamd și altă sūrah, însă mai apoi își amintește că nu a realizat rukū’, atunci, în primul rând, trebuie să se pună drept în picioare și să treacă la realizarea de rukū’. Dacă nu stă drept de mai întâi și realizează rukū’ în timp ce se înclină, rugăciunile persoanei vor fi invalide pentru a nu fi realizat qiyam (statul drept) înainte de realizarea rukū’ (Qiyam muttasi’l ba Ruku’).
Când o persoană stă dreptă pentru takbirat ul-ehram sau pentru qir’āt (recitare), nu trebuie să-și miște corpul și nici nu trebuie să și-l încline într-una din părți; ca precauție obligatorie, în oricare circumstanță normală, persoana nu trebuie să se sprijine de nimic; cu toate acestea, dacă persoana este în vreo situație de neajutorare (fizică) și trebuie să se sprijine de ceva, atunci nu este nici o problemă.
Dacă în timp ce stă dreaptă, din uitare (neatenție), o persoană își mișcă trupul, ori îl înclină în vreo parte, ori se sprijină de ceva, atunci nu este nici o problemă.
Precauția obligatorie este ca în timp ce stă dreaptă pentru namāz, persoana să aibă ambele tălpi pe sol, nefiind neapărat necesar ca greutatea corpului să se sprijine pe ambele picioare.Dacă greutatea corpului este lăsată doar pe un picior, nu este nici o problemă.
Dacă o persoană care poate sta dreaptă, conform prescrierii, își ține picioarele atât de depărtate, încât nu se mai poate considera ca fiind în poziție dreaptă ori firească, atunci rugăciunile sale sunt invalide.
Când, în cadrul rugăciunilor, o persoană este implicată în zikr obligatorie, corpul trebuie păstrat liniștit; precauția obligatorie este să aibă corpul nemișcat și când realizează zikr recomandată. Persoana nu trebuie să recite ceva atunci când dorește să se miște puțin înainte sau înapoi, ori să-și miște corpul spre dreapta sau stânga.
Dacă persoana recită ceva recomandabil (mustahab) în timp ce se mișcă, spunând, de exemplu, takbir în timp ce realizează rukū’ sau sajdah, zikr nu va fi corectă, însă namāz va fi validă. În timp ce se ridică, persoana trebuie să spună „Bi hawli lahi wa quwwati Aqumu wa Aq’ud”.
Nu este nici o problemă dacă se mișcă mâinile sau degetele în timp ce se recită al-Hamd, cu toate că precauția recomandată este ca să se evite faptul.
Dacă la vremea recitării surei al-Hamd, a altei sūrah sau a tasbihat, involuntar, persoana se mișcă într-atât că trupul nu mai este fix, atunci, precauția recomandată este ca, după ce corpul își recapătă nemișcarea, persoana să recite iarăși toate cele recitate în timp ce se mișca.
Dacă în timp ce oferă rugăciuni o persoanănu este în stare să-și păstreze nemișcarea corpului, atunci trebuie să se așeze, iar de nu poate sta așezată, atunci poate să se întindă, culcat, iar până ce corpul nu devine liniștit și imobil, persoana nu trebuie să rostească nici o zikr obligatorie.
Atâta vreme cât o persoană poate să ofere rugăciuni stând în picioare, nu trebuie să se așeze. De exemplu, dacă i se mișcă trupul atunci cînd trebuie să stea dreaptă sau ea este obligată de situație să se sprijine de ceva, dacă trebuie să-și încline puțin corpul, atunci trebuie să continue a oferi rugăciuni stând de orice manieră poate. Însă dacă nu poate sta deloc dreaptă, ea trebuie să stea cât de cât ridicată și să ofere rugăciuni din acea poziție.
Atâta vreme cât o persoană poate sta așezată, ea nu trebuie să ofere rugăciuni din poziția culcat, iar dacă nu poate ședea, ținându-și corpul drept, atunci ea poate să stea așezată în orice fel posibil. Iar dacă nici așezată nu poate sta, atunci trebuie să se întindă pe partea dreaptă, așa cum a fost specificat în regulile despre qibla. Dacă nici pe partea dreaptă nu poate sta întinsă, atunci poate sta pe stânga, însă, ca precauție obligatorie, nu trebuie să se grăbească a sta pe stânga câtă vreme poate sta pe dreapta. Când persoana nu poate sta culcată pe nici una din părți, poate să stea întinsă pe spate, cu picioarele pe direcția-qibla.
Dacă o persoană oferă rugăciuni din poziția așezat și după recitarea de al-Hamd și sūrah este în stare să se ridice și să realizeze aplecarea (rukū’), atunci, în primul rând, trebuie să adopte poziția dreaptă, în picioare, și apoi să realizeze rukū’. Dacă însă nu poate să facă astfel, ea trebuie să realizeze rukū’ din poziția șezând.
Dacă o persoană, ce oferă rugăciuni dintr-o poziție culcată, poate oferi o parte din rugăciuni așezată, atunci poate oferi acele părți din rugăciuni din poziție așezată. De asemenea, dacă reușește să stea în picioare, dreaptă, ea trebuie să ofee astfel parte din rugăciunile (în care poate păstra acestă poziție). Ca regulă, atâta vreme cât corpul nu este încă liniștit, persoana nu trebuie să rostească nici o zikr obligatorie.
Dacă în timpul rugăciunilor, o persoană ce oferă rugăciuni stând așezată este în stare să se ridice în picioare, atunci trebuie să ofere acea parte a rugăciunilor stând dreaptă, în picioare. Dar atâta vreme cât corpul nu este fem și liniștit, ea nu trebuie să rostească zikr obligatorie.
Dacă o persoană ce stă dreaptă, în picioare, se teme că, păstrând poziția, ar putea să i se facă rău sau să aibă vreun neajuns, atunci poate ofei rugăciunile din poziția așezat, iar dacă la fel se teme că poziția aceasta i-ar face rău, atunci poate să stea întinsă.
Dacă persoana trage nădejdea că la sfârșitul timpului de namāz va fi în stare să ofere rugăciuni stând în picioare, atunci trebuie să amâne rugăciunile. Dacă s-a rugat la timpul destinat, și apoi devine capabilă de-a sta în picioare la sfârșitul timpului prescris, atunci trebuie să se roage din nou. Dar dacă nu are deloc această speranță de-a se ruga în picioare fiind, însă după ce se va fi rugat la timpul destinat rugăciunii, își dă seama că poate totuși sta în picioare, atunci nu va fi obligatoriu pentru ea să repete rugăciunile.

986. Pentru o persoană ce ofeă rugăciuni este recomandabil să stea dreaptă, să-și relaxeze umerii, să-și plasese mâinile pe coapse, să-și mpreuneze degetele, să privească la locul de sajdah, să-și plaseze greutatea corpului în mod egal pe picioare, să aibă o atitudine de supunere și să-și țină ambele tălpi paralele; în timp ce oferă rugăciuni, bărbații trebuie să țină tălpile separate cu o distanță egală de 3 degete răsfirate, iar femeile trebuie să țină tălpile unite.

Următorul: Reguli privitoare la namāz (partea a-III-a)

Anterior: Reguli privitoare la Namāz (partea I)

Înapoi la Cuprins

Biblioteca islamică: Cunoașterea islamului